ANNA KARENINA

De Léon Tolstoï

Considerat de William Faulkner cel mai bun roman al tuturor timpurilor, Anna Karenina este povestea a două cupluri din aristocrația
rusă care întruchipează pentru Tolstoi două ipostaze diferite ale vieții amoroase și de familie. Fermecătoarea Anna Karenina, măritată de tânără cu un bărbat rigid și rațional, descoperă iubirea
carnală, pătimașă alături de chipeșul ofițer Aleksei Vronski, pentru care
acceptă în cele din urmă să‑și părăsească soțul și copilul. Spre
deosebire de Anna și de amantul ei, uniți printr-o pasiune aproape fatală,
Kitty Șcerbațkaia și Konstantin Levin trăiesc o poveste de iubire idilică.
După un început dureros – Kitty a fost respinsă de Vronski în favoarea
Annei după ce ea însăși refuzase cererea în căsătorie a lui Levin –,
cei doi se regăsesc, învingându‑și fiecare mândria rănită. Cu măiestria sa psihologică și stilistică neegalată, Tolstoi construiește întregul roman pe
contrastul dintre aceste două concepții de viață și pe modul în care ele se inserează în țesătura morală a societății ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tolstoi este cel mai mare prozator rus. Iar măreția lui se datorează calității rare de a se adapta la statura noastră, la ritmul nostru.
Proza lui e ritmată de bătăile propriei noastre inimi, iar personajele sale par să se miștela fel de firesc în lumea noastră ca trecătorii care ni se perindă
pe sub ferestre în timpul lecturii.
Vladimir Nabokov

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 10 feb. 2020
• ISBN: 9786063352584

Léon Tolstoï

<p><b>Lev Nikoláievich Tolstoi</b> nació en 1828, en Yásnaia Poliana, en la región de Tula, de una familia aristócrata. En 1844 empezó Derecho y Lenguas Orientales en la universidad de Kazán, pero dejó los estudios y llevó una vida algo disipada en Moscú y San Petersburgo.</p><p> En 1851 se enroló con su hermano mayor en un regimiento de artillería en el Cáucaso. En 1852 publicó <i>Infancia</i>, el primero de los textos autobiográficos que, seguido de <i>Adolescencia</i> (1854) y <i>Juventud</i> (1857), le hicieron famoso, así como sus recuerdos de la guerra de Crimea, de corte realista y antibelicista, <i>Relatos de Sevastópol</i> (1855-1856). La fama, sin embargo, le disgustó y, después de un viaje por Europa en 1857, decidió instalarse en Yásnaia Poliana, donde fundó una escuela para hijos de campesinos. El éxito de su monumental novela <i>Guerra y paz</i> (1865-1869) y de <i>Anna Karénina</i> (1873-1878; ALBA CLÁSICA MAIOR, núm. XLVII, y ALBA MINUS, núm. 31), dos hitos de la literatura universal, no alivió una profunda crisis espiritual, de la que dio cuenta en <i>Mi confesión</i> (1878-1882), donde prácticamente abjuró del arte literario y propugnó un modo de vida basado en el Evangelio, la castidad, el trabajo manual y la renuncia a la violencia. A partir de entonces el grueso de su obra lo compondrían fábulas y cuentos de orientación popular, tratados morales y ensayos como <i>Qué es el arte</i> (1898) y algunas obras de teatro como <i>El poder de las tinieblas</i> (1886) y <i>El cadáver viviente</i> (1900); su única novela de esa época fue <i>Resurrección</i> (1899), escrita para recaudar fondos para la secta pacifista de los dujobori (guerreros del alma).</p><p> Una extensa colección de sus <i>Relatos</i> ha sido publicada en esta misma colección (ALBA CLÁSICA MAIOR, núm. XXXIII). En 1901 fue excomulgado por la Iglesia Ortodoxa. Murió en 1910, rumbo a un monasterio, en la estación de tren de Astápovo.</p>

Previzualizare carte

PARTEA ÎNTÂI

I

Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.

În casa familiei Oblonski totul era întors cu susul în jos. Soția aflase că soțul avea o relație cu fosta lor guvernantă fran­ceză şi îi declarase că nu mai poate trăi sub acelaşi acoperiş cu el. Situația dura aşa de trei zile, şi nu numai cei doi soți su­fereau din cauza ei, ci şi ceilalți membri ai familiei, ba chiar şi servitorii. Toți membrii familiei şi servitorii aveau sentimen­tul că traiul lor împreună n-are rost şi că până şi într-un han unde se adună întâmplător, oamenii sunt mai legați între ei decât membrii familiei şi slujitorii celor doi soți Oblonski. Soția nu ieşea din camerele ei, soțul lipsea de trei zile de acasă. Copiii alergau ca bezmetici prin toată casa. Englezoaica se cer­tase cu intendenta şi îi scrisese unei prietene rugând-o să-i caute alt loc; bucătarul plecase de tot cu o zi înainte, chiar în timpul prânzului; bucătăreasa care gătea pentru slugi şi vizi­tiul ceruseră socoteala.

A treia zi după ceartă, prințul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obişnuită, adică opt dimineața, nu în dormitorul nevestei, ci în birou, pe canapeaua de marochin. Îşi răsuci trupul greoi şi îngrijit pe arcurile divanului ca şi când ar fi vrut să adoarmă din nou pentru mult timp, strânse puternic perna în brațe şi îşi lipi obra­zul de ea; dar dintr-odată sări în picioare, se ridică pe divan în capul oaselor şi deschise ochii.

„Da, da, cum a fost?" se gândi el, amintindu-și ce visase. „Da, cum era? A, da! Alabin dădea un prânz la Darmstadt; ba nu, nu la Darmstadt, era un nume american. Da, dar se făcea că Darmstadt e în America. Da, Alabin dădea un prânz pe mese de sticlă, da, şi mesele cântau «Il mio tesoro»². Nu, nu «Il mio tesoro». Altceva mai bun, şi erau nişte carafe micuțe care erau femei", îşi aminti el.

Ochii lui Stepan Arkadici sclipiră vesel, şi el căzu pe gân­duri, zâmbind. „Da, era bine, era tare bine. Erau şi alte lucruri excelente acolo, dar nu le poți rosti în cuvinte şi nu ai cum să le descrii când eşti treaz." Şi, observând o geană de lumină care se furişa pe la marginea draperiei de postav, îşi dădu repede picioarele jos pe de canapea, căutând pe pipăite papucii tiviți cu marochin auriu pe care îi brodase soția lui (cadou de la ea anul trecut, de ziua lui de naştere) şi, după obiceiul vechi de nouă ani, întinse mâna, fără să se scoale, spre locul unde, în dor­mitor, îi atârna halatul. Şi dintr-odată îşi aminti cum şi de ce doarme nu în dormitorul soției, ci în birou; zâmbetul îi dis­păru de pe chip şi fruntea i se încruntă.

„Of, of, of!" gemu el, amintindu-şi tot ce se întâmplase. Şi în mintea lui reapărură toate amănuntele certei cu nevasta, situația lui fără ieşire şi sentimentul propriei vinovății, care îl chinuia cel mai rău.

„Da! N-o să mă ierte și nu poate să mă ierte. Şi cel mai groaz­nic e că toată vina e numai a mea, dar eu nu sunt vinovat. Tocmai asta e drama, îşi spunea el. „Of, of, of! mormăia disperat, amintindu-şi cele mai cumplite impresii din timpul certei.

Cel mai neplăcut fusese primul minut, când se întorsese de la teatru, vesel şi mulțumit, ținând în mână o pară uriaşă pentru soția lui, dar n-o găsise în salon; spre uimirea lui, n-o găsise nici în birou şi, în cele din urmă, o descoperise în dormitor, ținând în mână biletul nefericit care dezvăluia totul.

Dolly cea veşnic preocupată de griji şi de treburi, femeia mărginită, cum o considera el, şedea neclintită cu bilețelul în mână şi se uita la el cu o privire încărcată de groază, de dispe­rare şi de mânie.

– Ce e asta? Asta? întreba ea, arătând spre bilețel.

Şi, când îşi amintea scena, aşa cum se petrece adesea, pe Stepan Arkadici îl chinuia nu întâmplarea ca atare, ci felul în care reacționase la cuvintele soției.

Se întâmplase cu el ceea ce li se întâmplă tuturor oamenilor când sunt surprinşi pe neaşteptate făcând ceva foarte ruşinos. Nu reuşise să-şi compună o expresie potrivită situației în care se trezise dintr-odată în fața soției, după ce vinovăția îi fusese dată în vileag. În loc să se prefacă jignit, să nege, să se justifice, să-şi ceară iertare, ba chiar să rămână indiferent – orice ar fi fost mai bine decât ceea ce făcuse! –, pe fața lui se aşternuse dintr-odată, absolut fără voia lui („un reflex al creierului", îşi spuse Stepan Arkadici, care era pasionat de fiziologie), zâm­betul lui obişnuit, blajin şi tocmai de aceea prostesc.

