Ion

De Liviu Rebreanu

Ion este, probabil, într-un fel de clasament all time, cel mai citit roman românesc. Așa cum în poezie supremația pare să-i revină Luceafărului eminescian. Paradoxul este că din această faimă (alimentată inclusiv de manualele școlare) prozatorul nu pare să fi tras prea mare profit de imagine. Cunoscut ca autor al primului roman românesc modern, Rebreanu n-a fost fetișizat de publicul larg. El e încă perceput ca vocea discretă, aproape inaudibilă, din spatele unei capodopere. Portretul interior al omului e adeseori uitat, acestuia preferându-i-se portretele personajelor sale. Știm îndeobște mai puține despre omul Rebreanu decât despre George Bulbuc sau Macedon Cercetașu. Iar asta în condițiile în care opera lui memorialistică e impresionantă. (Iar aventura editării jurnalului său constituie ea însăși un roman). Ar fi timpul, acum, la aproape un secol de la apariția lui Ion (se va împlini peste șase ani) să facem puțină dreptate și să ne întrebăm cu ce eforturi de conștiință a fost posibilă scrierea unei asemenea cărți inaugurale. Surprizele vor fi majore.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066868839

Liviu Rebreanu

Born in Transylvania, Liviu Rebreanu served in the Austro-Hungarian army in World War I. The Glasgow Herald called him “one of the greatest novelists of all time,” and the Sunday Telegraph praised him as “a major author, a prose genius.”  

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1885

La 27 noiembrie se naște, la Târlișiua (județul Bistrița-Năsăud), Liviu Rebreanu, primul dintre cei paisprezece copii ai Ludovicăi și ai lui Vasile Rebreanu.

1891–1895

Urmează clasele primare în Maieru.

1895–1897

Învață la Gimnaziul Superior Fundațional din Năsăud.

Liviu--Rebreanu-elev-al-scolii-militare--Sopron.jpg

Liviu Rebreanu, elev al Școlii Reale Superioare de Honvezi din Sopron

1897–1900

Se transferă la Școala Civilă de Băieți din Bistrița (cu limba de predare maghiară).

În 1897, Vasile Rebreanu este numit învățător la Prislop (azi, comuna Liviu Rebreanu, în județul Bistrița-Năsăud), unde se stabilește cu familia. (Satul Prislop va deveni, sub numele Pripas, toposul ficțiunii Ion.)

1900–1903

Frecventează Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (nord-vestul Ungariei). Mai târziu Rebreanu își va aminti cum, în timpul ultimului an de școală petrecut la Sopron, și-a văzut „tipărită o schiță într-o revistă de la Budapesta. Era semnată cu pseudonim, ca și alte „mărunțișuri așa-zis literare, pe care le va mai publica de atunci în reviste ungurești și germane.

1903–1906

Primește o bursă la Academia Militară „Ludoviceum" din Budapesta (pe care o termină cu gradul de locotenent).

1906

Este repartizat la Regimentul 2 de honvezi regali din garnizoana Gyula.

1907

Este suspendat din serviciu până la sfârșitul anului, din cauza unor nereguli financiare constatate la popota ofițerilor, aflată în responsabilitatea lui. (Se pare că sumele sustrase fuseseră împrumutate unor colegi – v. Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009, p. 39.)

Consemnat la domiciliu, tânărul ofițer Rebreanu începe un Jurnal cu note de lectură (v. Liviu Rebreanu, Opere, vol. XXIII, ediție critică de Niculae Gheran, Fundația Națională pentru Civilizație Rurală, 2005, pp. 13–186).

Interesat apoi din ce în ce mai evident și de arta scrisului, Liviu Rebreanu își exersează abilitățile în piese de teatru și proză, scrise în maghiară. Unele vor fi reluate și tipărite în românește (v. Liviu Rebreanu, Opere, vol. I și vol. XI, Editura Minerva, București, 1968, 1981). Despre primele contacte cu limba și literatura română și cu ideea scrisului, Rebreanu povestea:

„... Te va surprinde poate [...] când îți voi spune că am ținut să fiu medic. Și azi încă îmi vine uneori să mă duc să mă înscriu la facultatea de medicină. Dar noi, în Ardeal, eram nouă copii. Ce ajutor puteam eu primi de-acasă? Astfel că din clasa a treia de liceu (am urmat la vreo trei licee) m-am ținut singur prin școli. Eram un bun elev, eram, cum se zice, «premiant» și am luat fără multă greutate bursa unei Academii militare din Budapesta. E drept că în anul următor s-au înființat și câteva burse pentru medicină; era însă prea târziu pentru mine. Cu un an să fi fost mai mic sau să fi pierdut cumva un an de școală, și azi eram medic! Dar nici ofițer n-am simțit că voi fi... Eu eram scriitor. Am scris și publicat nenumărate nuvele în ungurește și nemțește și am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam și eu o piesă. Întoarcerea spre literatura și cultura română s-a făcut aproape fără să-mi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat rațiunea. Țin minte o întâmplare de pe atunci, caracteristică și revelatoare. Făcusem, în grup școlăresc, o excursie la Viena. Când trenul a trecut frontiera Ungariei, elevii s-au sculat în picioare și-au intonat un imn patriotic. Eu n-am avut acest îndemn. Am rămas pe locul meu, tăcut. N-am fost bătut, cum ar fi fost firesc, dar am fost boicotat.

Românește știam, dar atât de puțin, încât mi-a fost rușine când o familie de români din vechiul regat mi-a ieșit înainte cu voioșie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român.

Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie românește fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Și am luat pe Creangă. Am înțeles foarte puțin. Am vrut să citesc pe Caragiale – dar n-am putut înțelege nimic. Am reînvățat limba românească, așa cum înveți orice altă limbă, vorbind și scriind în caiete cu teme și extrase."

(Liviu Rebreanu intervievat de F. Aderca [„De vorbă cu d-l Liviu Rebreanu"], Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 285, 9 mai 1926; reprodus în Opere, ed. cit., vol. XIX, pp. 37–38)

1908

Își dă demisia din armată, ca urmare a acuzațiilor din cauza cărora fusese suspendat din serviciu. Se stabilește în Prislop: „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea" – va mărturisi ulterior scriitorul.

La 1 noiembrie, debutează în revista Luceafărul din Sibiu, cu nuvela Codrea (republicată apoi sub titlurile Lacrima, Dezertorul, Glasul inimii).

