Alexandru Lapusneanu

De Constantin Negruzzi

În colecția Lecturi școlare se regăsesc cele mai importante opere din literatura română și universală, selectate în conformitate cu cerințele programei școlare de limba și literatura română.
Astfel, elevii vor avea la îndemână, în formă integrală, creațiile cele mai cunoscute și mai îndrăgite ale scriitorilor clasici și moderni, însoțite de o scurtă prezentare a vieții și a operei autorului.
Cărţile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 24 mai 2018
• ISBN: 9786063350818

Previzualizare carte

TABEL CRONOLOGIC

1808 S-a născut Constantin (Costache), fiu al lui Dinu Negruț și al Sofiei (născută Hermeziu), la Trifeștii Vechi de lângă Iași. (Un timp s-a vehiculat ideea că Negruzzi s-ar fi născut în 1800.)

1816–1820 Viitorul scriitor ia lecții de limba greacă cu dascălul Chiriac și de limba și literatura franceză cu emigrantul politic polon Brankovitz. În 1820 Costache învață românește de sine stătător, după cum ni se destăinuie în scrisoarea Cum am învățat românește.

1821 Din cauza mișcării eteriștilor, familia Negruț se refugiază la moșia sa din Șărăuți, ținutul Hotin.

1822 Familia Negruț se mută la Chișinău. Din această perioadă sunt primele încercări literare ale scriitorului (Zăbăvelile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823...).

1823 Familia Negruț se întoarce la Iași. Viitorul scriitor traduce Mnemon de Voltaire.

1824 Traduce Pirostia Elenei de Marmontel.

1825 C. Negruzzi își începe cariera de funcționar la Vistierie (Ministerul de Finanțe), devenind diac.

1826 Moare tatăl scriitorului, tânărul Costache rămânând fără nicio susținere ma­terială. E făcut căminar.

1829 Scrie nuvela romantică Zoe.

1835 E făcut postelnic. Publică traducerea melodramei Treizeci ani sau viața unui jucător de cărți de V. Ducange și M. Dinaux.

1837 Este ales deputat al județului Iași. Publică „anecdotul" Aprodul Purice și câteva traduceri din V. Hugo, Al. Dumas și A. Pușkin.

1838 E surghiunit pentru scrisoarea Vandalism (apărută în decembrie 1837). Este ales secretar al Obșteștii Adunări. E făcut spătar.

1839 Se căsătorește, la 6 iulie, cu Maria Gane. Publică Rețetă, Catacombele Monastirei Neamțului, Riga Poloniei și Prințul Moldaviei, Un poet necunoscut, Au mai pățit-o și alții, La Ma­ria*** și alte opere.

1840 Este ales primar al orașului Iași și e numit codirector al Teatrului Național, alături de M. Kogălniceanu și V. Alecsandri. În „Dacia literară" (nr. 1) publică nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul. Văd lumina tiparului O alergare de cai, Fiziologia provințialului și alte opere.

1841 Apare scrisoarea Slavonisme. Împreună cu M. Kogălniceanu publică 200 rețete cercate pentru bucate și alte treburi gospodărești.

1842 E ales din nou deputat de Iași. Publică, în „Albina românească", scrisoarea Pâcală și Tândală.

1843 Este numit director (ministru) al Vistieriei. În „Foaie pentru minte, inimă și literatură" publică lucrarea Cântec vechi.

1844 În revista „Propășirea" sunt publicate 4 scrisori negruzziene despre limbă. Vede lumina tiparului nuvela Toderică, localizare după o nuvelă a lui P. Mérimée, după care e din nou surghiunit la moșia sa. Traduce din satirele lui Antioh Cantemir.

1845 Se învrednicește de titlul de agă. Apare nuvela Sobieski și românii.

1846 Vede lumina tiparului lucrarea negruzziană Elemente de dreptul po­litic despre mai mulți autori.

1847 C. Negruzzi traduce Les femmes savantes de Molière.

1848 Rămâne departe de mișcarea revoluționară a anului. Este numit postelnic și efor al școlilor.

1849 Publică vodevilul Doi țărani și cinci cârlani. Vede lumina tiparului un fragment din Femeile savante de Molière, tradus de C. Negruzzi.

