Jar. Amandoi

De Liviu Rebreanu

Jar si Amandoi, romanele care compun sumarul volumului de fata, sunt, orice s-ar spune, romane ale lui Liviu Rebreanu. Autorul lui Ion nu era altul cand le-a scris, chiar daca putem admite scaderi ale artei sale. Sa le punem alaturi, pentru comparatie, nu doar cu punctele de maxim ale creatiei sale, ci si cu alte romane din epoca si vom observa ca ambele valoreaza, dupa vorba consacrata, putin cand le contemplam, mult cand le comparam. Jar si mai ales Amandoi nu apar ca opere de plan secund, ci ca realizari in afinitate cu finalitatile propuse, fiind excelente in zona in care autorul le-a plasat prin intentiile sale inca de la inceput. Exista posibilitatea de a vedea opera lui Liviu Rebreanu ca pe o piramida structurata ca o consecinta a unei ierarhizari ce depinde in primul rand de prestigiul temelor. Dar exista si un model alternativ, care poate invoca o dispunere dupa un model atomic, universal, in care particulele „mari“ si „mici“ participa, conform specificului lor, la echilibrul structural al substantei.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 26 iun. 2015
• ISBN: 9786067419245

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1885 – La 27 noiembrie se naște, la Târlișiua (județul Bistrița-Năsăud), Liviu Rebreanu, primul dintre cei paisprezece copii ai Ludovicăi și ai lui Vasile Rebreanu.

1891–1895 – Urmează clasele primare în Maieru.

1895–1897 – Învață la Gimnaziul Superior Fundațional din Năsăud.

1897–1900 – Se transferă la Școala Civilă de Băieți din Bistrița (cu limba de predare maghiară).

În 1897, Vasile Rebreanu este numit învățător la Prislop (azi, comuna Liviu Rebreanu, în județul Bistrița-Năsăud), unde se stabilește cu familia. (Satul Prislop va deveni, sub numele Pripas, toposul ficțiunii Ion.)

1900–1903 – Frecventează Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (nord-vestul Ungariei). Mai târziu Rebreanu își va aminti cum, în timpul ultimului an de școală petrecut la Sopron, și-a văzut „tipărită o schiță într-o revistă de la Budapesta. Era semnată cu pseudonim, ca și alte „mărunțișuri așa-zis literare, pe care le va mai publica de atunci în reviste ungurești și germane.

Liviu Rebreanu, elev al Școlii Reale Superioare de Honvezi din Sopron

1903–1906 – Primește o bursă la Academia Militară „Ludoviceum" din Budapesta (pe care o termină cu gradul de locotenent).

1906 – Este repartizat la Regimentul 2 de honvezi regali din garnizoana Gyula.

1907 – Este suspendat din serviciu până la sfârșitul anului, din cauza unor nereguli financiare constatate la popota ofițerilor, aflată în responsabilitatea lui. (Se pare că sumele sustrase fuseseră împrumutate unor colegi – v. Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009, p. 39.)

Consemnat la domiciliu, tânărul ofițer Rebreanu începe un Journal cu note de lectură (v. Liviu Rebreanu, Opere, vol. XXIII, ediție critică de Niculae Gheran, Fundația Națională pentru Civilizație Rurală, 2005, pp. 13–186).

Interesat apoi din ce în ce mai evident și de arta scrisului, Liviu Rebreanu își exersează abilitățile în piese de teatru și proză, scrise în maghiară. Unele vor fi reluate și tipărite în românește (v. Liviu Rebreanu, Opere, vol. I și vol. XI, Editura Minerva, București, 1968, 1981). Despre primele contacte cu limba și literatura română și cu ideea scrisului, Rebreanu povestea:

„... Te va surprinde poate [...] când îți voi spune că am ținut să fiu medic. Și azi încă îmi vine uneori să mă duc să mă înscriu la facultatea de medicină. Dar noi, în Ardeal, eram nouă copii. Ce ajutor puteam eu primi de-acasă? Astfel că din clasa a treia de liceu (am urmat la vreo trei licee) m-am ținut singur prin școli. Eram un bun elev, eram, cum se zice, «premiant» și am luat fără multă greutate bursa unei Academii militare din Budapesta. E drept că în anul următor s-au înființat și câteva burse pentru medicină; era însă prea târziu pentru mine. Cu un an să fi fost mai mic sau să fi pierdut cumva un an de școală, și azi eram medic! Dar nici ofițer n-am simțit că voi fi... Eu eram scriitor. Am scris și publicat nenumărate nuvele în ungurește și nemțește și am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam și eu o piesă. Întoarcerea spre literatura și cultura română s-a făcut aproape fără să-mi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat rațiunea. Țin minte o întâmplare de pe atunci, caracteristică și revelatoare. Făcusem, în grup școlăresc, o excursie la Viena. Când trenul a trecut frontiera Ungariei, elevii s-au sculat în picioare și-au intonat un imn patriotic. Eu n-am avut acest îndemn. Am rămas pe locul meu, tăcut. N-am fost bătut, cum ar fi fost firesc, dar am fost boicotat.

