Sub vulcan

De Malcolm Lowry

Este fiesta din ziua morților în micul oraș mexican Quauhnahuac. În umbra vulcanului, copii în zdrențe cerșesc bani ca să cumpere cranii de ciocolată, câini vagabonzi bântuie pe străzi, iar Geoffrey Firmin – fost consul, fost soț, un bărbat alcoolic și distrus – își trăiește ultima zi din viață. Hotărât să se înece în mescal sub privirile neputincioase ale fostei soții și ale fratelui său vitreg, consulul a devenit o figură tragică. Pe măsură ce ziua se scurge, devine evident că Geoffrey trebuie să moară. Este singura sa evadare dintr-o lume pe care nu o poate înțelege. Povestea lui, imaginea călătoriei agonizante a unui om spre Calvar, a devenit o carte profetică pentru o întreagă generație.

Sub vulcan nu poate fi comparată decât cu marile cărți totemice ale secolului nostru: De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger sau Pe drum a lui Jack Kerouac.
The New York Times

Sub vulcan dezvăluie acele două trăsături de geniu ale prozei lui Lowry – limbajul poetic și capacitatea de a conferi detaliilor autobiografice o valoare universală.
Los Angeles Times

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 nov. 2018
• ISBN: 9786063356094

Previzualizare carte

Cuprins

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

Malcolm Lowry, scriitor britanic, s-a născut la 28 iulie 1909 la Birkenhead. A studiat la Leys School și la St Catharine’s College din Cambridge. În 1929 s-a înscris la Universitatea Cambridge, dar a renunțat pentru a merge într-o călătorie pe mare. (A absolvit totuși în 1931.) În Oslo, el l-a întâlnit pe poetul Nordahl Grieg, care a constituit sursa de inspirație pentru romanul Ultramarine (1933). În 1934 s-a căsătorit la Paris cu scriitoarea Jan Gabrial, cu care a trăit în Mexic și în Statele Unite, dar de care a divorțat. Aceasta va scrie despre legătura lor în volumul autobiografic Inside the Volcano (2000). De altfel, aproape toate scrierile lui Lowry sunt autobiografice, începând cu Sub vulcan (Under the Volcano), roman publicat în 1947, capodopera sa. Lowry a intenționat să scrie o serie de romane cu titlul The Voyage That Never Ends, proiect nerealizat. Din 1940 până în 1954 a locuit în Dollarton, la nord de Vancouver, după ce s-a căsătorit cu actrița Margerie Bonner. Printre alte scrieri ale lui Lowry se numără colecția de povestiri Hear Us O Lord from Heaven Thy Dwelling Place (1961), nuvela Lunar Caustic (1968) și romanul Dark as the Grave Wherein My Friend Is Laid (1968). Tulburările psihice, accentuate de abuzul de alcool, i-au influențat mult cariera de scriitor. A petrecut o perioadă îndelungată în diverse spitale și a murit în Sussex în 1957, din cauza unei supradoze de somnifere.

Under the Volcano

Malcolm Lowry

Copyright © 1947 Malcolm Lowry

Copyright reînnoit © 1975 Margerie Lowry

Toate drepturile rezervate

carte Pentru Toți este o divizie a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Sub vulcan

Malcolm Lowry

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru prezenta ediție

Toate drepturile rezervate

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Editor: Vidrașcu și fiii

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Bogdan Mitea

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

LOWRY, MALCOLM

Sub vulcan / Malcolm Lowry;

trad. din lb. engleză: Ion Caraion. – București: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3328-6

ISBN EPUB 978-606-33-5609-4

I. Caraion, Ion (trad.)

821.111

Lui Margerie, soția mea

Minuni sunt multe, însă mai minunată nu-i nici una decât omul, forța care – sub furtunoasele bice ale vântului dinspre miazăzi – străbate marea cea albă, croindu-și un drum sub talazurile care amenință s-o înghită; și pământul, cel mai vârstnic dintre zei, nemuritorul, neostenitul, și lui îi e de folos vântul, răsturnând brazdele cu mânjii, pe măsură ce umblă încoace și încolo, de la un an la altul, plugurile.

Și seminția cea voioasă a păsărilor, și triburile de fiare sălbatice, și neamurile marine ale adâncurilor, prinse în lațurile țesutelor sale capcane și duse în robie, de către omul iscusit la minte. Și el, cu meșteșugurile sale, stăpânește fiara, al cărei bârlog e în pustiuri, ai cărei pași cutreieră munții; el îmblânzește calul cu coamă stufoasă, îi pune grumazul în ham, și-mblânzește neastâmpăratul taur sălbatic.

Și graiul, și gândul iute ca vântul, și toate chipurile în care poate fi făurit statul, el pe pielea lui le-a învățat; și a învățat cum să scape de săgețile înghețului când îți vine greu a locui sub cerul cel slobod, și de săgețile potopitoare ale ploii; da, omul are ac de cojocul oricui; fără asemenea ac nimic nu se întâmplă din cele câte se cade să se întâmple; doar împotriva Morții omul strigă-n zadar după ajutor; de zădărnicitoarele boli născocit-a încă scăpare.

Sofocle – Antigona

Iată că fericeam starea câinelui și pe a broaștei râioase, da, bucuros aș fi luat felul de a fi al câinelui ori pe acela al calului, căci știam că n-au suflet ca să piară sub veșnica apăsare a Iadului sau Păcatului, așa cum avea să pățească de bună seamă sufletul meu. Nu, deși vedeam, deși simțeam aceasta, și simțământul mă sfărâma-n bucăți-bucăți, totuși, ceea ce îmi sporea mâhnirea, era că nu puteam desluși din adâncul inimii că într-adevăr doresc izbăvirea.

John Bunyan – Harul revărsându-se pentru cel dintâi dintre păcătoși

Wer immer strebend sich bemüht, den können wir erlösen.

Pe cine se străduie fără contenire a se înălța, pe acela îl putem izbăvi.

Goethe

1

Două lanțuri de munți străbat republica oarecum de la miazănoapte la miazăzi, alcătuind între ele vreo câteva podișuri și văi. Dominând una dintre aceste văi, pe care o străjuiesc doi vulcani, la șase mii de picioare deasupra nivelului mării se află orașul Quauhnahuac. E așezat sub Tropicul Cancerului, ori, ca să fim preciși, pe paralela a nouăsprezecea, cam la aceeași latitudine cu insulele Revillagigedo, din partea de apus a Pacificului, ori chiar mult mai spre apus, la aceeași latitudine cu punctul cel mai de sud al insulelor Hawaii – și ca și portul Tzucox, spre răsărit, pe malul atlantic al Yucatanului, lângă frontiera cu Hondurasul britanic, ori, cu mult mai spre răsărit, ca și orașul Juggernaut, din India, în golful Bengalului.

