Nabokov în America

De Robert Roper

Născut într-o familie rusă remarcabilă, Vladimir Nabokov a ajuns în America fugind din calea naziștilor și și-a amintit perioada petrecută aici drept cea mai împlinită a vieții sale. Într-adevăr, cele mai bune lucrări ale lui s-au născut din răspunsul său la poveștile acestui pământ.

Cu farmec și profunzime, Robert Roper completează această perioadă din viața autorului: prietenia lui cu Edmund Wilson, timpul petrecut la Cornell, rolul său la Muzeul Harvard de Zoologie Comparativă.

Dar cartea își găsește nucleul narativ în călătoriile lui Nabokov și ale familiei sale în Vest. Roper a cercetat noi surse pentru a găsi detalii despre aceste călătorii și urmărește influența lor semnificativă în opera lui Nabokov: pe autostrăzile cu două benzi și în motelurile și cafenelele de la sfârșitul anilor 1940, simțim cum se schițează Lolita și înțelegem familiaritatea seducătoare a lui Nabokov cu viața cotidiană a Americii.

 

Fascinant... Robert Roper reușește să aducă argumente convingătoare privind rolul esențial pe care l-a jucat America atât în crearea Lolitei, cât și în configurarea carierei ulterioare a lui Nabokov. The New York Times

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 18 feb. 2021
• ISBN: 9786063371707

Previzualizare carte

Introducere

Rusul cel zvelt este în vacanță. Conștient și mândru de fru­mu­sețea trăsăturilor sale și însoțit de un băiețel nefiresc de înalt, străbate cu pași apăsați drumul care mărgi­nește râul plin de păstrăvi din Wasatch Range, la vreo zece kilometri est de Salt Lake City, în Utah. Amândoi cu plase de fluturi. „Merg pe jos între 20 și 25 km pe zi"¹, scrie el într-o scrisoare trimisă mai multor prieteni. Este 15 iulie 1943 și „purtăm doar pantaloni scurți și pan­tofi de sport […] vântul rece suflă tot timpul în acest canion. Dmitri se distrează prinzând fluturi și popândăi și construiește baraje".

Aliații au debarcat în Sicilia. Himmler a ordonat lichidarea ghetourilor poloneze. În acest timp, scriitorul Vladimir Nabokov e preocupat de Lycaeides melissa annetta, un fluture micuț, frumos, cu aripile strălucitoare. Descoperă specimene „pe ambele maluri ale râului Little Cottonwood, la vreo 2 800–3 000 de metri altitudine […] acolo este mediul său […] caracterizat prin pâlcuri de brazi și mușuroaie de furnici […] și, cât vezi cu ochii, Lupinus parviflorus Nuttall² – o plantă erbacee delicată, din zonă, căreia, popular, i se spu­ne „cafeluță.

Romancierul care aleargă după insecte – imaginea exclusivă a lui Nabokov în America – a păcălit milioane de oameni. „Un bărbat fără pantaloni și cămașă³ – așa îl descria un tânăr localnic, John Downey, care l-a întâlnit pe Nabokov, în vara aceea, pe drumul spre canionul Cottonwood. Era „aproape gol, pe cinstea mea! și, când Downey l-a întrebat pe necunoscut ce învârte pe acolo, Nabokov a refuzat, la început, să-i explice.

Avea 44 de ani. În luna noiembrie a acelui an avea să își piardă cei doi dinți din față, urmați curând de ceilalți. („Limba mea seamănă cu cineva care ajunge acasă și constată că i-a dispărut toată mobila."⁴) Începea să chelească și avea pieptul scobit; fuma țigară de la țigară. Timp de 20 de ani, înainte de a ajunge aici, trăise periculos – la urma urmelor era artist și lipsurile făceau parte din meniu. Soția lui, Vera Evseevna, lucra pe unde apuca pentru a asigura traiul zilnic pentru amândoi și nici unul dintre ei nu se pricepea prea bine să gătească și nici nu era vreun gurmand.

Familia Nabokov trăise toate dramele istoriei. Personaje reprezentative pentru un secol XX catastrofal, încercând să se adapteze precum Zelig*, cărora bolșevicii le răpiseră Rusia-mamă și care scăpaseră la mustață de naziști la Berlin și Paris, oameni „mici" urmăriți de monstruoasa duhoare a răului. Dacă ar fi fost în Rusia în acea vară a anului 1943, poate că s-ar fi numărat printre miile de înfometați până la moarte în timpul asediului de la Leningrad, cel mai cumplit asediu din istoria lumii; dacă ar fi fost în Franța, de unde scăpaseră exact în ultimul moment, pe ultima navă franceză care se îndrepta spre New York, Vera, care era evreică, și băiețelul lor ar fi fost trimiși la Drancy, lagărul francez ce alimenta Auschwitz-Birkenau⁵.

În loc de toate astea, melissa annetta. Zile însorite și mers pe jos pe drumuri abrupte. În Utah nu era holeră, nici foamete în masă. Deși prima impresie era aceea a unei absurdități adorabile, Nabokov – cu aerul său de superioritate, între marmote și mormoni – fusese întotdeauna entuziasmat de natură, iar America fusese dintotdeauna o atracție irezistibilă. Nu semăna deloc cu imigranții europeni din anii războiului care, copleșiți de teamă, se strângeau în enclave în New York (cu excepția artiștilor care aveau oarece cunoștințe, caz în care se îndreptau direct spre Hollywood). Harta Statelor Unite din 1976, realizată de Saul Steinberg, cu cei 4 800 km de zone brune, stâncoase între râul Hudson și Pacific, seamănă, cu siguranță, cu harta mentală a multor emigranți. În vest trăiau ignoranții, izolaționiștii, antisemiții și proto-fasciștii. Poveștile despre americanii lipsiți de maniere, mândri în ignoranța lor, care hrăneau veșnicele suspiciuni despre societatea americană reprezentau moștenirea comună a multor europeni educați. Nabokov știa toate acestea și nu renunța cu nici un chip la plăcerea de a savura prostia americană. Faptul că el – beneficiarul unei minunate educații din Lumea Veche, fluent în trei limbi, la cel mai înalt nivel, creația culturală și intelectuală a unor părinți străluciți, care îi lăsaseră moștenire idei moderne și bani – ajunsese printre cowboy și lunatici religioși era, cu siguranță, o glu­mă a destinului.