Românește știam, dar atât de puțin, încât mi-a fost rușine când o familie de români din vechiul regat mi-a ieșit înainte cu voioșie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român.

Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie românește fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Și am luat pe Creangă. Am înțeles foarte puțin. Am vrut să citesc pe Caragiale – dar n-am putut înțelege nimic. Am reînvățat limba românească, așa cum înveți orice altă limbă, vorbind și scriind în caiete cu teme și extrase."

(Liviu Rebreanu intervievat de F. Aderca [„De vorbă cu d-l Liviu Rebreanu"], Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 285, 9 mai 1926; reprodus în Opere, ed. cit., vol. XIX, pp. 37–38)

La anii tinereții

1908 – Își dă demisia din armată, ca urmare a acuzațiilor din cauza cărora fusese suspendat din serviciu. Se stabilește în Prislop: „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea" – va mărturisi ulterior scriitorul.

La 1 noiembrie, debutează în revista Luceafărul din Sibiu, cu nuvela Codrea (republicată apoi sub titlurile Lacrima, Dezertorul, Glasul inimii).

1909 – Traduce din Maxim Gorki poemul Moartea șoimului.

Îi scrie, din Prislop, lui Mihail Dragomirescu, trimițându-i și o povestire pentru Convorbiri critice. Criticul îi refuză „povestea", dar promite că-i va urmări scrisul.

Publică, în Luceafărul sibian, nuvela Răfuiala (numită inițial O femeie și doi bărbați), o primă prefigurare a conflictului din romanul Ion.

În toamnă, Liviu Rebreanu vine la București. Aici îl vizitează pe Coșbuc și, introdus de Ilarie Chendi, participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, aducând și o nuvelă (Proștii). Circumspect, amfitrionul n-o citește în ședință, dar o va găsi „pur și simplu formidabilă", într-o notă trimisă a doua zi autorului.

Relațiile cu Mihail Dragomirescu decurg, în continuare, fast, tânărul ardelean câștigând prețuirea și sprijinul criticului, care-l propune imediat spre angajare ziarului Ordinea, organ al Partidului Conservator-Democrat. Aici va asigura rubrica „De la românii subjugați", dedicată cu precădere românilor din Ardeal (act care va atrage atenția oficialităților maghiare).

Scrie nuvela Volbura dragostei (reeditată cu titlurile Cântec de dragoste, Răzbunarea, Cântecul iubirii).

1910 – M. Dragomirescu îl propune secretar de redacție al publicațiilor Falanga literară și artistică și Convorbiri critice („funcții mai mult onorifice").

În baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta cere statului român extrădarea lui Liviu Rebreanu.

Pe 15 februarie, este arestat și încarcerat la închisoarea Văcărești, deși scriitorul se apărase, susținând că neregulile financiare de care fusese învinuit reprezentau un caz clasat.

În mai, Rebreanu susține într-un „Memoriu adresat autorităților române că „deturnarea de fonduri care i se imputase este un pretext prin care autoritățile ungare urmăresc descurajarea activității sale publicistice pro-românești.

În iunie, este însă extrădat și întemnițat la Gyula, unde mai petrece trei luni în închisoare, până la proces. În august, este judecat și condamnat la trei luni de detenție (fiind însă eliberat chiar în ziua procesului). Acum, creionează primul plan al romanului Ion.

În septembrie, la o lună de la eliberare, revine în București.

Sunt publicate, în Convorbiri critice, nuvelele Proștii, Culcușul, Golanii, inspirate din lunile de detenție.

Împreună cu Mihail Sorbul, scoate Scena, revistă dedicată teatrului și muzicii.

1911 – Liviu Rebreanu este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova (condus de Emil Gârleanu).

Devine membru al Societății Scriitorilor Români (fără să aibă nicio carte publicată).

1912 – Se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu.

La solicitarea lui N.D. Cocea, Liviu Rebreanu începe să scrie cronică dramatică la ziarul Rampa, din București, colaborare care se va întinde pe trei ani, consacrându-l în publicistica teatrală românească.

Ca urmare a deciziei conducerii Teatrului Național din Craiova de a o demite pe Fanny, Rebreanu își dă demisia din postul de secretar literar și își urmează soția la București.

În iunie, la îndemnul lui Sebastian Bornemisa, debutează editorial cu volumul de nuvele Frământări (Librăria Națională, Orăștie).

Împreună cu soția

1913 – Are în proiect Răscoala, dramă în patru acte.

1914 – Liviu Rebreanu este ales secretar al Societății Scriitorilor Români.

Moare tatăl scriitorului, Vasile Rebreanu, în vârstă de 52 de ani. Neprezentându-se la mobilizarea armatei austro-ungare, Liviu Rebreanu nu poate participa nici la înmormântarea părintelui său.

Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, este încorporat ca voluntar în armata austro-ungară.

Liviu Rebreanu publică în Universul literar studiul „Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan".

1915 – Scrie povestirea istorică Horia, Cloșca și Crișan (publicată abia după Marea Unire).