Nu-şi putea ierta acest zâmbet prostesc. Când îl văzuse cum zâmbeşte, Dolly se cutremurase ca străpunsă de o durere fizică şi se dezlănțuise, cu patima ei obişnuită, într-un torent de cuvinte aspre, după care ieşise în fugă din încăpere. Din acel moment nu mai voise să-şi vadă soțul.

„Şi de vină e numai zâmbetul ăla idiot, îşi spunea Stepan Arkadici. „Dar ce să fac? Ce să fac? se întreba el disperat şi nu găsea răspuns.

II

Stepan Arkadici era un om corect față de el însuşi. Nu se putea amăgi şi nici nu putea să-şi dea asigurări sieşi că îi pare rău de fapta lui. Nu putea să se mai căiască acum de ceva ce regretase cu vreo şase ani în urmă, când îşi înşelase soția pen­tru prima dată. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de trei­zeci şi patru de ani, chipeş şi iubăreț, nu era îndrăgostit de soția lui, mama celor cinci copii în viață şi a altor doi morți şi care era cu numai un an mai tânără decât el. Îi părea rău numai că nu reuşise să se ascundă mai bine de ea. Era însă conştient de dificultatea situației lui şi îi părea rău de Dolly, de copii şi de el însuşi. Poate că ar fi reuşit să-şi ascundă mai bine pă­catele de soție dacă şi-ar fi închipuit că vestea aceasta o va zdrun­cina atât de tare. Nu reflectase niciodată limpede la această problemă, dar avusese impresia vagă că soția sa îşi dăduse seama de mult că nu-i e credincios şi că se făcea că nu vede. Ba i se părea chiar că Dolly, istovită, îmbătrânită, o femeie care nu mai era frumoasă şi nu se făcea remarcată prin nimic, simpluță, nimic altceva decât o bună mamă de familie, ar fi trebuit, dintr-un simț al dreptății, să fie îngăduitoare cu el. Dar se dovedise exact contrariul.

„Of, ce groaznic! Of, of, cumplit!" îşi spunea întruna Ste­pan Arkadici şi nu-i venea nimic altceva în minte. „Şi ce bine era înainte, ce bine o duceam împreună! Dolly era mulțumi­tă, era fericită cu copiii, eu n-o deranjam cu nimic, o lăsam să-şi vadă de copii, de gospodărie, aşa cum voia. E drept, nu-i frumos că ea a fost guvernantă la noi în casă, nu-i frumos! E tri­vial şi josnic să faci curte propriei guvernante. Dar ce guver­nan­tă!" (Îşi aminti viu ce ochi negri şi jucăuşi avea m-lle Roland şi ce zâmbet…) „Şi totuși, cât a fost la noi în casă, nu mi-am permis nimic. Și cel mai rău e că Dolly deja… Parcă-i un fă­cut! Of, of, of! Ei, dar ce, ce să fac?"

Nu exista nici un răspuns, decât acela general pe care îl dă viața celor mai complexe probleme, imposibil de rezolvat: tre­buie să trăieşti cu gândul la nevoile zilnice, adică să te cufunzi în uitare. Să se cufunde în somn, ca să uite, nu mai putea, cel puțin până la căderea nopții; nu se putea întoarce la muzica pe care o cântau carafele-femei. Nu-i rămânea decât să caute uitarea în somnul vieții.

„O să mai vedem", îşi spuse Stepan Arkadici, se ridică în picioare, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase al­bastră, înnodă ciucurii cordonului şi, trăgând zdravăn aer în pieptul lat, se apropie de fereastră cu pasul vioi al picioarelor lui cu vârfurile depărtate, care îi purtau cu uşurință trupul masiv, ridică storurile şi sună energic. La auzul soneriei, bă­trâ­nul lui prieten, valetul Matvei, intră imediat aducându-i hai­nele, cizmele şi o telegramă. În urma lui Matvei intră și bărbie­rul cu ustensilele lui.

– Au venit hârtii de la slujbă? întrebă Stepan Arkadici, luând telegrama şi aşezându-se în fața oglinzii.

– Sunt pe masă, răspunse Matvei şi îi aruncă stăpânului o privire întrebătoare şi plină de înțelegere. Aşteptă puțin, apoi adăugă cu un zâmbet şiret: A fost cineva din partea proprie­tarului birjei.

Stepan Arkadici nu răspunse nimic, mulțumindu-se să-și arunce ochii la Matvei în oglindă; după privirile care li se în­crucişară în oglindă, se vedea că se înțeleg unul pe altul. Ochii lui Stepan Arkadici parcă întrebau: „De ce spui asta? Ce, nu ştii?"

Matvei îşi băgă mâinile în buzunare, depărtă un picior şi se uită la stăpânul său în tăcere, binevoitor, cu un zâmbet abia schițat.

– I-am spus să vină duminică, iar până atunci să nu vă mai deranjeze şi nici să nu se mai obosească degeaba, spuse el, ros­tind, se vede, o frază pregătită dinainte.

Stepan Arkadici înțelese că lui Matvei îi ardea de glumă ca să atragă atenția asupra lui. Desfăcu telegrama, o citi, corec­tând, ca de obicei, pe ghicite cuvintele schimonosite, şi se lu­mină la față.

– Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, spuse el dând la o parte pentru o clipă mâna lucioasă şi rotofeie a băr­bierului, care tocmai trasa o potecă rozalie printre favoriții lui lungi şi cârlionțați.

– Slavă Domnului! spuse Matvei, arătând prin acest răs­puns că înțelege şi el la fel de bine ca stăpânul importanța aces­tei vizite, adică faptul că Anna Arkadievna, iubita soră a lui Stepan Arkadici, ar fi putut contribui la împăcarea celor doi soți. Singură sau cu soțul? întrebă el.

Stepan Arkadici nu putea răspunde, căci bărbierul îi lucra la buza superioară, aşa că ridică un deget. Matvei încuviință din cap în oglindă.

– Singură. Să pregătim camerele de sus?

– Spune-i Dariei Aleksandrovna! Să hotărască ea!

– Dariei Aleksandrovna? repetă parcă îndoit Matvei.

– Da, spune-i! Uite, du-i şi telegrama și dă-mi de știre ce zice!

„Aha, faceți o încercare", pricepu Matvei, dar spuse doar atât:

– Am înțeles.

Stepan Arkadici era deja spălat, pieptănat şi tocmai se pre­gătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în încăpere scârțâind din cizme pe covorul moale, cu telegrama în mână. Bărbierul nu mai era.

– Daria Aleksandrova mi-a poruncit să vă transmit că ea pleacă. „N-are decât să facă după cum pofteşte!" – adică după cum poftiți, spuse el şi, râzând numai cu ochii, îşi vârî mâinile în buzunare, lăsă capul într-o parte şi rămase cu privirile ațin­tite la stăpân.

Stepan Arkadici tăcu o clipă, apoi pe chipul lui frumos se aşternu un zâmbet blajin şi oarecum jalnic.

– Ei, ce zici, Matvei? făcu el, clătinând din cap.

– Nu-i nimic, conaşule, o să se dreagă, spuse Matvei.

– O să se dreagă?

– Neapărat.

– Aşa crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind foşnet de rochie dincolo de uşă.

– Eu sunt, conaşule, se auzi o voce plăcută şi hotărâtă, şi de după uşă se ivi chipul sever şi ciupit de vărsat al Matrionei Filimonovna, dădaca.

– Ce-i, Matrioşa? întrebă Stepan Arkadici, ieșind către ea în ușă.

Deşi Stepan Arkadici se făcuse vinovat cu vârf și îndesat în fața soției şi îşi dădea şi el seama de asta, aproape toți ai casei, inclusiv dădaca, prietena cea mai bună a Dariei Aleksandrovna, erau de partea lui.

– Ei, ce este? întrebă el posomorât.

– Conaşule, mergeți şi cereți-vă iertare încă o dată! Poate dă Domnul! Se chinuieşte îngrozitor, ți-e şi milă să te uiți la ea, şi apoi, toată casa e cu fundul în sus! Conaşule, fie-vă milă de copii! Cereți-i iertare, conaşule! Ce să-i faci? Dac-ați vrut distracție…

– Da’ nici n-o să mă primească…

– Dumneavoastră faceți-vă treaba! Mila Domnului e mare, rugați-vă la Domnul, conaşule, rugați-vă!

– Bine, hai, du-te! spuse Stepan Arkadici, roşind brusc. Hai să mă îmbraci! se întoarse el către Matvei și-și scoase cu o miş­care hotărâtă halatul.

Matvei ținea cămaşa deja pregătită, desfăcută ca un burlan, suflă o scamă nevăzută de pe ea şi o trase cu o plăcere vădită peste trupul răsfățat al stăpânului.

III

După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se dădu cu parfum, îşi puse manșetele, distribui prin buzunare cu ges­turile obiş­nuite țigările, portmoneul, chibriturile, ceasul cu două lăn­țişoare şi brelocuri şi, potrivindu-și batista şi simțin­du-se curat, parfumat, sănătos şi într-o formă fizică excelentă, cu tot necazul lui, porni țopăind uşor pe fiecare picior spre sufra­gerie, unde îl aşteptau deja cafeaua şi, alături de ea, scri­so­rile şi hârtiile de la slujbă.