1851 Revine în fruntea conducerii Vistieriei. Îi apar piesele Carantina și Muza de la Burdujăni.

1852 Publică scrisoarea Pelerinagiu.

1855 Întreprinde o călătorie la Berlin și Ems, impresiile servindu-i la crearea scrisorii Băile de la Ems. În „România literară" a lui V. Alec­sandri publică scrisoarea Un proțes de la 1826.

1856 E numit vornic și, din nou, ministru al Vistieriei.

1857 Devine membru al Divanului domnesc. Publică volumul Păcatele tinerețelor.

1859 E numit director al Statisticii centrale și membru al unei comisii pentru întreținerea și îmbunătățirea activității teatrale.

1861 E numit din nou în fruntea Vistieriei (ministru de finanțe). Publică broșura Despre capitala României.

1862 Votează pentru unirea definitivă a Principatelor. Publică Studii asupra limbii române.

1865 Publică un necrolog la moartea lui Alecu Donici.

1866 Numele lui C. Negruzzi figurează printre membrii Societății literare române.

1867 Este ales membru al Societății Academice. În „Convorbiri literare" îi apare Flora română.

1868 24 august. C. Negruzzi încetează din viață, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.

I. FRAGMENTE ISTORICE

N.B. Povestea asta se tipări în foaia Propășirea mai mult ca să împle coloanele jurnalului decât ca meritând vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor!

APRODUL PURICE

1486

„Fost-au acest domn om nu mare la stat, însă întreg, drept, viteaz, și meșter la războaie... Și era mare jale și plâns în norod pentru pierderea acestui domn bun."

Vornicul Ureche, La viața lui Ștefan cel Mare

Ciocârlia cea voioasă în văzduh se legăna

Ș-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba,

Plugariul cu hărnicie s-apucase de arat

Pământul ce era încă d-al său sânge rourat;

Uitas-acum moldovanul trecutele lui nevoi,

Și cu fluierul la gură, păstorul pe lângă oi

Cânta dragostele sale. Vai! el nu putea gâci

Că vrăjmașu-ntr-a lui țară se gătește-a năvăli.

Generalul cel mai falnic a dârjilor ungureni,

Hroiot¹ ros de-nverșunarea ce avea pe moldoveni —

Care-n multe sângeroase lupte i-au fost arătat

Că nume de viteaz mare pe nedrept și-a câștigat —

Luând veste cum că Ștefan domnul lor atunci s-afla

În ținuturi depărtate, având cu el oastea sa,

Socoti că favorabil prilej altul n-a găsi

De moldoveni și de Ștefan deodată a-și răsplăti,

Ca să poată c-o lovire acea rușine spăla,

Ce româneștile arme au săpat pe fruntea sa.

Așadar adunând noaptea pre toți ofițerii sei,

Le espuse-a sale planuri, și le zise: „Frații mei!

Știți c-acești români sălbatici, vrăjmași aprigi, ne-mpăcați,

Au ucis mulțime mare dintr-ai noștri bravi soldați,

Știți că însetați de sânge în Ungaria au intrat,

Și că foc și pustiire pe-a lor urmă au lăsat;

Iar noi care bărbătește n-am lipsit a ne lupta,

De abia numai prin fugă viața ne-am putut scăpa,

Și cununile de lauri ce-n războaie-am adunat

Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat;

Oare-această înfruntare și batjocoră și reu,

N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu?

N-a să mai sosească vremea să ne răzbunăm și noi,

S-arătăm că-n unguri curge viteaz sânge de eroi?

Vremea este îndămână, prilejul favoritor,

Oastea lor este departe, și cu ea-i și domnul lor;

Mergeți dar, și-n astă noapte toți ostașii vă gătiți

Și când va miji de ziuă, nesmintit călări să fiți,

Ca prin marș iute și grabnic, fără veste să-i călcăm,

Cine sunt ungurii noștri și Hroiot să le-arătăm."

Se fălea deșertul ungur cu-acel vis amăgitor,

Că o țară neapărată va pustii prea ușor,

Ș-în a sa zădărnicie i se păre că vedea

Lacrimile cum se varsă, sângele cum șiroia!

Dar dreptatea Provedinții n-au putut îngădui

Gândul său cel sângeratic să se poată săvârși;

Și Dumnezeu milostivul p-al său popul credincios

Nu-l va lăsa în călcarea ungurului fioros.

