Gorila

De Liviu Rebreanu

Într-un anume sens, politică se făcea și în alte romane ale lui Rebreanu. Ardelean, deci om al conștiinței publice acute, acesta nu putea rămâne indiferent la mersul global al lucrurilor. Pădurea spânzuraților sau Răscoala o dovedesc cu vârf și înde sat. Doar că ele nu sunt, propriu vorbind, romane politice. Le lipsește faconda. E o prejudecată destul de naivă aceea că politicul e legat de fapte. Prea puțin. Mai degrabă de speculație, de discurs, de retorică, de stil. Materia primă e, oricum, limbajul. Ca și în cazul marii literaturi. Intuiția aceasta, formidabilă, Rebreanu a avut-o scriind Gorila. De altfel, romanul a plăcut în chip superlativ unui estet radical ca Ion Negoițescu. E clar de ce.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 26 iun. 2015
• ISBN: 9786067419269

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1885 – La 27 noiembrie se naște, la Târlișiua (județul Bistrița-Năsăud), Liviu Rebreanu, primul dintre cei paisprezece copii ai Ludovicăi și ai lui Vasile Rebreanu.

1891–1895 – Urmează clasele primare în Maieru.

1895–1897 – Învață la Gimnaziul Superior Fundațional din Năsăud.

1897–1900 – Se transferă la Școala Civilă de Băieți din Bistrița (cu limba de predare maghiară).

În 1897, Vasile Rebreanu este numit învățător la Prislop (azi, comuna Liviu Rebreanu, în județul Bistrița-Năsăud), unde se stabilește cu familia. (Satul Prislop va deveni, sub numele Pripas, toposul ficțiunii Ion.)

1900–1903 – Frecventează Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (nord-vestul Ungariei). Mai târziu Rebreanu își va aminti cum, în timpul ultimului an de școală petrecut la Sopron, și-a văzut „tipărită o schiță într-o revistă de la Budapesta. Era semnată cu pseudonim, ca și alte „mărunțișuri așa-zis literare, pe care le va mai publica de atunci în reviste ungurești și germane.

Liviu Rebreanu, elev al Școlii Reale Superioare de Honvezi din Sopron

1903–1906 – Primește o bursă la Academia Militară „Ludoviceum" din Budapesta (pe care o termină cu gradul de locotenent).

1906 – Este repartizat la Regimentul 2 de honvezi regali din garnizoana Gyula.

1907 – Este suspendat din serviciu până la sfârșitul anului, din cauza unor nereguli financiare constatate la popota ofițerilor, aflată în responsabilitatea lui. (Se pare că sumele sustrase fuseseră împrumutate unor colegi – v. Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009, p. 39.)

Consemnat la domiciliu, tânărul ofițer Rebreanu începe un Journal cu note de lectură (v. Liviu Rebreanu, Opere, vol. XXIII, ediție critică de Niculae Gheran, Fundația Națională pentru Civilizație Rurală, 2005, pp. 13–186).

Interesat apoi din ce în ce mai evident și de arta scrisului, Liviu Rebreanu își exersează abilitățile în piese de teatru și proză, scrise în maghiară. Unele vor fi reluate și tipărite în românește (v. Liviu Rebreanu, Opere, vol. I și vol. XI, Editura Minerva, București, 1968, 1981). Despre primele contacte cu limba și literatura română și cu ideea scrisului, Rebreanu povestea:

„... Te va surprinde poate [...] când îți voi spune că am ținut să fiu medic. Și azi încă îmi vine uneori să mă duc să mă înscriu la facultatea de medicină. Dar noi, în Ardeal, eram nouă copii. Ce ajutor puteam eu primi de-acasă? Astfel că din clasa a treia de liceu (am urmat la vreo trei licee) m-am ținut singur prin școli. Eram un bun elev, eram, cum se zice, «premiant» și am luat fără multă greutate bursa unei Academii militare din Budapesta. E drept că în anul următor s-au înființat și câteva burse pentru medicină; era însă prea târziu pentru mine. Cu un an să fi fost mai mic sau să fi pierdut cumva un an de școală, și azi eram medic! Dar nici ofițer n-am simțit că voi fi... Eu eram scriitor. Am scris și publicat nenumărate nuvele în ungurește și nemțește și am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam și eu o piesă. Întoarcerea spre literatura și cultura română s-a făcut aproape fără să-mi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat rațiunea. Țin minte o întâmplare de pe atunci, caracteristică și revelatoare. Făcusem, în grup școlăresc, o excursie la Viena. Când trenul a trecut frontiera Ungariei, elevii s-au sculat în picioare și-au intonat un imn patriotic. Eu n-am avut acest îndemn. Am rămas pe locul meu, tăcut. N-am fost bătut, cum ar fi fost firesc, dar am fost boicotat.

Românește știam, dar atât de puțin, încât mi-a fost rușine când o familie de români din vechiul regat mi-a ieșit înainte cu voioșie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român.

Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie românește fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Și am luat pe Creangă. Am înțeles foarte puțin. Am vrut să citesc pe Caragiale – dar n-am putut înțelege nimic. Am reînvățat limba românească, așa cum înveți orice altă limbă, vorbind și scriind în caiete cu teme și extrase."

(Liviu Rebreanu intervievat de F. Aderca [„De vorbă cu d-l Liviu Rebreanu"], Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 285, 9 mai 1926; reprodus în Opere, ed. cit., vol. XIX, pp. 37–38)

La anii tinereții

1908 – Își dă demisia din armată, ca urmare a acuzațiilor din cauza cărora fusese suspendat din serviciu. Se stabilește în Prislop: „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea" – va mărturisi ulterior scriitorul.