Liviu--Rebreanu-in-tinerete.jpg

La anii tinereții

1909

Traduce din Maxim Gorki poemul Moartea șoimului.

Îi scrie, din Prislop, lui Mihail Dragomirescu, trimițându-i și o povestire pentru Convorbiri critice. Criticul îi refuză „povestea", dar promite că-i va urmări scrisul.

Publică, în Luceafărul sibian, nuvela Răfuiala (numită inițial O femeie și doi bărbați), o primă prefigurare a conflictului din romanul Ion.

În toamnă, Liviu Rebreanu vine la București. Aici îl vizitează pe Coșbuc și, introdus de Ilarie Chendi, participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, aducând și o nuvelă (Proștii). Circumspect, amfitrionul n-o citește în ședință, dar o va găsi „pur și simplu formidabilă", într-o notă trimisă a doua zi autorului.

Relațiile cu Mihail Dragomirescu decurg, în continuare, fast, tânărul ardelean câștigând prețuirea și sprijinul criticului, care-l propune imediat spre angajare ziarului Ordinea, organ al Partidului Conservator-Democrat. Aici va asigura rubrica „De la românii subjugați", dedicată cu precădere românilor din Ardeal (act care va atrage atenția oficialităților maghiare).

Scrie nuvela Volbura dragostei (reeditată cu titlurile Cântec de dragoste, Răzbunarea, Cântecul iubirii).

1910

M. Dragomirescu îl propune secretar de redacție al publicațiilor Falanga literară și artistică și Convorbiri critice („funcții mai mult onorifice").

În baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta cere statului român extrădarea lui Liviu Rebreanu.

Pe 15 februarie, este arestat și încarcerat la închisoarea Văcărești, deși scriitorul se apărase, susținând că neregulile financiare de care fusese învinuit reprezentau un caz clasat.

În mai, Rebreanu susține într-un „Memoriu adresat autorităților române că „deturnarea de fonduri care i se imputase este un pretext prin care autoritățile ungare urmăresc descurajarea activității sale publicistice pro-românești.

În iunie este însă extrădat și întemnițat la Gyula, unde mai petrece trei luni în închisoare până la proces. În august este judecat și condamnat la trei luni de detenție (fiind însă eliberat chiar în ziua procesului). Acum creionează primul plan al romanului Ion.

În septembrie, la o lună de la eliberare, revine în București.

Sunt publicate, în Convorbiri critice, nuvelele Proștii, Culcușul, Golanii, inspirate din lunile de detenție.

Împreună cu Mihail Sorbul, scoate Scena, revistă dedicată teatrului și muzicii.

1911

Liviu Rebreanu este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova (condus de Emil Gârleanu).

Devine membru al Societății Scriitorilor Români (fără să aibă nicio carte publicată).

1912

Se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu.

La solicitarea lui N.D. Cocea, Liviu Rebreanu începe să scrie cronică dramatică la ziarul Rampa din București, colaborare care se va întinde pe trei ani, consacrându-l în publicistica teatrală românească.

Ca urmare a deciziei conducerii Teatrului Național din Craiova de a o demite pe Fanny, Rebreanu își dă demisia din postul de secretar literar și își urmează soția la București.

În iunie, la îndemnul lui Sebastian Bornemisa, debutează editorial cu volumul de nuvele Frământări (Librăria Națională, Orăștie).

1913

Are în proiect Răscoala, dramă în patru acte.

img002.jpg

Împreună cu soția

1914

Liviu Rebreanu este ales secretar al Societății Scriitorilor Români.

Moare tatăl scriitorului, Vasile Rebreanu, în vârstă de 52 de ani. Neprezentându-se la mobilizarea armatei austro-ungare, Liviu Rebreanu nu poate participa nici la înmormântarea părintelui său.

Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, este încorporat ca voluntar în armata austro-ungară.

Liviu Rebreanu publică în Universul literar studiul „Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan".

1915

Scrie povestirea istorică Horia, Cloșca și Crișan (publicată abia după Marea Unire).

Este exclus din Societatea Scriitorilor Români pentru pretinse încurcături financiare (hotărâre asupra căreia se va reveni).

Aflat pe frontul din Italia, Emil Rebreanu distruge un reflector inamic și este decorat (în planul ficțiunii, Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraților, va acționa în același mod).

1916

Apare volumul de nuvele Golanii (Editura Steinberg, București), cu o prefață de Mihail Dragomirescu. Volumul reprezintă o reeditare cu modificări a cărții de debut, publicată la Orăștie.

Începe să lucreze la romanul Ion.

1917

În mai, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, încearcă să treacă frontiera românească la Ghimeș. Acuzat de dezertare și spionaj, va fi executat prin spânzurare.

Această tragedie familială va fi sublimată în romanul Pădurea spânzuraților:

„Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca «dezertor», de către unguri, mi-a sugerat ideea Pădurii spânzuraților. Viziunea tragică a «pădurii» mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Națiunilor, fotografii care reprezentau pădurile «trădătorilor de patrie» (Landesverräter) cehoslovaci spânzurați de armata austro-ungară pentru «trădare» – pentru iubirea patriei și independenței lor. Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un asemenea personagiu nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puțin «erou», pentru că în Pădurea spânzuraților am arătat iarăși originea și creșterea dezechilibrului moral al unui om, slab în fond, ca toți oamenii, doritor de dragoste, pe care o găsește la o unguroaică – deși ar părea neverosimil unui literat oficial – și condus la spânzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei... Așa cred eu că e mai omenește, și un roman care nu palpită de viață – cu toate ororile, cu toate contradicțiile ei – nu are sorți de viață, chiar când are norocul succesului." (Idem; reprodus ibidem, p. 40.)

În Bucureștiul ocupat de trupele germane, colaborează la ziarele Lumina (condus de C. Stere) și Scena. Finisează prima versiune a romanului Ion.

1918

După unirea Basarabiei cu România, Liviu Rebreanu elaborează, sub pseudonimul Ion Jalea, o lucrare documentară, tipărită apoi cu titlul Basarabia (Descrierea – Istoria – Unirea).

Pentru că nu se prezentase la mobilizare, în calitatea sa de cetățean austro-ungar, Liviu Rebreanu este arestat de autoritățile germane de ocupație, în urma unui denunț (al cărui autor se pare că a fost scriitorul A. de Herz). Reușind să evadeze, după ce a stat ascuns în casele unor prieteni, se refugiază la Iași, cu ajutorul unor socialiști, printre care Titel Petrescu.