Este exclus din Societatea Scriitorilor Români, pentru pretinse încurcături financiare (hotărâre asupra căreia se va reveni).

Aflat pe frontul din Italia, Emil Rebreanu distruge un reflector inamic și este decorat (în planul ficțiunii, Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraților, va acționa în același mod).

1916 – Apare volumul de nuvele Golanii (Editura Steinberg, București), cu o prefață de Mihail Dragomirescu. Volumul reprezintă o reeditare cu modificări a cărții de debut, publicată la Orăștie.

Începe să lucreze la romanul Ion.

1917 – În mai, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, încearcă să treacă frontiera românească la Ghimeș. Acuzat de dezertare și spionaj, va fi executat prin spânzurare.

Această tragedie familială va fi sublimată în romanul Pădurea spânzuraților:

„Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca «dezertor», de către unguri, mi-a sugerat ideea Pădurii spânzuraților. Viziunea tragică a «pădurii» mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Națiunilor, fotografii care reprezentau pădurile «trădătorilor de patrie» (Landesverräter) cehoslovaci spânzurați de armata austro-ungară pentru «trădare» – pentru iubirea patriei și independenței lor. Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un asemenea personagiu nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puțin «erou», pentru că în Pădurea spânzuraților am arătat iarăși originea și creșterea dezechilibrului moral al unui om, slab în fond, ca toți oamenii, doritor de dragoste, pe care o găsește la o unguroaică – deși ar părea neverosimil unui literat oficial – și condus la spânzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei... Așa cred eu că e mai omenește, și un roman care nu palpită de viață – cu toate ororile, cu toate contradicțiile ei – nu are sorți de viață, chiar când are norocul succesului." (Idem; reprodus ibidem, p. 40.)

În Bucureștiul ocupat de trupele germane, colaborează la ziarele Lumina (condus de C. Stere) și Scena. Finisează prima versiune a romanului Ion.

1918 – După unirea Basarabiei cu România, Liviu Rebreanu elaborează, sub pseudonimul Ion Jalea, o lucrare documentară, tipărită apoi cu titlul Basarabia (Descrierea – Istoria – Unirea).

Pentru că nu se prezentase la mobilizare, în calitatea sa de cetățean austro-ungar, Liviu Rebreanu este arestat de autoritățile germane de ocupație, în urma unui denunț (al cărui autor se pare că a fost scriitorul A. de Herz). Reușind să evadeze, după ce a stat ascuns în casele unor prieteni, se refugiază la Iași, cu ajutorul unor socialiști, printre care Titel Petrescu.

La Iași va fi primit în casa cumnatului său, Mihail Sorbul; climatul e însă nefavorabil, scriitorul fiind bănuit a fi „spion neamț".

Aspecte din biografia anilor cumpliți ai Primului Război Mondial vor fi tratate în romanul-jurnal Calvarul; marcat de absurdul acelor ani, scriitorul se va confesa ulterior:

„Ciudată a fost îndeosebi situația mea de ardelean în vechiul regat, după izbucnirea războiului împotriva Austro-Ungariei. Ca fost ofițer în armata ungară, la retragerea trupelor noastre din București, am cerut să fac parte din armata română și să plec și eu. Mi s-a oferit un post la... biroul de informații. Am răspuns că pot fi cel mult militar, că Dumnezeu nu mi-a dat însușiri mai complexe. Și astfel, neputând fi informator, am fost silit să rămân pe loc, în situația grea de a fi acuzat de «trădare».

Scriam. Lucram la cartea mea cea mai grea. Trăiam ascuns și, când – mulțumită nu știu cui – s-a aflat în lumea autorităților militare de ocupație că sunt un «nesupus» austro-ungar, am fost arestat. Am fugit din sala birourilor unde urma să fiu anchetat și am stat ascuns multă vreme în pivnițele muzeului Kalinderu. Am fugit apoi în Moldova și am scăpat mulțumită ostenelii și lărgimii de suflet a trei socialiști!... Am rămas de atunci cu credința că patriotismul, în momentele de criză, se vădește chiar la oamenii care toată viața lor au urmărit și urmăresc un ideal internațional." (Idem, reprodus în ibidem, p. 39.)

Începe să scrie Calvarul.

1919 – Plănuiește un roman de război, Pădurea spânzuraților, înainte să fi aflat de tragedia fratelui său.

Este publicat romanul Calvarul (Editura Alcalay & Co., București).

Frecventează cenaclul „Sburătorul" și publică, în paginile revistei conduse de E. Lovinescu (unde lucrează și ca secretar de redacție), îndeosebi cronici dramatice.

Apare nuvela Catastrofa, în revista Lectura pentru toți, condusă tot de Lovinescu.

Sunt publicate și volumele documentare Horia, Cloșca și Crișan (reeditat cu titlul Răscoala moților) și Ardealul, Crișana maramureșeană și Bucovina.

Are loc premiera comediei Cadrilul (Editura Cartea Românească, București). Apare antologia de nuvele Răfuiala (Editura Alcalay & Co., București).