La 1 noiembrie, debutează în revista Luceafărul din Sibiu, cu nuvela Codrea (republicată apoi sub titlurile Lacrima, Dezertorul, Glasul inimii).

1909 – Traduce din Maxim Gorki poemul Moartea șoimului.

Îi scrie, din Prislop, lui Mihail Dragomirescu, trimițându-i și o povestire pentru Convorbiri critice. Criticul îi refuză „povestea", dar promite că-i va urmări scrisul.

Publică, în Luceafărul sibian, nuvela Răfuiala (numită inițial O femeie și doi bărbați), o primă prefigurare a conflictului din romanul Ion.

În toamnă, Liviu Rebreanu vine la București. Aici îl vizitează pe Coșbuc și, introdus de Ilarie Chendi, participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, aducând și o nuvelă (Proștii). Circumspect, amfitrionul n-o citește în ședință, dar o va găsi „pur și simplu formidabilă", într-o notă trimisă a doua zi autorului.

Relațiile cu Mihail Dragomirescu decurg, în continuare, fast, tânărul ardelean câștigând prețuirea și sprijinul criticului, care-l propune imediat spre angajare ziarului Ordinea, organ al Partidului Conservator-Democrat. Aici va asigura rubrica „De la românii subjugați", dedicată cu precădere românilor din Ardeal (act care va atrage atenția oficialităților maghiare).

Scrie nuvela Volbura dragostei (reeditată cu titlurile Cântec de dragoste, Răzbunarea, Cântecul iubirii).

1910 – M. Dragomirescu îl propune secretar de redacție al publicațiilor Falanga literară și artistică și Convorbiri critice („funcții mai mult onorifice").

În baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta cere statului român extrădarea lui Liviu Rebreanu.

Pe 15 februarie, este arestat și încarcerat la închisoarea Văcărești, deși scriitorul se apărase, susținând că neregulile financiare de care fusese învinuit reprezentau un caz clasat.

În mai, Rebreanu susține într-un „Memoriu adresat autorităților române că „deturnarea de fonduri care i se imputase este un pretext prin care autoritățile ungare urmăresc descurajarea activității sale publicistice pro-românești.

În iunie, este însă extrădat și întemnițat la Gyula, unde mai petrece trei luni în închisoare, până la proces. În august, este judecat și condamnat la trei luni de detenție (fiind însă eliberat chiar în ziua procesului). Acum, creionează primul plan al romanului Ion.

În septembrie, la o lună de la eliberare, revine în București.

Sunt publicate, în Convorbiri critice, nuvelele Proștii, Culcușul, Golanii, inspirate din lunile de detenție.

Împreună cu Mihail Sorbul, scoate Scena, revistă dedicată teatrului și muzicii.

1911 – Liviu Rebreanu este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova (condus de Emil Gârleanu).

Devine membru al Societății Scriitorilor Români (fără să aibă nicio carte publicată).

1912 – Se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu.

La solicitarea lui N.D. Cocea, Liviu Rebreanu începe să scrie cronică dramatică la ziarul Rampa, din București, colaborare care se va întinde pe trei ani, consacrându-l în publicistica teatrală românească.

Ca urmare a deciziei conducerii Teatrului Național din Craiova de a o demite pe Fanny, Rebreanu își dă demisia din postul de secretar literar și își urmează soția la București.

În iunie, la îndemnul lui Sebastian Bornemisa, debutează editorial cu volumul de nuvele Frământări (Librăria Națională, Orăștie).

Împreună cu soția

1913 – Are în proiect Răscoala, dramă în patru acte.

1914 – Liviu Rebreanu este ales secretar al Societății Scriitorilor Români.

Moare tatăl scriitorului, Vasile Rebreanu, în vârstă de 52 de ani. Neprezentându-se la mobilizarea armatei austro-ungare, Liviu Rebreanu nu poate participa nici la înmormântarea părintelui său.

Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, este încorporat ca voluntar în armata austro-ungară.

Liviu Rebreanu publică în Universul literar studiul „Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan".

1915 – Scrie povestirea istorică Horia, Cloșca și Crișan (publicată abia după Marea Unire).

Este exclus din Societatea Scriitorilor Români, pentru pretinse încurcături financiare (hotărâre asupra căreia se va reveni).

Aflat pe frontul din Italia, Emil Rebreanu distruge un reflector inamic și este decorat (în planul ficțiunii, Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraților, va acționa în același mod).

1916 – Apare volumul de nuvele Golanii (Editura Steinberg, București), cu o prefață de Mihail Dragomirescu. Volumul reprezintă o reeditare cu modificări a cărții de debut, publicată la Orăștie.

Începe să lucreze la romanul Ion.

1917 – În mai, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, încearcă să treacă frontiera românească la Ghimeș. Acuzat de dezertare și spionaj, va fi executat prin spânzurare.