La Iași va fi primit în casa cumnatului său, Mihail Sorbul; climatul e însă nefavorabil, scriitorul fiind bănuit a fi „spion neamț".

img003.jpg

Discutând cu Vladimir Streinu

Aspecte din biografia anilor cumpliți ai Primului Război Mondial vor fi tratate în romanul-jurnal Calvarul; marcat de absurdul acelor ani, scriitorul se va confesa ulterior:

„Ciudată a fost îndeosebi situația mea de ardelean în vechiul regat, după izbucnirea războiului împotriva Austro-Ungariei. Ca fost ofițer în armata ungară, la retragerea trupelor noastre din București, am cerut să fac parte din armata română și să plec și eu. Mi s-a oferit un post la... biroul de informații. Am răspuns că pot fi cel mult militar, că Dumnezeu nu mi-a dat însușiri mai complexe. Și astfel, neputând fi informator, am fost silit să rămân pe loc, în situația grea de a fi acuzat de «trădare».

Scriam. Lucram la cartea mea cea mai grea. Trăiam ascuns și, când – mulțumită nu știu cui – s-a aflat în lumea autorităților militare de ocupație că sunt un «nesupus» austro-ungar, am fost arestat. Am fugit din sala birourilor unde urma să fiu anchetat și am stat ascuns multă vreme în pivnițele muzeului Kalinderu. Am fugit apoi în Moldova și am scăpat mulțumită ostenelii și lărgimii de suflet a trei socialiști!... Am rămas de atunci cu credința că patriotismul, în momentele de criză, se vădește chiar la oamenii care toată viața lor au urmărit și urmăresc un ideal internațional." (Idem, reprodus în ibidem, p. 39.)

Începe să scrie Calvarul.

1919

Plănuiește un roman de război, Pădurea spânzuraților, înainte să fi aflat de tragedia fratelui său.

Este publicat romanul Calvarul (Editura Alcalay & Co., București).

Frecventează cenaclul „Sburătorul" și publică, în paginile revistei conduse de E. Lovinescu (unde lucrează și ca secretar de redacție), îndeosebi cronici dramatice.

Apare nuvela Catastrofa, în revista Lectura pentru toți, condusă tot de Lovinescu.

Sunt publicate și volumele documentare Horia, Cloșca și Crișan (reeditat cu titlul Răscoala moților) și Ardealul, Crișana maramureșeană și Bucovina.

Are loc premiera comediei Cadrilul (Editura Cartea Românească, București). Apare antologia de nuvele Răfuiala (Editura Alcalay & Co., București).

1920

În noiembrie, îi apare romanul Ion, I. Glasul pământului, II. Glasul iubirii (Editura Universala Alcalay, București). Bine primit de E. Lovinescu (care îi dedică patru numere din Sburătorul ) și consacrat de alți critici importanți, romanul a fost contestat de T. Arghezi și de N. Iorga.

Proiectul romanului era vechi, fiind redactat în mai multe variante, așa cum relatează romancierul:

„Ideea romanului mi-a venit în 1907, când am văzut pe câmp un țăran care făcea parcă temenele și săruta pământul. Omul se socotea singur și nevăzut de nimeni. Am intrat apoi în vorbă cu el și am aflat că dusese crâncenă luptă pe la mai multe ocoale, judecătorii și tribunale până dobândise deplina stăpânire a pământului său. [...] O primă redactare am făcut în 1913, apoi, în 1916, lucram neîntrerupt zi și noapte, în timp ce Bucureștiul era atacat de zeppelinuri și apoi ocupat de dușmani. Scriam până la ziuă, iar după aceea mă duceam să fac «coadă» la brutării... Ion a fost redactat ultima oară în 1919, și de-atunci îl perfecționez cu fiecare ediție." (Idem, reprodus în ibidem, p. 40.)

1921

Deranjat de constatarea unor modificări în textul unei cronici, Rebreanu sistează colaborarea cu Sburătorul.

Romanul Ion este distins cu Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române, cel mai mare premiu al instituției, obținut până atunci doar de V. Alecsandri, Al. Odobescu și Gh. Murnu.

Scrie comedia Plicul.

Apare volumul de nuvele Catastrofa (Editura Viața Românească, București). În același an, mai apar culegerile Hora morții (reeditată cu titlurile Trei nuvele [1924] și Ițic Ștrul, dezertor [1932]), Norocul și Nuvele și schițe.

1922

În decembrie apare romanul Pădurea spânzuraților (Editura Cartea Românească, București).

1923

Are loc premiera piesei Plicul, la Teatrul Național din București.

Este ales vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români.

1924

Romanul Pădurea spânzuraților este distins de Societatea Scriitorilor Români cu „Marele premiu al romanului" (decis de o comisie din care au făcut parte M. Sadoveanu, O. Goga, M. Dragomirescu și G. Ibrăileanu).

Începe să scrie prima versiune integrală a romanului Adam și Eva.

Liviu Rebreanu fondează, alături de Al. Dominic, Mișcarea literară (–1925), la care vor colabora „voci" importante ale momentului: E. Lovinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, P. Constantinescu ș.a.

1925

În mai, apare romanul Adam și Eva (Editura Cartea Românească, București), publicat anterior în foileton în Adevărul.

Este ales președinte al Societății Scriitorilor Români.

1926

În revista Ideea europeană apare articolul „Cred". Textul – publicat în cadrul unei anchete realizate de revistă – reprezintă o profesiune de credință, dezvăluind relația autorului Liviu Rebreanu cu arta și principiile scrisului.

Are loc premiera piesei Apostolii, pe scena Naționalului bucureștean.

Participă la Congresul Internațional al Scriitorilor de la Berlin și, în același an, la Congresul Autorilor Dramatici de la Madrid.

Tatonează în jurul proiectelor romanești Răscoala și Ciuleandra.

1927

Călătorește în Italia, cu ocazia unei adunări a PEN-Club (delegații au fost primiți și de Mussolini).

Începe redactarea unui jurnal intim, ținut până în 1944.

Apare romanul Ciuleandra (Editura Cartea Românească, București).

1928

Participă la centenarul lui Ibsen, sărbătorit la Oslo și Bergen.

Este numit director general al teatrelor și, implicit, al Teatrului Național din București (funcție pe care o va deține până la sfârșitul anului 1929).

Apare volumul de nuvele Cântecul iubirii.

1929

Primește Premiul Național pentru literatură.