1920 – În noiembrie, îi apare romanul Ion, I. Glasul pământului, II. Glasul iubirii (Editura Universala Alcalay, București). Bine primit de E. Lovinescu (care îi dedică patru numere din Sburătorul) și consacrat de alți critici importanți, romanul a fost contestat de T. Arghezi și de N. Iorga.

Discutând cu Vladimir Streinu

Proiectul romanului era vechi, fiind redactat în mai multe variante, așa cum relatează romancierul:

„Ideea romanului mi-a venit în 1907, când am văzut pe câmp un țăran care făcea parcă temenele și săruta pământul. Omul se socotea singur și nevăzut de nimeni. Am intrat apoi în vorbă cu el și am aflat că dusese crâncenă luptă pe la mai multe ocoale, judecătorii și tribunale până dobândise deplina stăpânire a pământului său. [...] O primă redactare am făcut în 1913, apoi, în 1916, lucram neîntrerupt zi și noapte, în timp ce Bucureștiul era atacat de zeppelinuri și apoi ocupat de dușmani. Scriam până la ziuă, iar după aceea mă duceam să fac «coadă» la brutării... Ion a fost redactat ultima oară în 1919, și de-atunci îl perfecționez cu fiecare ediție." (Idem, reprodus în ibidem, p. 40.)

1921 – Deranjat de constatarea unor modificări în textul unei cronici, Rebreanu sistează colaborarea cu Sburătorul.

Romanul Ion este distins cu Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române, cel mai mare premiu al instituției, obținut până atunci doar de V. Alecsandri, Al. Odobescu și Gh. Murnu.

Scrie comedia Plicul.

Apare volumul de nuvele Catastrofa (Editura Viața Românească, București). În același an, mai apar culegerile Hora morții (reeditată cu titlurile Trei nuvele [1924] și Ițic Ștrul, dezertor [1932]), Norocul și Nuvele și schițe.

1922 – În decembrie, apare romanul Pădurea spânzuraților (Editura Cartea Românească, București).

1923 – Are loc premiera piesei Plicul, la Teatrul Național din București.

Este ales vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români.

1924 – Romanul Pădurea spânzuraților este distins de Societatea Scriitorilor Români cu „Marele premiu al romanului" (decis de o comisie din care au făcut parte M. Sadoveanu, O. Goga, M. Dragomirescu și G. Ibrăileanu).

Începe să scrie prima versiune integrală a romanului Adam și Eva.

Liviu Rebreanu fondează, alături de Al. Dominic, Mișcarea literară (–1925), la care vor colabora „voci" importante ale momentului: E. Lovinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, P. Constantinescu ș.a.

1925 – În mai, apare romanul Adam și Eva (Editura Cartea Românească, București), publicat anterior în foileton în Adevărul.

Este ales președinte al Societății Scriitorilor Români.

1926 – În revista Ideea europeană, apare articolul „Cred". Textul – publicat în cadrul unei anchete realizate de revistă – reprezintă o profesiune de credință, dezvăluind relația autorului Liviu Rebreanu cu arta și principiile scrisului.

Are loc premiera piesei Apostolii, pe scena Naționalului bucureștean.

Participă la Congresul Internațional al Scriitorilor de la Berlin și, în același an, la Congresul Autorilor Dramatici de la Madrid.

Tatonează în jurul proiectelor romanești Răscoala și Ciuleandra.

1927 – Călătorește în Italia, cu ocazia unei adunări a PEN-Club (delegații au fost primiți și de Mussolini).

Începe redactarea unui jurnal intim, ținut până în 1944.

Apare romanul Ciuleandra (Editura Cartea Românească, București).

Alături de Fanny și de Liana Mihăilescu, la un banchet în „casa Vlădoianu"

1928 – Participă la centenarul lui Ibsen, sărbătorit la Oslo și Bergen.

Este numit director general al teatrelor și, implicit, al Teatrului Național din București (funcție pe care o va deține până la sfârșitul anului 1929).

Apare volumul de nuvele Cântecul iubirii.

1929 – Primește Premiul Național pentru literatură.

Apare romanul Crăișorul (Editura Cartea Românească, București), reeditat ulterior cu titlul Crăișorul Horia.

1930 – Este instalat la conducerea Direcției Educației Poporului (D.E.P.), având drept obiectiv dezvoltarea culturii și a artei, prin fonduri acordate de stat. Din instituție mai făceau parte: I.M. Sadoveanu, Tudor Mușatescu, M. Sorbul ș.a.

La scurt timp după numire, la adresa lui Rebreanu sunt lansate atacuri, în paginile cotidienelor Curentul și Universul, semnate, între alții, de Nichifor Crainic și Pamfil Șeicaru.

Acuzat de nereguli financiare în Societatea Scriitorilor Români, Rebreanu își prezintă demisia (care îi este respinsă).

Are loc premiera filmului Ciuleandra – primul film sonor românesc –, care nu se bucură însă de succes.

Excedat de atacuri, demisionează din funcția de conducere a D.E.P. și se retrage la Valea Mare, proprietate pe care și-o cumpărase în rate.

1931 – Apare volumul Metropole, cuprinzând note de călătorie (Berlin, Roma și Paris).