Această tragedie familială va fi sublimată în romanul Pădurea spânzuraților:

„Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca «dezertor», de către unguri, mi-a sugerat ideea Pădurii spânzuraților. Viziunea tragică a «pădurii» mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Națiunilor, fotografii care reprezentau pădurile «trădătorilor de patrie» (Landesverräter) cehoslovaci spânzurați de armata austro-ungară pentru «trădare» – pentru iubirea patriei și independenței lor. Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un asemenea personagiu nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puțin «erou», pentru că în Pădurea spânzuraților am arătat iarăși originea și creșterea dezechilibrului moral al unui om, slab în fond, ca toți oamenii, doritor de dragoste, pe care o găsește la o unguroaică – deși ar părea neverosimil unui literat oficial – și condus la spânzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei... Așa cred eu că e mai omenește, și un roman care nu palpită de viață – cu toate ororile, cu toate contradicțiile ei – nu are sorți de viață, chiar când are norocul succesului." (Idem; reprodus ibidem, p. 40.)

În Bucureștiul ocupat de trupele germane, colaborează la ziarele Lumina (condus de C. Stere) și Scena. Finisează prima versiune a romanului Ion.

1918 – După unirea Basarabiei cu România, Liviu Rebreanu elaborează, sub pseudonimul Ion Jalea, o lucrare documentară, tipărită apoi cu titlul Basarabia (Descrierea – Istoria – Unirea).

Pentru că nu se prezentase la mobilizare, în calitatea sa de cetățean austro-ungar, Liviu Rebreanu este arestat de autoritățile germane de ocupație, în urma unui denunț (al cărui autor se pare că a fost scriitorul A. de Herz). Reușind să evadeze, după ce a stat ascuns în casele unor prieteni, se refugiază la Iași, cu ajutorul unor socialiști, printre care Titel Petrescu.

La Iași va fi primit în casa cumnatului său, Mihail Sorbul; climatul e însă nefavorabil, scriitorul fiind bănuit a fi „spion neamț".

Aspecte din biografia anilor cumpliți ai Primului Război Mondial vor fi tratate în romanul-jurnal Calvarul; marcat de absurdul acelor ani, scriitorul se va confesa ulterior:

„Ciudată a fost îndeosebi situația mea de ardelean în vechiul regat, după izbucnirea războiului împotriva Austro-Ungariei. Ca fost ofițer în armata ungară, la retragerea trupelor noastre din București, am cerut să fac parte din armata română și să plec și eu. Mi s-a oferit un post la... biroul de informații. Am răspuns că pot fi cel mult militar, că Dumnezeu nu mi-a dat însușiri mai complexe. Și astfel, neputând fi informator, am fost silit să rămân pe loc, în situația grea de a fi acuzat de «trădare».

Scriam. Lucram la cartea mea cea mai grea. Trăiam ascuns și, când – mulțumită nu știu cui – s-a aflat în lumea autorităților militare de ocupație că sunt un «nesupus» austro-ungar, am fost arestat. Am fugit din sala birourilor unde urma să fiu anchetat și am stat ascuns multă vreme în pivnițele muzeului Kalinderu. Am fugit apoi în Moldova și am scăpat mulțumită ostenelii și lărgimii de suflet a trei socialiști!... Am rămas de atunci cu credința că patriotismul, în momentele de criză, se vădește chiar la oamenii care toată viața lor au urmărit și urmăresc un ideal internațional." (Idem, reprodus în ibidem, p. 39.)

Începe să scrie Calvarul.

1919 – Plănuiește un roman de război, Pădurea spânzuraților, înainte să fi aflat de tragedia fratelui său.

Este publicat romanul Calvarul (Editura Alcalay & Co., București).

Frecventează cenaclul „Sburătorul" și publică, în paginile revistei conduse de E. Lovinescu (unde lucrează și ca secretar de redacție), îndeosebi cronici dramatice.

Apare nuvela Catastrofa, în revista Lectura pentru toți, condusă tot de Lovinescu.

Sunt publicate și volumele documentare Horia, Cloșca și Crișan (reeditat cu titlul Răscoala moților) și Ardealul, Crișana maramureșeană și Bucovina.

Are loc premiera comediei Cadrilul (Editura Cartea Românească, București). Apare antologia de nuvele Răfuiala (Editura Alcalay & Co., București).

1920 – În noiembrie, îi apare romanul Ion, I. Glasul pământului, II. Glasul iubirii (Editura Universala Alcalay, București). Bine primit de E. Lovinescu (care îi dedică patru numere din Sburătorul) și consacrat de alți critici importanți, romanul a fost contestat de T. Arghezi și de N. Iorga.

Discutând cu Vladimir Streinu

Proiectul romanului era vechi, fiind redactat în mai multe variante, așa cum relatează romancierul:

„Ideea romanului mi-a venit în 1907, când am văzut pe câmp un țăran care făcea parcă temenele și săruta pământul. Omul se socotea singur și nevăzut de nimeni. Am intrat apoi în vorbă cu el și am aflat că dusese crâncenă luptă pe la mai multe ocoale, judecătorii și tribunale până dobândise deplina stăpânire a pământului său. [...] O primă redactare am făcut în 1913, apoi, în 1916, lucram neîntrerupt zi și noapte, în timp ce Bucureștiul era atacat de zeppelinuri și apoi ocupat de dușmani. Scriam până la ziuă, iar după aceea mă duceam să fac «coadă» la brutării... Ion a fost redactat ultima oară în 1919, și de-atunci îl perfecționez cu fiecare ediție." (Idem, reprodus în ibidem, p. 40.)

1921 – Deranjat de constatarea unor modificări în textul unei cronici, Rebreanu sistează colaborarea cu Sburătorul.

Romanul Ion este distins cu Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române, cel mai mare premiu al instituției, obținut până atunci doar de V. Alecsandri, Al. Odobescu și Gh. Murnu.

Scrie comedia Plicul.