Zidurile orașului, care-i clădit pe un deal, sunt înalte, iar ulițele și aleile sunt întortocheate și desfundate; drumurile, șerpuitoare.

O preafrumoasă șosea, în stil american, duce în oraș dinspre nord, dar se pierde în străzile înguste și până la urmă se preface într-un soi de cărăruie. Quauhnahuac dispune de optsprezece biserici și de cincizeci și șapte de cantinas¹. El se mai fălește cu un teren de golf și cu nu mai puțin de patru sute de bazine de înot, publice și particulare, alimentate cu apa care neîncetat curge din munți, precum și cu numeroase hoteluri mărețe.

Hotelul Cazino de la Selva se află pe un deal ceva mai înalt, chiar în afara orașului, aproape de gară. E construit mult retras de la șosea și e înconjurat cu grădini și terase care oferă o vastă perspectivă în orice direcție. Aducând a palat, el dă o impresie de splendoare părăsită. Căci nu mai este un cazinou. Nici măcar nu mai ai posibilitatea de a da cu zarurile la bar, ca să se aleagă cine face cinste. Strigoii judecătorilor decavați bântuie azi barul. S-ar zice că nimeni nu înoată în mărețul bazin olimpic. Trambulinele stau goale și mohorâte. Pe întinsul terenurilor pustii de sport crește iarba. Cele două terenuri de tenis sunt întreținute numai în cursul sezonului.

Către înserat, prin noiembrie 1939, de ziua morților, doi bărbați îmbrăcați în flanele albe ședeau pe terasa cea mare a cazinoului bând anis. Jucaseră tenis, apoi biliard, și rachetele lor, impermeabilizate, prinse în cadre – al medicului, triunghiular, al celuilalt, dreptunghiular – zăceau în fața lor pe balustradă. Încet-încet, pe măsură ce procesiunile coborând dinspre cimitir pe drumeagurile șerpuitoare din spatele hotelului se apropiau, ecoul tânguirilor se făcea tot mai auzit urechii celor doi bărbați; ei se întoarseră ca să privească la jelitorii care, puțin mai târziu, nu mai puteau fi văzuți decât datorită melancolicei lumini a lumânărilor rotindu-se printre îndepărtatele grămezi de știuleți de porumb. Doctorul Arturo Díaz Vigil împinse sticla de anis del Mono către monsieur Jacques Laruelle, care se aplecase peste balustradă și privea concentrat.

Puțin spre dreapta și sub ei, dedesubtul uriașei seri de jar al cărei sânge se oglindea în bazinele de înot pustii și răspândite mai pretutindeni, ca tot atâtea miraje, sălășluiau pacea și tihna orașului. Din locul de unde stăteau ei, totul părea într-adevăr liniștit. Numai ascultând intens, așa cum făcea acum monsieur Laruelle, puteai desprinde un zgomot depărtat și confuz – distinct și totuși inseparabil de continuul murmur, de clinchetele și scâncetele tânguitorilor –, o larmă de cântec ce se înalță și cade, și de tropăit statornic – bubuitul și strigătele fiestei care începuse de cu ziuă și care încă dura.

Monsieur Laruelle își turnă încă un anis. El obișnuia să bea anis, deoarece băutura aceasta îi amintea absintul. O roșeață puternică îi inundase fața și mâna îi tremura ușor deasupra sticlei de pe a cărei etichetă un diavol șugubăț îndrepta spre el o furcă.

– Voiam să-l conving să plece și să se supună unui tratament, până ce va fi déalcoholisé, spunea doctorul Vigil. Se împletici rostind cuvântul în franțuzește și continuă în englezește. Însă m-am simțit eu însumi atât de rău după bal, încât sufăr și acum, fizic, zău că da. Asta-i tare prost, căci noi, medicii, trebuie să ne purtăm ca niște apostoli. Ții minte, am jucat tenis și în ziua aceea. Ei bine, după ce l-am căutat pe consul prin grădină, am trimis la el acasă un băiat să vadă dacă n-ar binevoi să vină pentru câteva minute la mine; i-aș fi fost foarte îndatorat, iar dacă nu se poate, i-am spus, atunci îl rog frumos să-mi scrie un bilet, să-mi spună de nu cumva l-a răpus băutura până la ora aceea.

Monsieur Laruelle zâmbi.

– Dar am plecat, urmă celălalt, și da, mă gândeam să te întreb și pe dumneata dacă în ziua aceea l-ai căutat la el acasă.

– Era la mine acasă când ai telefonat, Arturo.

– A, știu, dar ne îmbătasem așa de groaznic în noaptea din ajun, atât de perfectamente borracho² încât mie-mi pare că și consulului îi e la fel de rău ca și mie. Doctorul Vigil dădu din cap. Rău nu-mi este numai în trup, ci și în partea aceea a ființei căreia noi îi spunem suflet. Bietul dumitale prieten și-a cheltuit banii pe acest pământ într-astfel de tragedii fără de sfârșit.

Monsieur Laruelle dădu pe gât ce mai rămăsese în pahar; se ridică și merse către balustradă; proptindu-și mâinile pe fiecare din rachetele de tenis, el se uită în jos și în jur: părăsitele terenuri de sport, zidăria lor acoperită cu iarbă, pustiile terenuri de tenis, fântâna din imediata apropiere a centrului aleii care ducea la hotel, acolo unde un fermier îndeletnicindu-se cu plantatul cactușilor își dusese calul ca să se adape. Doi tineri americani, un băiat și o fată, începuseră o partidă târzie de ping-pong pe veranda anexei de jos. Ceea ce se petrecuse exact cu un an înainte părea să și aparțină unei alte ere. S-ar fi putut crede că ororile prezentului vor fi înghițit ziua aceea ca pe o picătură de apă. Dar nu era așa. Deși tragedia părea pe cale de a deveni ireală și lipsită de sens, ai fi zis că îi mai era îngăduit câte cuiva să-și amintească de vremea când viața unui individ avea oarecare preț și nu însemna o simplă greșeală de tipar într-un comunicat. Laruelle își aprinse o țigară. Departe, la stânga lui, spre nord-est, dincolo de vale și de povârnișurile în terasă ale Sierrei Madre Oriental, cei doi vulcani, Popocatepetl și Ixtaccihuatl, se înălțau limpede și plini de măreție în apusul soarelui. Ceva mai aproape, la o distanță de vreo zece mile, și la un nivel mai coborât decât acela al văii principale, se putea zări satul Tomalin, cuibărindu-se în spatele junglei din care acum se ridica șarpele subțire al unei panglici trandafirii de fum ilicit; cineva pesemne ardea niscai lemne spre a le preface în cărbune. În față-i, de cealaltă parte a șoselei americane, se întindeau câmpuri și crânguri, printre care unduia un râu, precum și drumul spre Alcapancingo. Turnul de pază al unei închisori apărea deasupra creștetelor unei păduri, între râu și drumul care se pierdea ceva mai departe, acolo unde colinele purpurii ale unui paradis aurit coborau dispărând în depărtări. Dincoace, în oraș, luminile singurului cinematograf din Quauhnahuac – clădit pe un dâmb și ieșind puternic în relief – se aprinseră dintr-odată, se stinseră, se aprinseră din nou.