1932 – Editează o nouă serie a României literare (–1934), săptămânal la care vor colabora Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Eugen Ionescu ș.a.

Este publicat volumul de nuvele Ițic Ștrul, dezertor (Editura Cartea Românească, București).

Apare romanul Răscoala, I. Se mișcă țara, II. Focurile (Editura „Adevărul", București).

La vremea deplinei consacrări

1933 – Participă la Congresul Internațional al PEN-Club, de la Ragusa.

Devine vicepreședinte al Societății Române de Radio, funcție pe care o are și Pamfil Șeicaru (prototip exploatat în romanul Gorila).

1934 – Apare romanul Jar (Editura „Adevărul", București).

1935 – Este omagiat la împlinirea vârstei de 50 de ani.

1936 – La Blaj, în cadrul serbărilor jubiliare ASTRA, conferențiază despre Coșbuc, în prezența suveranului Carol al II-lea.

1937 – Este înlăturat de la conducerea Radioului, ca urmare a numirii prin Decret Regal a altor membri în consiliul de administrație.

Scrie un memoriu de protest (apărut în Dimineața), prin care blamează campania extremiștilor de dreapta împotriva lui Mihail Sadoveanu. I se alătură în acest demers E. Lovinescu, Șerban Cioculescu, M. Ralea, Al. Philippide, Petru Groza.

Liviu Rebreanu, în ținută de academician

1938 – Propunerea de primire în Academie a lui Liviu Rebreanu este respinsă, din cauza învinuirilor de „colaboraționism" în perioada ocupației germane (deși, ulterior, se va dovedi că niciun articol publicat în anii respectivi nu avea vreo implicație de ordin politic).

Apare romanul Gorila, I–II (Editura Universala Alcalay, București).

1939 – Prin Înalt Decret Regal, este reinstalat în funcția de vicepreședinte al Societății Române de Radio.

Pe 25 mai, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu este ales membru titular al Academiei Române. (În 1940, va ține discursul de recepție Lauda țăranului român.)

Este numit în Comisia de cenzură a filmelor.

1940 – Publică romanul Amândoi (Editura Socec & Co. S.A., București).

Participă la funeraliile lui Nicolae Iorga, asasinat de legionari.

1941 – Într-o comunicare ținută la Academia Română și intitulată Centenarul nuvelei românești, Liviu Rebreanu protestează împotriva Dictatului de la Viena.

Este numit, pentru a doua oară, director al Teatrului Național din București (pe care-l va conduce până la sfârșitul vieții).

Editează Viața, ziar finanțat de Ministerul Propagandei.

1942 – Întreprinde un turneu de conferințe – în Germania, Polonia, Croația – despre spiritualitatea românească, prilej de afirmare a drepturilor românilor asupra teritoriilor pierdute.

Participă, în Germania, la crearea Societății Scriitorilor Europeni, insistând ca aceasta să nu aibă caracter politic.

În toamnă, călătorește în Italia, în fruntea unei delegații de ziariști români.

1943 – Conferențiază despre cultura română, în Suedia și în Finlanda.

Apare Amalgam (Editura Socec, București), ultimul volum antum al scriitorului, cuprinzând studii, articole, conferințe, confesiuni.

1944 – La 1 septembrie, bolnav de cancer pulmonar, Liviu Rebreanu se stinge din viață la Valea Mare, unde a și fost înmormântat. Ulterior, rămășițele sale pământești au fost aduse și înhumate la cimitirul Bellu, din București.

*

Supusă rigorilor regimului comunist, opera lui Liviu Rebreanu începe să fie reeditată, la zece ani de la moartea scriitorului, cu un volum de Nuvele, în 1954, pentru a fi apoi, între 1968 și 2005, restituită patrimoniului literaturii române în ediția critică de Opere, I–XXIII, îngrijită de eminentul editor și biograf Niculae Gheran.

*

Deplin consacrat profesiunii de scriitor, Liviu Rebreanu și-a exprimat cu rezerve crezul literar, neplăcându-i practica exhibării misterelor din laboratorul creației. Când „a îndrăznit" totuși să spună câte ceva despre arta scrisului și despre resorturile intime ale literaturii sale, a făcut-o net, cu pasiunea substanței și a preciziei:

„M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi. Hiperbolizarea aceasta a eului, rămășiță anacronică de la romanticii care, ei și atunci, puteau să se creadă aievea buricul pământului, mi se pare puțin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăiește într-o lume atât de relativă din toate punctele de vedere, că numai identificându-se cu multe relativități izbutește a pătrunde și a înfățișa absolutul care, cel puțin în artă, rămâne năzuința supremă.

Cu atât mai greu îmi vine să vorbesc acuma chiar despre crezul «meu» artistic. Mai întâi, trebuie să mărturisesc cu destulă rușine că nici nu am avut vreme să-mi confecționez un asemenea articol, pentru simplul motiv că niciodată, apucându-mă să scriu, nu mi-a trecut prin minte să observ sau să respect anumite cerințe programatice.