Invitat să predea, timp de o vară, la Stanford, nu s-a grăbit să străbată țara de-a curmezișul cu trenul și a preferat să își ofere nouăsprezece zile de relaxare, în mașina unui prieten american aflat la volanul unui Pontiac. Călătoria a fost „ca-n basme⁶, scria Vera într-o scrisoare, iar Vladimir îi spunea lui Edmund Wilson, un alt prieten american, că „pe parcursul călătoriei noastre cu automobilul prin mai multe state (toate minunate) nu m-am putut abține să nu adun o mulțime de fluturi⁷.

Deși trecuse de 40 de ani, Nabokov se încăpățâna să rămână tânăr. În ciuda danturii sale și a aparenței de suferind, era viguros din punct de vedere fizic și tânăr, inclusiv în sensul unei profunde iubiri de sine, asemenea unui copil de opt ani, care își scrie numele de zeci de ori pe paginile unui caiet. Această vitalitate vanitoasă, greu de acceptat pentru unii, ne ajută să explicăm o întâmplare ciudată din acest rezumat. În cei 20 de ani petrecuți în America, el a călătorit, cu mașina, peste 320 000 km, din care o bună parte prin Vestul muntos, în vacanțe organizate pentru a colecționa insecte. Vera și Dmitri erau și ei atrași în acest entuziast periplu prin natură⁸; nu protestau, deși Dmitri, pe măsură ce creștea, a făcut tot posibilul să nu fie văzut în public fluturând plasa de fluturi. (Nu există fotografii în care să apară în această postură la o vârstă mai mare de șapte ani.)

380 000 de kilometri cu mașina. Împărțiți această cifră la 13, numărul anilor în care familia a făcut excursii prelungite, adăugați în ecuație faptul că Vera s-a aflat tot timpul la volan (până când Dmitri a crescut suficient pentru a face cu schimbul), țineți cont de faptul că Vladimir stătea pe scaunul pasagerului, studiind hărți sau notând ceva pe niște fișe mici de carton, și ajungeți la ceea ce ar putea fi un coeficient de fericire deplină. Familia Nabokov s-a descurcat perfect, iar zilele lor erau binecuvântate de un scop simplu: ajungeau aici de acolo, poposeau în campinguri cu un dolar sau doi pe noapte, în orașe atât de potrivite cu stilul american, încât vizitatorul nu avea cum să nu zâmbească. Descrierile făcute de Nabokov acestor excursii, în scrisori trimise lui Wilson și altora, sunt emoționante, dar reținute. Vorbește despre faptul că se bronzează, despre specimenele de fluturi descoperite și cam atât. Fericirea profundă nu fură prim-planul. În tot acest timp se ocupă și cu altele: scrie părți din câteva cărți, între care biografia Nikolai Gogol, memoriile Conclusive Evidence (care, mai târziu, aveau să capete titlul de Vorbește, memorie), romanele Lolita, Pnin și Foc palid și traducerea însoțită de note, în mai multe volume, a romanului în versuri Evgheni Oneghin de Pușkin. Era un adevărat profesionist, mereu cu proiecte în desfășurare, și, la urma urmelor, de ce să nu scrie pe drum? Scrisul era o altă plăcere.

În acești ani de după război, națiunea în întregul ei adora imaginea Vestului, căutându-și propriile reflexii în poveștile despre cowboy și pionieri. Filmele western erau deja la modă de ceva vreme, dar acum atinseseră gradul cel mai înalt de interes. În aceeași perioadă, vacanța cu mașina devenea un fel de bun de consum, iar zona de cazare pentru mașini (sau, ca să folosim expresia nou-apărută, motelul) era omniprezentă. Se construiau șosele noi, iar cele vechi erau refăcute; sistemul inter-statal de autostrăzi, început în 1956 și care, în momentul finalizării, a fost cel mai amplu proiect public din istoria mondială, a reprezentat o cheie de boltă pentru explozia fenomenală de nivelare și asfaltare americană. Mașinile anilor 1950 erau mai bune, oamenii aveau bani în buzunar, Statele Unite tocmai câștigaseră Marele Război: ce putea fi mai potrivit decât o excursie cu mașina la Yellowstone?

Literatura americană – una de nivel secundar pentru Nabokov, deși i-a acordat un oarecare interes – a reflectat tot acest vagabondaj. Există, în literatura noastră națională, un curent care se desfășoară în opoziție față de bunele romane cu complexitate socială – lucrări aparținând lui Hawthorne, Howells, James, Cather, Dreiser și alții – și, în perioada în care Nabokov și-a făcut apariția, acest curent a renăscut. Tradiția lui se trăgea de la Walt Whitman, poetul-tată al nostru, al tuturor, primul scriitor american care a purtat o pălărie cu boruri largi și cizme butucănoase și a pornit la drum, asumându-și rolul de vagabond. Henry Miller, bun cunoscător nu doar al tradițiilor americane locale, ci și al dezgustătoarelor obiceiuri europene, a pornit la drum în anii 1930. Autorii din generația beat călătoreau la rândul lor și scriau cu ardoare atunci când Nabokov, proaspăt coborât de pe vapor, cu buna sa credință supermodernistă afișată cu mândrie, pătrundea discret în acest curent american.