Se aşeză şi citi scrisorile. Una dintre ele era cât se poate de neplăcută – de la un negustor care cumpăra o pădure de pe moșia soției. Pădurea aceasta trebuia neapărat vândută, dar acum, până nu se împăca cu soția, nu putea fi vorba de aşa ceva. Cel mai supărător lucru era că, în felul aces­ta, în chestiu­nea împăcării viitoare cu soția se amestecau şi interese finan­ciare. Iar la gândul că s-ar putea lăsa condus de aceste interese, că va căuta să se împace cu soția ca să poată vinde pădurea, Stepan Arkadici se simțea profund jignit.

Termină de citit scrisorile şi trase spre el teancul de hârtii de la serviciu. Răsfoi rapid două dosare, făcu câteva observații cu un creion gros, apoi împinse dosarele la o parte şi luă cafeaua; în timp ce o bea, desfăcu ziarul de dimineață, încă umed, şi începu să-l citească.

Stepan Arkadici primea şi citea un ziar liberal, nu de extre­mă liberală, ci de orientarea adoptată de majoritatea oameni­lor. Şi, deşi nu-l interesau, de fapt, nici ştiința, nici arta, nici politica, susținea cu tărie opiniile majorității şi ale ziarului său cu privire la aceste chestiuni și nu le schimba decât atunci când le schimba majoritatea sau, mai bine spus, nu le schimba, ci ele singure începeau să se schimbe în mintea lui pe neobservate.

Stepan Arkadici nu-şi selecta nici orientările, nici opiniile, ci aceste orientări şi opinii veneau singure către el, tot aşa după cum nu alegea forma pălăriei sau a sacoului, ci le lua pe cele care se purtau. Şi, trăind într-o anumită societate, având ne­voie de o anumită activitate a minții, care se dezvoltă de re­gulă la vârsta maturității, părerile îi erau la fel de necesare ca şi pălăriile. Iar dacă exista un motiv pentru care prefera orien­tarea liberală celei conservatoare, pe care o urmau de aseme­nea destul de mulți oameni din anturajul lui, acesta era nu că ea i s-ar fi părut mai rațională, ci că era mai aproape de modul lui de viață. Partida liberală susținea că în Rusia totul merge prost, şi, într-adevăr, Stepan Arkadici avea multe datorii, şi banii nu-i ajungeau nici pe departe. Căsătoria, susținea partida liberală, este o instituție depăşită, care trebuie refăcută, şi, într-adevăr, viața de familie nu-i procura cine ştie ce bucurii lui Stepan Arkadici, îl obliga să mintă şi să se prefacă, ceea ce era împotriva firii lui. Partida liberală spunea, sau, mai bine zis, lăsa să se subînțeleagă că religia nu e decât un frâu pentru partea barbară a populației, şi, într-adevăr, Stepan Arkadici nu putea răbda nici un tedeum oricât de scurt fără să-l doară pi­cioarele şi nu înțelegea la ce servesc toate acele cuvinte pom­poase și înfri­coşătoare despre lumea cealaltă, când și pe lumea asta viața putea fi foarte veselă. În plus, lui Stepan Arkadici, iubi­tor de glume vesele, îi plăcea să-l pună uneori în încurcă­tură pe câte un om de treabă spunându-i că, dacă se mândreşte cu rasa lui, n-ar trebui să se oprească la Rurik³ şi să-şi renege primul strămoş, maimuța. Așadar, orientarea liberală devenise o obișnuință pentru Stepan Arkadici, și îşi iu­bea ziarul, aşa cum îşi iubea trabucul de după masă, pentru ceața uşoară pe care i-o producea în creier. Citi editorialul, în care se afirma că în zilele noastre este absolut inutil să te lamentezi că radi­ca­lismul, chipurile, amenință să înghită toate elementele conser­vatoare şi că guvernul ar trebui să ia măsuri pentru înăbuşirea hidrei revoluționare, deoarece, dimpotrivă, „după părerea noastră, primejdia vine nu de la presupusa hidră revoluționară, ci de la încăpățânarea tradiționaliştilor, care frânează progre­sul" etc. Citi şi un alt articol, financiar, în care se amintea despre Bentham⁴ şi Mill⁵ şi se trimiteau săgeți discre­te asupra ministe­rului. Cu rapiditatea de gândire ce-i era ca­rac­teristică, înțele­gea numaidecât semnificația fiecărei săgeți – de la cine, la adresa cui și cu ce ocazie era trimisă –, asta, ca de obicei, îi pro­ducea o anumită satisfacție. Dar astăzi această plăcere îi era otrăvită de amintirea sfaturilor primite de la Matriona Fili­monovna şi de faptul că în casă totul mergea atât de prost. Citi şi despre contele Beust⁶, care, după cum se auzea, plecase la Wiesbaden, despre faptul că nu mai există păr cărunt, că o caretă uşoară fusese vândută şi o tânără persoană îşi oferea serviciile; dar aceste ştiri nu-i mai furnizau plăcerea tăcută şi ironică de altădată.

După ce termină ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi un corn cu unt, se ridică în picioare, îşi scutură firimiturile de pâine de pe haină şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi bucuros – nu pen­tru că ar fi simțit cine ştie ce mare bucurie în suflet; zâm­betul fericit se datora digestiei sănătoase.

Dar zâmbetul satisfăcut îi readuse îndată totul în minte, şi Stepan Arkadici căzu pe gânduri.

Dincolo de uşă se auziră două voci de copii (Stepan Arka­dici recunoscu vocea lui Grişa, băiatul cel mic, şi pe a Taniei, fata cea mai mare). Scăpaseră pe jos un obiect pe care îl cărau cu ei.

– Ți-am mai spus că nu e voie să pui pasageri pe acoperiş, striga pe englezeşte fetița, acum n-ai decât să-i strângi!

„Totul e cu susu-n jos, îşi spuse Stepan Arkadici, „uite cum copiii aleargă de capul lor! Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii aruncară cutia care reprezenta trenul şi intrară la tatăl lor.

Fetița, preferata tatălui, veni în fugă fără sfială, îl îmbrățișă și, râzând, i se agăță de gât ca de obicei, bucurându-se de par­fu­mul cunoscut pe care îl răspândeau favoriții lui. Îl sărută, în fine, pe fața înroşită de aplecare şi strălucind de tandrețe, apoi îşi desfăcu brațele şi dădu să fugă înapoi, dar tatăl nu-i dădu drumul.

– Ce face mama? întrebă el, trecându-şi mâna pe gâtul ne­ted şi delicat al fetiței. Bună! spuse el zâmbind spre băiețelul care îi dăduse bună dimineața.

Îşi dădea seama că pe băiat îl iubeşte ceva mai puțin şi se străduia întotdeauna să se poarte egal; dar băiețelul simțea dife­rența şi nu răspunse cu zâmbet la zâmbetul rece al tatălui.

– Mama? S-a sculat, zise fetița.

Stepan Arkadici oftă. „Înseamnă că iar n-a dormit toată noap­tea", îşi spuse în sinea lui.

– Ei, şi cum e, e veselă?

Fetița ştia că tatăl şi mama ei se certaseră şi că mama nu putea să fie veselă, că tata ar fi trebuit să ştie asta şi că se pre­face întrebând-o numai aşa, lejer. Şi roşi pentru el. Iar el înțe­lese imediat şi roşi la rândul lui.

– Nu ştiu, spuse fetița. Nu ne-a pus să ne facem lecțiile, a zis să mergem la plimbare cu miss Hull până la bunica.

– Hai, du-te, Tanciurocika mea! Adică nu, stai un pic! spuse el, reținând-o puțin şi mângâindu-i mâna delicată.

Luă de pe cămin o cutie de bomboane pe care o pusese acolo cu o zi în urmă şi-i dădu fetiței două, alegându-le pe cele care îi plăceau ei cel mai mult, una de ciocolată şi alta cu cremă.

– Asta e pentru Grişa? întrebă fetița arătând spre bomboana de ciocolată.

– Da, da.

O mângâie încă o dată pe umăr, o sărută la rădăcina pă­rului, pe gât, şi o lăsă să plece.

– Trăsura e gata, spuse Matvei. Şi a venit o femeie cu o cerere.

– De mult? întrebă Stepan Arkadici.

– De vreo jumate de oră.

– De câte ori ți-am spus să mă anunți de îndată!

– Păi nu trebuia să vă las să vă beți cafeaua mai întâi? zise Matvei pe tonul acela îmbufnat, dar prietenos, pe care nu te puteai supăra.

– Hai, cheam-o mai repede! spuse Oblonski, strâm­bân­du-se înciudat.

Solicitanta, soția unui căpitan Kalinin, avea o cerere im­posibilă şi absurdă; dar Stepan Arkadici, aşa cum făcea de obicei, o invită să ia loc, o ascultă cu atenție până la capăt fără s-o întrerupă şi îi dădu sfaturi amănunțite cui anume să se adreseze şi în ce fel, ba chiar aşternu iute și curgător pe hârtie, cu scrisul lui mare, lăbărțat, frumos şi lizibil, un bilet către o persoană care ar fi putut să-i fie femeii de folos. După ce soția căpi­tanului plecă, Stepan Arkadici îşi luă pălăria şi se opri o clipă să se gândească dacă nu cumva uitase ceva. Constată că nu uitase nimic, în afară de ceea ce dorea să uite – pe soția sa.