Dar, fiindcă sunt întrebat, îndrăznesc să spun că scrisul nu mi se pare deloc o jucărie agreabilă și nici, mai cu seamă, o jonglerie cu fraze. Pentru mine arta – zic „artă" și mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel, arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă să creeze viață. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, poate, nici pe superesteții ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are nevoie. Literatura trăiește prin ea însăși. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde.

Creația, nici în literatură, nu face salturi. E o verigă între trecut și viitor. Își împlântă adânc rădăcinile în pământ ca să se poată urca mai sus, spre cer. Se uită cu evlavie pioasă înapoi, spre a putea privi mai sigur înainte. Nu-și închipuie nicio secundă că înaintea ei n-a existat nimic și după ea se va prăbuși tot.

Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea față de sine, din care izvorăște sinceritatea față de opera de artă. Dacă nu te dăruiești întreg artei în clipa creației, nu va zămisli decât monștri fără viață.

A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puțin valoros ca o fotografie proastă. Creația literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii, dar trăiește numai prin ceea ce are unic și deosebit de toți oamenii din toate vremurile. Unic însă e numai sufletul. Viața eternizată prin mișcări sufletești – realism.

Temelia creației rămâne, negreșit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De dragul unei fraze strălucite sau al unei noi împerecheri de cuvinte, nu voi sacrifica niciodată o intenție. Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis. Strălucirile stilistice, cel puțin în operele de creație, se fac întotdeauna în detrimentul preciziei și al mișcării de viață. De altfel, cred că e mult mai ușor a scrie „frumos", decât a exprima exact. Poate nu e o simplă întâmplare că toți creatorii mari de viață s-au mulțumit să scrie bine și au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau contemporanii. Precum iarăși nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă.

Expresia exactă îți cere mai multă zbuciumare:

«Cuvântul ce exprimă adevărul». Numai prin ea poți urmări de-aproape sinuozitățile sufletului care explică viața. Psihologia și obiectivitatea merg alături și presupun aceeași retragere a eului scriitoricesc în colțul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfășurării creației. Modestia nu e și dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine. Fără amestecul meu direct, opera va putea crește și trăi mai independent. Copilul zdravăn n-are nevoie în viață de hainele tatălui.

Dacă privești arta drept creație, trebuie să-i atribui și o valoare etică. Arta ca ușoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca și viața socotită fără rost. Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om și că trăiește, și chiar să-l facă om. Contemplarea vieții pe care o oferă creația poate fi uneori mângâietoare ca o rugăciune...

În loc de «crez artistic», iată câteva gânduri, poate nu prea închegate și nici prea noi, care îmi sunt dragi și după care aș fi bucuros să-mi călăuzesc scrisul, cel puțin în viitor."

(Liviu Rebreanu, „Cred", Ideea europeană, VII, nr. 181, 1 ian. 1926; integrat de romancier în Amalgam, Editura Socec, 1943, pp. 9–10; reprodus în Opere, ed. cit., vol. XV, pp. 161–163)

*

Pentru alcătuirea acestui tabel cronologic au fost consultate lucrările: Liviu Rebreanu, Opere, I–XXIII, ediție critică de Niculae Gheran; Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009; Niculae Gheran, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004; Dicționarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei, București, 2004; Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006, vol. al V-lea.

RECURS LA UN VERDICT PREA SEVER

Liviu Rebreanu face parte dintre autorii, numeroși în literatura română, care au lucrările așezate pe două rafturi diferite: „marile opere pe cel de onoare și destule altele pe un raft doi, vizitat mai rar de critică și mai adesea de amatorii de lectură. Aceste opere secunde sunt în general dizgrațiate de specialiști și chiar de publicul mai larg, dar, sub influența lor, nu intră în programele școlare și prilejuiesc studii „excentrice, de nișă. Așa stau lucrurile și cu Eugen Barbu, ale cărui romane „fotbalistice, pentru a nu mai vorbi de cele conjunctural-ideologice, sunt ocultate, de o parte a operei lui Marin Preda ori a lui Sadoveanu (care-și numea „exerciții droaia de romane de până la Baltagul), cu Cezar Petrescu și cu G. Călinescu cel din Cartea nunții. Dacă în cazul romanelor epocii comuniste, exilul unor scrieri precum Șoseaua Nordului, Drum fără pulbere, Mitrea Cocor e justificat de falsitatea tezelor expuse, în cazul altora, mai ales a celor din perioada interbelică, de libertate a ideilor, verdictul criticilor vizează realizarea artistică și miza lor. Dar și în epoca de relativă liberalizare din mijlocul „erei socialiste" unele volume ale aceluiași autor s-au bucurat de onoruri refuzate altora. De pildă, Lumea în două zile a lui George Bălăiță față de restul producției romancierului, Biblioteca din Alexandria de Petre Sălcudeanu în raport cu tot ce-a mai dat autorul.

În cazul lui Liviu Rebreanu, apele s-au împărțit net: de-o parte, capodoperele care l-au instalat în centrul canonului (Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților), de alta, mai numeroase, textele „mici" (Ciuleandra, Crăișorul, Adam și Eva, Jar, Gorila, Amândoi). Decizia, atacată destul de timid, cu apel, de unii comentatori, a rămas, totuși, în istorie definitivă.

