Întunecare (2 vol.)

De Petrescu Cezar

„De altminteri, ne asigură, mereu, autorul, tabloul societății imediat postbelice este moral fracturat atât de cauze sociale multiple cât și de înțelesuri foarte eterogene conferite evenimentelor de protagoniști. Or, în «noua realitate» fiecare se simte îndreptățit să solicite ceva de la viață, de la istorie, de la ceilalți, și, nu chiar în ultimul rând, de la soartă. Peisajul tipologiilor umane nu este unul idilic și armonios, ci unul bazat pe dezacord, pe conflict și pe neînțelegere. Îi stau cititorului, față în față, idealiști morali (Vasile Mogrea) care refuză orice compromis și orice umilință, dar și veșnic adaptații la succes, dintre care erou paradigmatic este Alexandru Vardaru. El n-are deziluzii în viață pentru că nu-și creează «speranțe deșarte» sau «iluzii prostești». Clar și răspicat, se autodefinește privindu-l cu milă, dezgust și dispreț pe mutilatul neînțelegător Radu Comșa: «Eu m-am socotit întotdeauna nedemn de așa-zise marile idealuri. Viața mi s-a părut mai simplă... Omul nu se sacrifică idealurilor vagi. Nu iubesc o lume imaginară; o iubesc pe cea reală! Nu una viitoare; pe cea prezentă!... Știu că nu putem face miracole, nici în viața de toate zilele, nici în cea politică... Tot ce poți face e să corectezi puțin și treptat realitatea. Chiar patriot, sunt fără imaginație... Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrofe!...»

Întunecare este un titlu ce a ajuns să conțină în sine mai multe sensuri, cel antropologic destinal fiind, desigur, cel mai profund. Dar acest înțeles va fi – pentru mulți cititori – corelat mereu și cu semnificații sociale și psihologice. De ce? Pentru simplul motiv că baza socială și cea psihologică din orice război, răscoală sau revoluție aduc la suprafață multe fețe ale întunecării. Acestea sunt stocate în memoria colectivă, iar unele au constituit obiect de analiză romanescă. Fiecare cititor apelează, vrând-nevrând, la aceste înțelesuri ale întunecărilor venite din cele două mari surse: istoria și literatura. Oricum, Întunecare a lui Cezar Petrescu rămâne un reper literar major, unul dătător de seamă atât pentru istoria literaturii române, cât și pentru evoluția luminărilor și întunecărilor colective, periodice, ale poporului nostru.“ – Vasile Morar

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066863490

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1892

La 1 decembrie, se naşte, la Hodora-Cotnari, judeţul Iaşi, Cezar Petrescu. Este primul născut al profesorului Dimitrie Petrescu, fiu de ţărani olteni devenit doctor în ştiinţe agricole la Paris, şi al Olgăi Comoniţă, fiică de senator liberal, descendentă a unei vechi familii de boieri moldoveni.

1899-1903

Primele două clase ale ciclului primar le face „în particular", iar ultimele două la o şcoală din oraşul Roman. Pasionat de lectură, ia cu asalt biblioteca tatălui, atras îndeosebi de creaţiile marilor scriitori – Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Goga, Delavrancea ş.a. –, dar şi de media producţiilor literare sămănătoriste.

1903

Începe gimnaziul la „Liceul internat" din Iaşi, avându-l ca profesor de română pe Calistrat Hogaş. Tânărul Cezar Petrescu începe să manifeste interes pentru compoziţia literară.

1904-1907

Îşi continuă studiile secundare la Roman, unde limba şi literatura română erau predate de profesorul Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria viitorului scriitor ca un exemplu de devoţiune şi vocaţie pedagogică. Sub îndrumarea acestuia, elevul Cezar Petrescu compune caiete întregi de schiţe literare; ţine şi un jurnal intim.

b.jpg

La anii tinereţii

1906

Interesat tot mai mult de fenomenul literar, îi scrie lui Nicolae Iorga, trimiţându-i schiţa Scrisori spre a fi publicată în Floarea darurilor:

„Am trecut timpul liber ce mi-l oferă ocupaţia mea de elev în clasa a IV-a gimnazială în mici descrieri de impresii ori de închipuiri, scumpe pentru mintea unui tânăr înflăcărat. Şi toate aceste notiţe şi schiţe le-am adunat în două caiete [...]

Şi încerc acum, îndrăznesc, să trimet spre apre-cierea d-voastră fragmente din ele. Şi aştept – iertaţi-mi îndrăzneala şi întrucâtva obrăz-nicia – aştept, zic, un răspuns, o apreciere fie încurajatoare ori descurajatoare.

Nu ştiu dacă vor merita aceste încercări să fie cetite de dv. şi să fie publicate în revista ce urmează să apară, Floarea darurilor [...] Vă trimit o schiţă din impresiile ce mi le-a făcut un cimitir; sunt luate pe cripta unui mormânt; a fost cercetată la o compoziţie în clasă şi de profesorul nostru de româneşte N. Apostol, un apostol în împrăştierea iubirii de patrie şi întrucâtva a fost apreciată cu rezerva unui profesor." (Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, vol. I, p. 186.)

1907-1911

Urmează „Liceul Naţional din Iaşi (cu ultima clasă „în particular).

Bolnav de tuberculoză, tatăl scriitorului, Dimitrie Petrescu, se stingea din viaţă în primăvara lui 1907; în acelaşi an, pe 26 august, absolventul gimnazial Cezar Petrescu debuta, în Sămănătorul, cu proza Scrisori. După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.

1912

Debutează în publicistică cu suita de articole „După un Congres, „Pentru un scrib naţionalist şi „Răzbunarea lor", apărute în Facla, publicaţia socialistă condusă de N. D. Cocea. Colaborează şi la Opinia (Iaşi).

1915

Se căsătoreşte, la Iaşi (soţia, Marcela Petrescu, va muri prematur, în 1921).

Colaborează la revista ieşeană Versuri şi proză şi la Cronica bucureşteană, cu fragmente literare.

1916-1918

Prospătul absolvent de Drept Cezar Petrescu lucrează, pentru o scurtă perioadă de timp, ca „girant de plasă" la Mălini (judeţul Suceava).

În timpul războiului, bolnav de tuberculoză ganglionară, stă la Iaşi, lângă familie.

Începe să publice în Iaşul (fără semnătură sau cu pseudonimele C.P., Iago) şi în Depeşa lui N.D. Cocea.

Descoperirea unor nereguli financiare din vremea când fusese administrator de plasă în comuna Mălini îl face pasibil de închisoare. Cezar Petrescu se disculpă; ca argument suprem şi soluţie ultimă de a scăpa de „haina delincventului de drept comun, încearcă să se sinucidă cu „oxid de carbon. Tentativa este împiedicată de intervenţia paznicilor primăriei.

1919

Înfiinţează, împreună cu Pamfil Şeicaru, publicaţia antiliberală Hiena (-1925). Aici, Cezar Petrescu va semna atât materiale publicistice, cât şi producţii literare. Este şi redactor la cotidianele Dimineaţa şi Adevărul. Conduce, pentru scurtă vreme, ziarul Bucovina, din Cernăuţi.

1920

Lucrează, alături de Gib Mihăescu, la cotidianul bucureştean Ţară nouă şi apoi la Voinţa, scoasă la Cluj.

Iniţiază, în revista Hiena, rubrica Scrisorile unui răzeş, semnată C. Robul.

Îşi consolidează relaţiile cu scriitori importanţi ai vremii – Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu ş.a.

1921

La iniţiativa lui Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib Mihăescu, pe 1 mai apare, la Cluj, primul număr al mensualului Gândirea. Condusă de Cezar Petrescu, revista se tipăreşte la început ca supliment literar al gazetei Voinţa (odată cu mutarea ei la Bucureşti, director va deveni Nichifor Crainic). Aici vor fi „transmutate" Scrisorile unui răzeş, cărora li se vor alătura texte literare semnate Cezar Petrescu.