„A, da! Lăsă capul în jos, şi chipul lui frumos se întristă. „Să mă duc sau să nu mă duc? se întreba. Şi o voce lăuntrică îi şoptea că nu e nevoie să se ducă, pentru că, în afară de fal­sitate, aici nu poate fi nimic, că relațiile lor nu pot fi cârpite, îmbunătățite, pentru că ea nu poate fi făcută din nou atră­gătoare, ca să-i trezească iubirea, şi nici el nu se poate transfor­ma într-un bătrân incapabil de iubire. În afară de prefăcătorie şi minciună acum nu mai putea fi nimic: iar prefăcătoria şi minciuna erau împotriva firii lui.

„Totuşi la un moment dat trebuie, căci lucrurile nu pot să rămână aşa", îşi spuse el, încercând să-şi facă curaj. Îşi îndreptă pieptul, scoase o țigară, o aprinse, trase din ea de două ori, o aruncă în scrumiera de sidef în formă de scoică, străbătu cu paşi repezi salonul mohorât şi deschise uşa cealaltă, care dădea în dormitorul soției.

IV

Daria Aleksandrovna, în capot şi cu părul – cândva des şi frumos, acum rărit – prins în cozi la ceafă, cu fața slabă şi trasă şi cu ochii mari şi speriați, care păreau bulbucați din cauza feței supte, stătea în mijlocul lucrurilor împrăştiate prin ca­meră, în fața comodei deschise din care alegea ceva. Auzind paşii soțului, se opri privind spre uşă şi se strădui în zadar să-şi compună o figură severă şi o expresie plină de dispreț. Simțea că se teme de el şi de întrevederea cu el. Se stră­duia să facă ceea ce se străduise de cel puțin zece ori în ulti­mele trei zile: să-şi strângă lucrurile ei şi pe ale copiilor, pe care voia să le ducă la mama ei, și iar nu se putea hotărî; dar şi acum, ca de fiecare dată mai înainte, îşi spunea că lucrurile nu pot să rămână aşa, că trebuie să facă ceva, să-l pedepsească, să-l umilească, să se răzbune pe el măcar cu o părticică din durerea pe care el i-o pricinuise. Spunea mai departe că va pleca de la el, dar simțea că așa ceva era imposibil; era impo­sibil pentru că nu se putea dezobişnui să-l socotească soțul ei şi să-l iubească. Pe lângă asta, simțea că, dacă aici, în casa ei, şi abia reuşeşte să aibă grijă de cei cinci copii, acolo unde vrea să plece cu toți o să le fie încă şi mai greu. Și așa, în aceste trei zile, cel mai mic se îmbolnăvise pentru că i se dăduse să mă­nânce supă acrită, iar ceilalți rămăseseră ieri aproape ne­mân­cați. Simțea că nu poate să plece; dar, amăgindu-se, îşi tot strângea lucrurile și se prefăcea că pleacă.

Când îşi zări soțul, băgă mâinile într-un sertar al comodei, ca și cum ar fi căutat ceva, şi nu întoarse privirea decât atunci când el ajunse chiar în spatele ei. Dar chipul ei, pe care ar fi vrut să-şi imprime o expresie severă şi fermă, exprima sufe­rință şi confuzie.

– Dolly! şopti el cu voce sfioasă, abia auzită.

Îşi trase capul între umeri vrând să pară jalnic și umil, dar strălucea de prospețime şi de sănătate.

Dolly cuprinse cu o privire din cap până-n picioare silueta lui strălucind de prospețime şi de sănătate. „Da, e fericit şi mul­țumit! se gândi ea. „Şi eu? Şi blândețea asta nesuferită pentru care toți îl iubesc şi-l laudă! Urăsc bunătatea asta, îşi zicea. Gura i se strânse, și un muşchi al feței începu să-i zvâcnească pe obrazul stâng, palid și nervos.

– Ce doreşti? întrebă ea repede, cu o voce înăbuşită, din piept, care parcă nu era a ei.

– Dolly! repetă el cu voce tremurătoare. Astăzi vine Anna.

– Şi eu ce să fac? Nu pot s-o primesc! exclamă ea.

– Dar trebuie… Dolly…

– Pleacă, pleacă, pleacă! strigă ea fără să se uite la el, ca şi când acest strigăt i-ar fi fost provocat de o durere fizică.

Când se gândea la soția sa, Stepan Arkadici putea fi liniş­tit, putea să spere că lucrurile „o să se dreagă", după vorba lui Matvei, putea să-şi citească liniştit ziarul şi să-şi bea în tihnă cafeaua; dar, când îi văzu chipul chinuit, plin de suferință, când îi auzi tonul disperat şi supus al vocii, i se tăie răsuflarea, simți un nod în gât, şi ochii îi străluciră de lacrimi.

– Dumnezeule mare, ce-am făcut! Dolly! Pentru Dum­ne­zeu!… Păi eu…

Nu mai putu să continue, lacrimile i se opriră în gâtlej.

Ea trânti uşa comodei şi se uită la el.

– Dolly, ce pot să spun? Un singur lucru: iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!… Gândeşte-te, oare nouă ani de viață împreună nu pot răscumpăra un minut de… de…

Ea stătea cu capul plecat şi asculta, aşteptând să-l audă ce va spune, ca şi cum l-ar fi implorat s-o convingă că nu era adevărat.

– Un minut… un minut de… rătăcire, izbuti el să articuleze şi dădu să continue, dar, la auzul acestui cuvânt, buzele ei se strânseră din nou ca de o durere fizică, şi muşchiul din obrazul drept începu să-i zvâcnească.

– Pleacă, pleacă de-aici! strigă ea şi mai strident, şi să nu-mi mai vorbeşti mie de rătăcirile dumitale, de mârşă­viile dumitale!

Dădu să plece, dar se clătină şi se prinse cu mâna de spă­tarul scaunului ca să se sprijine. Fața lui Stepan Arkadici se lăți, buzele i se umflară, ochii i se umplură de lacrimi.

– Dolly! rosti el, suspinând deja de plâns. Pentru Dumne­zeu, gândeşte-te la copii, ei n-au nici o vină! Eu sunt de vină, pedepseşte-mă pe mine, pune-mă să-mi răscumpăr greşeala! Sunt gata să fac tot ce-mi stă în puteri! Sunt vinovat, nici n-am cuvinte să spun cât sunt de vinovat! Dar iartă-mă, Dolly, iartă-mă!

Ea se aşeză. Oblonski îi auzea răsuflarea şuierătoare, grea, şi i se făcu nespus de milă de ea. Dolly dădu să vorbească de mai multe ori, dar nu putu. El aştepta.

– Tu te gândești la copii când ai chef să te joci cu ei, dar eu mă gândesc la ei tot timpul şi ştiu că acum sunt pierduți, rosti ea una din frazele pe care fără îndoială că şi-o repetase nu o dată în aceste trei zile. I se adresase cu „tu", iar el se uită re­cunoscător la ea şi încercă s-o apuce de mână, dar ea se feri dez­gustată. Eu mă gândesc la copii şi de aceea aş face orice pe lume ca să-i salvez, dar nici eu nu ştiu cum pot să-i salvez: luându-i de lângă tatăl lor sau lăsându-i alături de un tată des­frânat – da, un tată desfrânat… Spune-mi dumneata, după… după ceea ce a fost, oare mai putem trăi împreună? Putem oare? Spune dumneata, oare putem? repetă ea ridicând glasul. După ce soțul meu, tatăl copiilor mei, intră în legături amo­roase cu guvernanta copiilor săi…

– Ce să… Ce să facem? spuse el pe un ton jalnic, neştiind ce spune, şi lăsă capul din ce în ce mai jos.

– Eşti respingător, mă dezguşti! strigă ea, înfierbântându-se din ce în ce mai tare. Lacrimile dumitale sunt lacrimi de cro­co­dil! Nu m-ai iubit niciodată. Nu ai nici inimă, nici noblețe sufletească! Eşti josnic, dezgustător, străin, da, străin! rosti ea cu durere şi cu răutate acest cuvânt cumplit pentru ea: „străin".

Oblonski se uită la ea, şi înverşunarea care i se citea pe chip îl înspăimântă şi îl uimi. Nu înțelegea că mila pe care i-o arăta el o înfuria. Dolly vedea în el compasiune, dar nu iubire. „Nu, mă urăşte. N-o să mă ierte", îşi spuse el.

– E îngrozitor! Îngrozitor! rosti.

Între timp, în încăperea de alături începu să țipe un copil, care probabil căzuse; Daria Aleksandrovna ascultă o clipă, şi chipul i se înmuie dintr-odată.

Avu nevoie, se vede, de câteva clipe să-și revină, ca şi când nu şi-ar fi dat seama unde se află şi ce trebuie să facă, apoi se ridică repede şi se îndreptă spre uşă.