– „No se puede vivir sin amar"³, spune monsieur Laruelle… Precum a scris estúpido⁴-ul acela pe casa mea.

– Hai, amigo, nu-ți mai frământa mintea, vorbi doctorul Vigil care stătea ceva mai înapoi.

– Dar, hombre⁵, Yvonne s-a înapoiat! Asta-i ceea ce n-am să înțeleg niciodată. S-a înapoiat la omul acesta.

Monsieur Laruelle se întoarse la masa lui, unde își umplu un pahar cu apă minerală de Tehuacan și-l dădu pe gât. Apoi spuse:

– Salud y pesetas.⁶

– Y tiempo para gastarlas⁷, îi răspunse, căzut pe gânduri, prietenul său.

Monsieur Laruelle privi către medicul care se întinsese, căscând, pe un șezlong, privi către acel frumos, necrezut de frumos, de brun, de imperturbabil chip mexican, cu blânzii lui ochi castanii și adânci, unde mai pui că și nevinovați, aidoma cu ochii acelor nostalgici copii chipeși din Oaxaca, pe care-i poți vedea la Tehuantepec (o ideală așezare omenească, unde femeile muncesc, în vreme ce bărbații se îmbăiază cât e ziua de lungă în apele râului), își plimbă căutătura pe suplele mâini cu încheieturi gingașe, deasupra cărora mai că tresăreai văzând cum se revarsă o risipă de păr negru și aspru.

– Nu-mi mai frământ mintea de nu mai știu cât amar de vreme, Arturo, vorbi el în englezește, scoțându-și țigara din gură cu degetele-i fine și nervoase, degete pe care, după cum își dădea bine seama, purta prea multe inele. Ceea ce mi se pare și mai…

Monsieur Laruelle luă aminte că țigara se stinsese și își dărui încă un anis.

– Con permiso.

Doctorul Vigil îi oferi cu atâta promptitudine flacăra unei brichete, încât s-ar fi putut crede că purta bricheta aceea aprinsă gata în buzunar ori că ieșise chiar din el flacăra, într-atâta gestul oferirii se contopise cu gestul aprinderii; n-aștepta decât ca monsieur Laruelle să-și apropie țigara de flamă.

– Ai fost vreodată la biserica de aici a Celor Singuri pe Lume, întrebă el brusc, acolo unde se înalță tronul Fecioarei celor care nu au pe nimeni pe lume?

Monsieur Laruelle făcu semn că nu.

– Nimeni nu merge acolo. Numai cei care n-au pe nimeni pe lumea asta, rosti medicul încet.

El își vârî la loc bricheta în buzunar și se uită la ceasul-brățară, răsucindu-și cu o mișcare sprintenă încheietura mâinii.

– Allons-nous-en⁸, spuse apoi, vámonos și, căscând, râse, tot plecându-și capul într-așa fel încât s-ar fi zis că de greutatea lui și trupul îi era urnit înainte, până ce-și cuprinse fruntea în palmă.

Apoi se ridică și veni lângă monsieur Laruelle, la balustradă, respirând din adâncul plămânilor.

– O, păi asta-i tocmai ora care-mi place mie, când scapătă soarele în amurg și când mai tot omul începe a-și depăna pașii în ritm cu cântecul și mai fiece dulău se ține scai de umbra drumețului.

Monsieur Laruelle râse. În vreme ce stătuseră așa de vorbă, cerul, spre miazăzi, luase o înfățișare sălbatică și prevestitoare de furtună, iar bocitorii de mai înainte părăsiseră povârnișul dealului. Sus de tot, somnoroși vulturi zburau încotro bătea vântul.

– Trebuie să fie orele vreo opt jumătate, m-aș putea duce un ceas la cine.

– Bueno. Te voi vedea așadar la noapte, în locul pe care-l știi. Și nu uita, eu tot nu cred c-ai să pleci mâine.

Își întinse mâna, pe care monsieur Laruelle i-o strânse cu căldură, deoarece îl îndrăgea.

– Încearcă de vino la noapte, iar de nu, te rog să fii încredințat că starea sănătății dumitale mă preocupă fără încetare.

– Hasta la vista.⁹

– Hasta la vista.

Singur, rămas la marginea șoselei pe care cu patru ani în urmă sosise într-un automobil, străbătând ultimii kilometri ai călătoriei aceleia lungi, demente, minunate, începută la Los Angeles, lui monsieur Laruelle îi venea greu să creadă că va pleca într-adevăr. Apoi gândul la ziua de mâine i se păru aproape covârșitor. Se oprise, nehotărât cu privire la drumul pe care să apuce înspre casă; tocmai atunci micul autobuz supraîncărcat – Tomalin Zócalo – trecu hurducăind pe lângă el, și o luă la vale mai întâi către barranca¹⁰, înainte de a o porni în sus către Quauhnahuac. Îi era silă, în seara aceea, s-o ia pe același drum. Traversă strada, în direcția gării. Deși nu avea de călătorit cu trenul, senzația plecării, a iminenței plecării, îl copleși din nou, puternic, în vreme ce, evitând copilărește macazurile, își croi drum peste șinele cu ecartament îngust. Lumina dinspre Soare-Apune dădea strălucire rezervoarelor de petrol de pe gazonul taluzului din depărtare. Peronul dormea. Liniile de cale ferată erau pustii, semnalele ridicate. Existau prea puține indicații cum că vreun tren sosește vreodată în gara aceasta, și cu atât mai puțin că o mai părăsește:

Și totuși, cu mai puțin de un an în urmă, aici avusese loc scena unei despărțiri pe care el n-avea s-o uite niciodată. Nu-i plăcuse de fratele vitreg al consulului, la prima lor întâlnire, când acela venise cu Yvonne și cu consulul însuși la monsieur Laruelle acasă, în Calle Nicaragua, precum nici Hugh – își dădea acum seama – nu-l plăcuse pe el. Ciudata înfățișare a lui Hugh – deși atât de covârșitor fusese efectul reîntâlnirii cu Yvonne, încât nici măcar nu realizase impresia de ciudățenie care, mai târziu, la Parián, îi îngăduise să-l recunoască de îndată – părea a fi doar o caricatură a felului caustic-amabil în care consulul obișnuia a-și descrie fratele vitreg. Vasăzică, ăsta era copilul despre care monsieur Laruelle își aducea vag aminte că auzise vorbindu-se cu ani în urmă! Într-o jumătate de oră îl și calificase – și o terminase cu el – ca fiind un pisălog lipsit de simțul răspunderii, de profesie ideolog, un ideolog de salon, înfumurat și timid în fond, însă arborând un aer romantic de extravertit. Hugh, în schimb, care din felurite pricini nu fusese „pregătit" de consul pentru a face cunoștință cu monsieur Laruelle, îl privea desigur ca pe un și mai ridicol tip de pisălog, estetul vârstnic, inveteratul becher libidinos, dăruit față de femei cu un fel de a fi oarecum mieros-stăpânitor. Ulterior însă trăiseră o veșnicie întreagă de-a lungul a trei nopți nedormite: durerea și uimirea iscată de o catastrofă de neînțeles îi apropiaseră pe unul de celălalt. În cursul orelor care s-au scurs după ce răspunsese chemării telefonice a lui Hugh, din Parián, monsieur Laruelle aflase multe în legătură cu Hugh: despre speranțele, temerile, autoînșelările și deznădejdile lui. Iar când Hugh plecase, i se păruse că-și pierduse propriu-i fiu.