„Gândirea oferea tocmai ceea ce lipsea oricărei alte reviste: libertatea – va mărturisi scriitorul peste câţiva ani. N-avea patron, n-avea cadre rigide, nu era legată de nicio şcoală critică, literară şi spirituală, existentă. Eclectismul acesta, atât de necesar momentului, i-a uşurat existenţa, atât faţă de colaboratorii diverşi, cât şi faţă de marele public cititor. Revista a mers odată cu timpul. De aceea, poate, atâtea altele i-au rămas în urmă, pe drum. (F. Aderca, „De vorbă cu d. Cezar Petrescu, Adevărul literar şi artistic, seria II, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, p. 1-2; reprodus în F. Aderca, Contribuţii critice, ediţie, prefaţă şi note de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, vol. I, p. 171.)

1922

Debut editorial cu volumul Scrisorile unui răzeş (Editura „Cultura naţională"), care reunea texte publicate în rubrica ţinută în Hiena şi apoi în Gândirea. Volumul va fi distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români.

Vechea tuberculoză ganglionară îl ţintuieşte la pat, în ghips.

c.jpg

1923

Scriitorul se mută la Bucureşti.

1924

Lucrează, câteva luni, la ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul românesc.

Apare al doilea volum de beletristică, Drumul cu plopi, deschizând, astfel, ciclul citadin în literatura prozatorului. Cezar Petrescu

este cofondator al cotidianului Cuvântul, în paginile căruia se va desăvârşi ca publicist.

1925

În Gândirea apar fragmente din viitorul roman, Întunecare. Cezar Petrescu iniţiază, în Cuvântul, o rubrică nouă, Carnet de vară.

Călătoreşte în Franţa şi Italia, de unde trimite o bogată corespondenţă, publicată parţial în Cuvântul.

Este tipărit volumul Omul din vis („povestiri cu morţi"), făcând parte din ciclul fantastic.

Începe şi se accentuează, treptat, despărţirea scriitorului de revista Gândirea, unde vor mai apărea însă, până în 1926, fragmente din Întunecare.

1927

Vede lumina tiparului, la Craiova, primul volum al romanului Întunecare, cu titlul Acolo şezum şi plânsem. Este editată şi antologia de nuvele Aranca, ştima lacurilor.

Texte publicate la rubrica Carnet de vară sunt adunate în volumul cu titlu omonim.

1928

Apare volumul al doilea al romanului Întunecare – Întoarcerea unde au fost jurămintele.

Alături de alţi membri ai redacţiei Cuvântului, Cezar Petrescu scoate un ziar nou, Curentul, la conducerea căruia se va afla până în 1936.

Este ales deputat în Parlamentul României.

Se tipăreşte un nou volum din ciclul fantastic, Omul care şi-a găsit umbra.

1929

Publică romanul Simfonia fantastică.

1930

Apar romanul Calea Victoriei şi romanul parodic La Paradis general. Tipăreşte cartea pentru copii Pif, Paf, Puf.

Activitatea literară a scriitorului este dublată, în tot acest timp, de o substanţială activitate publicistică.

1931

Distins cu „Premiul Naţional pentru literatură",

Cezar Petrescu iniţiază o serie de conferinţe despre Eminescu şi pune pe tapet chestiunea conservării patrimoniului eminescian. Se documentează asupra vieţii poetului, cucerit de ideea scrierii unei biografii romanţate.

Apar romanul fantastic Baletul mecanic (2 vol.), romanul Comoara regelui Dromichet (primul dintr-o proiectată frescă a petrolului, Pământ şi cer), volumul de nuvele Flori de gheaţă şi romanul de aventuri Kremlin.

1932

An prodigios: apar romanul pentru copii Fram, ursul polar, romanul senzaţional Greta Garbo, romanul Plecat fără adresă. 1900 (în introducerea căruia scriitorul îşi expune intenţia de a realiza o „Cronică românească a veacului al XX", respectiv un complex de cicluri romaneşti similare celor balzaciene sau zoliste) şi primul volum, Nepoata hatmanului Toma, al romanului Miss România.

1933

Apare romanul Apostol, inspirat de figura emblematică a profeso-rului de română N. Apostol. Mai ies de sub tipar Floarea de agave – al doilea volum al romanului Miss România – şi romanul Oraş patriarhal (2 vol.).

1934

Se editează romanul-frescă Duminica orbului.

Apare Aurul negru, al doilea roman din ciclul petrolului.

1935

Publică romanul simbolic Cheia visurilor.

Apare Luceafărul, primul volum din ciclul Luceafărul sau Romanul lui Eminescu.

Avântul creator şi multiplele iniţiative ale prolificului autor Cezar Petrescu nu sunt însă primite cu entuziasm de critica literară a vremii. Scriitorul găseşte totuşi destule mo-tive de satisfacţie în succesul la public al cărţilor sale şi, lucru cu care nu mulţi se puteau lăuda, în recenziile favorabile apărute peste hotare. Iată ce-i replica Cezar Petrescu, în 1935, criticului G. Călinescu, luând ca pretext întâmpinarea făcută de acesta Luceafărului…recent apărut:

„Tipărirea în traducere a celor vreo 60-70 de recenzii apărute în străinătate, după apariţia volumelor mele în Italia, Polonia, Cehoslovacia etc. O carte trecută cu vederea în ţară, ca Simfonia fantastică a fost recenzată, nu în Italia, unde a apărut traducerea, dar în Spania, şi nu în foi de provincie, ci în mari ziare, ca La Libertad sau A.B.C. cu pretenţia de a semnala un... mare eveniment al literaturii neolatine. Alt volum, cum ar fi Calea Victoriei, socotit o bagatelă, a apărut în colecţia italiană condusă de Arturo Farinelli, în compania cu totul jenantă a lui Chateaubriand, Dostoievski, Ibsen, Nietzsche, Shelley sau Tolstoi. Destule pretexte, uşor de exploatat, mai întâi pentru a mă consola de «conspiraţia tăcerii», mai apoi pentru a sili conspiratorii să iasă din bârlog. [...]

Ideea unui roman biografic al lui Eminescu m-a urmărit de mult – înainte de apariţia primului d-tale volum, înainte chiar de moda vieţilor romanţate. N-a fost o improvizaţie. Cu atât mai puţin o improvizaţie cu obiectivul principal – tirajul.

A fost ceva mai personal şi ceva mai strâns de întreaga mea viziune epică – indiferent de are vreo valoare ori nu. Când am conceput o serie de romane ciclice: Întunecare, Comoara Regelui Dromichet, Aurul Negru, Apostol, Oraş patriarhal, Dumineca Orbului, chiar acea Greta Garbo de o neguţătorească memorie – am fost preocupat în primul rând de problema românească a inadaptabilului şi a desrădăcinării, a declasării de sus în jos ori de jos în sus." (Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, vol. I, pp. 174-175)

1936

Este numit secretar la Ministerul Artelor.

Apar Nirvana şi Carmen saeculare, ultimele două volume din Romanul lui Eminescu.

1937

Iese de sub tipar Mane Techel… Fares, primul volum dintr-o trilogie, 1907, închinată răscoalelor ţărăneşti.

1938

Este numit director al recent înfiinţatu-lui ziar România şi al hebdomadarului România satelor, ambele publicaţii oficiale în regimul carlist. În paralel, scoate publicaţiile România literară şi La Roumanie (în franceză).

Apare al doilea volum, Noi vrem pământ!, din ciclul 1907.

1939

Scriitorul lucrează la Ochii strigoiului, pe linia iniţiată în romanul Întunecare.

d.jpg

Vremea maturităţii

1940

Începe reeditarea, în ediţii definitive, la Editura „Cugetarea", a operei literare de până atunci a lui Cezar Petrescu, structurată pe opt cicluri: Rodul pământului; Război şi pace; Târgurile unde se moare; Capitala care ucide; Fantasticul interior; Satyricon; Rădăcinile din celălalt veac; Cărţi pentru copii.

Sub dictatura de extremă dreapta, ziarul România este suprimat, iar gazetarul Cezar Petrescu este pus sub anchetă.

Unicul fiu al scriitorului, Aurel Teodor Petrescu, se sinucide (după ce-şi împuşcase iubita), neacceptând dorinţa paternă de a se căsători doar după încheierea studiilor.

1942

Apare romanul Ochii strigoiului (3 vol.) – în intenţie, un vast proces al „generaţiei care s-a trădat", după Primul Război Mondial.

1943

Apare Pământ, mormânt… –, volumul al treilea al trilogiei 1907.