„Și totuși, îl iubeşte pe copilul meu", se gândi el, observând schimbarea de pe chipul ei la auzul țipetelor copilului, „pe co­pilul meu; atunci cum poate să mă urască?"

– Dolly, numai un cuvânt! spuse el pornind în urma ei.

– Dacă te ții după mine, chem servitorii, copiii! Să ştie toată lumea că eşti un ticălos! Am să plec astăzi, iar dumneata n-ai decât să trăieşti aici cu ibovnica dumitale!

Şi ieşi trântind uşa.

Stepan Arkadici oftă, îşi şterse fața şi ieşi din cameră pă­şind încet. „Matvei zice că o să se dreagă, dar cum? Nu văd nici o posibilitate! Şi ce vulgar țipa! îşi spuse el, amintindu-şi țipe­tele şi cuvintele ei: „ticălos şi „ibovnică. „Or fi auzit şi fetele! Îngrozitor de vulgar, îngrozitor! Stepan Arkadici stătu câteva clipe singur, se şterse la ochi, oftă şi, îndreptându-şi pieptul, ieşi din încăpere.

Era vineri, şi, în sufragerie, ceasornicarul neamț întorcea pendula. Stepan Arkadici îşi aminti de gluma lui despre acest ceasornicar chel şi meticulos, că neamțul „a fost el însuși în­tors pe toată viața să întoarcă ceasuri, şi zâmbi. Lui Stepan Arka­dici îi plăceau glumele reuşite. „Dar poate totuşi o să se dreagă! Bun cuvințelul ăsta, «să se dreagă», îşi zise el. „Trebuie să-l spun şi altora."

– Matvei! strigă el. Ia-o pe Maria şi pregătiți împreună camera cu divane pentru Anna Arkadievna! îi porunci el lui Matvei când acesta se ivi în uşă.

– Am înțeles.

Stepan Arkadici îşi puse şuba şi ieşi în cerdac.

– Nu luați masa acasă? întrebă Matvei în timp ce-l conducea.

– Mai văd eu. Ia de aici pentru cheltuieli! spuse el şi-i dădu zece ruble din portofel. Ajunge?

– Ajunge, nu ajunge, trebuie să ne descurcăm, spuse Matvei trântind portiera trăsurii şi retrăgându-se în cerdac.

Între timp, Daria Aleksandrovna liniştise copilul şi, auzind trăsura, înțelese că Stepan Arkadici plecase, aşa că se întoarse în dormitor. Era singurul ei refugiu în fața treburilor casei, care o luau cu asalt de îndată ce ieşea din el. Chiar şi acum, în răstimpul scurt cât fusese în camera copiilor, englezoaica şi Matriona Filimonovna reuşiseră să-i pună câteva întrebări care nu sufereau amânare şi la care numai ea putea să răs­pundă: cu ce să îmbrace copiii pentru plimbare? Să le dea lapte? Să trimită după alt bucătar?

– Ah, lăsați-mă, lăsați-mă în pace! spusese ea și, întorcân­du-se în dormitor, se aşeză în acelaşi loc unde vorbise cu soțul, îşi în­cleştă mâinile slăbite, cu inele care-i alunecau de pe dege­tele costelive, și se apucă să depene în amintire întreaga con­vorbire. „A plecat! Dar cu ea cum o fi terminat-o? se întreba ea. „Oare o mai vede? De ce nu l-am întrebat? Nu, nu, nu putem să ne împăcăm. Chiar dacă rămânem în aceeaşi casă, suntem doi străini. Pentru totdeauna străini! repetă ea cu un sens deo­se­bit acest cuvânt cumplit pentru ea. „Şi cum l-am iubit, Dum­ne­zeule mare, cum l-am mai iubit! Cum l-am iubit! Dar ce, parcă acum nu-l iubesc? Nu-l iubesc oare mai mult ca înainte? Îngrozitor e, în primul rând, că este…" începu ea, dar nu-şi termină gândul, căci Matriona Filimonovna vârî capul pe ușă.

– Porunciți să trimit după fratele meu, spuse ea, o să gă­tească el, altfel pățim ca ieri, copiii o să rămână nemâncați până la şase.

– Bine, vin imediat să dau poruncile. Ați trimis după lapte proaspăt?

Şi Daria Aleksandrovna se cufundă în grijile zilnice, îne­cându-şi vremelnic în ele amarul.

V

Stepan Arkadici învățase bine la şcoală datorită aptitu­dinilor lui native, dar era leneş şi poznaș şi de aceea terminase printre ultimii. Însă, cu toată viața lui destrăbălată şi deşi nu avea cine ştie ce titluri şi era încă tânăr, deținea un post de vază şi bine plătit de şef al uneia din instituțiile de stat mosco­vite. Obținuse acest post prin intermediul soțului surorii sale Anna, Aleksei Aleksandrovici Karenin, care ocupa una din cele mai importante funcții în ministerul de care ținea insti­tuția; dar, în cazul când Karenin nu l-ar fi numit pe cumnatul său în acest post, cu ajutorul zecilor de alte persoane – frați, surori, rude, veri, unchi, mătuşi –, Stiva Oblonski ar fi primit acelaşi post sau unul asemănător, cu un salariu de vreo şase mii de ruble, de care avea nevoie, căci afacerile lui, deşi soția deținea o avere considerabilă, mergeau destul de prost.

Stepan Arkadici era rudă sau prieten cu jumătate din Mos­cova şi Petersburg. Se născuse în cercul acelor oameni care erau sau deveneau mai-marii acestei lumi. O treime din func­ționarii de stat mai în vârstă îl cunoşteau pe tatăl lui şi pe el îl ştiau încă din scutece; a doua treime erau cu el per tu, iar a treia îi erau cunoscuți apropiați; prin urmare, distribuitorii bu­nurilor pământeşti sub forma posturilor, arendelor, conce­siunilor și altora asemenea erau toți prietenii lui şi nu-l puteau ocoli pe unul de-ai lor. Oblonski nu trebuia să se străduiască foarte mult ca să obțină un post confortabil; era suficient să nu refuze, să nu invidieze, să nu se certe, să nu se supere, ceea ce el, dată fiind bunătatea lui înnăscută, oricum nu făcea nici­odată. I s-ar fi părut ridicol dacă i s-ar fi spus că nu va primi un post cu salariul de care are nevoie, cu atât mai mult cu cât nu cerea ceva ieşit din comun: voia numai ceea ce primeau şi colegii lui de generație; cât despre obligațiile postului, le putea face față la fel de bine ca oricare altul.

Stepan Arkadici nu numai că era iubit de toți cunoscuții pentru firea lui bună, veselă şi pentru onestitatea neîndoiel­nică, dar în el, în înfățişarea lui chipeșă, luminoasă, în ochii stră­lucitori, în sprâncenele și părul negru, în albeața feței ru­mene, era ceva prietenos care îi făcea pe oameni să se simtă bine în prezența lui şi îi înveselea. Când se întâl­neau cu el, ceilalți exclamau aproape întotdeauna zâmbind bucuroşi: „A, Stiva! Oblonski! Ia uite-l!" Şi, chiar dacă uneori, după o întâlnire cu el, se dovedea că nu se întâmplase nimic îmbucu­rător, a doua sau a treia zi, când se întâlneau cu el, oamenii se bucurau la fel de mult.

Ocupând de trei ani postul de şef al unei instituții din Moscova, Stepan Arkadici câştigase nu numai afecțiunea, ci şi respectul colegilor săi, al subordonaților, al superiorilor şi al tuturor celor care aveau de-a face cu el. Principalele calități care îi aduseseră acest respect general la locul de muncă erau, în primul rând, atitudinea extrem de îngăduitoare față de ceilalți, bazată pe conştiința propriilor lipsuri; în al doilea rând, liberalismul desăvârşit, nu cel despre care citea în ziare, ci cel pe care îl avea în sânge şi cu care se purta în mod egal față de toți oamenii, indiferent de starea lor socială sau de titlul pe care îl aveau; în al treilea rând – iar acesta era esențialul –, in­diferența totală față de ceea ce făcea, urmarea căreia era că nu se ambala niciodată şi nu făcea greşeli.

Ajuns la locul său de muncă, Stepan Arkadici, însoțit de portarul respectuos, se duse cu servieta în micul său cabinet privat, îşi puse tunica şi intră în sala principală. Copiştii şi func­ționarii se ridicară cu toții în picioare şi îl salutară încli­nându-se veseli și politicoși. Stepan Arkadici trecu repede, ca de obicei, spre locul său, strânse mâinile membrilor şi se aşeză. Glumi şi făcu puțină conversație exact atât cât se cuvenea, apoi începu să lucreze. Nimeni nu ştia să găsească mai bine decât el balanța dintre libertate, simplitate şi ati­tudinea ofi­cială, care este necesară pentru ca munca să se des­făşoare într-o atmosferă plăcută. Vesel și plin de respect, aşa cum erau toți în prezența lui, secretarul se apropie cu hârtiile şi vorbi pe tonul familiaro-liberal introdus chiar de Stepan Arkadici:

– Am obținut până la urmă informații de la autoritățile din gubernia Penza. Iată, dacă binevoiți…

– Le-am primit în sfârşit? întrebă Stepan Arkadici, punând degetul la o foaie. Ei, domnilor…

Şi munca începu.

