Chira Chiralina

De Panait Istrati

"Chira Chiralina" este o nuvela scrisa de Panait Istrati în limba franceza si tradusa in limba romana.
„Cert, Chira, in toate limbile in care se afla tradusa, a mers in fruntea tuturor lucrarilor mele, asa cum e cazul si in frantuzeste. E din tot ce am scris, povestea care a intrunit toate sufragiile si a miscat toate

• Limbă: Română
• Editor: SC Active Business Development SRL
• Data lansării: 29 iul. 2017
• ISBN: 9786069833742

Previzualizare carte

Chira Chiralina

de Panait Istrati

~~**~~

Published by My Ebook Publishing House

Book: Chira Chiralina de Panait Istrati

Public Domain

~~**~~

I – STAVRU

Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu acelaşi nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat şi necăjit.

–  Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Şi cred că am tot dreptul să înţeleg viaţa cum o simt.

Erau orele şase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porţi principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii zburau de colo-colo, zăpăciţi. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colţurile ascunse ale grădinii, unde perechi de tineri se îmbrăţişau amoros şi deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenţie nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat –  amestec îmbălsămat de miros de flori –  şi se gândea la ceea ce nu putea înţelege.

El nu înţelegea mai ales împotrivirea mamei sale la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naştere la o ceartă violentă între mamă şi fiul ei unic. Adrian îşi zicea:

Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspectă, servitorul plăcintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case şi, pe deasupra, o fostă slugă a aceluiaşi plăcintar! Şi dacă mâine am să mă duc în altă ţară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit ca o haimana?.

Aţâţat, el lovi din picior:

Ei drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pe omul ăsta, fiindcă e mai deştept ca mine, mai învăţat, şi fiindcă rabdă mizeria fără să se plângă. Cum? Pentru că nu vrea să-şi strige pe acoperişuri numele, ţara şi numărul dinţilor care îi lipsesc, nu e decât o haimana?... Ei bine, eu vreau să fiu prietenul acestei haimanale! Şi sunt foarte fericit de asta.

Adrian îşi continuă maşinal plimbarea, odată cu critica mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; şi totul îi păru absurd:

"Şi povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece ani şi ea se gândeşte să-mi arunce o neroadă în spinare,

o neroadă sau poate o puioasă, care să mă copleşească cu dragostea ei şi să facă din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să prăseşti la proşti, să umpli lumea de sclavi şi să devii însuţi primul sclav al acestei prăsile! Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie el şi de zece ori mai suspect! Cât despre învinuirea că trag oamenii de limbă pentru a-i face să vorbească –  pe legea mea, nici eu nu ştiu prea bine de ce-mi place să trag oamenii de limbă! Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească ca Lumina să se facă."

În liniştea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor săgeta aerul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri şi garoafe îl întâmpină.

Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul şi Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice care scânteiau pe vapoarele ancorate în port şi pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă.

Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găseşti pe unul din aceste pacheboturi, care alunecă pe mări şi descoperă alte ţărmuri, alte lumi!...

Necăjit de a nu-şi putea împlini dorul, el porni din nou cu capul în jos; dar se auzi deodată chemat din urmă:

–  Adrian!

Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse, sta un om, cu picioarele încrucişate, şi fuma. Miopia şi întunericul împiedicară pe Adrian să-l recunoască. Omul se ridică, şi Adrian se apropie de el oarecum contrariat, când o exclamaţie de bucurie îi scăpă:

–  Stavru!

Îşi strânseră mâinile şi Adrian se aşeză alături.

Stavru, negustor ambulant –  numit limonagiul din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri –  era văr de-al doilea, după mamă, cu Adrian, şi o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieţilor de viaţă din mahala. El era acum uitat, îngropat sub dispreţul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu treizeci de ani în urmă.

De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab şi foarte zbârcit; ochii săi albaştri şi mari, când deschişi şi sinceri, când ascunşi şi vicleni, după împrejurări, înfăţişau toată viaţa lui Stavru. Existenţa de burlac hoinar, zvârlit de ici-colo de natura lui nomadă şi ciudată; viaţa prinsă la vârsta de douăzeci şi cinci de ani în tristul angrenaj al societăţii (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă şi sentimentală), din care ieşi după un an acoperit de ruşine, cu inima sfâşiată, cu caracterul falsificat.

Adrian cunoştea vag povestea. Mamă-sa, fără a intra în amănunte, i-o da exemplu de ticăloşie, dar Adrian trăgea încheieri cu totul opuse; şi nu o dată, cu instinctul care era la baza sufletului său, el se plecase asupra lui Stavru, aşa cum te pleci asupra unui instrument muzical pe care vrei să-l auzi sunând; instrumentul se împotrivise.

De altminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Şi apoi, ce ar fi putut el să spună, derbedeul tuturor iarmaroacelor, băieţandrului răsfăţat şi ţinut din scurt?

Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea –  şi era în adevăr, voia să fie. În costumul său prăpădit şi boţit chiar când era nou; cu înfăţişarea sa de ţăran orăşenit, cu cămaşa necălcată, fără guler, cu aerul său de geambaş hoţoman, el se deda la o paradă de vorbe şi de gesturi care amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decât umilire, dispreţ.

El îşi striga cunoscuţii în plină uliţă cu porecle potrivite şi comice, niciodată supărătoare. Multe dintre ele prinseseră. Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda o jumătate de kilogram de vin, dar după ce ciocnea un pahar, ieşea în curte pentru o mică trebuinţă şi nu se mai întorcea, lăsând pe invitat să plătească! Iar dacă întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: Cutare prieten te aşteaptă în cutare cafenea; aleargă repede!.

Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de ţâri şi cu tabachera. În cursul unei conversaţii, limonagiul scotea din buzunar un cap de ţâr şi-l atârna pe poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca şi se plimba pe stradă cu capul de ţâr atârnat de haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor.

Gluma cu tutunul era şi mai bună. Stavru nu pregeta să acosteze pe orice cunoştinţă îi ieşea în cale şi să-i ceară să răsucească şi el o ţigară, dar de îndată ce era servit, în loc de a înapoia tabachera cu mulţumire, el o băga în propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea, rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o ştergea, se scuza, şi voind s-o bage în buzunarul proprietarului, el o scăpa pe de lături. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pe pavaj!

–  Ah, cât sunt de stângaci!

–  Nu e nimic, răspundea de obicei păcălitul, examinându-şi scula turtită, în vreme ce privitorii se prăpădeau de râs.

Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele pe care le batjocorise o dată.

Astfel, Adrian începuse să iubească acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră, care-l tulburau şi-l încurcau: câteodată în plină glumă şi năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian pironindu-l în ochi cu o privire limpede, liniştită şi stăpânitoare, cum facem când ne uităm în bunii şi naivii ochi ai unui viţel. Atunci el se simţea micşorat de acest limonagiu de bâlci, de acest analfabet. I se părea straniu şi se puse să-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasă şi tulburătoare pa care Adrian o numea în taină celălalt Stavru se arăta rar şi numai pentru el.

Totuşi, într-o zi –  era cu câteva luni înainte de întâlnirea din grădină –  întovărăşind pe limonagiu la băcanul său –  un grec bătrân şi tăcut care-i furniza zahărul şi lămâile –  el văzu deodată apărându-i celălalt Stavru. Adrian se înfipse în ochii lui.

Într-un colţ al magazinului puţin luminat, Stavru cu zbârciturile feţei suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu ochii mari deschişi, ficşi şi luminoşi, privea pe băcanul cu chip umflat şi posac şi zicea, sfios, dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul:

–  Kir Margulis... Merge prost... Nu e cald şi limonada nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele şi zahărul d-tale... Prin urmare, ai înţeles? Nici de data asta nu plătesc. Ce zici? O să fie ca şi celelalte dăţi: dacă mor o să pierzi zece lei.

Şi negustorul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era şi viaţa.

Afară, cu marfa sub braţ, Stavru se grăbea să facă o glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoştinţe şi să sară într-un picior:

–  L-am păcălit, Adrian, l-am tras pe sfoară, şoptea el, la urechea tânărului.

–  Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit deloc, o să plăteşti!

–  Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri... Şi dacă o să mor, o să-i plătească dracu!

–  Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai păcălit: asta ar însemna că eşti necinstit...

–  Poate că sunt...

–  Nu, Stavrule, vrei să mă înşeli; tu nu eşti un om necinstit!

Stavru se opri brusc, îşi trase tovarăşul lângă gard şi luându-şi pentru moment înfăţişarea-i rară, de sfială şi subjugare în acelaşi timp, zvârli în nasul lui Adrian:

–  Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit!

Şi zicând acestea, el voi să-şi reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl reţinu şi-i strigă cu o voce înăbuşită:

–  Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău? Stavru se împotrivea:

–  Nu ştiu!

Şi smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian:

–  Lasă-mă-n pace! strigă el supărat.

Apoi, niţel mai departe, socotind că a jignit pe tânăr, adăugă:

–  Îţi voi spune, când o să-ţi crească tuleile mai mari!

De atunci ei nu se mai văzură: Stavru bătând bâlciurile între martie şi octombrie, iarna vânzând castane coapte, Dumnezeu ştie pe unde. Pe la Brăila, nu venea decât să se aprovizioneze.

Adrian a fost tot atât de mulţumit să-l întâlnească acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fie mulţumite râurile când se unesc cu fluviile când se pierd în sânul mărilor.

Stavru, contrar obiceiului său, a fost mai puţin vorbăreţ şi asta făcu şi mai multă plăcere lui Adrian. Îi examină figura în lumina palidă a serii şi o găsi aceeaşi. Nimeni n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuşi, Adrian băgă de seamă că, pe la tâmple, blondul palid al părului se făcuse alb-fumuriu.

–  Ce ai de te uiţi aşa la mine? întrebă Stavru, plictisit; nu sunt de vânzare.

–  Ştiu, dar aş vrea să-mi dau seama dacă eşti tânăr sau ai început să îmbătrâneşti.

–  Sunt tânăr şi bătrân: ca vrăbiile.

–  Adevărat: ce mai vrăbioi îmi eşti, Stavrule!

Şi după o mică pauză:

–  Nu cumva vrei tabachera mea, ca să mi-o trânteşti niţel pe jos? Asta ţi-ar aminti poate că sunt mereu curios să ştiu de unde vii, unde te duci şi cum îţi merg afacerile?

–  De unde vin şi unde mă duc, n-are nici o importanţă; pot să-ţi spun însă că afacerile nu-mi merg prea rău. Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit! Şi el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian.

–  Asta ţi se întâmplă cam rar, îi replică tânărul; şi pentru ce eşti nemulţumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile?

–  Nu, nu lămâile, ci haimanalele de treabă, de odinioară, s-au rărit.

–  Haimanalele de treabă? exclamă Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot să fie de treabă!

–  Aşa