Apare romanul Crăișorul (Editura Cartea Românească, București), reeditat ulterior cu titlul Crăișorul Horia.

1930

Este instalat la conducerea Direcției Educației Poporului (D.E.P.), având drept obiectiv dezvoltarea culturii și a artei prin fonduri acordate de stat. Din instituție mai făceau parte: I.M. Sadoveanu, Tudor Mușatescu, M. Sorbul ș.a.

La scurt timp după numire, la adresa lui Rebreanu sunt lansate atacuri, în paginile cotidienelor Curentul și Universul, semnate, între alții, de Nichifor Crainic și Pamfil Șeicaru.

Acuzat de nereguli financiare în Societatea Scriitorilor Români, Rebreanu își prezintă demisia (care îi este respinsă).

Are loc premiera filmului Ciuleandra – primul film sonor românesc –, care nu se bucură însă de succes.

Excedat de atacuri, demisionează din funcția de conducere a D.E.P. și se retrage la Valea Mare, proprietate pe care și-o cumpărase în rate.

Rebreanu_Fanny_Liana.jpg

Alături de Fanny și de Liana Mihăilescu, la un banchet în „casa Vlădoianu"

1931

Apare volumul Metropole, cuprinzând note de călătorie (Berlin, Roma și Paris).

1932

Editează o nouă serie a României literare (–1934), săptămânal la care vor colabora Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Eugen Ionescu ș.a.

Este publicat volumul de nuvele Ițic Ștrul, dezertor (Editura Cartea Românească, București).

Apare romanul Răscoala, I. Se mișcă țara, II. Focurile (Editura „Adevărul", București).

1933

Participă la Congresul Internațional al PEN-Club, de la Ragusa.

Devine vicepreședinte al Societății Române de Radio, funcție pe care o are și Pamfil Șeicaru (prototip exploatat în romanul Gorila).

1934

Apare romanul Jar (Editura „Adevărul", București).

1935

Este omagiat la împlinirea vârstei de 50 de ani.

1936

La Blaj, în cadrul serbărilor jubiliare ASTRA, conferențiază despre Coșbuc, în prezența suveranului Carol al II-lea.

1937

Este înlăturat de la conducerea Radioului, ca urmare a numirii prin Decret Regal a altor membri în consiliul de administrație.

Scrie un memoriu de protest (apărut în Dimineața), prin care blamează campania extremiștilor de dreapta împotriva lui Mihail Sadoveanu. I se alătură în acest demers E. Lovinescu, Șerban Cioculescu, M. Ralea, Al. Philippide, Petru Groza.

1938

Propunerea de primire în Academie a lui Liviu Rebreanu este respinsă, din cauza învinuirilor de „colaboraționism" în perioada ocupației germane (deși, ulterior, se va dovedi că niciun articol publicat în anii respectivi nu avea vreo implicație de ordin politic).

Apare romanul Gorila, I–II (Editura Universala Alcalay, București).

1939

Prin Înalt Decret Regal, este reinstalat în funcția de vicepreședinte al Societății Române de Radio.

Pe 25 mai, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu este ales membru titular al Academiei Române. (În 1940 va ține discursul de recepție Lauda țăranului român.)

Este numit în Comisia de cenzură a filmelor.

1940

Publică romanul Amândoi (Editura Socec & Co. S.A., București).

Participă la funeraliile lui Nicolae Iorga, asasinat de legionari.

1941

Într-o comunicare ținută la Academia Română și intitulată Centenarul nuvelei românești, Liviu Rebreanu protestează împotriva Dictatului de la Viena.

Este numit, pentru a doua oară, director al Teatrului Național din București (pe care-l va conduce până la sfârșitul vieții).

Editează Viața, ziar finanțat de Ministerul Propagandei.

Liviu--Rebreanu-4.jpg

La vremea deplinei consacrări

1942

Întreprinde un turneu de conferințe – în Germania, Polonia, Croația – despre spiritualitatea românească, prilej de afirmare a drepturilor românilor asupra teritoriilor pierdute.

Participă, în Germania, la crearea Societății Scriitorilor Europeni, insistând ca aceasta să nu aibă caracter politic.

În toamnă, călătorește în Italia, în fruntea unei delegații de ziariști români.

1943

Conferențiază despre cultura română, în Suedia și în Finlanda.

Apare Amalgam (Editura Socec, București), ultimul volum antum al scriitorului, cuprinzând studii, articole, conferințe, confesiuni.

Liviu--Rebreanu-3.jpg

Liviu Rebreanu, în ținută de academician

1944

La 1 septembrie, bolnav de cancer pulmonar, Liviu Rebreanu se stinge din viață la Valea Mare, unde a și fost înmormântat. Ulterior, rămășițele sale pământești au fost aduse și înhumate la cimitirul Bellu din București.

*

Pentru alcătuirea acestei cronologii au fost consultate lucrările: Liviu Rebreanu, Opere, I–XXIII, ediție critică de Niculae Gheran; Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009; Niculae Gheran, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004; Dicționarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei, București, 2004; Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006, vol. al V-lea.

ROMANE PENTRU MAI TÂRZIU

În imaginarul colectiv românesc, portretul-robot al scriitorului e alcătuit din câteva linii de forță: ins genial sau măcar genialoid, inaderent la efemeridele timpului său (dacă se implică, totuși, în politică, o face numaidecât la modul mesianic), înzestrat cu un orgoliu mai degrabă inofensiv (și-l etalează cu precădere în „rezervații de felul cafenelei sau al cenaclului), idealist în gândire și îngrozitor de stângaci atunci când încearcă să fie pragmatic. Luate una câte una, aceste marote pot fi lesne contrazise cu date istorice. Împreună, dau însă o rezultantă, cum se poate constata, extrem de tenace: raporturile intime dintre scriitor și carte se consumă strict în faza elaborării. După ce manuscrisul e publicat, tenebrele creației lasă locul unei mări de liniște. Idilismul unei atari viziuni e cu totul grăitor. Nu trebuie să uităm că de mai bine de un secol și jumătate, scrisul s-a profesionalizat la noi. (Cunoscutul studiu din anii ’70 al lui Leon Volovici reprezintă o foarte bună introducere în subiect). Maturizarea instituțională a literaturii a atras după sine și o maturizare a scriitorilor înșiși, aceștia începând să-și „negocieze imaginea încă din timpul vieții (am preluat sintagma din titlul unei investigații aparținându-i lui Iulian Costache). Nu e nimic reprobabil în asta. A-i condamna pentru că încasează, contractual, drepturi de autor, cum făcea, în preajma lui 1906, Simion Mehedinți era, încă de pe atunci, anacronic (acesta vorbea despre „americanism literar" în politica de plăți a Vieții românești). A le reproșa, astăzi, că țin la buna circulație a cărților lor ar fi, prin urmare, cu atât mai straniu.