„Dacă ar şti ei, îşi spunea Stepan Arkadici în sinea lui, ascultând raportul cu un aer important şi înclinând capul, „ce băiețel vinovat era preşedintele lor acum o jumătate de oră! Iar ochii îi râdeau în cap în timp ce se citea raportul. Activi­tatea urma să se desfășoare fără pauză până la ora două, când erau pauza şi gustarea.

Încă nu se făcuse două, când uşa mare de sticlă se des­chise brusc, şi în sală intră cineva. Toți membrii de sub portre­tul imperial şi de după prismă⁷, încântați de o mică distracție, în­toarseră capul spre uşă; dar paznicul de la uşă îl izgoni ime­diat pe intrus şi închise uşa cu canaturi de sticlă în urma lui.

Când se încheie citirea dosarului, Stepan Arkadici se ri­dică, se întinse şi, aducând un tribut spiritului liberal al vremii, scoase o țigară în timp ce se afla încă în sala mare şi se duse în cabinetul său privat. Doi dintre colegii săi, bătrânul funcțio­nar Nikitin şi Kammerjunker⁸-ul Grinevici, se luară după el.

– Apucăm să-l terminăm după gustare, spuse Stepan Arkadici.

– Şi încă cum! încuviință Nikitin.

– Fomin ăsta trebuie să fie mare potlogar, spuse Grinevici despre unul din cei implicați în dosarul pe care îl examinau.

Stepan Arkadici se încruntă la auzul cuvintelor lui Grine­vici, dând astfel de înțeles că o judecată nu se cuvine emisă înainte de vreme, şi nu-i răspunse nimic.

– Cine e omul care a intrat în sală? îl întrebă el pe paznic.

– Un oarecare, Înălțimea Voastră, a intrat neinvitat, numai cât m-am întors o clipă cu spatele. Întreba de Domnia Voastră. Eu îi spun: „Când o să iasă domnii, atunci…"

– Şi unde-i acum?

– S-o fi dus în vestibul, că se tot învârtea pe aici. Uitați-l! spuse gardianul şi arătă spre un bărbat zdravăn, lat în spate, cu o barbă ondulată, care, fără să-şi scoată căciula de oaie din cap, urca repede şi vioi treptele tocite ale scării de piatră.

Un funcționar uscățiv care cobora treptele cu o servietă în mână se opri şi se uită dezaprobator la picioarele celui care alerga, apoi îi aruncă o privire întrebătoare lui Oblonski.

Stepan Arkadici stătea în capul scării. Fața lui strălucind de bunăvoință de după gulerul brodat al tunicii se lumină şi mai tare când îl recunoscu pe cel care urca în fugă.

– Deci el e! Levin, în sfârşit! exclamă el cu un zâmbet prie­tenos, ironic, examinându-l din priviri pe nou-venitul care se apropia de el. Cum de nu ți-a fost silă să mă cauți în spelunca asta? întrebă Stepan Arkadici și, nemulțumindu-se cu o simplă strângere de mână, își sărută prietenul. Ai venit de mult?

– Abia am picat şi voiam foarte mult să te văd, răspunse Levin, privind în jur timid, dar în acelaşi timp supărat şi neliniştit.

– Ei, hai la mine în cabinet! spuse Stepan Arkadici, care cu­noştea timiditatea orgolioasă şi înverșunată a prietenu­lui său.

Îl apucă de mână şi îl trase după el, ca şi când l-ar fi condus printre primejdii.

Stepan Arkadici era per tu cu aproape toți cunoscuții lui; cu bătrânii de şaizeci de ani, cu tinereii de douăzeci, cu actorii, miniştrii, negustorii şi generalii-aghiotanți, astfel că mulți din­tre cei care se tutuiau cu el se aflau la cele două capete opuse ale scării sociale şi ar fi fost foarte uimiți să afle că, prin in­termediul lui Oblonski, au ceva în comun. Era per tu cu toți cei cu care bea şampanie, şi bea şampanie cu toți, şi de aceea, când se întâlnea în prezența subordonaților săi cu unii dintre cei cu care se tutuia, dar care îl cam „făceau de ruşine", cum spunea în glumă despre mulți prieteni ai lui, Oblonski, cu tactul lui caracteristic, ştia să atenueze impresia neplăcută pentru subalterni. Levin nu era unul din cei care îl făceau de ruşine, dar Oblonski, cu tactul lui dintotdeauna, înțelese că acesta îşi închipuie că Stepan Arkadici nu vrea să se afişeze cu el în fața sub­ordonaților şi de aceea se grăbi să-l ia la el în cabinet.

Levin era aproape de aceeaşi vârstă cu Oblonski şi se tutuia cu el nu numai din motive de şampanie. Era prietenul şi tovară­şul lui din prima tinerețe. Țineau unul la altul, deşi aveau carac­tere şi gusturi diferite, aşa cum țin unul la altul prietenii care s-au cunoscut în prima tinerețe. Cu toate acestea, aşa cum se întâmplă adesea între oamenii care îşi aleg domenii de acti­vitate diferite, fiecare dintre ei, deşi, atunci când judeca la rece, justifica activitatea celuilalt, în adâncul sufletului o dispre­țuia. Fiecăruia i se părea că viața pe care o duce el este cea adevă­rată, iar cea pe care o duce prietenul lui e numai amăgire. Oblonski nu putea să-şi reprime un zâmbet uşor batjocoritor la vederea lui Levin. Îl văzuse de nenumărate ori când venea la Moscova de la țară, unde făcea ceva, dar ce anume Stepan Arkadici nu reuşise niciodată să înțeleagă ca lumea şi nici nu se interesase. Levin venea la Moscova totdeauna tulburat, gră­bit, stinghe­rit şi iritat de această stinghereală şi de cele mai multe ori cu o opi­nie absolut nouă, surprinzătoare, despre lume. Pe Stepan Arkadici asta îl amuza şi îi plăcea mult. La fel, în sufletul lui, Levin disprețuia viața citadină a prietenului său și slujba aces­tuia, pe care o considera un fleac şi de care îşi bătea joc. Dife­rența era însă că, făcând ceea ce făceau toți, Oblonski râdea plin de încredere în sine şi cu bunăvoință, în timp ce Levin râdea fără încredere în sine şi uneori supărat.

– Te aşteptăm de mult, spuse Stepan Arkadici, intrând în ca­binet şi dând drumul mâinii lui Levin, ca şi când ar fi vrut să arate că aici primejdiile încetaseră. Mă bucur tare, tare mult să te văd! continuă el. Ei, cum o mai duci? Când ai sosit?

Levin tăcea, privind la chipurile necunoscute ale celor doi colegi ai lui Oblonski şi mai ales la mâna lui Grinevici cel ele­gant, o mână cu degete atât de albe şi subțiri, cu unghii atât de galbene şi încovoiate la vârf, cu butoni atât de mari şi de stră­lucitori la cămaşă, încât mâinile acestea, se vede, îi atrăgeau toată atenția şi nu-l lăsau să gândească liber. Oblonski observă imediat şi zâmbi.

– A, da, dați-mi voie să fac prezentările! spuse el. Aceştia sunt colegii mei: Filipp Ivanîci Nikitin, Mihail Stanislavici Gri­nevici. Apoi, întorcându-se spre Levin: Prietenul meu, mem­bru al zemstvei⁹, om nou în zemstvă, gata să ridice cinci puduri¹⁰ într-o mână, crescător de vite şi vânător, Konstantin Dmitrici Levin, fratele lui Serghei Ivanîci Koznîşev.

– Îmi pare bine de cunoştință, spuse bătrânul.

– Am onoarea să-l cunosc pe fratele dumneavoastră, pe Ser­ghei Ivanîci, spuse Grinevici, întinzând mâna subțire cu un­ghii lungi.

Levin se încruntă, strânse rece mâna şi se întoarse imediat spre Oblonski. Deşi nutrea mare respect pentru fratele lui după mamă, autor cunoscut în întreaga Rusie, nu putea să sufere când cineva i se adresa nu lui, Konstantin Levin, ci fratelui ves­titului Koznîşev.

– Nu, nu mai sunt membru al zemstvei. M-am certat cu toți şi nu mă mai duc la şedințe, spuse el, adresându-se lui Oblonski.

– Atât de repede! făcu zâmbind Oblonski. Dar cum aşa? De ce?

– E o poveste lungă. Am să ți-o spun cândva, zise Levin, dar începu să povestească imediat. Ei, pe scurt, m-am convins că nu există nici un fel de activitate la zemstvă şi nici nu poate să existe, rosti el apăsat, ca şi când cineva l-ar fi jignit chiar atunci. Pe de o parte, e o jucărie, se joacă de-a parlamentul, iar eu nu sunt nici destul de bătrân, nici destul de tânăr ca să mă mai amuz cu jucăriile; iar pe de altă parte (aici se bâlbâi), e un mijloc pentru coteria județeană să stoarcă bani. Înainte erau tutelele, tribunalele, acum şi zemstva… nu sub formă de mită, ci sub formă de leafă nemeritată.