Fără a lua aminte la faptul că era îmbrăcat în costum de tenis, monsieur Laruelle se cățăra pe taluz. „Și totuși, aveam dreptate, își spuse lui însuși când, ajuns pe creasta dâmbului, se opri să respire adânc, „aveam dreptate ca, după ce se dăduse în sfârșit de consul (în răstimp se ivise și grotesc patetica situație în care, deși până atunci el mai că nici nu existase, a fost pentru prima oară stringentă nevoie de dânsul, nevoie la Quauhnahuac de un consul britanic căruia să i te poți adresa), aveam dreptate a susține că Hugh ar fi trebuit să înlăture orice scrupule convenționale și să folosească din plin ciudata codeală a «poliției» de a-l reține – dorința ei, s-ar fi zis, de-a se descotorosi de dânsul, când foarte logic era să-l fi reținut ca martor în ceea ce, măcar dintr-un anumit punct de vedere, se putea socoti acum, în perspectiva timpului trecut, un «caz» – și că ar fi trebuit cât mai curând cu putință să se urce pe vaporul acela care prin bunăvoința proniei îl aștepta la Vera Cruz. Monsieur Laruelle își întoarse privirea înspre gară; Hugh lăsa un gol. Într-un anume sens, el o ștersese, luând cu sine ultimele lui iluzii. Căci Hugh, la douăzeci și nouă de ani, încă mai visa, chiar și atunci, să schimbe lumea (alt mod de a o spune nu există) prin faptele sale – exact așa cum, Laruelle, la patruzeci și doi de ani, nici el nu renunțase încă la nădejdea de a o schimba datorită marilor filme ce-și propunea, într-un fel ori altul, să toarne. Dar azi, iată că astfel de visuri păreau absurde și zadarnice. La urma urmei, făcuse niște filme mari, în măsura în care s-a putut vorbi de mari filme în trecut. Și după câte știa, ele nu preschimbaseră câtuși de puțin lumea. Oricum, dovedise oarecare identitate cu Hugh. Se ducea mâine, și el ca și Hugh, la Vera Cruz; și tot ca și Hugh, nu știa dacă vaporul ce-o să-l ducă avea să ajungă vreodată în port…

Drumul lui monsieur Laruelle trecea peste câmpuri pe jumătate cultivate și mărginite de înguste cărărui prin iarbă, poteci bătătorite de plantatorii de cactuși care se înapoiau acasă de la muncă. Până pe aici, era o plimbare favorită a lui, deși n-o mai făcuse dinainte de perioada ploilor. Frunzele cactușilor te îmbiau prin prospețimea lor; copacii verzi, săgetați de lumina soarelui în asfințit, ar fi putut fi niște sălcii plângătoare legănându-se în bătaia vântului vijelios care se stârnise; un lac de galbenă lumină solară se ivi ochilor în depărtare, la poalele frumoaselor dealuri, aidoma unor pâini. Seara însă, acum, avea într-însa ceva mohorât. Spre miazăzi se îngrămădeau nori negri. Soarele turna sticlă topită pe câmpuri. În asfințitul frământat vulcanii păreau înfricoșători. Monsieur Laruelle călca repede în pantofii lui de tenis, grei și trainici – pe care de mult s-ar fi cuvenit să și-i fi înlocuit – și-și balansa în mers racheta. Îl cuprinsese din nou o senzație de teamă, senzația de a fi, după atât amar de vreme, și în această ultimă zi petrecută aici, încă, da, încă și totuși un străin. Patru ani, aproape cinci, și el tot se mai simțea ca un pribeag pe o altă planetă. Nu pentru că asta i-ar fi ușurat câtuși de puțin plecarea, deși avea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vadă iarăși, în curând, Parisul. Ei, da! Cu privire la război, îl încercau puține emoții, în afară de convingerea că războiul este ceva rău. Una din tabere avea să învingă. Și în oricare eventualitate, viața va fi grea. Deși, dacă îl pierdeau Aliații, va fi și mai grea. Și în oricare eventualitate, fiecare avea să trebuiască să-și ducă mai departe propria-i luptă.

Cât de neîncetat, cât de izbitor se schimba peisajul! Câmpurile, acum, se înfățișau pline de bolovani; iată un șir de copaci morți. Un plug părăsit, profilat pe cer, își înălța brațele către tării, în semn de mută implorare; o altă planetă, cugetă el din nou, o stranie planetă unde, dacă priveai nițel mai departe, dincolo de Tres Marias, puteai simultan găsi toate soiurile de peisaj, Cotswolds, Windermere, New Hampshire, pajiștile din Eure-et-Loire, chiar și dunele cenușii din Ceshire, chiar și Sahara, o planetă pe care, cât ai clipi din ochi, puteai trece de la o climă la alta ori, dacă așa te-ar fi dus gândul, puteai, traversând o șosea, să tai trei civilizații; dar și frumoasă, frumusețea nu i-o putea tăgădui nimeni, fatală ori purificatoare, după împrejurări, frumusețea paradisului pământesc însuși.

Dar el, în paradisul ăsta pământesc, ce făcuse? Își făcuse câțiva prieteni. Își agonisise o ibovnică mexicană, cu care se tot certa, și mulți frumoși idoli maya, pe care nu-i va putea scoate din țară, și câte și mai câte…

Monsieur Laruelle se întrebă dacă avea să plouă; uneori, deși rar, se întâmpla să plouă pe vremea aceasta a anului, bunăoară ca și anul trecut; plouase când n-ar fi trebuit să plouă. Iar norii aceia dinspre miazăzi erau nori de furtună. Își închipuia că poate mirosi ploaia și-i trecu prin minte gândul că nimic nu i-ar face mai multă plăcere decât să fie ud, ud leoarcă până la piele, să meargă tot înainte prin ținutul acesta sălbatic, în costumul ăsta de flanel alb strâns pe corp, din ce în ce mai ud; tot mai ud. Ridică ochii spre nori: cai negri și iuți zburdând sus pe cer, în înalturi. O neagră furtună izbucnind când nu-i era vremea! Iată ceva asemenea dragostei, cugetă el: o dragoste care vine prea târziu. Doar atât că nu-i urma nici o liniște sănătoasă, ca-n clipele când mireasma serii ori apusul molcom al soarelui revine ca și căldura asupra pământului surprins! Monsieur Laruelle își iuți pașii încă și mai departe. Iar de-ar fi ca o asemenea dragoste să te lase mut, orb, nebun, mort – soarta nu ți-ar fi schimbată de nici o metaforă. Tonnerre de Dieu¹¹… Nici o sete nu-i potolită cândva de faptul numai de a spune cu ce seamănă o dragoste care vine prea târziu.