Deci sfântul duh cu-ndurare pe un român însuflând,

Ce de mult se afla încă pintre unguri petrecând,

Și carele auzise tot planul acel cumplit,

Ce asupra țării sale ungurii au slimuit,

Deși se găsea nemernic, pribegit din țara sa,

Patriotică simțire în inimă-i tot s-afla;

Așadar în vălmășagul ce gătirea prileji,

S-aruncă p-un cal cu grabă și spre Moldova porni.

După ce ieși din lagăr alergă necontenit

Toată noaptea, păn-ajunse când soarele-a răsărit

În oraș la Roman, unde pre pârcălabul aflând,

Și primejdia ce vine abia a-i spune-apucând,

De osteneală și de trudă a căzut jos leșinat,

Iar calul său lângă dânsul răsuflarea ș-a și dat.

De îndată pârcălabul un minut n-a zăbovit

Și un curier în pripă la Ștefan a răpezit;

Iar satelor de pe mărgini, porunci a se găti

Cu săcuri, topoare, coase, cu ce vor putea găsi,

Totodată dând de știre și pre la boierinași

Ca cu oamenii de oaste, cu vecinii și slujbași,

Cu toții, și mic și mare, să grăbească-a alerga

La șesurile Moldovei unde el se va afla;

Apoi strângând călărașii și parte din târgoveți

Înarmați cu lănci, cu săbii, cu arce și cu săneți,

Au ieșit din târg afară cu mica urdia sa,

Și pre dușman fără frică ca să vie-îl aștepta.

Precum norul de lăcuste soarele întunecând

Vine pre sus cu iuțeală țarinile-amenințând,

Încât tremurând așteaptă spărietul muncitor

Neștiind unde-a să cadă acel nor îngrozitor;

S-amăgește cu nădejdea că ogoru-i va scăpa

Și-a sudorii sale roduri va putea înc-aduna;

Însă d-odată lăcusta cade toată pe câmpii

Ș-într-un clip în praf priface țarini, hoalde-ogoare, vii.

Sau după cum primăvara omătul cel adunat

Pintre râpi, și d-a lui Febus calde raze săgetat

Se topește și s-azvârle, șiroi iute furios,

În pârăul care curge pintre flori în vale jos,

Îl turbură, îl mărește, îl îmflă cu al său val,

Și nu-l lasă păn-nu-l face de se varsă piste mal;

Câmpiile se îneacă, iar păstorii spăimântați

S-aciuează cu-a lor turme în munții învecinați;

Acest fel sumeții unguri în Moldova năbușesc.

Orice-ntâmpină nainte robesc, taie, pârjolesc,

Cu omor și pustiire drumul lor se însemna,

Nainte lor merge groaza, ș-în urmă foc fumega;

Dar spre-a Romanului parte de ce se apropia

Hroiot aflând pustii sate a-nțălege nu putea,

Care poate fi pricina acelui bejănărit,

Căci el crede că de dânsul nimene nici au gândit;

Deci îndată poruncește să-i afle pre cineva

Prin colibe, prin bordeie, ca să-l poată întreba.

Iată că îmblând haiducii piste un moșneag au dat,

Gârbovit de bătrâneță, într-un toiag răzămat;

A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii,

Fața lui cea cuvioasă, ochii săi măreți și vii

Îl aseamănă că este îngerul ocrotitor

Al acelor pustii sate, sau duhul tânguitor.

El pănă la Hroiot vine cu pas lin și măsurat,

Fără grijă, deși este de catane-ncungiurat,

Și așteaptă să-l întrebe. — „Unchiașule, ien să-mi spui

De ce pricină p-aicea nici un locuitor nu-i?"

Astfel Hroiot îi grăiește. — „Pricina însuți o vezi,

(Îi răspunde-atunci bătrânul) și încă mai cercetezi?

Pricina bejănăriei ș-a jalei obștești, tu ești,

Hoț turbat și fără lege care prăzi și pustiești!

Care vii cu cete multe de tâlhari și prădători

S-aduci jale în locașul unor pacinici muncitori!

Nu purta grijă! cu dânșii curând te vei întâlni

Și amar îți vei da seama, foarte greu te-i răfui.