Bat probabil la uși deschise punând în pagină toate aceste banalități. Le consider însă necesare ca măsură de precauție: există critici foarte serioși care se arată alarmați când întâlnesc, în imediata noastră contemporaneitate, autori înclinați spre ceea ce se numește self promoting. Nu e neobișnuit, așadar, să mă întreb cum va primi publicul ideea că un autor de manual ca Liviu Rebreanu n-a fost chiar indiferent la amănuntele de bucătărie editorială a primului său roman. Chiar dimpotrivă. Dacă lucrul n-a fost subliniat îndeajuns de categoric, vina o poartă, culmea, tocmai principala calitate a romanului: aceea de a crea în cel mai înalt grad și în premieră în literatura noastră un efect de obiectivitate. De la apariție până acum, Ion a beneficiat de comentarii pe toate palierele și la toate nivelurile (incluzându-l și pe cel mai de jos, mai puțin original, dar foarte de succes, al auxiliarelor școlare). S-au spus atâtea despre această carte (și numai despre ea !) încât nimeni n-a mai ținut cont de faptul că ea are totuși un autor. Și că, atunci când a apărut, n-a răsărit, pur și simplu, din neant. Pentru Vladimir Streinu de exemplu, cam aceștia par să fie termenii atunci când scrie că „dintre măguri scunde și pitorești, se născuse într-o tăcere neverosimilă un nou Ceahlău, un alt Negoi sau un Moldoveanu necunoscut". Cu asemenea repere montane, era cumva de așteptat ca adevăratul artizan al lui Ion să fie redus, ca în adagiul latinesc, la statutul de șoricel.

Încă o dată vechea confuzie dintre narator și autor și-a spus cuvântul: prezența pervazivă, spectrală, abia simțită a celui dintâi în lumea romanului (discreție, desigur, acordată cu imperativele realismului doric) s-a repercutat și asupra celui de-al doilea. Împărtășită unanim, admirația pentru Ion li s-a părut comentatorilor suficientă; profilul interior al omului din spatele hârtiei n-a mai fost explorat (chiar și Lucian Raicu, un campion al acestei metode empatice, a practicat-o cu o anume timiditate în monografia pe care i-a dedicat-o în 1967). E adevărat că perfecționismul distant al lui Rebreanu îi conferă un aer inabordabil. Spre deosebire de alți prozatori, realiști și ei, doar că un pic mai mobili, el nu se strecoară în roman. N-are deghizamente, cum n-are nici preferințe pentru vreun personaj. Nu comunică, măcar, cu eroii săi. În Mara, Slavici se lasă contaminat de tânguielile negustoresei. Lui Rebreanu, asemenea familiarități i se par inacceptabile. Ne amintim cum începe romanul: drumul însuși, cu serpentinele și ezitările sale, joacă rolul care-i revine, îndeobște, călătorului.

Critica a exploatat, cum se știe, acest din urmă detaliu (Nicolae Manolescu construiește, de pildă, în Arca lui Noe o excelentă interpretare pornind de la el). Și, uneori, în mod cu totul excepțional, s-a referit, în analiza lui, la biografia lui Rebreanu, mai exact la celebrele Mărturisiri (din Revista Fundațiilor Regale, 1932), fie și numai pentru a releva ecartul dintre spațiul realității și acela al ficțiunii romanești. Într-adevăr, Rebreanu își povestește acolo cea mai veche amintire, care e legată de intrarea propriei familii în satul Maieru. Copilul, la vremea aceea de doi ani și jumătate, își urma tatăl, învățător mutat de colo-colo. E o amintire, singur o spune, de natură auditivă: un zgomot, câteva voci, replici precise, un cântat de cocoș, toate par să se profileze clar, chiar și după trecerea câtorva decenii. Ne putem întreba, de bună seamă, cât e, în transcrierea lor, memorie infantilă și cât invenție prozastică. În fond, nuanțele acustice sunt de-o finețe care le face îndoielnice:

„Câteva clipe fu iarăși tăcere. Doar cineva umbla pe lângă căruță cu pași moi, care parcă se topeau în beznă. Pe urmă, brusc, alt zgomot straniu, niște aripi, care se zvârcoleau undeva chiar lângă mine, urmate de un cucurigu prelung și foarte pătrunzător.

— Tii, trăsni-te-ar, că m-ai și speriat, cocoș nebun ce ești ! făcu glasul mamei, căutând să-și ascundă spaima sub o închipuire de glumă.

— Apoi el își face datoria cum i-a poruncit Dumnezeu, murmură glasul necunoscut, cu pauze icnitoare, ca și când ar fi dezlegat cu greutate ceva în timp ce vorbea.

Atât e amintirea. Într-un continuu de întunerec, glasuri distincte, cuvinte rămase în ureche (când aud și azi mai ales cuvântul catrafuse, îmi răsună în suflet culoarea și tonalitatea glasului de atunci), sunetul de clopoțel și cântecul cocoșului."

Dar nu în acest exces de fidelitate constă mica diversiune pe care o instrumentează Rebreanu în confesiunea citată. Ci în artificiul de construcție în virtutea căruia „aventura conștiinței" viitorului scriitor începe în aceleași condiții în care începe Ion. Nu pun numaidecât la îndoială veracitatea faptului în sine, dar după părerea mea coincidența e menită să legitimeze destinul cu totul special al romanului în cauză. E improbabil ca Rebreanu să nu-și fi dat seama că asocierea dintre cele două momente aurorale (unul din viață, celălalt din text) va aprinde imaginația cititorilor profesioniști, care vor vedea în întâmplare dacă nu un fapt ținând de logica iraționalului, cel puțin o probă suplimentară de autenticitate, pretându-se de minune unor glose psihanalitice. E un tip de consecință pe care prozatorul a scontat-o și-a provocat-o în numeroase alte prilejuri. Nu vorbea, tot el (de fapt: tocmai el, care trudea pe fiecare pagină la fiecare nouă transcriere și care își făcuse un riguros program zilnic de lucru), despre lungi perioade de, pur și simplu, așteptare a inspirației ? Nu își dădea el în vileag numeroasele superstiții (notează până și momentele când, adâncit în redactare, aude, ca în transă, de dincolo de fereastră, cântecul cucuvelei), dintre care, însă, o exclude pe aceea legată de numărul treisprezece ? Și nu evoca, în legătură cu celălalt roman-cult al său, Pădurea spânzuraților, fantomatice vizite nocturne?