Încă o parte a tradiției noastre – multele povestiri exagerate, amuzante, neșlefuite, cu câteva nestemate strălucitoare ieșind la iveală din zgură – se regăsește la Nabokov. Este acea parte care începe cu căpitanul John Smith și continuă prin William Bartram și Hector St. John de Crèvecoeur, până la Audubon, Emerson, Thoreau, John Muir, John Burroughs și mulți alți practicieni moderni, cea a naturaliștilor itineranți de formație pseudo-științifică. Poate că asemănarea cea mai relevantă ce poate fi găsită pentru Nabokov, care ura să fie comparat cu oricine, este cu Muir**, părintele curentului american de protejare a mediului, a cărui teorie inovatoare despre modul în care ghețarii dau formă peisajelor pare o anticipare a splendidei reorganizări științifice făcute de Nabokov ordinului Polyommatini al fluturilor albaștri. Peregrinările prolifice ale lui Nabokov prin păduri și pajiști, în ceea ce el numea „Vestul ancestral, își găsesc răspunsul în zecile de mii de kilometri străbătuți de Muir peste văi și câmpii. Ambii au iubit cel mai mult munții înalți. Ambii erau rebeli ai tradiției darwiniste, semănând adesea cu niște proiectanți mistici ai vieții inteligente. Muir a fost, probabil, ultimul transcendentalist tradiționalist, care, așa cum învățase de la Emerson***, credea că „orice fapt natural este o oglindire a unui element spiritual; Nabokov era, la rândul lui, dedicat spiritualității și, într-o oarecare măsură, credea în forțele întunecate care infiltrează spațiul nostru lumesc, decăzut.

Dar să ne întoarcem la acea zi de vară de pe drumul spre canionul Cottonwood. John Downey, băiatul care l-a întrebat ce are de gând, știa deja: Downey era el însuși colecționar și, mai târziu, avea să devină un distins entomolog. Într-o înregistrare audio, făcută spre sfârșitul vieții, spunea următoarele:

Am continuat monologul: „Și eu sunt colec­ționar! Mi-a aruncat o privire fugară, preț de o fracțiune de secundă, și a ridicat o sprânceană […], dar tot nu a scos nici un sunet și nici nu a încetinit pasul, văzându-și de drum spre canion. În fine, o nimfalidă, dacă îmi amintesc bine, i-a tăiat calea în zbor. „Ce e asta?, m-a întrebat. I-am spus numele științific atât cât mi-am amintit, căci nu mai folosisem denumirea, scoasă direct din Cartea fluturilor scrisă de Holland****, față de unul care, evident, era profesionist. Nu a încetinit pasul, dar sprânceana s-a ridicat ceva mai mult timp, de data asta. Încă un fluture a traversat aerul. „Acela ce este?, a întrebat. I-am dat un nume, de data asta mai puțin sigur de mine… „Hm!, a fost singurul lui răspuns. Un al treilea specimen i-a trecut prin fața ochilor… Am spus cum credeam că e mai bine și, spre surprinderea mea, s-a oprit, a întins brațul și mi-a spus: „Salut! Sunt Vladimir Nabokov". Așa ne-am cunoscut.⁹

Canionul Little Cottonwood, Utah

Ceea ce vedem aici este formidabilul, adesea distantul și condescendentul Nabokov care își face un nou prieten. Downey nu era primul dintre mulții săi prieteni pasionați de fluturi; una dintre primele sale opriri după sosirea cu vaporul din Franța a fost la Muzeul American de Istorie Naturală, la intersecția dintre Central Park West și Strada 79, unde s-a prezentat funcționarilor și i-a vrăjit de îndată. Timp de 20 de ani înainte de acel moment, Nabokov fusese privat de plăcerea întâlnirii cu alți colecționari; fusese ocupat să își ducă zilele, incapabil să călătorească prea des pe câmpuri sau chiar la muzee. În tot acel timp, citise multe cărți de știință și era dornic să viziteze muzeele americane în care existau colecții. Oameni precum William P. Comstock, cercetător muzeograf, desfășurau o activitate pe care el o respecta și, la fel de important, personalul de la Muzeul American de Istorie Naturală era o cohortă de oameni devotați, la fel de dornici să iasă pe câmp cum fusese el. Vorbeau limba sa maternă – nu rusa, ci latina taxonomică – și plăcerea lui copilărească la vederea fluturilor sub microscop li se părea firească.

Aici Nabokov împlinește o altă profeție de ordin american; aceea care afirmă că, pe aceste meleaguri, va lua naștere un nou tip de relație între oameni, una democratică, onestă, viguroasă. Deși nu citise prea mult din Whitman¹⁰, el a dus la bun sfârșit dorința neîmplinită a acestuia de a se împrieteni cu oamenii obișnuiți, de a se întovărăși cu oamenii aspri, necizelați. Cercetătorii entomologi nu sunt muncitorii din New York de pe la 1855 și nici soldații din Războiul Civil îngrijiți de Whitman, dar sunt americani adevărați, oameni cu experiență practică. Ei fac lucruri în lume, călătoresc și se murdăresc. Lui Nabokov i-au devenit prieteni devotați.

L-am descoperit pe Nabokov de tânăr și i-am rămas cititor fidel timp de 50 de ani. Perfecțiunea unora dintre cărțile sale mă impresionează – îmi plac, în mod deosebit, cele scrise în pe­rioada în care a locuit în Statele Unite, în ceea ce biografii numesc „perioada sa americană", între 1940 și 1960. În timpul unei vizite pe care am făcut-o, în urmă cu câțiva ani, la o arhivă de documente istorice, m-am trezit așezat la o masă în fața unui domn vârstnic, care chicotea în timp ce citea un teanc de scrisori vechi; când a plecat să mănânce de prânz am aruncat o privire și, ce să vezi? Erau scrisori ale lui Nabokov. Dar asta vreau eu să citesc, mi-am dat seama, brusc nemulțumit de manuscrisele din timpul Războiului Civil. Acele scrisori ar trebui să se afle pe partea mea de masă.