Apare volumul de nuvele Catastrofa (Editura Viața Românească, București). În același an, mai apar culegerile Hora morții (reeditată cu titlurile Trei nuvele [1924] și Ițic Ștrul, dezertor [1932]), Norocul și Nuvele și schițe.

1922 – În decembrie, apare romanul Pădurea spânzuraților (Editura Cartea Românească, București).

1923 – Are loc premiera piesei Plicul, la Teatrul Național din București.

Este ales vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români.

1924 – Romanul Pădurea spânzuraților este distins de Societatea Scriitorilor Români cu „Marele premiu al romanului" (decis de o comisie din care au făcut parte M. Sadoveanu, O. Goga, M. Dragomirescu și G. Ibrăileanu).

Începe să scrie prima versiune integrală a romanului Adam și Eva.

Liviu Rebreanu fondează, alături de Al. Dominic, Mișcarea literară (–1925), la care vor colabora „voci" importante ale momentului: E. Lovinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, P. Constantinescu ș.a.

1925 – În mai, apare romanul Adam și Eva (Editura Cartea Românească, București), publicat anterior în foileton în Adevărul.

Este ales președinte al Societății Scriitorilor Români.

1926 – În revista Ideea europeană, apare articolul „Cred". Textul – publicat în cadrul unei anchete realizate de revistă – reprezintă o profesiune de credință, dezvăluind relația autorului Liviu Rebreanu cu arta și principiile scrisului.

Are loc premiera piesei Apostolii, pe scena Naționalului bucureștean.

Participă la Congresul Internațional al Scriitorilor de la Berlin și, în același an, la Congresul Autorilor Dramatici de la Madrid.

Tatonează în jurul proiectelor romanești Răscoala și Ciuleandra.

1927 – Călătorește în Italia, cu ocazia unei adunări a PEN-Club (delegații au fost primiți și de Mussolini).

Începe redactarea unui jurnal intim, ținut până în 1944.

Apare romanul Ciuleandra (Editura Cartea Românească, București).

Alături de Fanny și de Liana Mihăilescu, la un banchet în „casa Vlădoianu"

1928 – Participă la centenarul lui Ibsen, sărbătorit la Oslo și Bergen.

Este numit director general al teatrelor și, implicit, al Teatrului Național din București (funcție pe care o va deține până la sfârșitul anului 1929).

Apare volumul de nuvele Cântecul iubirii.

1929 – Primește Premiul Național pentru literatură.

Apare romanul Crăișorul (Editura Cartea Românească, București), reeditat ulterior cu titlul Crăișorul Horia.

1930 – Este instalat la conducerea Direcției Educației Poporului (D.E.P.), având drept obiectiv dezvoltarea culturii și a artei, prin fonduri acordate de stat. Din instituție mai făceau parte: I.M. Sadoveanu, Tudor Mușatescu, M. Sorbul ș.a.

La scurt timp după numire, la adresa lui Rebreanu sunt lansate atacuri, în paginile cotidienelor Curentul și Universul, semnate, între alții, de Nichifor Crainic și Pamfil Șeicaru.

Acuzat de nereguli financiare în Societatea Scriitorilor Români, Rebreanu își prezintă demisia (care îi este respinsă).

Are loc premiera filmului Ciuleandra – primul film sonor românesc –, care nu se bucură însă de succes.

Excedat de atacuri, demisionează din funcția de conducere a D.E.P. și se retrage la Valea Mare, proprietate pe care și-o cumpărase în rate.

1931 – Apare volumul Metropole, cuprinzând note de călătorie (Berlin, Roma și Paris).

1932 – Editează o nouă serie a României literare (–1934), săptămânal la care vor colabora Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Eugen Ionescu ș.a.

Este publicat volumul de nuvele Ițic Ștrul, dezertor (Editura Cartea Românească, București).

Apare romanul Răscoala, I. Se mișcă țara, II. Focurile (Editura „Adevărul", București).

La vremea deplinei consacrări

1933 – Participă la Congresul Internațional al PEN-Club, de la Ragusa.

Devine vicepreședinte al Societății Române de Radio, funcție pe care o are și Pamfil Șeicaru (prototip exploatat în romanul Gorila).

1934 – Apare romanul Jar (Editura „Adevărul", București).

1935 – Este omagiat la împlinirea vârstei de 50 de ani.

1936 – La Blaj, în cadrul serbărilor jubiliare ASTRA, conferențiază despre Coșbuc, în prezența suveranului Carol al II-lea.

1937 – Este înlăturat de la conducerea Radioului, ca urmare a numirii prin Decret Regal a altor membri în consiliul de administrație.

Scrie un memoriu de protest (apărut în Dimineața), prin care blamează campania extremiștilor de dreapta împotriva lui Mihail Sadoveanu. I se alătură în acest demers E. Lovinescu, Șerban Cioculescu, M. Ralea, Al. Philippide, Petru Groza.

Liviu Rebreanu, în ținută de academician

1938 – Propunerea de primire în Academie a lui Liviu Rebreanu este respinsă, din cauza învinuirilor de „colaboraționism" în perioada ocupației germane (deși, ulterior, se va dovedi că niciun articol publicat în anii respectivi nu avea vreo implicație de ordin politic).

Apare romanul Gorila, I–II (Editura Universala Alcalay, București).

1939 – Prin Înalt Decret Regal, este reinstalat în funcția de vicepreședinte al Societății Române de Radio.

Pe 25 mai, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu este ales membru titular al Academiei Române. (În 1940, va ține discursul de recepție Lauda țăranului român.)