Urmăreşte proiectul altui complex de şapte romane, dedicate trecutului istoric al României – Rădăcinile din celălalt veac –, din care realizase deja Romanul lui Eminescu.

Se lansează şi în teatru, prin dramatizarea romanului Ochii strigoiului. Scrie (în colaborare) piesa Mânzul nebun.

1944

Apare romanul Carlton (ecou al tragediei întâmplate la cutremurul din 1940).

1945

Sunt publicate romanele Adăpostul Sobolia, explorând dramele războiului, şi Războiul lui Ion Săracul, precum şi romanul pentru copii Omul de zăpadă.

1946

Editează romanul Tapirul (2 vol.).

1947-1953

Activitate publicistică în presa noului regim, dar şi continuarea proiectelor literare mai vechi (apare, în fragmente, Neamul Vardarilor – din ciclul „celuilalt veac").

Din 1949, se gândeşte la o nouă trilogie, Vladim sau drumul pierdut, o replică la Întunecare, proiect neterminat (o variantă abreviată va apărea în 1962). Publicarea romanului pentru copii Neghiniţă. Mai sunt publicate culegerile de nuvele (conforme cu ideologia epocii) Două inimi tinere şi Nepoata lui Moş Ursachi.

1952

Scrie (în colaborare) scenariul Nepoţii gornistului – distins cu Premiul de Stat. Publică şi un fragment de roman, Statuia libertăţii.

1953

Apare antologia de articole şi eseuri Despre scris şi scriitori.

Scriitorul traduce intens din autori ruşi (M. Şolohov, M. Gorki, Gladkov, Makarenko, Aleksei Tolstoi).

1954

Se tipăreşte volumul de nuvele Vino şi vezi!, scrise în acord cu ideologia vremii, şi fragmentul Ajun de revoluţie 1848, din Neamul Vardarilor.

Este pusă în scenă piesa Pârjolul (dramatizare a unor episoade din ciclul 1907).

1955

Este ales membru al Academiei Române.

Apare romanul Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine, variantă (prelucrată în consens cu „directivele" socialiste) a romanului Războiul lui Ion Săracul.

1956-1957

Apar volumele de reflecţii şi confesiuni Scriitorul şi epoca sa şi Mărturiile unui scriitor.

1958

Se editează volumul de Însemnări de călător, reflecţii de scriitor.

1959

Începe lucrul la seria definitivă de Opere rămasă neterminată).

1961

La 9 martie, Cezar Petrescu se stinge din viaţă, în urma unor probleme cardiace.

1962

Apare Vladim sau Drumul pierdut, ultima verigă din Cronica românească a veacului XX, (al cărei epilog, rămas în stadiu de proiect – Înseninare – urma să reprezinte un contrapunct al romanului care l-a consacrat pe prolificul prozator, Întunecare.

1978

Este publicată O întâmplare ciudată, un fragment de roman scris de Cezar Petrescu în colaborare cu G. Călinescu.

*

Extraordinara energie creatoare a lui Cezar Petrescu – descifrată de unii ca facilitate, de alţii ca predilecţie spre comercial sau ca perfectă adecvare la orizontul epocii şi al literaturii – n-a exclus conflictul interior, aşa cum reiese dintr-o scrisoare „ciudată" trimisă prietenului Panait Istrati, în 1931:

„Vezi dumneata, eu dintr-un punct de vedere, din uni-cul punct de vedere valabil, sunt un om pierdut. Un literator. Un profesionist. Ce poate să fie mai iremediabil pierdut? Prins într-un angrenaj de unde nu mai este scăpare, scriu cărţi, scriu una după alta, cu monotonia aproape pasivă a meşteşugarului care bate cuie în talpă, pe scăunaşul lui de la fereastră, în subsol. Şi cu mizeria conştiinţei că fac ceva mai puţin folositor lumii, ca o calfă care bate ţintele în talpă. Nu privesc afară, să nu mă ispitească soarele şi tot ce e liber şi bun. Chiar şi ce-ar fi urât şi trist, căci în a te amesteca în aceasta e încă o voluptate, fiindcă e viaţă trăită. Pe urmă, când vine ziua de plată, după răfuiala cu editorii, îmi folosesc libertatea şi simbria în chipul cel mai ticălos cu putinţă. Beau – de-am devenit o celebritate a rezistenţei în felul meu, joc cărţi disperat, mă ţin grapă de fustele muierilor. Până ce intru iarăşi la scăunaş, pocăit, să nu privesc la viaţa cea vie de afară. [...]

Ce vrei? M-am trezit fără să gândesc, cu o putere în mână.

Acea disperare de viaţă, acea însetare de altceva pe care o pun în scrisul de ziar sau în romanele câte le scriu, două sau trei pe an; acea disperare şi însetare pe care le pun şi în patimile mele (nici nu înţe-leg să le înfrânez, fiindcă-mi sunt scumpe), au fără voia mea, fără gândul meu, un răsunet nemeritat în mulţime. Au mers şi ele la inimă. Mă mir, căci scrisul meu e negru şi crud.

Şi mă simt răspunzător faţă de o mulţime pe care mai mult sau mai puţin o mistific, fiindcă ea vede o durere, e răscolită de o durere, acolo unde eu nu mai pot pune decât un suflet uscat. Poate peste capul meu, numai prin faptul că trăiesc pe lume fără niciun stăpân, fără sgărdiţa niciunui partid, a unei grupări, a unui cenaclu; poate din această independenţă îndârjită care se macină în vid, cititorul, mulţimea dumitale, vede altceva, ce există în mine şi eu nu ştiu să văd. Mi-o spun atâtea scrisori sute şi mii. Mi-o spun atâtea însetări de dreptate, ce mi se spovedesc şi cer deslegare. Ce să fac cu ele? Ce poate o inimă uscată de literator?

Vezi, ce scrisoare ciudată?" (Ibidem, pp. 188-189)

e.jpg

Casa memorială Cezar Petrescu, Bușteni

*

Pentru alcătuirea acestei cronologii, am coroborat sursele: Mihai Gafiţa, Cezar Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963; Ion Bălu, Cezar Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972; Cezar Petrescu, Întunecare, postfaţă şi tabel cronologic de Mihai Gafiţa, Editura Albatros, Bucureşti, 1980; Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, vol. V, P / R.

Prefaţă

Oricine citeşte sau reciteşte acum romanul Întunecare, scris de Cezar Petrescu în anii imediat următori primei conflagraţii mondiale (textul a fost compus de autor în chip febril în timpul a trei veri, se pare, după cum el însuşi mărturiseşte, după 1920, dar a apărut în librării de abia în 1927), poate fi într-o situaţie de natură să-i trezească, cel puţin, dacă nu răspunsuri ferme la nedumeriri ivite între timp, atunci, cu certitudine, anumite interogaţii. Unele asemenea întrebări au directă legătură cu literatura, altele se referă mai puţin la istoria şi critica literară şi ţin, în mod presant şi apăsat, de altceva: de sensul istoriei mari şi, în acest context, putem spune că au legătură cu judecăţile noastre de analogie istorică.

Referitor la interogaţiile ce vizează precumpănitor judecata noastră de analogie şi mai puţin discuţia literară propriu-zisă, putem formula această ipoteză: mulţi cititori de astăzi vor fi, în modul cel mai firesc cu putinţă, spontan orientaţi să vadă apropieri între ce a fost atunci şi ce se petrece azi. De altfel, înţelepţită de viaţă, o întreagă categorie de receptori, care reprezintă clasa de mijloc a spiritului în cultura română, pare să ştie sau doar să intuiască faptul că istoria nu se repetă. Pe de altă parte însă, tot atât de adevărat este că aceiaşi oameni nu se pot reţine de la comparaţii. Căci, la urma urmei, nu este vorba de nimic altceva – în operele scrise având ca reper Primul Război Mondial – decât despre viaţă şi despre moarte, despre dreptate văzută ca îndreptăţire, despre bucurie sau speranţă, dar şi despre suferinţă şi disperare, într-un cuvânt, despre generaţie şi destin: şi cine nu se întreabă, şi acum, ca şi aievea, chiar asupra acestor teme, atât de pregnant evidenţiate de Cezar Petrescu în romanul Întunecare?