Orașul se afla acum aproape chiar în dreapta lui și deasupră-i, căci monsieur Laruelle umblase numai pe ulucul văii de când plecase din Casino de la Selva. Din câmpul pe care-l tăia în două, putea să vadă, peste copacii povârnișului de deal și dincolo de întunecata siluetă a fortificatului Palat Cortez, uriașa roată pano­ramică, deja aprinsă, învârtindu-se încet în piața din Quauhnahuac; își închipui că poate chiar desluși zgomotul râsului omenesc țâșnind din luminatele bărcuțe și, apoi, acea ușoară amețeală produsă de vocile care cântă, care scad în intensitate, care pier în bătaia vântului, și până la urmă se sting de tot. O melancolică melodie americană, St Louis Blues, ori așa ceva, era purtată peste câmpuri până la urechile lui, aducând uneori o erupție de muzică suflată de o adiere blândă, din care se răspândea o împroșcătoare bolboroseală părând nu atât a se sparge de zidurile și turnurile periferiei, cât a se lovi de ele cu zgomot surd; apoi, cu un geamăt, bolboroseala aceea era din nou absorbită în depărtări. Se pomeni în aleea care ducea prin curtea fabricii de bere până-n șoseaua Tomalin. Ajunse la drumul spre Alcapancingo. Trecu o mașină și în vreme ce, cu fața întoarsă, aștepta să se ostoiască praful stârnit, își aminti de lenta plimbare în mașină cu Yvonne și cu consulul jur-împrejurul albiei lacului mexican, el însuși cândva crater ai unui uriaș vulcan, și revăzu geana orizontului îmblânzită de praf, autobuzele trecând și zbârnâind prin norii de colb învolburat, flăcăii înfiorați stând pe camioane și înfruntând moartea năprasnică, îmbrobodiți la cap spre a-și apăra fețele de trombele pulberii (și era, în gesturile lor, o măreție, Laruelle o simțise întotdeauna, era un fel de simbolism anticipând viitorul, în vederea căruia asemenea pregătiri cu adevărat mari fuseseră făcute de un popor eroic, de vreme ce peste tot în Mexic pot fi văzute camioanele acelea bubuitoare în care trec tinerii constructori, flăcăi stând drept în picioare, cu pantalonii fluturându-le puternic și cu picioarele răscrăcărate voinicește) și, în lumina soarelui, pe dealul rotund, singuratecul fascicul de colb înaintând, dealurile – întunecate de praf din vecinătatea lacului ca niște insule sub rafale de ploaie. Consulul, a cărui veche casă acum monsieur Laruelle o putea zări sus pe povârniș, dincolo de barranca, consulul păruse și el destul de fericit atunci, hoinărind pe lângă Cholula cu ale sale trei sute șase biserici și două frizerii – una Dichisul, alta Haremul –, și urcându-se mai apoi pe ruinata piramidă, cu privire la care susținuse plin de înfocare că e Turnul Babel cel adevărat. Cât de admirabil ascunsese ceea ce trebuie să fi fost babilonia gândurilor din el!

Doi indieni în zdrențe se apropiau prin colb de monsieur Laruelle; ei se ciorovăiau, însă cu concentrarea adâncă a unor profesori universitari care se plimbă într-un apus de vară prin Sorbona. Glasurile lor, gesturile inimilor delicate și murdare aveau ceva incredibil de rafinat și de gingaș. Ținuta lor evoca majestatea principilor azteci, iar fețele lor pe aceea a enigmaticelor sculpturi oferite vederii de ruinele din Yucatan:

– perfectamente borracho…

– completamente fantástico…

– Si, hombre, la vida impersonal…

– Claro, hombre.

– Positivamente!

– Buenas noches!

– Buenas noches!¹²

Trecură în beznă. Roata panoramică se făcu nevăzută: zgomotul bâlciului, muzica, în loc să se apropie, încetaseră vremelnic, monsieur Laruelle rămase privind către apus; adevărat cavaler din vechime, având racheta de tenis drept scut și lanterna drept tolbă, el visă o clipă la bătăliile cărora sufletul le supraviețuiește spre a pribegi pe locurile unde ele au fost purtate. Avusese de gând s-o ia pe un alt drum, la dreapta, drum care trecea prin fața fermei model unde Casino-ul de la Selva își păștea caii și care ducea de-a dreptul în strada unde locuia el, în Calle Nicaragua. Dând însă ascultare unui subit impuls, o luă la stânga de-a lungul străzii care trecea prin fața închisorii. Simțea o nedeslușită dorință, în această ultimă noapte, să-și ia rămas-bun de la ruina palatului lui Maximilian.

Spre miazăzi, un uriaș arhanghel, negru precum tunetul, se înfiripa din apele Pacificului. Și totuși, la urma urmei, furtuna își secreta propria-i liniște tainică… Pasiunea lui pentru Yvonne (de va fi fost ori nu o actriță într-adevăr bună, asta era altă chestiune, nu-i grăise altceva decât adevărul spunându-i că ar fi fost mai mult decât bună în oricare din filmele făcute de el) îi reaprinsese în inimă, într-un fel pe care i-ar fi fost cu neputință a și-l lămuri, amintirea acelei zile când, singur, plimbându-se pe pajiștile de la Saint Près, adormitul sat franțuzesc bogat în răstoace, stăvilare și părăsite mori de apă, unde locuia, văzuse ridicându-se molcome și minunate și cu nemărginită frumusețe deasupra miriștilor doldora de flori sălbatice, înălțându-se încet în lumina soarelui, așa cum mai înainte cu veacuri, pelerinii care bătătoriseră și ei aceleași câmpuri le văzuseră înălțându-se, turlele gemene ale catedralei de la Chartres. Dragostea lui adusese o pace, de vai! mult prea scurtă durată, care semăna în chip ciudat cu însăși vraja și puterea de atracție a catedralei înseși, odinioară; de fiecare uliță din Chartres se îndrăgostise, ca și de cafeneaua din care putea privi catedrala navigând de-a pururi profilată în nori, iar vraja nu o putea rupe nici măcar faptul că ajunsese a fi scandalos de afundat – acolo – în datorii. Monsieur Laruelle continuă să înainteze repede către palat. Și nici vreo altă remușcare, față de nenorocirea consulului, nu rupsese cealaltă vrajă, cincisprezece ani mai târziu, aici la Quauhnahuac! Dacă-i vorba pe-așa, cugetă monsieur Laruelle, ceea ce-i unise pe consul și pe el, pentru un timp, chiar după ce Yvonne plecase, nu a fost nici din partea unuia, nici din a celuilalt remușcarea. A fost, poate, în parte, mai mult jinduirea după acea iluzorie mângâiere, aproape la fel de satisfăcătoare ca și apăsarea cu limba a unei măsele dureroase, ce putea fi obținută din tacita amăgire a amândurora, cum că Yvonne încă mai este cu ei, acolo.