Privind romanele Jar (1934) și Amândoi (1940), ne vine imediat în minte execuția sumară a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române: „ilizibile". Acest tratament nu e cu mult mai sever, nici mult mai extins decât expedierea lor de către G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Mai mult, Nicolae Manolescu își exprimă stupefacția față de preferința „inexplicabilă" a lui Ion Negoițescu pentru romanul Amândoi.

Deși, dacă avem în vedere posibilele comparații – strivitoare – cu marile romane, argumentele apelanților par simple pretexte avocățești, o judecată circumstanțiată ar favoriza, în opinia mea, un tratament mai blând și recunoașterea unor merite indiscutabile acestor opere secunde, poate, dar în niciun caz nevizitabile.

În primul rând, și mă refer acum la Jar și Amândoi, romanele care compun sumarul volumului de față, e vorba despre romane ale lui Liviu Rebreanu. Autorul lui Ion nu era altul când le-a scris, chiar dacă putem admite scăderi ale artei sale. Să le punem alături, pentru comparație, nu doar cu punctele de maxim ale creației sale, ci și cu alte romane din epocă și vom observa că ambele valorează, după vorba consacrată, puțin când le contemplăm, mult când le comparăm.

Apoi – și consider că aici critica excesiv de severă face o eroare de situare ce poate fi invocată în favoarea „învinuitelor" –, Jar și Amândoi sunt... ceea ce efectiv sunt, după cum le-a creat autorul lor, și nicidecum ceea ce ne închipuim sau ne dorim să fi fost. Pretențiile însele ale semnatarului de la aceste producții nu sunt comparabile cu cele avute de același de la Ion sau Pădurea spânzuraților. Dacă în cazul Ciuleandrei și parțial chiar al avatarurilor din Adam și Eva s-ar putea invoca o nerealizare la nivelul așteptărilor și intențiilor scriitorului, Jar și Amândoi sunt, în chip vădit, programatic un mic roman sentimental și de moravuri și, respectiv, un policier psihologic, eventual un thriller cu accente sociologiste, cu personaje care, orice s-ar zice, se rețin.

În fine, mi se pare o exagerare cam brutală să fie puse în aceleași lapidare fraze de izgonire din literatură Jar, micul și dezinvoltul exercițiu menit atragerii unui public larg, dedat cu literatura erotică și sentimentală de serie, cu Amândoi, operă net superioară, probabil primul policier psihologic al literaturii noastre, care nici ulterior nu ne-a răsfățat cu prea multe asemenea realizări citabile, roman de tipologii interesante și „suflete tari", atins de un benefic dostoievskianism. Să notăm că, dacă Jar are puțini susținători în critică, Amândoi a beneficiat nu doar de admirația lui Ion Negoițescu, ci și de a lui Vladimir Streinu și, ulterior, a lui Alexandru George.

Judecătorii severi ai celor două mici, e drept, romane ale lui Rebreanu se situează pe o poziție, justificată în felul ei, conform căreia genurile mărunte (romanul sentimental, cel polițist, fantasy-ul etc.) nu se potrivesc marilor autori, canonizați ca atare, și nu pot sta alături de operele „grele" ale acestora fără a fi scufundate, ca bărcile de siajul unui transatlantic.

Se poate însă, și mai ales în postmodernitatea care ne scaldă pe toți – am în vedere aici și susținerile lui Ion Manolescu din volumul său Benzile desenate și canonul postmodern – că genurile „umile", funcționale, eventual utilitare își au excelența lor, judecând lucrurile, desigur, în specificitatea fiecăruia dintre ele. Există romane istorice și psihologice proaste, precum SF-uri și thrillere geniale, așa cum, desigur, o epopee mediocră nu este preferabilă unei epigrame izbutite doar pentru că este epopee.

Liviu Rebreanu, în ciuda modului efectiv clasic, obiectiv, doric, cum îl numește Nicolae Manolescu, în care își realizează povestirile, nuvelele și romanele, a fost un scriitor care a intuit posibilitățile cinematografului și s-a implicat în scrierea de scenarii, nu a disprețuit succesul de „masse, cum se zicea pe atunci, și nici gustul popular, amator de amor, senzațional și scene „tari. Stau mărturie multe dintre episoadele ușor de găsit chiar în marile romane citate mai sus. Liviu Rebreanu are gustul senzaționalului și nu omite să uzeze de ceea ce s-a numit mult mai târziu în scenaristică „punch-line. Să nu uităm dilematicul „de din Răscoala, evocat și de Marin Preda, peste care s-ar potrivi indicația de scenariu: „cut to".

Din această perspectivă, romanele Jar și mai ales Amândoi nu mai apar ca opere de plan secund, ci ca realizări în afinitate cu finalitățile propuse, fiind excelente în zona în care autorul le-a plasat prin intențiile sale încă de la început.