Este numit în Comisia de cenzură a filmelor.

1940 – Publică romanul Amândoi (Editura Socec & Co. S.A., București).

Participă la funeraliile lui Nicolae Iorga, asasinat de legionari.

1941 – Într-o comunicare ținută la Academia Română și intitulată Centenarul nuvelei românești, Liviu Rebreanu protestează împotriva Dictatului de la Viena.

Este numit, pentru a doua oară, director al Teatrului Național din București (pe care-l va conduce până la sfârșitul vieții).

Editează Viața, ziar finanțat de Ministerul Propagandei.

1942 – Întreprinde un turneu de conferințe – în Germania, Polonia, Croația – despre spiritualitatea românească, prilej de afirmare a drepturilor românilor asupra teritoriilor pierdute.

Participă, în Germania, la crearea Societății Scriitorilor Europeni, insistând ca aceasta să nu aibă caracter politic.

În toamnă, călătorește în Italia, în fruntea unei delegații de ziariști români.

1943 – Conferențiază despre cultura română, în Suedia și în Finlanda.

Apare Amalgam (Editura Socec, București), ultimul volum antum al scriitorului, cuprinzând studii, articole, conferințe, confesiuni.

1944 – La 1 septembrie, bolnav de cancer pulmonar, Liviu Rebreanu se stinge din viață la Valea Mare, unde a și fost înmormântat. Ulterior, rămășițele sale pământești au fost aduse și înhumate la cimitirul Bellu, din București.

*

Supusă rigorilor regimului comunist, opera lui Liviu Rebreanu începe să fie reeditată, la zece ani de la moartea scriitorului, cu un volum de Nuvele, în 1954, pentru a fi apoi, între 1968 și 2005, restituită patrimoniului literaturii române în ediția critică de Opere, I–XXIII, îngrijită de eminentul editor și biograf Niculae Gheran.

*

Deplin consacrat profesiunii de scriitor, Liviu Rebreanu și-a exprimat cu rezerve crezul literar, neplăcându-i practica exhibării misterelor din laboratorul creației. Când „a îndrăznit" totuși să spună câte ceva despre arta scrisului și despre resorturile intime ale literaturii sale, a făcut-o net, cu pasiunea substanței și a preciziei:

„M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi. Hiperbolizarea aceasta a eului, rămășiță anacronică de la romanticii care, ei și atunci, puteau să se creadă aievea buricul pământului, mi se pare puțin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăiește într-o lume atât de relativă din toate punctele de vedere, că numai identificându-se cu multe relativități izbutește a pătrunde și a înfățișa absolutul care, cel puțin în artă, rămâne năzuința supremă.

Cu atât mai greu îmi vine să vorbesc acuma chiar despre crezul «meu» artistic. Mai întâi, trebuie să mărturisesc cu destulă rușine că nici nu am avut vreme să-mi confecționez un asemenea articol, pentru simplul motiv că niciodată, apucându-mă să scriu, nu mi-a trecut prin minte să observ sau să respect anumite cerințe programatice.

Dar, fiindcă sunt întrebat, îndrăznesc să spun că scrisul nu mi se pare deloc o jucărie agreabilă și nici, mai cu seamă, o jonglerie cu fraze. Pentru mine arta – zic „artă" și mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel, arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă să creeze viață. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, poate, nici pe superesteții ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are nevoie. Literatura trăiește prin ea însăși. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde.

Creația, nici în literatură, nu face salturi. E o verigă între trecut și viitor. Își împlântă adânc rădăcinile în pământ ca să se poată urca mai sus, spre cer. Se uită cu evlavie pioasă înapoi, spre a putea privi mai sigur înainte. Nu-și închipuie nicio secundă că înaintea ei n-a existat nimic și după ea se va prăbuși tot.

Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea față de sine, din care izvorăște sinceritatea față de opera de artă. Dacă nu te dăruiești întreg artei în clipa creației, nu va zămisli decât monștri fără viață.

A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puțin valoros ca o fotografie proastă. Creația literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii, dar trăiește numai prin ceea ce are unic și deosebit de toți oamenii din toate vremurile. Unic însă e numai sufletul. Viața eternizată prin mișcări sufletești – realism.

Temelia creației rămâne, negreșit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De dragul unei fraze strălucite sau al unei noi împerecheri de cuvinte, nu voi sacrifica niciodată o intenție. Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis. Strălucirile stilistice, cel puțin în operele de creație, se fac întotdeauna în detrimentul preciziei și al mișcării de viață. De altfel, cred că e mult mai ușor a scrie „frumos", decât a exprima exact. Poate nu e o simplă întâmplare că toți creatorii mari de viață s-au mulțumit să scrie bine și au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau contemporanii. Precum iarăși nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă.

Expresia exactă îți cere mai multă zbuciumare:

«Cuvântul ce exprimă adevărul». Numai prin ea poți urmări de-aproape sinuozitățile sufletului care explică viața. Psihologia și obiectivitatea merg alături și presupun aceeași retragere a eului scriitoricesc în colțul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfășurării creației. Modestia nu e și dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine. Fără amestecul meu direct, opera va putea crește și trăi mai independent. Copilul zdravăn n-are nevoie în viață de hainele tatălui.

Dacă privești arta drept creație, trebuie să-i atribui și o valoare etică. Arta ca ușoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca și viața socotită fără rost. Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om și că trăiește, și chiar să-l facă om. Contemplarea vieții pe care o oferă creația poate fi uneori mângâietoare ca o rugăciune...