Ah! dar toate lucrurile acestea ar fi putut părea un motiv îndeajuns de temeinic spre a pune întreg pământul între ei doi și Quauhnahuac! Totuși, nici unul din dânșii nu-l pusese. Iar acum monsieur Laruelle putea simți povara tuturor acestor lucruri apăsându-l din afară, ca și cum ea ar fi fost transferată acelor munți purpurii, jur împrejurul lui, atât de misterioși, cu tainicele lor mine de argint, atât de retrași, deși nespus de apropiați, atât de liniștiți, iar din munții aceia emana o stranie forță melancolică, încercând să-l țină aici trupește, forță ce reprezenta o apăsătoare greutate, greutate a multor lucruri, dar mai ales greutatea mâhnirii.

Trecu printr-un câmp unde o mașină Ford spălăcită, o adevărată epavă, fusese împinsă pe-o pantă sub un tufăriș; două cărămizi fuseseră așezate sub roțile-i din față spre a împiedica o pornire involuntară din loc. „Ce aștepți aici?" – îi veni a i se adresa mașinii, simțind un fel de afinitate, de simpatie pentru acele rămășițe de capotă ce tot își mai fluturau tăbliile în bătaia vântului… Iubitule, de ce am plecat? De ce m-ai lăsat să plec? Nu lui monsieur Laruelle îi fuseseră adresate aceste cuvinte de pe acea mult amânată carte poștală a lui Yvonne, acea carte poștală pe care consulul trebuie s-o fi vârât dinadins și cu gânduri rele sub pernă, cândva în ultima dimineață – dar cum de ar putea ști cineva anume când? –, ca și cum consulul ar fi calculat totul, știind că monsieur Laruelle o va afla exact în momentul în care Hugh, întâmplător, îl va chema la telefon din Parián. Parián! La dreapta lui se ridicau zidurile închisorii. De sus, de pe turnul de pază, abia vizibil deasupra zidurilor, doi polițiști se uitau cu binoclurile ba către apus, ba către răsărit. Monsieur Laruelle trecu râul pe un pod, apoi apucă scurtătura printr-un vast luminiș al pădurii, de bună seamă înadins folosit drept grădină botanică. Dinspre sud-est sosiră roind păsări, păsăruici negre, urâte și totuși cu corpul prea alungit, oarecum asemenea unor monstruoase insecte, aducând a ciori, cu greoaie cozi lungi și cu un zbor unduit, zvâcnit, trudit. Tulburătoare ale ceasurilor de amurg, ele își urmau înfrigurate drumul spre casă, ca-n fiecare seară, să-și caute somnul pe crengile copacilor din zócalo, care până la înnoptare va răsuna de strigătele lor neîncetat, pătrunzător, mecanic. Împrăștiindu-se, stridentul stol trecu, repezit și ciorovăitor. Când Laruelle ajunse în dreptul palatului, soarele se culcase.

În pofida unui simțământ de amour propre, îi păru de îndată rău că o luase pe acolo. În semiobscuritate s-ar fi putut ca dărâmatele coloane roz să fi așteptat sosirea lui spre a se prăbuși peste el; bazinul, acoperit cu o spumă verde, cu treptele smulse de la locul lor, atârnau de un singur cârlig putred, prea aproape deasupra capului său. Capela părăginită, mirosind urât, năpădită de buruieni, zidurile năruite, împroșcate cu urină, pe care se furișau scorpionii – arhitravele distruse, arhivolta sumbră, treptele alunecoase acoperite cu excremente –, locul acesta unde odinioară sălășluise dragostea, părea a fi o scenă dintr-un coșmar. Iar Laruelle era sătul de coșmaruri. Franța, nici măcar în travesti austriac, n-ar fi trebuit să se mute în Mexic, își spuse el. Maximilian avusese și el parte de nenoroc în palatele sale, sărmanul. Ce le-o fi venit să dea și celuilalt fatal palat din Trieste tot numele de Miramar, acolo unde Carlotta și-a pierdut mințile și oricine a trăit vreodată între acele ziduri, începând cu împărăteasa Elisabeta a Austriei și sfârșind cu arhiducele Ferdinand, n-a avut parte decât de o moarte năprasnică? Și totuși, cât de mult trebuie să fi iubit această țară cei doi singurateci în surghiun, împurpurați, ființe omenești și ei, la urma urmei, îndrăgostiți scoși din mediul lor – din Edenul lor, care și fără a ști bine de ce, chiar sub ochii lor, se prefăcea într-o temniță și începea să miroasă a fabrică de bere, lăsându-i până la sfârșit să aibă parte de o singură măreție, aceea a tragediei. Strigoi. Ca și la cazinou, strigoii trăiau desigur și aici. Și un strigoi care încă mai spunea: „Ursita noastră este să venim aici, Carlotta. Privește la această glorioasă, chinuită țară, la munții, văile și vulcanii ei – frumoasă dincolo de orice închipuire. Și unde mai pui că-i a noastră! Hai să fim buni și întreprinzători și să ne arătăm vrednici de ea! Mai erau însă și strigoi care se certau: „Nu, pe tine te-ai iubit, ți-ai iubit nefericirea mai mult decât pe mine. Asta dinadins ai adus-o asupră-ne. „Eu? „Tu mereu ai avut în juru-ți oameni care să aibă grijă de tine, să te iubească, să te folosească, să te conducă. Le-ai dat ascultare, tuturor, doar mie nu, mie care te-am iubit cu adevărat. „Nu, tu ești singura ființă pe care am iubit-o vreodată. „Vreodată? Te-ai iubit numai pe tine însuți. „Nu, pe tine, întotdeauna pe tine te-am iubit, trebuie să mă crezi, te rog; trebuie să-ți aduci aminte cum făceam întotdeauna planuri să plecăm în Mexic. Îți amintești?… Da, ai dreptul. Am avut, împreună cu tine, un prilej unic. Un asemenea prilej nu se va mai ivi!" Și, dintr-odată, așa cum se aflau, se porniră pe plâns amândoi, amarnic.