În favoarea lui Liviu Rebreanu, mai ales în Jar care, să recunoaștem, e jumătatea mai fragilă a dipticului, pledează detașarea ironică a naratorului de lumea descrisă și de fiecare dintre personaje. Scenele incipiente din Jar, petrecerea din casa Rozmarin la care participă, convocate ca în Agatha Christie, toate personajele dramei spre expozițiune, sunt impregnate cu sarcasmul autorului. El privește acele personaje ca pe un insectar viu, din care nici protagonista, ulterioara victimă a naivității și senzualității sale, nu face excepție. S-ar zice să scriitorul este un savant extraterestru care contemplă prin telescop o civilizație aflată la distanță de multe milenii-evoluție.

În Amândoi, chiar dacă îndepărtarea rece a autorului de lumea descrisă și de meschinăria ei se mai arată în unele pasaje, naratorul e mult mai participativ și eroii sunt priviți, dacă nu cu o compasiune care nu-i e nicicum proprie lui Rebreanu, cu o curiozitate analitică ce, dincolo de mișcările lor dezordonate, le vizează rațiunea și le admite motivații superioare simplelor instincte observate entomologic.

Nici Jar, nici Amândoi nu pot fi considerate scrieri „slabe, în sensul din fizică, așadar creatoare de asimetrii, dar asimetrii funcționale care fac parte din universul operei asemeni celor „tari. Există posibilitatea de a vedea opera lui Liviu Rebreanu ca pe o piramidă structurată ca o consecință a unei ierarhizări ce depinde în primul rând de prestigiul temelor. Dar există și un model alternativ, care poate invoca o dispunere după un model atomic, universal, în care particulele „mari și „mici participă, conform specificului lor, la echilibrul structural al substanței.

Dincolo de aceste abordări conceptuale alternative, cititorului „obișnuit, liber să fie sedus de acțiune, ca și celui „neobișnuit, specializat, gata să valorizeze dincolo de conținutul de fapte al operei, atât Jar, cât și Amândoi au încă multe să le spună. Fie și ca obiecte de reflecție în legătură cu modul în care genurile „mărunte" pot fi valorizate într-o literatură mai deschisă stabilirii specificității decât clasării pe verticală.

Horia GÂRBEA

JAR

(1934)

OCTOMBRE

1

Casa avea subsol și parter și o fâșie de curte asfaltată cu poartă de fier împletită spre stradă, și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenușiu, culoare despre care Rosmarin aflase de la un arhitect prieten că e mai durabilă și rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din strada Transilvaniei prin fațada încărcată abondent cu ornamente de gips. Pe ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele de la parter, dar numai pe jumătate de înalte și aproape atingând nivelul trotoarului cu marginile de jos, trecătorii curioși ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n-ar fi avut grije să tapeteze geamurile interioare cu hârtie imitând sticla lăptoasă.

Dintre camerele subsolului, amândouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele, pe care Mircea și Liana o porecliseră în derâdere „living room", fiindcă de fapt familia mai mult aici își trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau și tăifăsuiau și plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vreo duzină de scaune ieftene, vopsite roșu sânge. Bătrânul Rosmarin aici își făcea siesta după-amiezile, cel puțin o oră, pe divanul din colț, după ușă, care a fost patul lui Mircea înainte de a-și fi luat garsoniera în oraș și mai era și acum când se întâmpla, destul de rar, să mai doarmă acasă. Baremi d-na Rosmarin, gospodină renumită de harnică și de energică, numai aici se simte cu adevărat la largul ei, alături de bucătăria mare, luminoasă, unde este loc destul și pentru culcușul servitoarei Tinca. Iese din sufragerie în gangul larg cât holul de deasupra și iată în dreapra bucătăria cu ușa veșnic închisă, ca să nu se împrăștie în toată casa mirosul de mâncări, iar în față pivnița, împărțită în compartimente anume pentru lemne și legume. Camera bunicii comunică, firește, cu sufrageria, dar are ieșire și spre gang chiar în dreptul scării de beton ce urcă la parter cu trepte blânde și cu platformă de odihnă la cotitură. În peretele din fund al platformei e ușa de serviciu pe unde însă umblă obișnuit toți ai casei, intrarea principală, prin marchiza de sticlă albastră din curte, fiind întrebuințată numai când vine lume străină.

Petrecându-și viața mai mult în subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină și de căldură, ba mai cruța și mobila cea bună de sus. Singură Liana, și mai ales de vreo doi ani, de când a intrat în Universitate, s-a apucat să strice vechea rânduială retrăgându-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze. Camera Lianei, decretată de ea ca atare, era însuși salonul de la parter, cu mobila bătrânească atât de bine păstrată de părea nouă-nouță, cu pianina și gramofonul (aparatul de radio avea în hol un loc mai bun), cu divanul plin de perne, cu micul biurou femenin în colțul dintre două ferestre și turnanta cu cărți. Rosmarin a avut destule discuții cu fata, din cauza asta, mai avea și acuma, dar în zadar. Cine să se înțeleagă cu tinerii din vremea de azi? Și încă Liana e fată bună și cuminte, nu ca altele de seama