În loc de «crez artistic», iată câteva gânduri, poate nu prea închegate și nici prea noi, care îmi sunt dragi și după care aș fi bucuros să-mi călăuzesc scrisul, cel puțin în viitor."

(Liviu Rebreanu, „Cred", Ideea europeană, VII, nr. 181, 1 ian. 1926; integrat de romancier în Amalgam, Editura Socec, 1943, pp. 9–10; reprodus în Opere, ed. cit., vol. XV, pp. 161–163)

*

Pentru alcătuirea acestui tabel cronologic au fost consultate lucrările: Liviu Rebreanu, Opere, I–XXIII, ediție critică de Niculae Gheran; Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009; Niculae Gheran, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004; Dicționarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei, București, 2004; Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006, vol. al V-lea.

AFRICA DE SUB FRUNTE

Șansa Gorilei a fost, de la prima ediție și până la cea de față, aceea de a suscita comentarii extrem de interesante. Într-o anumită măsură, lucrul se poate explica prin subiect. Dintotdeauna romanele politice (a se citi: dotate cu instinct politic veritabil) au stârnit, la lectură, o atenție activă. Mai cu seamă atunci când acestea puneau sub lentilă actualitatea imediată. Și, trebuie precizat, mai cu seamă atunci când actualitatea cu pricina nu era una tocmai calmă. Iar despre sfârșitul deceniului al patrulea (Gorila apărând în 1938) numai calm nu se poate spune că ar fi fost. Momentul istoric e îndeajuns de bine cunoscut cât să nu mai facă necesare glosele docte.

Problema cu acest roman târziu (penultimul, cronologic) al lui Liviu Rebreanu e alta. Contextul publicării lui nu era nici măcar tulbure. Era convulsiv de-a dreptul. Ascensiunea Gărzii de Fier se datora într-adevăr unui climat de naționalism delirant și de antisemitism agresiv amorsat, la noi, după Unire. Dar, odată ce și-a atins punctul de maximum, a ridicat la puterea a doua setul acesta de valori insalubre.

Or, chiar dacă într-o manieră perifrastică, Gorila despre asta și vorbea. Despre un fond de frenezie inițială, gripată de politicianism și resuscitată prin apelul la ideologii de extremă. Sigur că organizația fraților de cruce la care se referă Rebreanu nu trebuie identificată numaidecât cu Legiunea (un roman, oricât de documentat ar fi el, rămânând până la urmă un produs al fanteziei). Dar cum să explici astfel de finețuri, atunci, membrilor Legiunii?

Se mai adăuga, la toate acestea, un fapt. Îndărătul figurii gazetarului Toma Pahonțu mulți contemporani vor fi descifrat profilul renumitului (în epocă, dar nu numai) Pamfil Șeicaru. Liviu Rebreanu însuși indicase, de altminteri, această pistă, când declara, într-o anchetă din Rampa (an XVI, 1931, nr. 3886) că „romanul Gorila [la care tocmai lucra] e inspirat de un personaj actual care reprezintă tipul feroce al arivistului de azi". Îi va fi dificil, peste doar câțiva ani (în Viața literară, 1936, nr. 1), să repare această greșeală spontană, angoasat de eventualitatea ca Gorila să treacă în ochii publicului drept un pamflet: „Va fi un roman ca și celelalte ale mele, urmând doar un scop de pură creație. Nu e treaba noastră să discutăm substratul de realitate, de autenticitate, pe care un scriitor îl transfigurează într-o operă."

Le va fi dificil și criticilor, care, scriind despre carte, vor încerca, aruncând în joc argumente din cele mai diverse, să discrediteze o atare ipoteză. Este motivul pentru care cele mai multe cronici de întâmpinare (reluate în prezenta ediție într-un elocvent dosar) sună, citite astăzi, mai degrabă ca niște disculpări avocățești. Omenește, gestul e lăudabil. Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu (acesta din urmă în Istorie, care va apărea, în 1941, într-un moment la fel de viciat ideologic) vor pleda cu toții pentru normalitate, adică pentru înțelegerea literaturii ca literatură. Simplu wishful thinking, în definitiv, de vreme ce, și pe ei, coincidențele, numeroase, îi frapaseră. Eticheta valorică, singurul lucru care-ar fi trebuit să-i preocupe de fapt, cădea pe planul al doilea.

În comunism, confuzia va persista. Din motive lesne de înțeles, Gorila va fi amintit mai mult accidental și, în tot cazul, fără a i se acorda notă de trecere. Marile romane ale lui Rebreanu rămâneau, în virtutea obișnuinței, Ion (1920), Pădurea spânzuraților (1922) și Răscoala (1932). Celelalte ocupau în ierarhie poziții variabile, dar mereu ancilare. Acordul criticii era aproape etanș. Din rând iese, culmea, Marian Popa. Într-un studiu din volumul Competența și performanța (1982), acesta investighează (desigur, în stilul său fastidios) stereotipiile și preconcepțiile care au condus, din punctul lui de vedere, la subevaluarea romanului. Aprecierea fiind, fără doar și poate, exagerată, ea nu lezează nicicum justețea observației principale: există, într-adevăr, câteva automatisme de lectură care atârnă greu și de multă vreme de piciorul Gorilei.