Ce vreau să spun e că la mijloc e și un strop de disimulare strategică. Extrem de calculat cu scrisul său, Rebreanu știe că prea mult calcul poate da impresia de uscăciune. Ceea ce poate fi fatal unui scriitor. Nu fiindcă ar diminua valoarea cărților sale (aceasta, atunci când există, e imună la idiosincrazii), ci pentru că descurajează acea benignă fetișizare a autorului la care în genere cititorii sunt dispuși. (Și care, fiind un factor din afara esteticului, se dovedește totuși de-atâtea ori decisiv). Romanul apăruse de mai bine de un deceniu, avusese succes (inclusiv comercial), dar acesta trebuia consolidat. Iar prozatorul, un self-agent atent la întregul câmp literar, nu s-a sfiit să se implice în această acțiune subtilă.

E o observație pe care o face, de altfel, și cel mai competent și mai devotat specialist în materie, editorul Niculae Gheran: impresionante cantitativ și extrem de minuțioase, precizările marginale făcute de Rebreanu însuși ne scutesc să mai apelăm la alte surse. Memorialiști și cercetători deopotrivă au încercat să reconstituie (adeseori cu instrumente inadecvate) ceea ce s-ar putea numi intimitatea creatoare a autorului lui Ion. Unii, arogându-și statutul de prieteni apropiați sau chiar de confidenți ai scriitorului (postură mult exagerată), alții folosind propria fantezie în calitate de document.

Cum s-a scris romanul ne spune, din fericire, chiar cel care l-a scris. Povestea e consemnată în notele finale ale edițiilor critice (în primul rând ale aceleia de la Minerva, din 1970). Au existat, se pare, trei episoade așa-zicând generatoare. Unul dintre ele, surprins de Rebreanu și amintit destul de des în comentarii, e legat de imaginea unui țăran sărutând pământul. Era îmbrăcat în haine de sărbătoare și se credea, acolo, la hotarele satului Prislop, neobservat. Evocând momentul, Rebreanu dă, practic, cea mai scurtă definiție a romanului obiectiv. Ochiul prozatorului e prezent pretutindeni fără ca personajele lui s-o știe sau măcar s-o simtă. Al doilea episod ține de violența familială: un țăran cu stare îi administrează propriei fiice, Rodovica pe numele ei, o bătaie soră cu moartea pentru că aceasta a rămas însărcinată cu cel mai sărac flăcău din sat. Nu atât onoarea pierdută a copilei îl scoate din minți, cât gândul că eventuala reparație morală ar presupune o mezalianță. În sfârșit, ultimul „eveniment" (e chiar cuvântul întrebuințat de Rebreanu) din serie privește desele discuții pe care viitorul romancier le purta (întors în casa părintească după ce abandonase cariera militară) cu un flăcău pe cât de harnic, pe atât de amărât, Ion Pop al Glanetașului (de fapt, Rebreanu greșește patronimul: numele real al tânărului era Ion Boldijar al Glanetașului). În mare, cum se vede, schema lui Ion deja există. Rebreanu nu întârzie să constate fertilitatea literară a celor trei întâmplări. Găsește proiectului și un titlu, Zestrea, și începe redactarea eboșelor. Pe coperta caietului cu însemnări începutul e datat: 11 august 1910.

Încă zece ani, așadar, până la definitivarea manuscrisului. Planului inițial i se vor adăuga scenarii adiacente (cum e cel centrat în jurul clanului Herdelea, al cărui model l-a reprezentat în primă fază chiar familia de intelectuali rurali a scriitorului). Vor exista, în elaborarea lui, momente faste, de felul lucrului efectiv la primul capitol al primei versiuni, într-o noapte de august 1916, când, în sunetul clopotelor de la Mitropolie (care vesteau atacuri aeriene), Rebreanu a scris de la nouă seara până către șapte dimineața. După cum vor exista și zile în care disciplina cazonă pe care și-a impus-o (nulla dies sine linea) nu va da rezultate. Agendele scriitorului scot la iveală un veritabil laborator secret. Ca și Caragiale, pe care l-a admirat, Liviu Rebreanu întocmea liste de nume. Multe dintre ele, abandonate sau modificate radical. Inventarul intermediar consemna 180 de personaje; dintre acestea, romanul păstrează numai 102. Scrupulele prozatorului, care pare să caute frenetic le mot (sau mai degrabă le nom) juste sunt, ele însele, remarcabile.

Această dintâi versiune integrală va fi încheiată în 14 august 1917. Interesant e că transcrierea ei pentru tipar va fi amânată mai bine de doi ani. Abia în 1919, la începutul lui noiembrie, Rebreanu trece la revizuirea finală, în vederea publicării. Operațiunea decurge lent, cu pauze lungi, cu promisiuni neonorate. Solitudinea îi priește, de vreme ce ritmul de lucru optim și-l găsește abia când soția și fiica lipsesc de acasă, plecate fiind la Techirghiol. Sunt eliminate pasaje întregi (utile și documentate reflecții pe marginea lor face același minuțios Niculae Gheran). Sunt, de asemenea, schimbate o sumedenie de detalii provenind din realitatea cotidiană (ținând mai cu seamă de onomastică). Până la urmă, tot travaliul ia sfârșit pe 3 octombrie. Peste numai o lună și jumătate, romanul, încredințat editurii Alcalay, e în librării.

Odată cu acest moment, începe cu adevărat viața publică a lui Ion. Dintr-un autor prețuit cu rezerve în anumite cercuri (de bună calitate, totuși, căci orientate către modelul literar modernist), Liviu Rebreanu devine brusc un autor de primă linie. Momentul a fost fast și autorul o admite cu franchețe. Editorul Simon Benvenisti și-a asumat riscul tipăririi, oferindu-i autorului și un aconto. Ar fi avut toate motivele să fie mai prudent. Nimic nu părea să promită un viitor bun: cartea era voluminoasă (600 de pagini), iar prețul, prohibitiv (costa 32 de lei într-o vreme în care majoritatea romanelor oscilau între 5 și 10 lei). Și totuși: în chip surprinzător prima ediție s-a epuizat în apoape patru luni. În martie 1921 apărea a doua ediție, de astă dată în două volume. Din 1923, drepturile de publicare ale lui Ion sunt preluate de Cartea Românească, Rebreanu primind în avans, pentru două ediții, 100 000 de lei. Povestea escaladării acestui succes pare să aibă în sine ceva romanesc.