Am călătorit mai multe mii de kilometri în est și vest, pe urmele lui, încercând să descopăr detalii despre locurile pe unde a stat, ce a văzut, cu cine s-a împrietenit, pe ce munți a urcat. În Afton, statul Wyoming, am descoperit motelul lui preferat din vara lui 1952, în bună măsură neschimbat, și, la câțiva pași de Parcul Național al Munților Stâncoși, am găsit complexul rustic în care el și Vera închiriaseră o cabană – clădirea încă rezistă, deși acum nu mai este folosită. Nu pretind a fi primul pasionat care și-a dus palma scrutător la frunte și și-a apropiat obrazul de fereastra prăfuită pentru a privi înăuntru. Silueta lui imaginară, fantoma lui – încă mai pășește parcă pe aceste scânduri crăpate și încă se mai odihnește, seara, pe unul dintre acele paturi rupte.

Până la urmă, faptul că am fost și am văzut ceea ce a văzut și el nu a contribuit prea mult la cercetarea mea. A fost mai profitabil să mă așez pe un fotoliu timp de vreo câțiva ani și să recitesc, iar și iar, cărțile lui, cercetând totodată mormanele de studii critice adunate în jurul magnificului mesteacăn rusesc cu trunchiul dublu care, odată, a fost acest scriitor. Despre aceste studii am de spus două lucruri. Primul: sunt foarte bine scrise conform standardelor academice, se disting prin claritate, umor și onestitate intelectuală – cu atât mai miraculos cu cât primele studii despre Nabokov au apărut exact pe când teoria critică începea să domine, unul câte unul, departamentele de literatură engleză din universități. Aceia care au ales să scrie despre Nabokov erau, în ton cu subiectul, practicieni ai unei exprimări elegante, disprețuind instinctiv jargonul, iar lucrările lor, lipsite de multe dintre caracteristicile au courant – specifice anilor 1970 –, continuă să fie accesibile și astăzi.

Al doilea: cercetătorii operei lui Nabokov, fiind erudiți, se bucură să descopere ceea ce caută și își folosesc toate abilitățile și rigoarea în eforturile lor. Pentru astfel de cititori, Nabokov întinde o cursă tandră, născută din propria pedanterie specifică, lăsând în urma sa un corpus de lucrări care parcă sunt menite să fie interpretate. Nestemate de referințe ascunse sunt peste tot, dacă știi unde să te uiți. Câteodată, cercetarea are rezultate din ce în ce mai palide, iar un cititor obișnuit, așa ca mine, simte o spaimă tăcută: când se va termina această căutare de amator? Nu putem reveni la lucrurile spuse simplu, poate chiar mai urgente, despre autor?

Cu modestie, această carte este o încercare de a-l recupera pe Nabokov de la erudiți. Romancierul însuși a încercat din răsputeri să-i învețe pe americanii obișnuiți să-i înțeleagă cuvintele cu sensul lor ascuns.***** Deși adeseori condescendent, nu era genul de artist literar care să fugă de contactul cu turma, cât timp turma se apropia în condițiile puse de el. În America spera să găsească mulți potențiali cititori și, spre deosebire de mulți scriitori inovatori din secolul trecut, era gata să descopere modalități practice de a-și atinge scopul.

Le sunt îndatorat, așa cum vor descoperi curând cititorii acestei cărți, excelenților săi biografi fundamentali: Brian Boyd, autor al cărților Vladimir Nabokov: Anii din Rusia (1990) și Vladimir Nabokov: Anii din America (1991), și lui Stacy Schiff, autoare a încântătoarei Vera (1999). Deoarece acești autori au reușit atât de bine să recreeze, zi de zi, viețile soților Nabokov, nu a mai fost nevoie ca eu să reinventez roata – și, din anumite puncte de vedere, nici nu am îndrăznit.

Totuși, în alte câteva privințe, părerea mea diferă de cea a ambilor autori. („Era de așteptat" va spune, ironic, cititorul biografiilor din generația a doua.) Numai gândul la uimitoarea transformare suferită de Nabokov, atât de specific americană, modul în care el a receptat influențele locale odată ajuns aici – și cu mult timp înainte, pe când doar visa ca, într-o zi, să fugă în Statele Unite – m-a copleșit de fiecare dată. Într-o interpretare standard, Nabokov adoptă o schimbare profundă, începând să scrie în limba engleză după decenii în care scrisese și publicase în limba rusă și e de ajuns – o răzvrătire intelectuală, o transformare profundă, suficientă pentru oricine. În America, continuă acest raționament, uitându-se în jur, și, cu ochiul său incredibil de pătrunzător începe să redea ce vede, în stilul realist fotografic.****** De acord, dar e mult mai mult de atât. Pătrunderea sa vastă și parțial secretă în textura culturii americane, faptul că ne-a asimilat tradițiile literare și le-a adaptat pentru a se potrivi cu propriul drum literar modernist m-a impresionat profund. Dacă mă gândesc bine, nu e surprinzător: era genul de scriitor clasic care merge înainte gândindu-se la caracteristici similare, conexiuni ingenioase cu autori anteriori și operele lor. A făcut la fel când a scris în rusă, dând naștere propriilor povestiri din înțelegerea impresionant de fertilă a vechilor autori slavi pe care i-a adorat (iar pe unii doar pentru a se amuza pe seama lor), și avea să facă la fel când a scris în engleza americană.