Suntem astfel obligaţi să constatăm că nicio minte obişnuită să analizeze faptele istorice (ca de altfel nicio conştiinţă deprinsă cu exerciţiul responsabilităţii) nu poate fi oprită să nu raţioneze şi comparativ: atunci, oamenii acelui timp au avut de-a face cu un război, unul sângeros (numit şi „război civil european), care a adus moartea aproape în fiecare familie; după aceea, domnia, vreme de patru-cinci ani, a zeului morţii – Thanatos – n-a fost nici urmată de o revenire la „pacea şi liniştea de dinainte şi nici nu s-a soldat cu o împlinire a idealurilor pentru care mulţi au plecat la război; dimpotrivă, ceea ce s-a întâmplat la revenirea acasă, în familie, sau la ocupaţiile profesionale a însemnat o traumă – încă una adăugată celor de pe front –, o contrazicere brutală a convingerilor morale ale celor ce-au sperat că, de pildă, dreptatea, sacrificiul, altruismul, recunoştinţa, viaţa cinstită vor fi valori ce vor triumfa după măcel.

Datele obiective, consemnate de statisticile vremii, confirmă temeiul cu totul real al acestor drame şi tragedii colective. Astfel, pierderile umane suferite în doi ani au fost îngrozitoare, dacă le raportăm la populaţia Regatului României: trei sute cincizeci de mii de combatanţi, din opt milioane de locuitori, cărora li s-au adăugat şi cei care s-au prăpădit din cauza epidemiilor şi a mizeriei, alte câteva sute de mii de civili. La sfârşit de război, o zecime dintre cei ce-au prins începutul nu mai erau în viaţă. Oricum, din păcate, toate documentele obiective, imparţiale au semnalat faptul că multe pierderi umane, mai ales în primele luni de război (vara şi toamna lui 1916), s-au datorat precarităţii dotării armatei (armament învechit, lipsă a căştilor, biciclete şi căruţe contra maşini şi tancuri etc.), inclusiv slabei instruiri a soldaţilor şi a ofiţerilor.

Pentru participanţi, măcelul a fost cumplit atât pe frontul de sud, la Turtucaia, cât şi pe Jiu sau în sudul Transilvaniei. De altfel, şi Cezar Petrescu, şi Camil Petrescu, în romanele Întunecare şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, se întâlnesc, până la nivelul detaliului, tocmai asupra acestei chestiuni, a discrepanţei enorme ivite între idealismul unei generaţii (care încăpea în expresia „va fi un război pentru Ardeal… pentru drepturi şi dreptate românească, des utilizată atunci atât de un om politic, precum Alexandru Vardaru, cât şi de intelectualii satelor şi ai oraşelor, deveniţi, peste noapte, ofiţeri) şi realitatea brutală a nepregătirii pentru război din cauze bine cunoscute: deturnarea fondurilor pentru înzestrare, absorbţia lor prin mită şi corupţie, în scopul îmbogăţirii personale, dar şi colaborarea cu duşmanul, nu neapărat în plan politic, ci prin afaceri oneroase, atât înainte, cât şi-n timpul desfăşurării ostilităţilor. Atunci s-a consolidat clasa îmbogăţiţilor de război, parte componentă a burgheziei autohtone, dar nu numai atât, ci şi factor generator de nemulţumiri sociale – într-un corpus social imatur democratic – din care vor irumpe apoi, în deceniile următoare, exclusivisme, intoleranţe şi violenţe „legitimate prin discurs ideologic de extremă dreaptă sau stângă.

În ceea ce priveşte primul orizont, cel literar, nu cel existenţial, la care ne-am oprit pe scurt până acum, constatăm câteva fapte deloc nesemnificative, anume că, la întâia apariţie în librării, această operă s-a bucurat de o receptare entuziastă din partea publicului românesc. În doar câteva luni, Cezar Petrescu avea să fie apreciat drept un romancier important al literaturii noastre, iar această judecată publică avea să fie „sancţionată premial", paisprezece ani mai târziu, de G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), prin includerea autorului Întunecării printre romancierii semnificativi care s-au afirmat şi consacrat în anii ’20–’30, el fiind pus alături de Liviu Rebreanu, de Hortensia Papadat-Bengescu, de Henriette Yvonne Stahl şi de Camil Petrescu. Or, o atare judecată de valorizare se va păstra timp îndelungat, iar o parte dintre critici şi nu puţini cititori avizaţi vor fi apoi dispuşi să-l vadă pe Cezar Petrescu asociat ideii de romancier, dacă nu neapărat „mare", atunci cel puţin apropiat valoric chiar de Rebreanu sau de Camil Petrescu. El şi-a câştigat un asemenea statut în primul rând prin Întunecare. Dacă există un consens în evaluarea prin comparare şi ierarhizare a operelor sale, atunci acesta s-a statornicit asupra acestui roman. Nici astăzi şi nici în cele peste opt decenii care s-au scurs de la prima ediţie, nimeni nu a susţinut vreodată că alte scrieri ale sale, precum, de pildă, Calea Victoriei sau Scrisorile unui răzeş, Simfonia fantastică sau Comoara Regelui Dromichet, Apostol sau Romanul lui Eminescu, ar putea ocupa locul întâi: tacit sau explicit, acesta a fost rezervat pentru Întunecare. Poate că însuşi romancierul, personalitate înzestrată cu simţ al obiectivităţii şi capacitate de a raţiona autocritic, şi-a dat seama că Întunecare îl va reprezenta, fără îndoială, cel mai potrivit în posteritate. Stau mărturie în acest sens câteva pagini dense şi febrile scrise în mai 1953, în postura de Cuvânt la ediţia a noua. Atunci i s-a cerut în mod imperativ să facă „anumite corecturi, le-a consemnat pe cele acceptate, a întărit cât a putut miza general umană a dramei eroului principal şi a încheiat, cu demnitatea curajoasă a celui care ştie să distingă între formele compromisului, afirmând că, oricum, în rest, pentru ceea ce înseamnă valoarea estetică „aceasta e treaba criticii şi istoriei literare s-o lămurească. Mereu şi mereu, de altfel, a repetat, în varii ocazii, că acesta este un roman din ciclul Război şi pace; că reprezintă şi o atitudine intens şi pasional personalizată despre Primul Război Mondial şi, mai ales, despre infinitele tragedii şi suferinţe pe care le-au îndurat milioane de fiinţe omeneşti – bărbaţi şi femei, soldaţi şi ofiţeri, orăşeni şi ţărani, tineri şi vârstnici, politicieni (bogaţi) şi alegători (săraci), burghezi sau marginali, femei oneste şi devotate sau prostituate (din variate motive, acţionând haotic sau interesat), copii rămaşi orfani, aflaţi la dispoziţia noilor cocote masculine ivite mereu după orice măcel războinic, dar şi mamele lor văduve obligate să se „adapteze" – atât în timpul luptelor de pe front, cât şi după ce „ei, combatanţii, s-au întors „acasă şi au constatat că „nimic nu mai era ca înainte", că idealurile le-au fost spulberate şi că „lumea s-a întunecat din nou. Prin urmare, romanul repede devenit celebru a fost receptat ca având certe virtuţi de tip documentar, căci, în fond, ce poate fi mai obsesiv decât un război recent, unul care i-a atins pe toţi într-un fel sau altul şi în legătură cu care toţi sunt obligaţi să vadă că a generat „schimbarea. Din acest punct de vedere, Întunecare are asemănări cu În război al lui Duiliu Zamfirescu, dar mai ales cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, al lui Camil Petrescu, ce va apărea la trei ani distanţă, în 1930. Are, în acest context, legătură cu literatura faptul că, până la şaptesprezece ani, Cezar Petrescu a fost „sămănătorist înverşunat" – după cum singur recunoaşte –, dar şi cu aceea că, scriind Întunecare, pentru el, romanul destinului generaţiei sale – generaţia sămănătoristă, şi-a limpezit un proces spiritual (rolul războiului de a semnala catastrofe existenţiale). Dar, totodată, este şi dincolo de literatură faptul că, tot cu acest prilej, s-a supus şi unui necesar catharsis, degajându-se de „o prezenţă tiranică. Oricum, este semnificativă evoluţia lui în pragul maturităţii, când brusc părăseşte antisemitismul colegilor de facultate (explicit în cuzism şi doar implicit în iorghism), având chiar cutezanţa să combată pe faţă „mişcarea naţională antisemită şi suportând şi apelativul de „vândut jidanilor. Cert este că războiul i-a produs, pe lângă traume, şi o ieşire din dibuielile uceniciei în ale scrisului, iar oroarea faţă de literatura livrescă s-a convertit într-o convingere recognoscibilă atât în plan estetic, cât şi moral. De acum înainte, deşi ştie că o operă romanescă nu rezistă timpului dacă nu are valoare estetică (pentru el aceasta înseamnă putere a compoziţiei realiste, verosimilitate şi adevăr al tablourilor de viaţă, un potrivit dozaj între crâmpeiele de adevăr „al vieţii celei aspre şi transfigurarea artistică a acestora prin descrieri, prin metafore sau prin tehnici sugestive de a crea „atmosfera adecvată), se va strădui să „trăiască viaţa, lăsând la o parte canoanele estetice preexistente şi convenţiile sterile. Viaţa înseamnă pentru el valoarea-reper; ea cuprinde evenimente conflictuale, stări pasionale şi dorinţe epuizante, dar tot ea este şi locul din care pleacă speranţele şi împlinirile, eşecurile şi durerile fiecărui om: din orice categorie socială, de orice etate şi de orice condiţie existenţială. El însuşi a traversat şi experimentat volens nolens situaţii-limită şi a avut curiozitatea să vadă cum trăiesc semenii, cum se poartă când sunt văzuţi, când sunt în intimitate, când trebuie să ia decizii majore sau banale, când iubesc sau urăsc, când sunt revoltaţi sau încântaţi de proiectele lor de societate ideală sau când aşteaptă „să se petreacă un miracol. Aidoma lui Camil Petrescu, în viziunea sa, viaţa, ca de altfel pentru toţi cei din „generaţia războiului, se împarte între „dinainte şi „după, între, pe de o parte, curgere monotonă şi obişnuinţe domestice şi, pe de altă parte, o prezenţă iminentă a pericolului şi a morţii, într-un ritm dinamic, iraţional şi de necontrolat al vieţii proprii.