În 1935, după șase ediții (vor fi, de toate, nouă numai în timpul vieții autorului), Adevărul literar și artistic înregistrează într-o notă amănuntul că vânzările romanului au atins un prag neobișnuit în epocă: 70 000 de exemplare. În aceste condiții, era de așteptat ca faima cărții să treacă și granițele. Prima traducere de care a beneficiat datează din 1929 (în cehă). Îi urmează, până în 1943, încă cinci, dintre care una în italiană (1930) și una în germană (1941).

Am convingerea că astfel de amănunte de context îl vor atrage pe cititorul de azi mai mult decât îl vor fi interesat pe cel de ieri. Sunt date care vorbesc despre normalitatea de altădată a spațiului public românesc. Spuneam, la începutul acestei prefețe, că Rebreanu, departe de a trata cu indiferență asemenea chestiuni accesorii, s-a preocupat de propria cotă literară. O notiță autografă (din intervalul dintre cele două ediții inițiale) reprezintă o foarte prețioasă dovadă. O transcriu, nu fără satisfacție:

„Reclama p. Ion

50 000 anunțuri p. cărțile străine;

afișe pe stradă;

din acestea, o serie a se da în programele teatrelor;"

altele a se pune în cărțile și revistele străine și române.

A se trimite librarilor;

tuturor – o circulară în care editura îi atrage atenție specială"

Dacă aici avem schița unei campanii aproape publicitare, verso-ul aceleiași foi ne dă, contabilicește, repartițiile costurilor în funcție de cerințele speciale (tiraj, broșat, cusut, copertă). Deși Ion e un roman rural, promovarea lui vădește din partea autorului o foarte citadină înțelegere a pieței de carte. (Înțelegere care unui orășean pursânge cum era Camil Petrescu îi era mai degrabă străină: în însemnările sale diaristice, acesta suferă idealist în fața succesului de librărie al omonimului său, Cezar, fără însă a mișca un deget pentru a-și recupera deficitul de popularitate). Poate că și educația militară, foarte strictă, a jucat un rol în luciditatea cu care Liviu Rebreanu a știut să-și administreze ieșirea la rampă. Poate că nici suma de frustrări acumulate până atunci n-ar trebui exclusă din ecuație. Să nu uităm că, la data când îi înmânează manuscrisul lui Benvenisti, Rebreanu era, după propria formulă, „un fel de negru literar" la editura Alcalay. Saltul de la acest statut ancilar la cel de mare romancier, de uriaș romancier, a fost semnificativ.

În orice caz, Rebreanu avea de ce să fie recunoscător publicului său. Într-un interviu acordat lui Camil Baltazar (în Vremea, nr. 416/ 1 decembrie 1935) această gratitudine e exprimată complet și exclusivist:

„Ion a apărut într-o totală indiferență critică. Nu s-a scris un articol, nu s-a publicat o notiță, cartea a apărut într-o desăvârșită tăcere. Singurul meu critic, acela care a făcut spontan rezonanța cărții, a fost lectorul din marele public. Dacă micii și marii critici m-au ignorat, cetățeanul de pe stradă, care întâmplător cetise cartea și mă întâlnea apoi, recunoscându-mă, mă îmbrățișa și mă felicita cu căldură. Ani de zile entuziasmul salutar al acestui public a fost singurul meu reazim moral și singurul meu sprijin."

Să mai spun că flatând cititorul de rând, Rebreanu îl nedreptățea nejustificat pe acela profesionist? Simpla înșiruire a cronicarilor care au întâmpinat romanul contrazice flagrant poza pe care autorul și-o compune. Despre carte au scris, în ordine: E. Lovinescu (superlativ, în patru numere din Sburătorul, începând cu 4 decembrie), Ion Foti (în Viitorul), Mihail Sorbul (în Lamura), Tudor Vianu (în Viața românească), Octav Botez (în aceeași revistă), Alfred Moșoiu (în România nouă) sau Felix Aderca (în Izbânda). Inechitatea afirmației lui Rebreanu e cu atât mai mare cu cât acesta îi datora unui alt critic literar, Mihail Dragomirescu, însăși acomodarea cu lumea literară bucureșteană. Dragomirescu, nu altcineva, l-a angajat la Falanga, ca secretar de redacție, pentru ca apoi tot el să-și asume misiunea de a-i prefața lui Rebreanu volumul de debut. Până și omenește, adeseori ridiculizatul profesor, l-a ajutat constant pe ambițiosul expat ardelean (dacă n-ar fi decât eforturile pe care le-a depus pentru eliberarea lui din închisoare, în 1910, și tot ar trebui să conteze). Și chiar dacă nu imediat, ci abia în 1922 în revista orădeană Cele trei Crișuri, același Dragomirescu afirma despre Ion că ar fi „cel mai frumos roman românesc și unul din cele mai tipice opere de acest fel în literatura universală". Rebreanu uită toate acestea în mod suspect. Tocmai el, care, cândva conspecta conștiincios recenziile Izabelei Sadoveanu pentru a-și forma și exersa un set de principii estetice. Mai mult decât atât, consacrarea pe care i-a asigurat-o Lovinescu s-a repercutat până azi. A intrat aproape în folclor palinodia pe care criticul și-a asumat-o generos recunoscând în Ion o reușită exemplară în ciuda faptului că acesta nu era nici pe departe un roman citadin.

E adevărat că nu toate reacțiile au fost favorabile. Dar contestările au venit mai ales dinspre confrați: Cezar Petrescu, Ioan Slavici sau, cel mai virulent, Arghezi (care pretindea a nu fi putut citi mai mult de 27 de pagini și în opinia căruia „un artist se spânzură și nu dă la tipar asemenea rezultate") sunt cei mai notabili. Dintre criticii de meserie, doar delicatul Ibrăileanu i-a făcut imputări. Aceste rezerve, perfect acceptabile într-un sistem literar funcțional, n-au știrbit totuși cu nimic prestigiul romanului. Acesta va primi, de altfel, marele premiu al Academiei Române în anul în care, de exemplu, Lucian Blaga (cu volumul Pietre pentru templul meu) împărțea distincția secundară cu alți doi scriitori. Prea emoționat de veste, Rebreanu nu se prezintă la ceremonie, delegându-și în schimb soția, pe Fanny, să-l reprezite în fața înaltului for.