Boyd și alții sunt gata să recunoască faptul că America a reprezentat o deschidere, o schimbare bine-venită, dar prezentările simpliste susțin că America a fost doar o fază într-un itinerar al măre­ției în desfășurare. Timp de 20 de ani, la Berlin și în Franța, a scris cărți minunate în limba rusă; apoi au urmat 20 de ani în America, unde a scris cărți în limba engleză care, la rândul lor, au fost minunate; au urmat alți aproape 20 de ani în Elveția, într-un hotel de cinci stele unde și-a scris incom­parabilele capodopere din finalul carierei. Dar eu spun: lucrurile nu stau chiar așa. Există magie și frumusețe în toată opera lui Nabokov, însă doar cărțile sale americane poartă pecetea măreției. Nu e vorba doar de faima de la mijlocul carierei sale, de faptul că Lolita i-a asigurat audiența impresionantă pe care și-o dorise atât de mult. Lolita poate fi motivul pentru care milioane de oameni continuă să își amintească numele lui (deși se întâmplă să îl pronunțe greșit*******), dar această pătrundere în viața americană a determinat schimbări mult mai profunde decât, să spunem, contactul cu viața germană la Berlin sau întâlnirile elvețiene din ultimele sale decenii de viață.

Nu a reușit să iubească Germania (la fel ca majo­ritatea rușilor), iar Elveția a fost, mai degrabă, un refugiu demn, un spațiu de lucru și locul unde a cules tributul celebrității. A iubit însă într-ade­văr America – multe lucruri legate de America aceea vulgară, nesfârșită. Felul în care a îmbrățișat America și schimbările pe care aceasta l-a obligat să le facă nu era străin de bucuria colecționarului de fluturi sau de faptul că aici putea avea un copil sănătos, promițător, în anii de mijloc ai secolului XX. După nopțile ucigașe din Europa, după Rusia și Germania cu crizele lor de nebunie totalitară, America a fost locul în care putea respira normal, dar – și aici este mica surpriză – nu s-a complăcut, din punct de vedere artistic, în acest mediu. Dimpotrivă, a început să scrie tot mai îndrăzneț și, aș spune, cu o lipsă de pudoare în stil american.

Perioada americană a lui Nabokov, acel interval de aproape 20 de ani, a devenit un timp mitic. La început fără bani și fără siguranța limbii în care să scrie, a devenit cel mai faimos scriitor în limba engleză din lume, autor al unui spectaculos bestseller, cu tentă sexuală, și al altor opere de mare distincție. Romanele sale timpurii, în limba rusă, au început să fie republicate în traduceri controlate de el și, curând după aceea, a fost declarat nemuritor, un gigant la același nivel cu Proust, Joyce, Kafka. Scriitorii chinuiți de pretutindeni au luat aminte. Chiar și cei care nu îi prea savurau opera și-au declarat admirația pentru puterea voinței și verva sa strălucitoare. Dacă Nabokov a reușit, poate că și ei au o șansă.

Poate că stilul lui, atât de exorbitant și complex, împănat cu jocuri de cuvinte și referințe sofisticate, nu a fost niciodată, cu adevărat, pe gustul celor care reprezentau curentul la modă. Să spunem altfel: poate că nu toate cărțile lui sunt clasice, nemuritoare, așa cum le prezintă el în introducerile arogante scrise pentru republicările în limba engleză. Poate că Lolita are, în continuare, efectul unei tornade din Oklahoma – scandalizează și amuză și îngrozește, punând punctul pe i și înfiorând obsesia americană legată de violurile de copii pe care, aparent, doar el le-a observat. Dar poate că unii dintre noi putem trece prin viață fără să recitim Ada. Poate că Privește-i pe arlechini, Lucruri transparente, Blazon de bastard, Invitație la eșafod, Disperare – ba chiar și părți mari din Darul, romanul rusesc de care era cel mai mândru – nu sunt prea convingătoare. A știut întotdeauna să își promoveze numele cu forță și poate că, întru câtva, ne-am păcălit cu aur fals.

Nu contează. Mitul rămâne, la fel și cărțile, gata oricând să fie redescoperite. Povestea despre modul în care el s-a descurcat în condiții potrivnice este, într-adevăr, o sursă de inspirație, iar părinții copiilor cărora le plac cărțile ar trebui să le-o spună, lângă focul căminului sau la capul patului, subliniind partea în care, în cele din urmă, refuzul de a face un compromis cu standardele înalte reprezintă un câștig (în vreme ce abilitatea de a te controla, de a găsi mentori, de a îndrăzni în direcții noi, de a împrumuta fără rușine și de a-ți susține neobosit cauza are și ea rostul ei).

Fuga în America, pe când coșmarul războiului rămânea tot mai departe, în urmă, a fost un mare noroc – dar, ca în toate celelalte privințe, fusese îndelung pregătită. Adevăratul mister este ce stratagemă a folosit pentru a primi lecții de engleză la patru ani, înainte de a învăța rusește¹¹; cum a reușit să aibă un liberal constituționalist, pe stil american, drept tată, astfel încât să facă din el un anglofil convins, visând la pământuri anglofone. Pe când se plimba prin parcurile de pe domeniul familiei se și imagina deja făcând parte dintr-o poveste cu cowboy și indieni și, de mic copil, a devenit vânător într-un joc ciudat (la început erau doar fluturi, dar tot era un joc nebunesc), asemenea lui Hemingway în Michigan sau lui Faulkner în zona de centru-nord a statului Mississippi. Oare doar atunci când privești retrospectiv ți se pare că era – ce ironie! – total american? Sau poate că, datorită lui, s-a născut o nouă Americă – lolitescă, nabokoviană, un teritoriu al perplexității și al hohotelor de râs nervos, doar pentru a consacra ceea ce el știuse că va deveni?

Leonard Zelig este un personaj imaginat de Woody Allen în filmul său cu același nume, prototipul omului fără strălucire, care dorește să fie apreciat de toată lumea și, în acest scop, imită comportamentul celor din jur. (n.tr.)