Dumnezeu mult milostivul nu gândi că te-a lăsa

Să sfâșii cu-a ta turbare credincioasă turma sa,

Ce-și va înturna urgia peste spurcat capul tău,

Ș-îl va detuna zdrobindu-l cu-nfocat trăsnitul său!"

Zicând, face semnul crucii și din greu a suspinat. —

Cine-n minutul acela să-l vază s-ar fi-ntâmplat

L-ar fi socotit că este din ceriuri vrun prooroc.

— „Spânzurați-l! înțepați-l! tăieți-l! dați-l în foc!"

Strigă haiducii, husarii și tot trupul ostășesc.

Ș-acum mii de lănci și săbii pe deasupră-i se-nvârtesc.

Bătrânul așteaptă moartea fără a se oțări,

El pentru țara lui este mulțămit a se jertfi;

Dar Hroiot strigă să-l lasă; catanele se supun,

Îi fac loc, se dau în lături, mâna pre el nu mai pun.

Generalul lor simțește după câte auzi,

Că ușoară biruința, cum gândește, nu-i va fi.

Deci în cete d-o potrivă oștenii săi adunând,

Pre haiduci puind în mijloc, călărimea înșirând,

Lasă trupul cel mai mare sub niște vechi ofițeri

Și el c-o parte aleasă de călăreți volonteri,

Purcede mai înainte nerăbdător de a ști

Dacă-n drumul său vro oaste de români va întâlni.

După ce câteva ceasuri merseră cu un pas des

Văzur-aproape de Roman, pe-ntinsul Moldovei șes,

Un puțin număr de oameni, tot în cete împărțit;

Îns-acea adunătură era mândră de privit.

D-o parte boierinașii, d-a lor slugi încungiurați,

Călări pe armăsari ageri și felurit îmbrăcați,

Fieștecare dintr-înșii câte-o dovadă purta

De la dușmanul, pre care l-a fost învins mâna sa.

Unul c-o sabie-întoarsă, c-un capot roș înfirat

Și haine înaurite, este turcește-mbrăcat;

Altul încalecă iarăși un cal de Don căzăcesc,

Poartă o suliță lungă, și un hanger calmucesc;

Îmbrăcat c-un ceapchin verde, și blănit tot cu samur,

Un tânăr se herețește p-un sirep armăsar sur;

Chingile, șeaua lui, frâul, ferecate cu argint

Arată cum că luate de la vrun mare leah sânt.

Pe a altuia frumoasă înaurită harșea

Într-un colț se vede-un vultur ce-o cruce-n gură ținea,

Nu rămâne îndoială că acel odor bogat

De la domnul Vlad sau Radul, în război a fost luat.

Alții cu săgeți și arce au căciule tătărești,

Însă cea mai mare parte poartă cușme țurcănești².

De acolo nu departe țăranii stau adunați,

Cu securi, cu lănci, cu coase și topoare înarmați;

A lor mâneci suflecate, aerul posomorât,

Tăcerea lor, toate-arată că spre război s-au gătit.

Pârcălabul mai nainte era cu-ai săi călăreți,

Având strânși pre lângă dânsul slujbașii și târgoveți;

Deci văzând cum că vrăjmașul cât putea venea spre ei,

Se întoarce și le zice: — „Iată dușmanul, flăcăi!

Năvăliți la el cu toții, voinicește vă luptați,

Țara și casele voastre în pradă-i să nu lăsați.

Dați de tot! să n-aveți milă d-un vrăjmaș ce ne-au prădat,

Care cu foc și cu sânge urma lui ș-au însemnat;

Buciumați, și Doamne-ajută!" — Cu toții strigă: „Amin!

Aideți frați din țara noastră să alungăm pre păgân!"³

D-abia dobele și surle semnul bătăii vestesc,

Îndată cu toți în oastea ungurilor năvălesc

Strigând: „Ucideți! ucideți! dați tot de tot! nu vă-ndurați!

Pre vrăjmașii ce ne pradă nu miluiți! nu cruțați!"

Cu-a lor groznică năvală cai, călăreți oborând,

Aduc neorânduială într-a dușmanilor rând;

În zadar stau ungurenii și vitijește se bat,

Românul nu-i bagă seamă, și țăranul încruntat

Face jertfă răzbunării și pre prins și pre rănit.