Putem conclude că reușita lui Ion a fost generală. E greu de explicat de ce, atunci, Rebreanu a preferat să-l treacă sub o relativă tăcere. Probabil pentru că ipostaza de victimă a contemporanilor e mai avantajoasă sub raportul popularității. Brevetat de romantici, mitul scriitorului neînțeles, ignorat de comentatori e mai longeviv decât s-ar crede. Fie că a intuit-o spontan, fie că doar s-a prevalat inteligent de ea, această legitate a succesului a acționat și în cazul lui Rebreanu. În lumina ei, devine cu atât mai interesant să încercăm să redesenăm, fie și numai succint, din câteva linii, profilul interior al acestui romancier aflat, ca personalitate, în umbra propriilor romane.

Într-un capitol din cartea, deja menționată, dedicată prozatorului, Lucian Raicu vorbește pe larg despre un „mit al omeniei" care-l însoțește pe Liviu Rebreanu în amintirea celor care l-au cunoscut. Călinescu, Sorbul, Cioculescu sau Camil Petrescu sunt convocați pe rând pentru a edifica această imagine. Confirmată, de altfel, și de o serie de gesturi de impact, de felul aceluia de a pleda public (în 1937) în apărarea lui Sadoveanu, devenit țintă a atacurilor legionare. Scriitorul pare a fi fost animat de o admirabilă solidaritate de breaslă. Ins debonar prin structură, s-a ferit să întrețină dihonii de lungă durată și să cauționeze invidii otrăvitoare. Sociabilitatea lui era mai degrabă una pozitivă.

Dintre toate aceste bune legături, una mi se pare simptomatică: relația de tip love-hate pe care prozatorul a dezvoltat-o cu Ion Minulescu. S-au cunoscut în Bucureștiul în care Rebreanu tocmai descinsese, au frecventat aceleași cercuri, s-au despărțit cu varii prilejuri. Și totuși, la 1920, Fanny se străduia încă să-și convingă pe cale epistolară soțul că Minulescu nu e omul cu care să se asocieze (aveau în plan să scoată împreună o revistă). E drept că autorul Romanțelor pentru mai târziu avea o lungă experiență a notorietății. Debutase, cum știm, en fanfare în 1908 și se impusese drept unul din cei mai iubiți poeți ai momentului. Cabotin desăvârșit, el oferea publicului exact spectacolul de care acesta avea nevoie. (Inclusiv la propriu: luase lecții la Conservator pentru a-și putea declama versurile). Era un extraordinar „impresar al poeziei simboliste, deja la modă după primul deceniu al secolului trecut. Oare admirația pe care i-o purta Rebreanu nu avea și cauze mai adânci decât simpla amiciție literară? După părerea mea, nu e exclus ca acesta să fi văzut în Minulescu un soi de „dublu al său.

Rechizitoriul pus pe hârtie de Fanny e categoric. În două rânduri, în aceeași scrisoare (din 14 august 1920), ea își previne soțul:

„Îmi scrii că faci cu Minulescu revista. Rău faci, Liviule scump. Am mereu în cap minunata poreclă a lui Stamatiad. Gândește-te bine dacă se face să începi cu un om care în toate împrejurările nu ți-a arătat decât răutate. Bagă bine de seamă. [...] Liviul meu scump, înainte de a închide scrisoarea, vreau să-ți mai spun ceva. Dacă am oroare să faci revista cu M. e că nu ți-a fost decât totdeauna un dușman periculos. Ții tu minte afacerea de la Societatea Scriitorilor ? Ții tu minte când ai fugit la Iași ? În fine, în toate împrejurările a fost un ordinar și-un meschin față de tine. Am eu presimțirile mele că și în această afacere nu-ți va da pace. Vei avea numai intrigi și neplăceri. Va ști el cum să intre sub pielea lui Benvenisti. Ascultă-mă. Nu te supăra, Liviule scump, pe mine, dar nu-l pot suferi. E o l..., cum zice St. Tu fă ce vrei, e simpla mea, umila mea părere. Tu să nu intri în combinație cu el".

Întregul efort persuasiv al femeii va rămâne fără rezultat. Cei doi se vor asocia, un an mai târziu (les grands esprits...), în editarea unei publicații lunare, Cetiți-mă, care va dura din decembrie 1921 până în martie 1922. Invitația din titlu era totuși ușor ipocrită: la data respectivă, nici Minulescu, nici Rebreanu nu duceau lipsă de public.

Cosmin CIOTLOȘ

ION

Dragei mele Fanny

L.R.

GLASUL PĂMÂNTULUI

CAPITOLUL I

Începutul

1

Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealuri strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri.

Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. Doar în răstimpuri fâșâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opintește să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie.

În mijlocul drumului picotește câinele învățătorului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschiși, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește câinele, stă puțin pe gânduri, apoi iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.

Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, dna Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frânghia pe care acuma atârnă niște cămăși femeiești de stambă. În umbra cămășilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoș mic cu creasta însângerată.

Drumul trece peste Părâul Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop-Glanetașu. Ușa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de-abia se văd prin spărturile gardului.

Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele... Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești, iar o babă șade pe prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn.

Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă. În dreapta și în stânga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fețele sub streșinile știrbite de ploi și de vite.

Un dulău lățos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneș, fără țintă. Din șanț, dintre buruienile cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt. Lățosul nu-l ia în seamă, ca și când i-ar fi lene să se oprească. Numai când cellalt se încăpățânează să-l miroase, îi arată niște colți amenințători, urmându-și însă calea cu demnitatea cuvenită. Cățelul se oprește nedumerit, se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruiene unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămând...

De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește. Pe prispă doi țărani îngândurați oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aici sunete de viori și chiuituri...

2

Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.

Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrână, pleoștită și dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă o muiere nepricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.

Hora e în toi... Locul geme de oameni... Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze, gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfințit.

Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urât și negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia.

De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite... Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrățișează pe toți... Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri o sfârșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor... Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, tulburându-le ochii și inima. Nu schimbă nicio vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare.

Învârtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcei în degete, a încercat să se oprească și, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperați, cu priviri amenințătoare