Romanul debutează chiar cu o tăietură transversală a stării „de dinainte: este vară, lumea se află în vacanţă, personajele principale (Alexandru şi Pol Vardaru, unul deputat, celălalt – colonel, tocmai pregătit să se întoarcă la trupa sa din Cadrilater, Laura, soţia celui de-al doilea, Mihai Vardaru (nepotul), adolescent, Luminiţa, fiica primului, Radu Comşa, secretarul omului politic, dar şi viitorul ginere al acestuia, Virgil Probotă, fost preceptor al Luminiţei şi al lui Mihai, dar şi prieten cu Radu Comşa, Dan Şcheianu, colegul lor genial, alcoolic şi drogat) petrec ultimele ore de pace sporovăind, într-o seară, pe teresa Cazinoului din Constanţa, despre războiul din jur, despre afacerile cu grâne („–[...] Mi se pare că de astă dată începe criza cea mare!... [...] Până în zece zile trebuie să vindem şi grâul vostru. Pe urmă, cine ştie ce se mai întâmplă!... [...] – Cum, tot la nemţi ai dat grâul şi anul ăsta? [...] – Evident! Politica e una şi afacerile sunt alta. [...] din nefericire viaţa e ceva mai complicată decât în romanele tale [...] Trăim cu picioarele pe pământ.) sau despre caracterul moral sau imoral al ştiinţei („– [...] cu experimentul şi ştiinţa dumneavoastră aţi transformat războiul cavaleresc şi eroic într-un asasinat metodic! Într-adevăr o ucidere savantă...). Cezar Petrescu descrie cu mare fineţe psihologică fiecare caracter în parte, vădind certe calităţi în a surprinde tipologii umane aflate în situaţii de viaţă. Astfel, Alexandru Vardaru este cel care „în această familie deprinsă cu trai uşor şi bun, era singurul ce nu-şi găsea odihnă ducând o viaţă dinamică, modernă: „În aceeaşi săptămână apărea la Craiova într-un proces; la Iaşi, într-o întrunire publică; conducând automobilul pe o şosea către una din moşii; rostind o cuvântare aplaudată în Cameră; organizând campania electorală a unei alegeri parţiale. Pretutindeni, apariţia omului acestuia bine legat, lat în spate, înfipt dârz pe picioare scurte în scoarţa planetei, cu părul tuns perie şi cu ochii cenuşii, aspri şi sfredelitori, inspira hotărâre, încredere şi acţiune. Născut pentru luptă şi dominare, răscolea lumea pe unde trecea şi nu-şi îmblânzea privirea decât pentru cei din jurul lui. Slăbiciunile lor îl amuzau, fiindcă le socotea fără urmări cât timp era el să vegheze. Fiica Luminiţa, tânără şi atrăgătoare, emancipată şi sigură pe sine, acceptând totuşi alegerea părintească pentru viitorul soţ, este, în multe privinţe, replica feminină a tatălui, la fel de adaptată şi de hotărâtă în decizii ca acesta. Balzaciană este descrierea colonelului Pol Vardaru, cel „vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi [al] tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdeauna proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de salon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină.

Tot dintru început ne este adus în orizontul descriptiv al romanului eroul principal, Radu Comşa, printr-un portret tâlcuitor, după cum se va vedea mai departe, pentru că are în centrul său faţa întreagă, emanând sănătate, forţă vitală şi dorinţă senzuală: „Obrazul brun, neted, cu linii care din toate părţile păreau privite din profil, era şi mai arămiu, după o lună de soare şi vânt marin. Dar asprimea voluntară a feţei era îndulcită de catifelarea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase, roşii şi voluptos desenate." Or, în cursul viitor al evenimentelor tocmai această poartă a sufletului care este înfăţişarea va fi pecetluită printr-o hidoasă şi respingătoare cicatrice.

Complexă fiinţă este şi Virgil Probotă, intrat şi el în scena serii de „încă pace: el este, la prima vedere, un timid şi un inadaptat, de la gesturile făcute la masă şi până la hainele purtate într-o asemenea ocazie; el este, totodată, un sceptic din inteligenţă, dar şi un idealist moral incurabil, din instinct şi din sentiment; el este un om care se poartă simplu şi curajos, dar mai ales are virtutea fidelităţii faţă de idei şi de idealuri (drept care „duce războiul cu rezistenţă stoică), faţă de soţia Maria şi faţă de prietenii Radu Comşa şi Dan Şcheianu. Seara de „dinainte nu cuprinde numai fiinţe omeneşti aflate în starea specială de a-şi aştepta destinul. Romancierul completează atmosfera printr-o măiastră şi sugestivă descriere a tulburării produse de răsărirea lunii: „Trecu prin mulţimea risipită la mese o înfiorare. Tot ce era deşertăciune adunată din cele mai ascunse unghere ale ţării, fu o clipă uitat. Oameni veniţi să-şi ucidă urâtul; femei să-şi arate veşmintele şi sânii; mulţime mistuită de rele nespuse; ochi obosiţi de toate spectacolele lumii, tulburi de toate suferinţele nespovedite, lacomi de toate senzaţiile nemaisimţite. Toţi şi toate căutară hipnotic ascensiunea domoală a lunii. Obrajii nu mai aveau crispaţiile de adineauri. Toţi uitaseră tot. Gândeau la ceva nelămurit, blând şi fără de pricină trist! Pe lângă fiecare trecu o umbră, o părere de rău: ceea ce n-a fost, ceea ce n-a spus, înduioşare de o clipă, pentru gânduri pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre… De aceasta aveau să-şi amintească mâine, altădată, ca de un lucru foarte îndepărtat, de o frumuseţe simplă şi fără întoarcere.

Tot sub lumina lunii tulburătoare şi hipnotice se află, dar deja în alt registru, prietenul şi poetul Dan Şcheianu, care, prin droguri, băutură şi tovărăşia unei prostituate, intrase mai demult în imperiul morţii, pentru ceilalţi doar prevestit. De altfel, „genialul lor prieten comun, promisiunea absolută a generaţiei lor, începuse precoce, pe timp de pace încă, să experimenteze aceste forme străvechi ale thanatosului. Oricum, scena de pe malul mării, patronată tot de prezenţa astrului nopţii, este un amestec bine dozat de realism crud şi de grotesc pur: poetul în transă, obsedat de libertatea totală, înţeleasă ca „fac ce vreau!, ajunge să recite involuntar texte dadaist-suprarealiste, trezind admiraţia prostituatei: admiraţie care creşte pe măsură ce aceasta nu mai înţelege nimic din ceea ce aude.