Vorbea atât de înfierbântat, de parcă vreunul din cei de față i-ar fi contestat părerile.

– Ehe, după cum văd, iarăşi eşti într-o fază nouă, de astă dată conservatoare, spuse Stepan Arkadici. Ei, lasă, mai vor­bim noi despre asta.

– Da, mai vorbim. Dar trebuia neapărat să te văd, spuse Levin, privind cu ură la mâna lui Grinevici.

Stepan Arkadici zâmbi abia perceptibil.

– Ce spuneai, că n-ai să mai îmbraci niciodată haine euro­pene? spuse el examinând din priviri costumul nou al prie­tenului său, fireşte, de la un croitor francez. Da, văd bine: e o fază nouă!

Levin roşi brusc, dar nu aşa cum roşesc adulții – uşor, fără să-şi dea nici ei seama –, ci aşa cum roşesc adolescenții, sim­țind că sunt ridicoli prin timiditatea lor şi din acest motiv ruşinându-se şi roşind şi mai tare, aproape până la lacrimi. Şi era atât de ciudat să vezi chipul acesta bărbătesc și inteligent într-o ipostază atât de copilărească, încât Oblonski încetă să se mai uite la el.

– Da, unde ne vedem? Trebuie neapărat să discut ceva cu tine, spuse Levin.

Oblonski păru că se gândeşte.

– Uite cum facem: mergem să luăm o gustare la Gurin şi stăm de vorbă acolo. Sunt liber până la trei.

– Nu, spuse Levin, după o clipă de reflecție. Trebuie să mai trec pe undeva.

– Foarte bine, atunci să luăm prânzul¹¹ împreună.

– Prânzul? Păi nu e nimic deosebit, numai două vorbe să-ți spun, să te întreb ceva, şi mai povestim după aceea.

– Atunci spune acum cele două vorbe şi discutăm în timp ce luăm prânzul.

– Uite care sunt cele două vorbe, zise Levin. De fapt, nu e nimic deosebit. Pe fața lui se aşternu brusc o expresie de rău­tate din cauza efortului pe care îl făcea ca să-şi învingă stân­jeneala. Şi ce mai face familia Şcerbațki? Tot la fel? întrebă el.

Stepan Arkadici ştia de mult că Levin e îndrăgostit de cum­nata lui, Kitty, şi zâmbi abia vizibil, iar ochii îi străluciră veseli.

– Ai spus două cuvinte, dar eu nu pot să răspund în două cuvinte, pentru că… Scuză-mă o clipă!…

Secretarul intră în încăpere cu un aer de respect familiar şi cu anumită conștiință modestă, caracteristică tuturor secre­tarilor, a superiorității față de şeful lor în privința cunoașterii treburilor. Se apropie cu documentele de Oblonski şi, sub for­mă de întrebare, începu să explice o problemă mai dificilă. Stepan Arkadici nu ascultă până la capăt şi îşi puse blând mâna pe mâneca secretarului.

– Nu, faceți aşa cum v-am spus! zise el, îndulcind cu un zâmbet observația, şi îi explică pe scurt cum înțelege el ches­tiunea, împinse la o parte hârtiile şi spuse: Faceți așa, vă rog! Vă rog să faceți așa, Zahar Nikitici!

Secretarul se îndepărtă nedumerit. În timpul discuției lui Oblonski cu secretarul, Levin îşi revenise total din tulburarea lui şi acum stătea rezemat cu coatele de scaun, în timp ce pe chip i se citea o atenție zeflemitoare.

– Nu înțeleg, nu înțeleg, spuse el.

– Ce nu înțelegi? întrebă Oblonski, zâmbind la fel de vesel și scoțând o țigară.

Se aştepta la cine ştie ce ieşire ciudată din partea lui Levin.

– Nu înțeleg ce faceți, spuse Levin, ridicând din umeri. Cum poți să iei în serios treaba asta?

– De ce?

– Păi pentru că nu e nimic de făcut.

– Aşa crezi tu, dar noi suntem copleşiți de treabă.

– Hârtii! A, da, la asta te pricepi! spuse Levin.

– Adică tu crezi că sufăr de vreo lipsă?

– Poate că da, spuse Levin. Cu toate acestea, te admir şi sunt mândru că prietenul meu este un om atât de important. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, adăugă el, privindu-l drept în ochi pe Oblonski cu o stăruință disperată.

– Bine, bine. Aşteaptă puțin, că ai să ajungi şi tu aici. E bine când ai trei mii de desetine¹² în județul Karazin, asemenea muşchi, asemenea prospețime ca o fetiță de doisprezece ani; dar ai să ajungi şi tu ca noi. Cât despre ceea ce ai întrebat: nu-i nici o schimbare, dar e păcat că n-ai mai fost de atâta timp.

– De ce? întrebă speriat Levin.

– Ei, nimic, răspunse Oblonski. Mai vorbim. Dar, de fapt, de ce-ai venit?

– Ah, păi şi despre asta vorbim mai târziu, spuse Levin şi roşi din nou până în vârful urechilor.

– Bine, am înțeles, zise Stepan Arkadici. Uite ce-i, te-aș invita la mine, dar soția mea nu se simte bine. Însă, fii atent, dacă vrei să-i vezi, cu siguranță îi găseşti astăzi la grădina zoologică între patru şi cinci. Kitty iese la patinoar. Du-te acolo, vin şi eu, şi mergem undeva să luăm masa împreună.

– Excelent! Atunci, la revedere!

– Ai grijă, doar te cunosc, să nu cumva să uiți sau să pleci pe nepusă masă la țară! strigă râzând Stepan Arkadici.

– Nu, nici vorbă!

Şi, amintindu-şi abia când era deja în uşă că uitase să-şi ia rămas-bun de la colegii lui Oblonski, Levin ieşi din cabinet.

– Se vede că e un domn foarte energic, spuse Grinevici după plecarea lui.

– Da, frățioare, spuse Stepan Arkadici, încuviințând din cap. Norocosul! Trei mii de desetine în județul Karazin, tot viito­rul înainte şi câtă prospețime! Nu se compară cu de-alde noi!

– Dar de ce vă plângeți, Stepan Arkadici?

– Ei, e urât, e rău de tot, spuse Stepan Arkadici, oftând adânc.

VI

Când Oblonski îl întrebase de ce venise, de fapt, Levin roşise şi se înfuriase pe el însuşi că roşise, fiindcă nu putea să-i răspundă: „Am venit s-o cer de soție pe cumnata ta", deşi venise numai pentru asta.

Levin şi Şcerbațki erau familii vechi de nobili moscoviți şi fuseseră întotdeauna în relații apropiate şi prieteneşti. Această legătură se întărise şi mai mult în timpul studenției lui Levin. El se pregătise şi intrase la universitate împreună cu tânărul prinț Şcerbațki, fratele lui Dolly şi al lui Kitty. Pe atunci, Levin venea des în casa familiei Şcerbațki şi se îndrăgostise de ea. Oricât ar părea de ciudat, Konstantin Levin se îndrăgostise exact de casă, de familie, mai ales de jumătatea femeiască a familiei Şcerbațki. El însuși n-o mai ținea minte pe mama sa, iar sin­gura lui soră era mai în vârstă decât el, aşa că acasă la Şcerbațki cunoscuse pentru prima dată vechea atmosferă din familiile nobile cumsecade şi cultivate, de care el nu avusese parte din cauza morții părinților. Toți membrii acestei familii, mai ales partea femeiască, i se păreau acoperiți de un văl de taină poe­ti­că, și nu doar că nu vedea la ei nici un fel de neajunsuri, ci presupunea, sub acest văl poetic care-i acoperea, cele mai înăl­țătoare sentimente şi toate perfecțiunile posibile. De ce trebu­iau cele trei domnişoare să vorbească într-o zi franțuzeşte şi într-o zi englezeşte; de ce, la anumite ore, cântau cu rândul la pian, ale cărui acorduri răzbăteau până sus, în camera fratelui, unde învățau cei doi studenți; de ce veneau acolo profesori de literatură franceză, de muzică, de desen, de dans; de ce, la anu­mite ore, cele trei domnişoare însoțite de m-lle Linon se plim­bau cu trăsura pe Bulevardul Tverskoi în şubele lor de atlas – Dolly într-una lungă, Nathalie într-una trei sferturi, Kitty într-una scurtă, astfel că picioarele ei zvelte în ciorapi roşii bine întinşi se vedeau foarte bine; de ce trebuiau să se plimbe pe Bulevar­dul Tverskoi, însoțite de un lacheu cu cocardă aurie la pălă­rie – toate acestea şi multele altele care se petreceau în lumea lor tainică el nu le înțelegea, dar ştia că tot ce se întâmplă acolo e minunat şi era îndrăgostit tocmai de această taină a ceea ce se săvârșea.