Dar nu vocea lui Maximilian, ci pe cea a consulului ar fi putut-o mai degrabă auzi monsieur Laruelle în palat; și-și aminti, în vreme ce-și vedea mai departe de drum, bucuros de a fi nimerit în sfârșit în Calle Nicaragua, fie chiar la capătul străzii, de ziua când dăduse peste consul și peste Yvonne îmbrățișându-se acolo; nu foarte mult timp după sosirea lor în Mexic, și cât de diferit i se păruse palatul atunci! Monsieur Laruelle își încetini pasul. Vântul slăbise. Își descheie haina de tweed englezesc (cumpărată totuși de la magazinul High-Life – pronunțat icilif – din Mexico City) și-și desfăcu fularul albastru cu picățele. Seara era neobișnuit de apăsătoare. Și cât de tăcută. Nici un zgomot, nici un strigăt nu-i mai ajungea la urechi. Nimic, decât grosolanul sunet al pașilor săi lipăind în noapte… Nicăieri, țipenie de om. Monsieur Laruelle se simțea și nițel stingherit, pantalonii îl cam strângeau. Se îngrășa prea mult, se și îngrășase din cale afară de mult în Mexic, ceea ce prezenta un alt ciudat motiv pentru care oamenii ar putea pune mâna pe arme, motiv ce nu-și va croi niciodată drum până-n paginile ziarelor. Cu un gest absurd își flutură racheta de tenis prin aer, efectuând mișcările de serviciu, de retur; dar era prea grea și uitase că n-o scosese din cutia ei. Trecu dincolo de ferma model, situată la dreapta lui, trecu de clădiri, de câmpuri, de dealurile peste care tăbărâseră acum umbrele și peste care întunericul se lăsa repede. Roata panoramică se făcu din nou văzută, însă vârful ei ardea în tăcere sus pe deal, aproape chiar în fața ochilor lui, apoi apărură deasupră-i copacii. Drumul, care era infect și plin de hârtoape, cobora aici abrupt la vale; se apropia de podețul de peste barranca, râpa adâncă. La jumătatea podețului se opri; își aprinse o nouă țigară de la aceea pe care o fumase și se aplecă peste parapet, privind în jos. Era prea întuneric însă ca să poată vedea până-n fund; iată finalitate într-adevăr – și ce clivaj! Quauhnahuac, din acest punct de vedere, era aidoma cu vremile: oriunde îți îndreptai ochii, te aștepta genunea la orice cotitură! Dormitor pentru vulturi și oraș moloh! Când Hristos se afla răstignit pe cruce – așa spunea hieratica legendă, purtată pe valurile mărilor –, pământul se despicase de la un capăt la altul al țării acesteia, deși coincidența, atunci, nu va fi putut impresiona pe nimeni! Pe podețul ăsta îi propusese odată consulul să facă un film despre Atlantida. Da, aplecat și el tot așa, beat, însă stăpânindu-se, coerent, nițel întărâtat, nițel nerăbdător – era una dintre acele ocazii în care consulul, deși amețit, nu-și băuse mintea –, îi vorbise despre duhul genunii, zeu al furtunii, huracán, „mărturisind în mod atât de sugestiv în sprijinul existenței unor legături între cele două părți ale Atlanticului". Dumnezeu știe ce-o fi vrut să spună!

Deși nu era prima dată când consulul și el stătuseră să se uite într-o prăpastie. Căci mai fusese, desigur – acum câte veacuri, și cine ar fi putut-o uita oare? – „Șanțul iadului; și cealaltă întâlnire acolo care părea că prezintă oarecare legătură tainică cu întâlnirea de mai târziu de la palatul Maximilian… Fusese oare atât de extraordinar faptul că dăduse aici la Quauhnahuac peste consul, faptul de a fi aflat că vechiul lui tovarăș de joacă – anevoie l-ar fi putut numi coleg de școală –, pe care nu-l mai văzuse de un sfert de veac, locuia, fără ca s-o știe, chiar pe aceeași stradă cu el, și asta de vreo șase săptămâni? Probabil că nu; probabil că era doar vorba de una dintre acele coincidențe lipsite de sens ce pot fi denumite „jocuri predilecte ale zeilor. Dar și cât de vie îi răsărea din nou în minte acea veche vacanță de pe litoralul englezesc!

Monsieur Laruelle, născut la Languion, în ținutul lui Moselle, dar al cărui tată, un filatelist avut, cu purtări de om de modă veche, se mutase la Paris, își petrecea de obicei vacanța de vară ca școlar, cu părinții lui, în Normandia. Courseulles, în departamentul Calvados, pe malul Canalului Mânecii, nu era o localitate la modă. Câtuși de puțin. Găseai acolo câteva pensiuni bătute de vânturi, câteva mile de jalnice dune de nisip, și marea era rece. Dar la Courseulles, totuși, în vara toridă a anului 1911, venise familia vestitului poet englez Abraham Taskerson, aducând cu dânsa pe ciudatul și micuțul orfan anglo-indian, o făptură îmbufnată, în vârstă de cincisprezece ani, atât de sfioasă și totuși, în chip tare ciudat, atât de închisă în sine, scriind versuri pe care bătrânul Taskerson (rămas acum acasă) pare-se că-l și încuraja să le scrie, și care uneori izbucnea în plâns, dacă se rostea în prezența lui cuvântul „tată ori cuvântul „mamă. Jacques, de aproape aceeași vârstă, simțise o bizară atracție față de acel băiat: și dat fiind că băieții Taskerson – cel puțin vreo șase la număr, majoritatea mai în vârstă și, după câte s-ar fi zis, ținând parcă de o specie mai dură, deși de fapt rude colaterale ale tânărului Geoffrey Firmin – manifestau tendința de a-și alcătui banda lor aparte și de a-l lăsa singur pe flăcăiașul nostru, date fiind aceste lucruri, Jacques se vedea deseori cu Geoffrey. Ei hoinăreau împreună pe țărm, cu două vechi bastoane în mână, niște bastoane cu vârf de fier, și cu vreo câteva nenorocite mingi de golf, niște mingi de gutapercă, sortite a fi festiv azvârlite în mare la sfârșitul ultimei lor după-amiezi de vacanță. „Jeffrey deveni „Frate dragă. Mère Laruelle, pentru care totuși el era „acel tânăr și frumos poet englez", îl îndrăgea de asemenea. Mère Taskerson prinsese simpatie de băiețelul franțuz: rezultatul – Jacques a fost poftit să-și petreacă luna septembrie în Anglia, la familia Taskerson, unde Geoffrey avea să stea până la începutul anului școlar. Tatăl lui Jacques, al cărui gând era să-și trimită fiul într-o școală englezească până la împlinirea vârstei de optsprezece ani, nu se împotrivi invitației. El admira îndeosebi ținuta dreaptă și bărbătească a Taskersonilor… Și iată deci cum apăru monsieur Laruelle la Leasowe.