Cezar Petrescu este recunoscut în literatura română pentru tehnicile lui aproape jurnalistice de a reda situaţii şi stări de fapt având o miză intimă sau una destinal colectivă. Astfel, de pildă, revenit în Bucureştiul torid, în detaliu surprins de autor aidoma unui fotograf, Radu Comşa rezolvă chestiunile de afaceri ale patronului său şi, în acelaşi stil rece şi detaşat, hotărăşte: „Trebuie să sfârşesc cu Zoe!" Or, aceasta înseamnă că din raţiuni pragmatice decide să pună capăt relaţiei de iubire cu Zoe, tânăra soţie nefericită a îmbogăţitului mitocan libidinos Sofron Vesbianu. Psihologia personajului feminin este bine conturată, în note alternând între tuşe tari sau moi, vădind, totodată, şi o subtilă cunoaştere a sufletului unei persoane abia ieşite din pension – aruncată nemilos într-o căsnicie total nepotrivită – care era, până în acel moment, sigură de sentimentele amantului. Până în ultima clipă ea speră să-l întoarcă, dar hotărârea lui de arivist este mai puternică decât orice atracţie şi decât orice plăcere senzuală.

În chiar timpul acestei ultime zile de iubire cu Zoe se petrece actul de mobilizare pentru război. Autorul posedă ştiinţa punerii în registre diferite a spectacolului trecerii de la pace la război: cel al psihologiei mulţimii, în care evenimentele individuale apar juxtapuse, iar ceea ce se degajă din ele este altceva; cel al antropologiei şi eticii, în care „nimeni nu înţelege pe nimeni şi „nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni!, şi, cu toate acestea, „aceşti oameni necunoscuţi între ei, indiferenţi, alcătuiesc un oraş, o ţară. Între ei [...] ce legătură poate exista? Ce pot vrea [ei] entuziast laolaltă? Întrebări grave, pe care autorul le rosteşte prin gura personajelor sale, mereu şi mereu, fie că este vorba de Titel Iliescu, primul iubit al aceleiaşi Zoe, de Virgil Probotă, de locotenenţii Ghenea sau Cernegură, Vasile Mogrea, Stelian Minea sau Onisfor Sachelarie. Dar şi interogaţii în notă ironic comică, aşa cum sunt cele formulate de filogermanul Carol Mayer, intermediarul afacerii cu grâu, care observă alte incongruenţe din spaţiul şi din mentalul public românesc: „În România nu se potrivesc două ceasuri! [...] La Palat, orologiul arată douăsprezece; la Fundaţie, e douăsprezece şi cinci; când ajungi la Independenţa, e abia douăsprezece fără cinci... Şi până la bulevard, zece paşi, s-au făcut douăsprezece şi un sfert... E ca şi în politica dumneavoastră!... Domnul Filipescu spune că a bătut ora; domnul Brătianu, că nu a sosit încă. Iar domnul Carp nici nu vrea să se uite la ceas. Domnul Carp e un foarte solid cap politic!

Fără să fie un fin psiholog (comparabil cu G. Călinescu, Mihail Sebastian sau Camil Petrescu), dornic să coboare repetat în laturile obscure şi în cele greu descifrabile ale sufletului omenesc, Cezar Petrescu nu neglijează cu totul dimensiunea complexităţii unei vieţi omeneşti în care motivele dominante pot coexista foarte bine şi cu alte motivaţii, cu alte preferinţe, dorinţe sau interese. Astfel, deşi preeminent Radu Comşa este ca tip uman un parvenit rece, aceasta nu înseamnă că, de pildă, el nu este – în amplele descrieri ale autorului – jenat, chiar deranjat de faptul că Alexandru Vardaru îi amână trimiterea pe front („Am făcut-o pentru mine, nu pentru dumneata!... O să avem nevoie... În prima lună de mobilizare toate au să se dezorganizeze... Am nevoie de dumneata, până îmi adaptez lucrările la situaţia nouă care ne va surprinde atunci.") pentru o mobilizare pe loc. Suportă, de asemenea, greu glumele pe seama unei atari situaţii şi este capabil să simtă mustrarea din privirea celor care-l bănuiesc că s-ar sustrage de la datorie.

Sunt nenumărate pagini în roman în care tabloul mişcător al unei ţări şi al oamenilor ei din toate categoriile este compus, de autor, din veridice şi verosimile fragmente: Pol Vardaru, până atunci „ofiţer de operetă, se poartă brusc brav pe frontul de sud şi-l insultă batjocoritor pe generalul comandant de corp de armată care fuge laş din faţa duşmanului; trupele sunt dezorganizate şi înainte, şi după primele înfrângeri; civilii se retrag spre Moldova când Bucureştiul urmează să-l adăpostească pe învingătorul german, iar Iaşiul, devenit vremelnic nouă capitală şi loc de refugiu, este excelent creionat prin reîntâlnirea parţială a personajelor; nimeni nu mai are starea de siguranţă de dinainte (poate cu excepţia lui Dumitru Racleş, care se simte în largul lui la nesfârşitele jocuri de cărţi), iar Zoe şi cei care-o înconjoară, inclusiv ofiţerii ruşi de grad şi de rang înalt, precum Prinţul Gurii Sergheevici Vorşaghin, îi oferă autorului un potrivit prilej de a surprinde deruta morală cvasigenerală şi caracterul anomic pe care-l generează războiul. Tot în această frescă sunt stupefiante pagini despre relaţia dintre război şi patologie, anarhie şi nihilism, pe de o parte, şi nebunie, pe de alta. Eroul romanului, Radu Comşa, la semnalarea lui Virgil Probotă şi a soţiei Maria, încearcă să-l „salveze pe Dan Şcheianu, aflat într-o companie de indivizi ciudaţi, într-o casă unde locuiesc de-a valma Alcibiade Gâţu („ex-profesor de filosofie, logică, psihologie, estetică, greacă şi latină. În prezent, liber ca păsările cerului), Eliazar Ciucă, matematician şi astronom, Emilian Carpuz, pictor, sau Alecu Jovin, „kantian incorigibil, pentru simplul motiv că este adept „al aperitivului categoric".

Evenimentele premergătoare ajungerii în linia întâi se precipită, parcă pentru a-l vedea pe eroul literar confruntat, fără putinţă de întoarcere, cu propriul trecut, cu fracturile din propria sa existenţă. Astfel, trenul şi căruţa îl vor readuce în satul natal, Hârtoapele, la înmormântarea mamei sale. Nu sunt, probabil, în literatura română multe rânduri comparabile cu cele ale lui Cezar Petrescu referitoare la înstrăinarea şi la dezrădăcinarea personajului principal; între cele două momente ale existenţei acestuia, în sat şi la oraş, s-a căscat o adevărată prăpastie: reîntors în vacanţe, regăsindu-şi consătenii, „l-au umilit grosolănia lor primitivă la mâncare, felul de a vorbi, neştiinţa lor fără vindecare. Şi-a mutat cărţile de colo-colo; ziua şi-o petrecea hoinărind pe pârâu, la câmp, în luncă, singur, ocolit de foştii tovarăşi, acum băieţani desculţi şi cu mâinile bătătorite de plug şi de coasă. Se întorcea seara şi nu ştiau ce să-şi vorbească. Nu l-a mai ispitit niciodată gândul să mai calce acolo. Îi ajuta de departe. În fapt, aproape nimic nu mai leagă cele două lumi din sufletul şi din memoria sa traumatizată, nici măcar amintirea bătrânei şi devotatei sale mame, din care acum vede doar „mâini bătătorite de sapă, de munci grele, mâini care luaseră pe încetul înfăţişarea şi culoarea pământului uscat şi crăpat. Acum, reci, se odihnesc: nu se vor mai clinti niciodată. Involuntar compară mâinile mamei cu ale sale („subţiri, albe, cu unghiile lucii şi rotunjite), dar şi cu cele ale Luminiţei şi ale fostei amante Zoe. Inteligenţa sa analitică rece, consemnează brutal faptele exterioare, precum şi propriile sale reacţii, inclusiv constatarea că, într-o asemenea ocazie, n-a putut stoarce nici măcar o lacrimă: „Îşi repeta: «e mama, mama, mama! A fost cea dintâi blândeţe a vieţii. Şi-a împlinit osânda cu resemnare... De ce nu vin lacrămile?»