John Muir (1838–1914), naturalist american de origine scoțiană, pionier al activismului de mediu, autor al unor studii de geologie și inițiator al teo­riei conform căreia formele de relief sunt un rezultat al acțiunii ghețarilor. În Statele Unite este cunoscut drept „părintele parcurilor naturale". (n.tr.)

Ralph Waldo Emerson (1803–1882), poet și autor al unor eseuri despre natură, inițiator al mișcării transcendentale americane de la mijlocul seco­lului al XIX-lea (n.tr.)

W.J. Holland este autorul unei cărți despre fluturii din America de Nord, publicată inițial în 1898. (n.tr.)

Prima carte, scrisă la sosire, biografia literară teribil de profundă și excentrică Nikolai Gogol, vorbește, așa cum au observat mulți cititori, la fel de mult despre cum trebuie citit Nabokov, cât și despre autorul ucrainean de secol XIX al Sufletelor moarte și al Revizorului. Atacurile sale violente la adresa altor scriitori – Hemingway e o glumă, Faulkner un trișor arogant etc. – au fost o încercare de a atrage atenția asupra sa și sugerează un bărbat care, aflat pe câmpul plin de buruieni, își deschide drum fără reținere, gata să ardă totul din rădăcini pentru a-și curăța drumul. (n.a.)

Autorul face referire la piesa de teatru I Am a Camera [Sunt un aparat de fotografiat], în care autorul John van Druten face apel la flash-uri de memorie, asemenea unor instantanee fotografice. Piesa lui van Druten este, la rândul ei, inspirată de romanul Adio, Berlin de Christopher Isherwood, a cărui acțiune este plasată în Berlin, în timpul nazismului. (n.tr.)

Na-BO-kov este forma corectă, deși majoritatea vorbitorilor de engleză, mai ales tinerii impresionabili ai anilor 1980, cei care au fost atrași de cântecul „Don’t Stand so Close to Me al formației The Police (în care un vers sună așa: „Exact ca bătrânul din acea carte de NAB-a-kof) insistă, fericiți, să spună NAB-a-kof, oarecum mai simplu în limba engleză. (n.a.)

Capitolul 1

Salvarea americană a început, pentru Nabokov, cu mult timp înainte, dar asta nu o făcea certă; iar într-un moment periculos, scriitorul, care era și soț, și tată, aproape că a pierdut bătălia cu totul. În 1936, pe când locuiau la Berlin, Vera a insistat ca Vladimir să plece din oraș, departe de naziști; soții încercaseră să își pregătească plecarea încă din 1930, dacă nu chiar mai devreme, nereușita având, în principal, motive financiare, dar acum dorea să-l scoată din țară și să profite de siguranța relativă din Franța.¹ Urma ca ea să rămână la Berlin, cu băiatul lor în vârstă de doi ani, ca să rezolve toate proble­mele rămase.

Vera, care, dacă nu a fost principala sursă de venit a familiei, a fost întotdeauna esențială pentru supraviețuirea lor, nu mai putea lucra. Postul de traducător pentru o companie evreiască de utilaje se desființase în 1935, când autoritățile germane expropriaseră compania și îi concediaseră pe toți angajații evrei. Nabokov, care, la vremea aceea, scria în mare vervă – Glorie, Camera obscură, Invitație la eșafod și părți din Darul au fost doar câteva dintre reușitele lui din anii 1930 –, își căuta aproape orice fel de slujbă în Franța sau Anglia.² Dar nu se temea nici „de traiul într-un sătuc american uitat de lume", așa cum îi scria unei cunoștințe, profesor la Harvard. Nu soția sa evreică, ci Vladimir însuși era în cel mai mare pericol, considera familia: omul care, pentru Nabokov, reprezenta răul absolut, un exilat rus pe nume Serghei Taborițki – un susținător fanatic al Romanovilor, marionetă a naziștilor și unul dintre cei doi bărbați care îi atacaseră tatăl, V.D. Nabokov, împușcându-l mortal în timpul unei întruniri pu­bli­ce din 1932 –, fusese angajat de agenția care îi moni­toriza pe exilații ruși din Berlin. Nabokov nu era politician și jurnalist ca tatăl lui, dar numele de familie și asocierea acestuia cu mișcarea liberală erau suficiente pentru a-l pune pe lista fatală – așa credea Vera.

Așa cum făcuse și cu un an mai înainte, Nabokov și-a programat niște conferințe la Bruxelles și Anvers. Un alt eveniment avea să urmeze la Paris, la începutul lui februarie, pe strada Las Cases; un succes spectaculos, o sărbătoare a bucuriei – avea susținători pasionați la Paris, din care o bună parte erau femei, unele citând cu mândrie fragmente din poeziile lui. Deși existau și voci contesta­tare, V. Sirin – pseudonimul său literar de emigrant (era cunoscut și sub numele real) – a fost confirmat drept un scriitor strălucitor și un posibil moștenitor al tradiției lui Pușkin și Lermontov, Tolstoi și Cehov. Printre cei care nu erau de acord cu această părere se numărau și scriitori, unii de aceeași vârstă cu el, alții mai bătrâni și invidioși – de exemplu, Ivan Bunin, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1933, a cărui relație cu tânărul la modă, mai în glumă, mai în serios, avea multe suișuri și cobo­râșuri –, așa că la revenirea la Paris în primele luni ale lui 1937 avea toate șansele să fie primit ca un erou, noul idol.