Acest Leasowe, pe coasta de nord-vest a Angliei, era un soi de versiune adultă, civilizată a localității Courseulles. Taskersonii locuiau într-o casă confortabilă a cărei curte din spatele clădirii răspundea într-un frumos și unduitor teren de golf, dând c-un capăt în mare. Sau în ceea ce arăta să semene a mare; adică de fapt estuarul, lat de șapte mile, al unui râu: cai albi, către Soare-Apune, însemnau acolo punctul de unde începea întinsul adevăratei mări. Munții sterpi și negri și înnourați ai Țării Galilor, cu câte un pisc îmbrăcat în zăpadă spre a-i aminti lui Geoff de India, se întindeau dincolo de râu. În cursul săptămânii, când li se îngăduia să se joace, terenul era pustiu: macii de mare, gălbui și zdreliți, fluturau prin încâlcita iarbă de mare. Pe țărm surprindeai rămășițele unei păduri antedeluviene, cu bușteni negri și urâți care ieșeau la iveală, iar ceva mai sus, un vechi far pustiu, semănând parcă a buturugă. Exista o insulă în estuar, cu o moară de vânt pe ea, aducând a ciudată floare neagră; în vreme de reflux, puteai merge călare pe măgar până la farul acela. Fumul cargoboturilor trecând în larg, dinspre Liverpool plutea jos, pe linia orizontului. Peisajul dădea o impresie de vastitate și de gol. Numai la sfârșit de săptămână se ivea un oarecare neajuns în sălașul lor: deși sezonul se apropia de sfârșit, iar cenușiile hoteluri cu instalații hidropatice se goleau treptat, terenul de golf era toată ziua ticsit de negustori din Liverpool, care-și jucau partidele în echipe de câte patru. De sâmbătă dimineața și până duminică seara o neîntreruptă grindină de mingi de golf zburând în afara limitelor terenului bombarda acoperișul. Devenea atunci o plăcere să te duci cu Geoffrey în oraș, un oraș încă plin de fete drăguțe și vesele, și să te plimbi pe străzile însorite și bătute de vânt ori să urmărești vreunul din spectacolele teatrelor de păpuși de pe țărm. Dar mai plăcut decât orice era să te plimbi pe lacul maritim într-un iaht închiriat, lung de douăsprezece picioare, pe care Geoffrey îl manevra cu îndemânare.

Fiindcă și Geoffrey, și el – întocmai ca la Courselles – erau multă vreme lăsați singuri, iar Jacques înțelegea acum mai limpede pentru care pricină își petrecea atât de puțină vreme cu Taskersonii în Normandia; băieții aceia erau niște nemaipomeniți și nemaiîntâlniți amatori de drumeție. Să umbli pe jos douăzeci și cinci ori treizeci de mile pe zi era pentru ei o nimica toată. Dar ceea ce părea și mai ciudat, ținând seama că nici unul dintr-înșii încă nu ieșise din școală, consta în faptul că erau și niște nemaipomeniți și nemaiîntâlniți băutori. Într-o plimbare de doar douăzeci și cinci de mile, ei se opreau la tot atâtea crâșme și dădeau pe gât, la fiecare popas, câte o halbă ori două de bere tare. Chiar și cel mai mic dintre ei, care nici nu împlinise bine cincisprezece ani, își onora porția lui de șase halbe într-o după-amiază. Iar dacă se întâmpla ca vreunuia să i se facă rău și să verse, apoi cu atât mai bine. Însemna că i se creaseră noi spații de îngurgitare. Nici Jacques – al cărui stomac era slab, deși obișnuit acasă cu o oarecare cantitate de vin – și nici Geoffrey, căruia gustul berii nu-i plăcea, și care de altfel urma cursurile unei foarte stricte școli wesleyene¹³, nu puteau ține pasul acelui medieval ritm. De altfel, întreaga familie bea peste măsură de mult. Bătrânul Taskerson, un om blând și ager, își pierduse unicul copil care moștenise de la el, tatăl, într-o oarecare măsură, vocația literară; seară de seară, bătrânul ședea dus pe gânduri în camera lui de lucru, cu ușa deschisă, bând așa ceasuri întregi, cu pisicile lui cocoloșite în poală, cu foile ziarului de seară foșnind dezaprobator, de departe, la adresa celorlalți fii, care și ei zăceau ore întregi bând pe rupte în sufragerie. Acasă la ea, doamna Taskerson era o cu totul altă femeie, simțind poate mai puțin aici nevoia de a face vreo impresie bună; stătea cu fiii săi, ce frumos chip îmbujorat! pe jumătate dezaprobatoare și ea, însă ținând cu voioșie totuși piept celorlalți, până ce cu toții ajungeau mototol sub masă. Drept e că băieții porneau de obicei la treabă gata abțiguiți. Nu pentru că ar fi fost ei din soiul celor ce pot fi văzuți cum se clatină pe drum din gard în gard. Era un punct de onoare pentru dânșii ca, pe măsură ce se chercheleau mai vârtos, să vrea să pară mai treji. În general, toți umblau grozav de țepeni, cu umerii dați îndărăt, cu ochii ațintiți drept înainte, ca niște soldați la paradă; abia spre scăpătatul zilei mergeau tare-tare cătinel, cu aceeași „voinicească ținută dreaptă", ca să nu mai lungim vorba, care-l impresionase atât de mult pe tatăl lui monsieur Laruelle. Chiar și așa, nu era însă deloc un spectacol neobișnuit să dai, dimineața, de întreaga familie dormind pe dușumeaua din sufragerie. Și totuși, nimeni dintre ei nu părea să resimtă cel mai mic rău din pricina asta. Iar cămara era întotdeauna doldora de butoaie de bere, aflate la îndemâna oricui s-ar fi întâmplat să înseteze. Sănătoși tun și puternici pe deasupra, băieții mâncau ca lupii. Și înghițeau niște uluitoare cantități de cârnați și de tobă cunoscută sub numele de tobă neagră ori de tobă în sânge, un soi de amestec de măruntaie tăvălite prin făină de ovăz, cu privire la care Jacques se temea – boudin¹⁴, cum, nu știi, Jacques? – să nu-i fie lui sortite, nici măcar în parte, în timp ce „Frate dragă, adesea desemnat acum și drept „Firmin ăla, stătea rușinat și stingher în fața paharului de bere blondă și se străduia sfios a duce o conversație cu domnul Taskerson.

Era greu, la prima vedere, să pricepi ce căuta la drept vorbind „Firmin ăla" în sânul unei atât de nepotrivite familii. El nu împărtășea nici o apucătură comună cu băieții Taskerson și nici măcar nu umbla la aceeași școală cu ei. Totuși, era ușor de constatat că rudele care-l trimiseseră acolo procedaseră cu cele mai bune intenții din lume. „Geoffrey e cu