Cel mai insidios (și totodată cel mai periculos) rezidă într-un impropriu amestec de planuri. Care conduce la un inadmisibil amestec de categorii. Una înseamnă politica, luată ca atare, și cu totul altceva factorul politic dintr-o operă literară, fie ea și roman. Consistențele diferă fundamental. Această axiomă, elementară cum e, are surprinzător de puțini adepți. (Dovadă modul amatoristic în care se vorbește astăzi despre actualitatea lui Caragiale, căutându-se asemănări între guvernanții de atunci și cei de acum.) În trecerea de la realitate la ficțiune instrumentele de lucru trebuie schimbate. A o condamna pe una pentru culpele celeilalte e, fără ocolișuri, o formă de malpraxis. Clasa politică, putem concede, a fost și va rămâne aservită unor interese meschine, a practicat și va mai practica manipularea propriului electorat, a recurs și va recurge în continuare la aranjament și șantaj. (Într-o gamă de abateri morale, s-o recunoaștem, relativ limitată). Civic, oricine e îndreptățit s-o judece în termeni categorici, fără pic de clemență și fără pic de subtilitate.

Astfel de reacții, însă, nu-i sunt nici îngăduite, nici de folos criticii literare. Aceasta are altă agendă. Altă ordine de zi. Când Cioculescu și ceilalți apărau, principial, autonomia estetică a Gorilei, procedau, în fapt, numai pe jumătate corect. Scoțând romanul de sub rigorile realității curente, îl păstrau, totuși, sub acelea ale realității. Căci, deși se prefăceau a nu-i recunoaște după nume și prenume, tot despre ziariști corupți și despre miniștri veroși vorbeau și ei.

Nu că în carte, citită literal, lucrurile n-ar sta întocmai. Dar evaluarea etică a unor personaje împiedică accesul la o viziune fertilă analitic. Ce relevanță au tarele umane ale unui personaj care, deși ambiționează asta, nu-și va depăși niciodată statutul de personaj? Prin ce sunt pilduitoare niște fapte (altminteri scandaloase sau admirabile) care se petrec exclusiv în cele două dimensiuni ale paginii tipărite?

Odată eliberat de contingențe, cum poate fi, în cele din urmă, definit, operațional, conceptul de „politic"? Ca un spațiu de proliferare a discursului. (Indiferent dacă acesta își găsește acoperire sau dacă, din contra, eșuează în pură demagogie ori propagandă.) Limbajul e, oricum, inevitabil. Logosfera de care vorbea Michel Tournier și sfera politicului sunt concentrice. Nicăieri, cu excepția literaturii, cuvântul nu capătă o mai mare importanță. Ambele uzează de mecanismele expresivității. Ambele se prevalează de ierarhii imposibil de cuantificat. E aproape un loc comun, acesta. Doar că, amănuntul se observă mai rar, ambele dau naștere unor varietăți de verbiaj adiacent. Comentariului. Interpretării. Suprainterpretării. Nicio carte nu e atât de bună sau de rea pe cât o face să pară critica literară. Niciun demnitar nu e atât de ingenuu sau de infam pe cât îl consideră, după capricii de moment, alegătorii săi.

Destul, însă, cu aceste considerații.

Formula standard a romanelor lui Rebreanu, evoluând între realism și naturalism, nu anunța nicidecum o predispoziție către experiment. S-a spus în repetate rânduri că după tripleta majoră, scrisul prozatorului ardelean a înregistrat un declin. Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Jar (1934), Amândoi (1940), plus, bineînțeles, Gorila (1938) ar fi net inferioare unor capodopere ca Ion (1920) sau Răscoala (1934). Adevărat. Ce nu s-a spus, în schimb, e că în aceste ultime romane Liviu Rebreanu încearcă altceva decât să atingă vechile culmi valorice. Finalitatea pe care o vizează e una tehnică. Aceea de a roda cât mai multe strategii tematice. Prin cât mai multe asalturi tactice. De la metafizic la policier.

De ce n-ar fi atunci Gorila un roman al limbajului? (Ceea ce, am văzut mai sus, e aproape echivalent cu ceea ce ar trebui să însemne în profunzime un roman politic.) Nu neapărat unul extraordinar, dar cel puțin unul onorabil. De mirare cum de criticii n-au stăruit asupra titlului. Gorila. În corpul romanului, cuvântul apare de numai câteva ori. Întâia oară ca o metaforă generică pentru defectele clasei conducătoare. Avântat și intransigent, junele ziarist Pahonțu clamează, într-un grup de cunoscuți, imperativul eliberării din „îmbrățișarea monstruoasă a gorilei politice. I se răspunde prompt: „Adică înlocuiești o gorilă cu altă gorilă […] În fond, tot politică faci, numai vrei s-o botezi altfel. Nu va mai fi gorilă, ci... un animal simpatic pentru imaginația mulțimii. Încă o vreme, termenul va funcționa conotat astfel. Despre „ghearele sau „brațele gorilei se va pomeni ori de câte ori independența partinică a câte unui personaj este (sau doar dă senzația c-ar fi) amenințată. Și, cum aici toată lumea suspectează ideologic pe toată lumea, asemenea presupuse amenințări apar la intervale regulate. Imaginea teribilului mamifer se reactivează consecvent. Nici chiar Pahonțu nu scapă de spectrul ei. Urcând abil treptele succesului social (devine parlamentar, apoi director de gazetă de mare impact numită cum altfel decât, grandilocvent, România), acestuia i se impută un pact imund cu omniprezenta și omnipotenta gorilă.