Între jumătatea lui ianuarie, când a plecat din Berlin, lăsân­du-și soția în urmă, și a treia săptămână din mai, când familia s-a reîntregit, Nabokov i-a scris în fiecare zi, uneori chiar de două ori, fără întrerupere.³ Scrisorile lui sunt foarte tandre. „Draga mea, bucuria vieții mele" i se adresa în februarie, după conferința de la Paris; iar apoi, în aprilie:

Viața mea, dragostea mea, azi se împlinesc doisprezece ani [de la nunta noastră]. Și exact în această zi s-a publicat Disperare, iar Darul apare în Annales Contemporaines[…] Prânzul la vila lui Henry Church ([…] un milionar american cu un splendid furuncul pe ceafă […] și cu o nevastă de origine germană, pasionată de literatură) a fost remarcabil […] am fost „răsfățat" în toate felurile și am fost în mare formă […] M-am des­curcat perfect cu editoarea lui Joyce, Sylvia Beach, care m-ar putea ajuta enorm cu publicarea Disperării în caz că Gallimard și Albin Michel ne marcheront pas… Draga mea, te iubesc. Ceea ce mi-ai povestit despre micuț e încântător. [Dmitri luase lecții pentru a recita din Pușkin.] Iubirea mea, iubirea mea, ce mult a trecut de când te-ai aflat lângă mine […] Te îmbrățișez, bucuria mea, micuța mea obosită.⁴

Amestecul de cuvinte tandre, de descrieri bizare („furuncul pe ceafă"), de concentrare asupra pașilor literari este tipic pentru Nabokov. Poate că nici nu mai trebuie să spunem că avea o amantă. Vera simțea asta; mai apoi un băgăreț i-a scris o scrisoare dezvăluindu-i numele distrugătoarei de căsnicii, o anume Irina Guadanini, rusoaică divorțată, care lucra într-un centru de îngrijire pentru câini. Gua­danini era una dintre acele femei care puteau recita din Sirin la orice oră din zi și din noapte. Nabokov a negat totul – fiind un scriitor nou invidiat, era subiectul bârfelor malițioase din toate părțile, a susținut el. Scrisorile zilnice către soția sa nu au încetat și nici nu au devenit mai puțin tandre; erau un teanc de minciuni.⁵

O evreică aproape falită, cu un copil de doi ani, în Berlinul lui Hitler: cu siguranță, situația Verei era disperată, în anul în care lagărul de la Buchenwald se deschidea în apropiere de Weimar, în anul în care avea loc Entartete Kunst, spectacolul de „Artă Degenerată" în care apăreau mulți evrei, și totuși Vera nu s-a grăbit să i se alăture soțului în sudul Franței, așa cum insista el. În schimb, a inventat un drum în direcția greșită, în est, spre Praga, unde mama lui Nabokov trăia dintr-o pensie modestă. Madame Nabokov nu își văzuse niciodată nepotul și aceasta putea fi ultima ei ocazie.

Prin îndeplinirea acestei datorii presante față de soacra ei, Vera și-a adus soțul rătăcitor la disperare, mai ales că el era deja bântuit de vină. Totuși, nu dorea să încheie relația, să o abandoneze pe La Guadanini, femeie inteligentă care, dacă este să credem povestea pe care a publicat-o 25 de ani mai târziu, era prizoniera celei mai înălțătoare iubiri din întreaga sa viață.⁶ Vladimir s-a îmbolnăvit de psoriazis – care îi mai făcuse probleme și înainte, în momentele de tensiune insurmontabilă. În cele din urmă, a luat trenul spre Praga. Și-a văzut mama pentru ultima dată; ea și-a văzut nepotul pentru prima și ultima dată. Criza căsniciei nu s-a liniștit luni de-a rândul.⁷ Abia pe la mijlocul lui iulie, când se aflau la Cannes, scăpați temporar din vizorul naziștilor, Nabokov și-a recunoscut infidelitatea, permițând, astfel, catastrofei să atingă punctul culminant. (A con­tinuat să-i scrie lui Guadanini, care, într-o bună zi, și-a făcut apariția pe plajă, implorându-l să plece cu ea; cu greu, cu sufletul îndurerat, a respins-o.)

Înainte de căsătorie fusese un mare cuceritor, un seducător nerușinat – asta știa și Vera. Avusese 28 de aventuri în tinerețe și, în primii ani de căsnicie, continuase, aproape sigur fără știrea soției. („Berlinul este minunat acum, îi scria unui prieten în 1934, „datorită primăverii, atât de savuroasă […] iar eu, precum câinii, sunt amețit de tot felul de […] miresme.⁸) De data asta, totuși, rătăcirea s-a întrerupt. Relația cu Guadanini era prea dureroasă, prea devastatoare. Soția sa, mândră și fascinantă, cea ale cărei inteligență profundă și devoțiune abia transpar din modul în care a ripostat, smulgându-și soțul nebun și febril din vraja libertății occidentale și îndreptându-l într-o direcție geografică care cocheta cu dezastrul: aceasta nu era o soție de lăsat, deși putea părea palidă și epuizată după zece ani în care trăise cu mijloace modeste, după ce născuse și pierduse un al doilea copil (probabil) în anul dinaintea crizei.⁹ Deși biografa Verei, Schiff, afirmă că „ultimul flirt nu a fost cu Irina Guadanini în 1937, așa cum nici ultima țigară nu a fost cea din 1945", atunci când Nabokov a renunțat să mai fumeze câte patru sau cinci pachete pe zi, categoric că aceasta nu era o căsătorie în care să se mai discute despre infidelitate.¹⁰

Franța nu e Germania, din fericire. Dar Franța de la sfârșitul anilor 1930 nu era deloc ospitalieră pentru unul ca Nabokov. Deși era tratat ca un idol și în ciuda legăturilor sale cu lumea literară, i-a fost imposibil să muncească legal și nici nu a avut o carte d’identité franceză până în august 1938. Evitau Parisul, unde lumea bârfea și unde locuia Guadanini. A ținut o conferință către sfârșitul anului 1938, dar, în cea mai mare parte a timpului, cei doi au locuit în semi-izolare pe Coasta de Azur care, în acele zile, era o alternativă caldă pentru Paris și un loc unde artiștii și scriitorii puteau trăi cu bani puțini. Nabokov scria și iar scria. A spune că a scăpat de criza din căsnicie și de chinul refacerii acesteia cufundându-se în muncă ar însemna să-i uităm obiceiurile prodigioase dinainte de criză; nici Vera, aflată în cea mai neagră perioadă a vieții sale, nu a fost mai prejos – a terminat traducerea Invitației la eșafod, romanul de coșmar despre oprimare și încarcerare, pentru a-l arăta unui agent de la New York.