În zadar și ofițerii, și Hroiot oștean vestit,

Ca să-i mai îmbărbăteze, d-a valma pintre soldați

Se luptă; nu văd, n-ascultă husarii înspăimântați,

Ș-amenințându-i din urmă cuțitul moldovenesc,

Să plece acum de fugă se îndeasă, se gătesc.

Iată c-atunci ceea oaste se ivea dintr-un ponor,

Ungurenii prind la suflet văzând că vine-ajutor,

Se întorc cu bărbăție, se înșiră iar la loc,

Și războiul se-ncleștează, mai ucigaș, mai cu foc.

După câteva minute toată oastea le-au sosit,

Husari, haiduci și cătane pe români au năpădit;

Deci îndată toată fața bătăii au prefăcut,

Căci măcar că moldovenii cumpătul nu și-au pierdut,

Dar de multă ungurime nădușiți, încungiurați,

Cădeau precum snopii vara, de sabie săcerați.

Dos la dos, spate la spate, se bat desnădejduit,

Lovirile le-s grozave încât nu-i de povestit;

Subt a românului paloș sângele curge părău

Păn-când brațu-i amorțește fiind rănit foarte greu,

Scapă sabia din mână; în sfârșit și el căzând,

Răstoarnă încă pe-un dușman ce-l vede lângă el stând.

Dumnezeule! la tine nădejdea lor au rămas,

Înalțe-să păn-la tronu-ți a lor trist și jalnic glas!

Și trimite-le din ceruri un înger într-ajutor

Căci se bat pentru scaparea ș-apărarea țării lor.

Coperiți de rane grele, făcând semnul sfintei cruci,

Își dau duhul sub cuțitul sălbatecilor haiduci!

Pârcălabul plin de scârbă, cu câțiva boierinași,

Mai având pe lângă sine vro sută de călărași,

Nădejde de mântuire de nicăiuri așteptând,

Și decât trai cu rușine moarte mai bine-alegând,

Hotărăște să s-arunce între dușmani desperat,

Și să moară cum se cade unui brav adevărat.

Când deci astă hotărâre a împlini se gătea,

Iat-un călăreț zărește ce-n fugă spre el venea,

De pulbere ce rădică calul său cel înspumat

Nu putea ca să-l cunoască, dar inima i-a săltat,

Ea parcă-i spunea c-acela aduce vrun ajutor,

Pentru bravii ce de unguri fără milă se omor.

Nu trecu mult și atunce ochilor nu a crezut,

Când pre Purice aprodul lângă dânsul a văzut,

Purice, care-n războaie a fost pururea vestit,

Român vrednic întru toate, a lui Ștefan favorit.

— „Pârcălabe, sănătate! (zice), Ștefan a plecat

Cum luă înștiințarea ce prin cartea ta i-ai dat;

Și m-a și pornit la tine ca să-ți spun să te grăbești

Să aduni oameni de oaste câți vei putea să găsești,

Și-naintea lui îndată, cu toții să alergați..."

— „Oamenii mei, iată-i, frate, cu vrăjmașu-ncăierați!

Îi răspunde pârcălabul, de trei ceasuri ne-ncetat

Se luptă cu vitejie și mult sânge s-a vărsat,

Căci a dușmanilor noștri numărul e înzecit,

Și zece-odihniți unguri stau p-un român ostenit!"

Aprodul atunci îi zice: „De este așa, apoi

Să te tragi cu câtă oaste ți-a rămas încă spre noi,

Căci acum la Siret, Ștefan trebuie să fi sosit,

Eu mă-ntorc, te las cu Domnul, solia mi-am împlinit".

Sfârșind, fără de zabavă, s-aruncă pe calul seu,

Îi dă pinteni, și le strigă: „Rămâneți cu Dumnezeu!"

Îndată și pârcălabul semn de retiradă dând,

Și restul oștilor sale la un loc tot adunând,

Începură a se trage cu regulă și încet,

Spre oaste ce tăbărâse la Șcheie lângă Siret.

*

Cum a primit curierul de pârcălabul trimes

Ștefan din toat-a sa

Recenzii pentru Alexandru Lapusneanu

[Razvan Ududec · Evaluare: 5 din 5 stele]

Buna carte, poveste usor de inteles, bafta la bac tovarasii mei!