După acest episod, Radu Comşa pare mai clarificat asupra a ceea ce trebuie să facă în viaţă, iar războiul şi moartea-i apar drept realităţi inexorabile, nu neapărat numai înfricoşătoare şi de neocolit. Îi înţelege pe locotenenţii Cernegură şi Ghenea, care pe front declară că au „o mare datorie faţă de oamenii aceştia care mor şi că această obligaţie priveşte mai întâi de toate natura morală, mai dreaptă, a orânduirii sociale „de după. Romancierul developează prin descriere – vădind certe calităţi de competenţă în domeniul antropologiei, dar şi al sociologiei şi al psihologiei popoarelor – starea specială de dinaintea luptei, aducând în prim-plan reacţiile individualizate ale participanţilor, ofiţeri sau simpli soldaţi. Notaţiile şi caracterizările au verosimilitate, iar impresia de autenticitate este una puternică pentru orice cititor preocupat de tema Primului Război Mondial, mai ales dacă luăm în seamă dimensiunea lui antropologică şi pe cea etică. În fapt, tocmai pentru că în roman este prezentă interogaţia în acest registru (ce sens are lupta şi ce valoare au jertfa şi suferinţa) citim şi astăzi cu acelaşi interes Întunecare. De altfel, autorul îşi dozează în chip adecvat mijloacele utilizate pentru a ajunge la momentul culminant: rănirea mutilatoare a feţei personajului. La toţi ceilalţi care scapă cu viaţă din război, semnele rămân încrustate doar în sufletul lor, dar la el, obrazul schimonosit rămâne un semn menit să fie văzut de toţi cu dezgust spontan de-acum înainte şi pentru totdeauna. Iată cum narează Cezar Petrescu momentul cotiturii destinale din viaţa lui Radu Comşa, cel al întunecării: acesta „aleargă de la trunchiul unui copac la altul, răcnind oamenilor cuvinte fără legătură, strigăte care nu înseamnă nimic. Şi în clipa când spune că o putere ascunsă şi bună, printr-o minune, îl apără încă (s.n.), ceva i-a trosnit în obraz şi în piept, un vid s-a deschis sorbindu-i suflarea, iar mâinile au bătut deodată întunericul gol (s.n.)".

Din această unică şi nenorocită clipă, niciun proiect şi nici măcar o speranţă din viaţa lui Radu Comşa nu mai rămân la fel; el capătă definitiv statutul – bine cunoscut în antropologie – de „om însemnat", aidoma diformilor din naştere, spânilor, urâţilor şi hidoşilor congenitali, mutilaţilor diverşi; devine astfel, fără să vrea, şi mai străin, nu numai faţă de lumea satului de origine, ci şi faţă de orice lume în care s-ar putea trăi fără traumă; el este obligat să suporte, în fiecare zi, calitatea de respins dintru început, de exclus, la modul propriu, de la prima vedere.

Dorinţa programatică de romancier a lui Cezar Petrescu de a oferi cititorilor o imagine polifonică asupra societăţii româneşti transpare din cadrele aproape cinematografice în care personajele se zbat urmându-şi drumul de nimeni ştiut, dinainte. Există chiar un suflu epopeic în roman, iar în textura acestei respiraţii largi, din când în când, un personaj cum este Radu Comşa „se trudeşte să descifreze ce stă scris pe figura mulţimii, ajungând la concluzia surprinzătoare că „toţi semănau, dar, cu toate acestea, „figurile îşi păstrau, închise,[...] taina. Aceeaşi obsesie epopeică îmbracă hainele psihologiei politice (se putea altfel în ţara lui Caragiale?), prin parcurgerea de către eroul principal a etapelor electorale, nu foarte diferite în esenţă de cele cunoscute lui Conu Iancu după Războiul de Independenţă şi trăite (descrise) de Cezar Petrescu la sfârşitul „Războiului de Întregire. Chiar dacă între cele două războaie s-a mai petrecut şi o răscoală, nimic nu pare a se fi schimbat. Noul Caţavencu, „altoit şi cu trăsături din Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu, primeşte două înfăţişări româneşti prin Lică Cartojan şi Ion Bâzdâgă. Primul este tipul politicianului care înfrăţeşte toxic oportunismul şi cinismul cu afacerile cele mai veroase, iar al doilea este şmecherul local mitocan şi viclean, care profită de slugărnicia alegătorilor – de prea mult timp obişnuiţi să asculte de cei „mari şi tari. Oricum, tot ceea ce se petrece într-o campanie „aranjată", cum este cea la care participă Radu Comşa alături de aceşti ticăloşi lipsiţi de scrupule, dă o puternică şi persistentă senzaţie de neputinţă: că politica ar avea vreo atingere benefică, una curată şi simplă, cu morala elementară, cu acea etică întemeiată pe promisiuni oneste, pe bunăvoinţă netrucată, pe respect sincer şi pe competenţă în realizarea binelui public, una validată de fapte şi prin fapte. De altminteri, ne asigură mereu autorul, tabloul societăţii imediat postbelice este fracturat moral atât din cauze sociale multiple, cât şi de înţelesuri foarte eterogene conferite evenimentelor de către protagonişti. Or, în „noua realitate" fiecare se simte îndreptăţit să solicite ceva de la viaţă, de la istorie, de la ceilalţi şi, nu chiar în ultimul rând, de la soartă. Peisajul tipologiilor umane nu este unul idilic şi armonios, ci unul bazat pe dezacord, pe conflict şi pe neînţelegere. Îi stau cititorului faţă în faţă idealişti morali (Vasile Mogrea) care refuză orice compromis şi orice umilinţă („–[...]N-am nevoie de pomana nimănui! [...] Nu cer nimic, nu vreau graţia nimănui!), dar şi veşnic adaptaţii de succes, dintre care erou paradigmatic este Alexandru Vardaru. El n-are deziluzii în viaţă pentru că nu-şi creează „speranţe deşarte sau „iluzii prosteşti. Clar şi răspicat se autodefineşte, privindu-l cu milă, dezgust şi dispreţ pe mutilatul neînţelegător Radu Comşa: „– [...] Eu m-am socotit întotdeauna nedemn de aşa-zise marile idealuri. Viaţa mi s-a părut mai simplă... Omul nu se sacrifică idealurilor vagi. Nu iubesc o lume imaginară; o iubesc pe cea reală! Nu una viitoare; pe cea prezentă!... Ştiu că nu putem face miracole, nici în viaţa de toate zilele, nici în cea politică... Tot ce poţi face e să corectezi puţin şi treptat realitatea. Chiar patriot, sunt fără imaginaţie; [...] Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrofe! sau: „Veniţi de pe front cu teorii, în loc de experienţă de viaţă. Formulele vă maschează viaţa: în loc să vedeţi realitatea [...] vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi! Mă surprinde!... Te socoteam imun. "

Întunecare este un titlu care a ajuns să conţină în sine mai multe sensuri, cel antropologic destinal fiind, desigur, cel mai profund. Dar acest înţeles va fi – pentru mulţi cititori – corelat mereu şi cu semnificaţii sociale şi psihologice. De ce? Pentru simplul motiv că baza socială şi cea psihologică din orice război, răscoală sau revoluţie aduc la suprafaţă multe feţe ale întunecării. Acestea sunt stocate în memoria colectivă, iar unele au constituit obiect de analiză romanescă. Fiecare cititor apelează, vrând-nevrând, la aceste înţelesuri ale întunecărilor venite din cele două mari surse: istoria şi literatura. Oricum, Întunecare, a lui Cezar Petrescu, rămâne un reper literar major, unul dătător de seamă atât pentru istoria literaturii române, cât şi pentru evoluţia luminărilor şi întunecărilor colective, periodice, ale poporului nostru.