Mai mult decât atât. Mult mai mult. Metafora, oricum laxă, se dovedește, către finalul romanului, proteică. După ce, din cauze amoroase, influentul om de presă comite câteva, să le spunem așa, inconsecvențe (criticând vehement mișcarea fraților de cruce, pe care înainte o susținuse de la o distanță discretă), el intră în vizorul celor prejudiciați. Până atunci, simpatia fusese reciprocă. Dintr-odată, ura fraților escaladează. Nu uniform. Mai ales unul dintre ei, studentul Ion A. Ionescu, pe care gazetarul urma să-l cunune, este de neînduplecat. De altfel, va și pune la cale, pe cont propriu, fără a se consulta cu nimeni, o execuție (știm din istorie) în stil legionar. Directorul României va fi împușcat cu trei focuri de armă, noaptea, în fața casei lui din Strada Elena. „Noapte bună, gorilă lubrică", șoptește Ionescu înainte de a apăsa pe trăgaci. Monstrul capătă înfățișare și identitate. Gorila e Pahonțu.

În sfârșit, până la procesul intentat asasinului (care încheie în chip indecis romanul), imaginea mai suferă o metamorfoză. Într-o alocuțiune funebră rostită în Parlament, un proaspăt deputat deplânge postiș soarta fostului coleg folosindu-se de arsenalul retoric al taberei adverse. Frații de cruce, tocmai ei, care se pamaseră cândva la auzul acestui cuvânt de mare acuitate, sunt puși, la un loc, sub semnul gorilei: Pahonțu ar fi fost ucis de „niște descreierați care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice". Sensul nu mai e doar schimbat, doar particularizat, ci deturnat pur și simplu.

În câteva sute de pagini o imagine memorabilă se naște și sucombă odată cu creatorul ei. (De fapt, îi supraviețuiește acestuia cu puțin.) Este indiciul cel mai clar al faptului că Rebreanu a avut perfect intuiția politicului ca spațiu discursiv. Că a exploatat intrigi de cabinet și campanii redacționale n-ar trebui să mire. Codul tematic o cerea. Că a adus în preajma tuturor bărbaților cu rang câte o femeie tulburătoare (de la ușuraticele actrițe de varieteu plimbate cu automobilul la fatala doamnă Belcineanu), iarăși, era de așteptat. Adevărata noutate vine din ilustrarea amănunțită a extremei elasticități pe care, atunci când este exploatat politic, o capătă limbajul.

Elasticitate, spun, pentru că reușește să acopere toate registrele. Inclusiv pe acela minor domestic. În familia Pahonțu, chiar și vocabularul small talk e contaminat. Soția lui, Virginia, își alintă cea mai bună prietenă numind-o „maimuță sau, și mai tandru, „maimuțică. Să fie doar o întâmplare? Atunci tot o întâmplare e și aceea că, atunci când gazetarului i se pregătește câte un afront, e scoasă în față nu originea modestă, reală aceasta, ci accidentul onomastic, pahonț desemnând un ins grosolan, rudimentar. Există în Gorila numeroase dovezi ale acestei intuiții de natură stilistică. Intuiție cu atât mai frapantă cu cât e vorba despre Liviu Rebreanu, pe care, în scris, suplețea nu l-a caracterizat niciodată.

Încă un exemplu. Deși invenția epică e deficitară, episoadele au ritm. Își subminează inerenta monotonie. Iar asta pentru că romancierul etajează inspirat un șir de situații tip. Cele mai multe capitole se petrec în împrejurări care se pretează colocviului monden. (Cartea debutează, de altfel, cu o logodnă.) Pretutindeni, atmosfera facilitează discuțiile. Redacții, terase, livinguri. Camera Deputaților deja nu mai impresionează. Se parlamentează destul, în varii ocazii, pentru ca instituția Parlamentului să-și mai merite numele. Chiar și la teatru tot despre soarta țării și despre remaniere se șușotește în antract. Interesant e că în timp ce urmărește O scrisoare pierdută, ale cărei încurcături conjugale seamănă pe alocuri izbitor cu aventura sa adulterină, Pahonțu nu e sensibil decât la malversațiunile prefectului. Din nou, Rebreanu își etalează rafinamentul.

Atât de puternic se dovedește reflexul verbal încât până și idila cu șarmanta doamnă Belcineanu se consumă tot la nivel declarativ. Strict la nivel declarativ. Căsătoriți amândoi, așadar trecuți de etapa castității adolescentine, și realmente topiți unul după celălalt, ei decid să aștepte momentul divorțului. Evident, în tot acest timp mulțumindu-se să umple distanța dintre ei cu mărturisiri înflăcărate. Nu din precauții sociale, ci din inexplicabile scrupule sentimentale.

Ultimul argument în sprijinul reconsiderării Gorilei ca roman de limbaj (și, tocmai de aceea, politic) e oferit de capitolul final. Dintre toți martorii care iau cuvântul în instanță, niciunul nu găsește de cuviință să formuleze, comme il faut, o depoziție. Fiecare are păreri proprii, fantasmatice, pe care ține cu tot dinadinsul să le facă publice. Moartea lui Pahonțu e folosită ca pretext pentru facondă și divagație.

Dolinescu, șeful fraților de cruce și, implicit, autorul moral al crimei, îi întrece pe toți:

Politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează lașitatea omului, care trăiește din minciună și trădare, care înșală cu știință pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conținut, care astfel în mod conștient sapă viitorul țării înlăturând din viața publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă și trainică a unui popor.

Ca să vezi! Gorila trăiește încă în cuvinte. Și