În ١٩٣٤, un alt agent literar, în Londra, vânduse drepturile de publicare în Marea Britanie pentru alte două romane١١, Camera obscură și Disperare.******** Traducerea Camerei în limba engleză l-a îngrozit pe Nabokov; era „ștearsă, diformă, neglijentă¹², plină de „platitudini menite să dilueze […] pasajele complicate îi scria el editorului, Hutchinson, dar, dornic să aibă o carte în librării, a lăsat-o așa. Trei ani mai târziu, când drepturile americane pentru Camera obscură au fost vândute de agentul newyorkez Altagracia de Jannelli, Nabokov și-a asumat retraducerea ei, rescriind o bună parte în acest timp și dându-i un titlu pe care îl considera atrăgător pentru americani: Un hohot în beznă. La vremea aceea, nu era chiar sigur pe cunoștințele sale de limbă engleză – înțelegerea cu Hutchinson prevedea ca editura să-i verifice munca, să elimine toate gafele.¹³

Traducerile în franceză, suedeză, cehă și germană erau și ele în lucru. Traducerile ce urmau să fie vândute în țările de limbă engleză erau cele mai importante, datorită mărimii pieței. Cărțile lui Sirin nu existau în Uniunea Sovietică. Casa cititorilor firești în număr de milioane, unde ar fi putut scrie în limba maternă și ar fi avut mai puține dureri de cap din cauza traducerii, bucurându-se de faima unui prinț al tradiției care însemna totul pentru el, tradiția lui Pușkin în versuri și proză – acea țară-mamă a inimii sale literare fusese iremediabil pierdută. Pierdută era pentru toți ceilalți, desigur. Nu mai exista acea „Rusie" în care ar fi putut trăi în siguranță și bucurie, iar scriitorii curajoși ai generației sale care rămăseseră acolo erau supuși unor grabnice proceduri desfășurate în subsoluri de închisoare – scriitori precum Isaac Babel, autorul Armatei de cavalerie, arestat în 1939 și împușcat în 1940, și Osip Mandelștam, arestat în 1938 și mort în luna decembrie a aceluiași an. Celebrul poem al lui Mandelștam Epigramă împotriva lui Stalin¹⁴, în care degetele acestuia sunt comparate cu viermii, iar mustața cu un gândac de bucătărie, începe cu versul „Trăim fără să simțim patria sub picioare" și, cu siguranță, unul dintre sensurile lui este că Rusia era pierdută pentru o întreagă generație.

Faptul că își făcea de lucru traducându-și propriile romane pentru a le vinde în America nu reprezenta soarta cea mai cruntă pentru un scriitor rus din anii 1930. Fără să aibă habar de literatura americană, probabil disprețuind conceptul în sine, Nabokov cunoștea foarte bine literatura britanică și irlandeză, în special Shakespeare, R.L. Stevenson și Joyce fiind preferații săi. Mama îi citise povești englezești în copilărie, astfel că a învățat bine limba de mic. În adolescență a fost impresionat de cărțile lui Mayne Reid, un irlandez care luptase în războiul mexicano-american și mai târziu scrisese romane western, între care Vânătorii de scalpuri, Pistolarii, Glonțul mortal și Călărețul fără cap: o ciudată poveste din Texas. Nabokov pretindea că Reid, prolific autor de romane de duzină, îi oferise o viziune asupra teritoriilor sălbatice din Vest, cu cerul acoperit de nori învolburați.¹⁵ Iată cum descrie Reid o câmpie pârjolită în Călărețul fără cap (1866):

Cât vezi cu ochii, ținutul pare uniform – negru ca un ereb. Nici o urmă de verde – nici un fir de iarbă – nici trestie, nici bălării!

Tocmai a trecut solstițiul de vară. Spicele grele de gramineae și tulpinile florilor din prerie, toate s-au prăbușit în cenușă, după suflul devastator al focului.

În față – la dreapta și la stânga – până la li­mi­ta orizontului se desfășoară o scenă a de­zo­lării. Deasupra, cerul albastru a devenit mai intens; soarele, deși nu e ascuns de nori, pare supărat, refuzând să mai strălucească – de parcă ar răspunde cu aceeași măsură în­crun­tării pământului.¹⁶

Lăsând la o parte aluziile poetice antice, putem, într-adevăr, să vedem toate acestea cu ochii minții – iar exuberantul Reid este unul dintre acei scriitori care ne spun exact ceea ce le destăinuie privirea atentă. Pe pagina următoare:

Peisajul pare complet schimbat; deși nicidecum în mai bine. Încă este îmbrăcat în culoarea sobolului, până departe, la orizont. Dar suprafața nu mai este netedă: e vălurită… nu au dispărut complet copacii – deși nimic care ar semăna cu un copac nu se zărește nicăieri. A existat [vegetație], înainte de foc – algarrobo******** și boscheți și altele din familia salcâmului –, solitari sau în pâlcuri. Frunzele lor delicate, asemenea unor pene, au dispărut ca fuiorul în foc.¹⁷

În ediția din ١٩٦٦ a romanului Vorbește, memorie, autobio­grafia sa, Nabokov spune despre Călărețul fără cap