În fapt, în ciclurile vieţii acestei naţiuni, repetitive devin întunecările şi deşteptările, reîntunecările şi redeşteptările. Din această perspectivă, Întunecare reprezintă o cale literară de acces spre nucleul paradigmatic al unei fenomenologii a poporului român. Poate de aceea, deloc fără motive adânci, romanul lui Cezar Petrescu apărea în acelaşi an 1927 când vedea lumina tiparului şi studiul antropologico-filosofic al lui Mihail Ralea, intitulat chiar aşa: Fenomenul românesc. Ambele opere sunt, indiscutabil, la fel de actuale prin mesajul şi mizele angajate. Atunci şi acum. Acum, ca şi atunci. Amândouă depun mărturie pentru lumina din întuneric şi pentru întunecările din care greu se poate vedea o dâră de lumină.

Vasile MORAR

ÎNTUNECARE

CARTEA ÎNTÂI

PROLOG

A zburat o pasăre neagră

1

Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surâse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtând pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub inscripţia aurită „Henri Clay-Habana".

Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea grozav de cunoscută.

Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!"…

Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii râzători ai dansatoarei.

Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsându-se moale, femeia împărţind cu amândouă mâinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fâlfâire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz… Toate, toate de atât de departe!

Colonelul scotoci apoi buzunarele tunicii, căutând briceagul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vârful ţigării. Nu îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pedometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură.

Când cel din urmă buzunar fu explorat fără izbândă, colonelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă!

Se resemnă să decapiteze cu dinţii vârful ţigării, îl scuipă scârbit peste balustradă, în mare, şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mâna grasă şi albă de prelat.

Doamna colonel – tanti Laura – strânse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vârstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus:

– Pol, iarăşi începi cu ororile tale?… Mută cel puţin scaunul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!…

Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ subţire, de argint.

Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constantinopol, piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gâtul sufocat de gulerul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacâmurile de desert.

Orchestra tăcuse.

Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al paharelor, hohotele şi comenzile întărâtate de aşteptare, umplând terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor restaurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori… În câteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strâmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, câini flocoşi, măgari zbierând în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care înfundă nările, zgârie gâtlejul şi sureşte părul – răsucit în vârtejuri peste câmpuri dogorite, fără zare de umbră.

Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea arbuştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelnerilor printre scaune, balansând în vârful braţelor tăvile încărcate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordându-şi viorile între genunchii strânşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văpsite, înfăţişând un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spectacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dezlănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de arcuri voltaice şi răcorit de briza umedă a mării, şi mâine, atunci când dânsul, orbecăind în bezna satului, apărându-se de câini duşmani şi călcând în movile de gunoaie, îşi va amăgi nesomnul inspectând santinelele de noapte.

Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tristeţea şcolarilor la sfârşit de vacanţă.

– Cafele, vă rog?

Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclintită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărâre diplomatică.

– Desigur, şi cafele! tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran… Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane… Şi lichioruri! Dă-mi lista!…

Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi.

– Ştiu! Aniseta¹ domnului colonel… Marie Brizard!…

Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprâncenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile.

Se lumină, cu o mare fericire:

– A! Tu erai, Jean?

Şi repetă, întârziind pe cuvinte, plimbându-se cu amintirea prin paradisul interzis.

– Jean, de la Alcazar!…

Jean zâmbi onctuos, scuturând profesional colţul mesei cu şervetul.

Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdeauna proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de salon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mâncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastronomice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima degustare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri.

Când lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt, ţinându-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinând un elixir miraculos. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, deputatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel.

– Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!…

Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mâna.

Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi savura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obrazul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi gluma, se hotărî prudent să o amâne pentru alt prilej mai prielnic, zâmbind în sine.

– De ce râzi, Mihai? întrebă Luminiţa.

Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi.

– Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul!… protestă tanti Laura, apărându-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi câmp de curse.

Îşi aminti ceva şi, deschizând portţigaretul de platină, spuse:

– Acum, Mihai, când eşti bacalauriat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma… Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa că-i daţi permisiunea?

Mihai roşi şi, mai tare, implorând:

– Vai, tanti!

Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării, şi-l strâmbă, imitându-l:

– „Vai, tanti! Uf, ce văr molâu mai am! Ce „vai tanti? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi conţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu regale!"… Uite!…

Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu îndemânare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, când îşi sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas.

– Poftim!

Toţi zâmbiră, şi Mihai răsuci stângaci, între degete, ţigara aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decât fumată singur, fără atâţia ochi ţintă asupră-i.

Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stâlp al balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizând ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie:

– Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecât trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar învinsă!…

Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în ureche:

– Şi pe tine numai popa de la Domniţa Bălaşa are să te domesticească, atunci când ţi-o cânta pe nas Isaiia dănţuieşte!…

Apoi, adresându-se unei persoane nevăzute:

– Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în primire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!…

Luminiţa, uimită de o atât de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze.

– Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?…

Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat:

– Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na!

– Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte… Bravo! Mergi repede, mon vieux²! Într-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi – mai ştiu eu? – aşezându-te, poate, la masa de alături, cu portugheza…

– Ce portugheză, mă rog? se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura.

Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicând volubil:

– O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare imperiu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!… Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, banalizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. Portugalia, în sfârşit, patria apei de păr, a lui Camoens³ şi a donei Ines de Castro⁴!.. Pentru rest şi detalii precise, adresaţi-vă domnului, care face pe mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor⁵, din repertoriul popular…

Luminiţa fredonă cu mâna pe inimă, revărsându-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică înfăţişare:

Amor è sonho que mata,

Sorriso que desfalece;

Amor è nuevera de praia…⁶

Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă disertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvârşită nepăsare.

Dar micşorându-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz.

Povestea cu portugheza fusese cea dintâi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cât ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic nimănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dânsa, la pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei la Majestic. Atunci îi apăruse cântecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de…

2

– Aşadar, a fost oprită şi ofensiva lui Brusilov⁷! declară Alexandru Vardaru, ridicând obrazul aspru deasupra gazetelor, împturindu-le şi aşezându-le sub cot. Mi se pare că de astă dată începe criza cea mare!… Pol, să nu uiţi procura! Până în zece zile trebuie să vindem şi grâul vostru. Pe urmă, cine ştie ce se mai întâmplă!…

Colonelul întinse picioarele sub masă, cu un zăngănit de pinteni, privind la lumină alt pahar de lichior, plin.

– Dar întâmplă-se orice, numai să se sfârşească! M-am săturat de ţinut trupa în bordeie… Ştiţi voi ce mizerie e faimosul Cadrilater? O murdărie! Şi nişte nume de sate! Daidâr, Balbunar, Siahlar, Sarsânlar! Să le ia dracu!… Parcă au fost botezate de bâlbâiţi. Auziţi: Balbunar, Sarsânlar!…

Ridică ochii, invocând mărturia cerului.

Nimeni însă nu se arătă înduioşat de această deznădejde.

Exilul în Cadrilater nu era atât de înfricoşat, cum voia să-l arate unchiul Pol. Îşi adusese automobilul. Îşi instalase o baie cu duş automat. Acum o lună, făcuse un drum la Bucureşti numai ca să obţină de la Corp mutarea unui bucătar special la popota regimentului. Soldaţi trimişi cu ordine cărau, de la Constanţa şi din Capitală, trufandale în coşuri de papură, aparate de fabricat îngheţată şi maşini de măcinat cafea.

Popota regimentului era vestită în toată divizia. Iar ofiţerii începeau să se îngraşe şi să capete gusturi patriciene.

– Se pare că Czernin⁸ caută o întrevedere cu primul-ministru!… îşi urmă gândul Alexandru Vardaru.

– Sigur! Iar ne mai oferă ceva! Iar încep cu tocmelile!… se supără colonelul, duşman neîndurat al Puterilor Centrale, de când se închiseseră graniţele spre Riviera.

– Cred, cu toate acestea, urmă Alexandru Vardaru, cred că până la sfârşitul recoltei nu poate fi vorba decât de pregătiri! În Moldova, nici nu s-a sfârşit secera… Vagoanele sunt prinse, soldaţii în permisii agricole… Apropo, Pol, pentru treier, la Făloasa, n-aş putea cere prin minister soldaţi de la tine? Am iscălit scrisoarea să predau patruzeci de vagoane până la cincisprezece ale lunii. Mă ţine consorţiul german numai în telegrame…!

– Cum,