Pe vremea când era student, aproape că se îndrăgostise de Dolly, dar ea fusese măritată în scurt timp cu Oblonski. Apoi dă­duse să se îndrăgostească de cea de-a doua. Parcă simțea că tre­buie să se îndrăgostească de una din surori, numai că nu-şi dădea seama de care anume. Dar şi Nathalie, de cum ieşise în lume, se căsătorise cu diplomatul Lvov. Kitty era încă un copil când Levin terminase universitatea. Tânărul Şcerbațki intrase în marină şi se înecase în Marea Baltică, iar legăturile lui Levin cu familia Şcerbațki, în pofida prieteniei cu Oblonski, deve­niseră mai rare. Dar anul acesta, când, la începutul iernii, Levin venise la Moscova după un an petrecut la țară şi se vă­zuse cu familia Şcerbațki, înțelesese pe care dintre cele trei surori îi era sortit s-o iubească cu adevărat.

Nimic mai simplu, s-ar fi zis, ca el, bărbat de treizeci şi doi de ani, de familie bună, mai curând bogat decât sărac, să ceară mâna prințesei Şcerbațkaia. După toate probabilitățile, ar fi fost considerat o partidă bună. Dar Levin era îndrăgostit, şi de aceea Kitty i se părea, în toate privințele, perfecțiunea întruchi­pată, o asemenea ființă mai presus de toate cele pământești, iar el o asemenea ființă pământească rudimentară, încât nici nu putea fi vorba ca alții şi ea însăşi să-l considere demn de ea.

După ce petrecuse două luni la Moscova ca în transă, vă­zându-se aproape în fiecare zi cu Kitty în societate, unde înce­puse să meargă numai ca s-o întâlnească pe ea, Levin decisese dintr-odată că aşa ceva este imposibil şi plecase la țară.

Convingerea lui Levin că aşa ceva este imposibil se înte­meia pe ideea că, în ochii rudelor, el e o partidă nepotrivită, ne­dem­nă de fermecătoarea Kitty, iar Kitty nu poate să-l iubească. În ochii rudelor, Levin nu avea nici o ocupație obişnuită, clară şi nici o poziție în societate, în timp ce colegii lui erau acum – când el avea treizeci şi doi de ani – care colonel sau aghiotant în suita împăratului, care profesor universitar, care demnitar respectabil – director de bancă și de căi ferate sau preşedinte al unei instituții, ca Oblonski; pe când el (ştia foarte bine cum trebuie să le apară celorlalți) era moşier, se ocupa cu creş­terea vacilor, cu vânătoarea de becaține şi cu construcțiile, adică un tinerel anost, de care nu se alesese nimic şi care făcea, după cum considera societatea, ceea ce fac oamenii care nu sunt buni de nimic.

Iar misterioasa şi fermecătoarea Kitty nu putea să iubească un bărbat atât de urât, cum se socotea el, şi, mai cu seamă, atât de simplu, care nu se remarca prin nimic. În plus, relațiile lui de până atunci cu Kitty, adică relația unui adult cu un copil, în urma prieteniei cu fratele ei, i se păreau încă o piedică în calea iubirii. La un bărbat urât, dar cumsecade, aşa cum se considera el, puteai să ții ca la un prieten, dar, ca să devină ținta unei iubiri ca aceea pe care o nutrea el față de Kitty, ar fi trebuit să fie un făt-frumos şi, mai ales, să fie un om deosebit.

Auzise că femeile iubesc adesea bărbați simpli și mai puțin frumoşi, dar nu credea, deoarece socotea totul după el: şi el nu putea iubi decât femei frumoase, misterioase şi deosebite.

Dar, după ce petrecuse două luni de unul singur la țară, se convinsese că acum nu mai era vorba de una din acele îndră­gostiri pe care le cunoscuse în prima tinerețe; că era un senti­ment care nu-i îngăduia nici o clipă de liniște; că nu mai putea să trăiască dacă nu răspundea la întrebarea: va fi sau nu va fi Kitty soția lui? și că disperarea sa izvora numai din imaginație, fiindcă nu avea nici un fel de dovezi că va fi refuzat. Aşa că venise acum la Moscova cu hotărârea fermă de a o cere în că­sătorie şi de a se însura, dacă ar fi fost acceptat. Sau… nici nu putea să se gândească la ce se va întâmpla cu el dacă avea să fie refuzat.

VII

Levin sosise la Moscova cu trenul de dimineață şi trăsese la fratele lui mai mare după mamă, Koznîşev. După ce se schim­bă, se duse în biroul acestuia, cu intenția să-i povestească de­îndată de ce venise şi să-i ceară sfatul. Dar fratele lui nu era singur. În biroul lui se afla un cunoscut profesor de filosofie, care venise de la Harkov pentru a elucida o neînțelegere sur­ve­nită între ei în legătură cu o problemă de filosofie deosebit de importantă. Profesorul dezlănțuise o polemică înverşunată îm­potriva materialiştilor, pe care Koznîşev o urmărea cu inte­res, şi, după ce-i citise ultimul articol, Serghei Ivanovici îi scri­sese o scrisoare în care îşi expusese obiecțiile. Îi reproşa conce­sii prea mari făcute materialiştilor. Și profesorul venise fără în­târziere ca să se lămurească. Era vorba despre o chestiune la modă: există vreo graniță între fenomenele psihice şi fizio­logice în activi­tatea omului şi unde se situează ea?

Serghei Ivanovici își întâmpină fratele cu zâmbetul obișnuit, ama­bil şi rece, pe care îl adresa tuturor, îi făcu cunoştință cu profesorul şi apoi continuă discuția.

Omulețul gălbejit, cu ochelari şi frunte îngustă, se între­rupse pentru o clipă din conversație ca să-l salute, apoi con­tinuă să vorbească, fără să-i mai acorde atenție lui Levin. Levin se aşeză, aşteptând să plece profesorul, dar curând de­veni interesat de subiectul conversației.

Dăduse în ziare peste articolele despre care era vorba şi le citise cu interes, căci elaborau principiile de bază ale ştiințelor naturii cu care el era familiarizat, ca naturalist, încă din uni­versitate, dar nu făcuse niciodată o apropiere între aceste con­cluzii ştiințifice despre originea omului ca animal, despre re­flexe, despre biologie şi sociologie şi problemele sen­sului vieții şi morții pentru el însuşi, care în ultima vreme îi veneau din ce în ce mai frecvent în minte.

Ascultând discuția fratelui său cu profesorul, observă că cei doi legau problemele ştiințifice de cele spirituale, că de câteva ori se apropiară întru câtva de ele, dar de fiecare dată, imediat ce se apropiau mai mult de lucrurile cele mai impor­tante, după cum i se părea lui, se grăbeau să se îndepărteze şi se adânceau din nou în sfera subdiviziunilor subtile, a con­diționărilor, citatelor, aluziilor, trimiterilor la somități, şi lui îi venea greu să mai înțeleagă despre ce era vorba.

– Nu pot accepta, spunea Serghei Ivanovici cu obişnuita lui limpezime şi precizie în exprimare şi cu dicția sa excelentă, nu pot fi în nici un caz de acord cu Keiss, care susține că toate reprezentările mele despre lumea exterioară decurg din im­presii. Nu mi-am format noțiunea fundamentală a existenței prin senzații, căci nici nu există vreun organ de simț specializat în transmiterea acestei noțiuni.

– Da, dar Wurst, Knaust şi Pripasov¹³ vă vor răspunde că însăşi conştiința existenței decurge din ansamblul tuturor sen­zațiilor, aşadar este rezultanta acestor senzații. Wurst spune chiar de-a dreptul că, atât timp cât nu există senzații, nu există noțiunea de existență.

– Iar eu spun exact invers, începu Serghei Ivanovici…

Aici lui Levin i se păru din nou că, apropiindu-se de esența chestiunii, cei doi se abat de la ea şi se decise să-i pună profe­sorului o întrebare:

– Atunci, dacă simțurile mele sunt distruse, dacă trupul meu moare, înseamnă că nu mai putem vorbi de existență?

Profesorul se întoarse înciudat şi stăpânit parcă de o durere intelectuală din cauza întreruperii la ciudatul personaj care pusese întrebarea şi care semăna mai mult a edecar¹⁴ decât a filosof, apoi îşi mută privirile la Serghei Ivanovici, ca şi când i-ar fi spus: „Ce să mai discutăm?" Dar Serghei Ivanovici, care nu vorbea nici pe departe cu acelaşi efort şi aceeaşi unilate­ralitate ca profesorul şi a cărui minte era suficient de cuprin­zătoare ca să-i și răspundă profesorului, dar să şi înțeleagă perspectiva simplă şi firească din care fusese formulată între­barea, zâmbi şi spuse:

– Aceasta este o problemă pe care încă nu avem dreptul s-o rezolvăm…

– Nu avem date, confirmă profesorul şi îşi continuă argu­mentația. Nu, spuse

Recenzii pentru ANNA KARENINA

[Răzvan Rește · Evaluare: 5 din 5 stele]

I love history and I live in a country deeply influenced by the Russian culture but until reading Anna Karenina I never really understood the Rusian soul. May God have mercy for this people and deliver it from evil. Read it! You we’ll be enriched by this beautiful Tolstoy novel.