Casa veseliei

De Edith Wharton

Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți – iar Edith Wharton este unul dintre ei.
Gore VIDAL

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 apr. 2020
• ISBN: 9786063354182

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1862

La 24 ianuarie, se naște la New York Edith Newbold Jones, fiica Lucretiei Rhinelander Jones și a lui George Frederic Jones. Este al treilea copil și unica fiică a familiei.

1866–1872

Familia Jones călătorește în Italia, Spania, Franța, Germania.

1872

Familia se întoarce la New York.

1878

Edith își face debutul cu volumul Verses.

1885

Edith Jones se căsătorește cu Edward Wharton.

1897

Apare The Decoration of Houses, carte scrisă împreună cu arhitectul Ogden Codman.

1899

Publică volumul de povestiri The Greater Inclination.

1900

Apare nuvela Piatra de încercare (The Touchstone).

1901

Publică volumul de povestiri Crucial Instancies.

1902

Apare primul roman al lui Edith Wharton, The Valley of Decision.

Îl întâlnește pe Henry James, de care o va lega o caldă prie­tenie.

1904

Publică volumul de povestiri The Descent of Man and Other Stories.

1905

Apare romanul Casa veseliei (The House of Mirth).

1906

Publică nuvela Madame de Treymes.

1907

Apare romanul The Fruit of the Tree.

Edith Wharton se stabilește la Paris.

1910

Publică volumul de povestiri fantastice Tales of Men and Ghosts.

1911

Publică romanul Ethan Frome.

1912

Apare romanul Obstacole (The Reef).

1913

Edith divorțează de Edward Wharton.

Apare romanul The Custom of the Country.

1915

Publică volumul de articole Fighting France, from Dun­kerque to Belfort.

1916

Apare volumul de povestiri Xingu and Other Stories.

1917

Publică romanul Vara primei iubiri (Summer).

1920

Apare romanul Vârsta inocenței (The Age of Innocence), distins în anul următor cu Premiul Pulitzer.

1922

Publică romanul Glimpses of the Moon.

1923

Apare romanul A Son at the Front.

1924

Publică ciclul de nuvele New Yorkul de altădată (Old New York: False Dawn, The Old Maid, The Spark, New Year’s Day).

1925

Apar romanul Rivalitate (The Mother’s Recompense) și volumul de eseuri The Writing of Fiction.

1926

Publică volumul de povestiri Here and Beyond.

1927

Apare romanul Twilight Sleep.

1928

Publică romanul The Children.

1929

Apare romanul Hudson River Bracketed.

1933

Publică volumul de povestiri Sufletul omului (Human Nature).

1937

La 11 august, Edith Wharton moare la Saint-Brice-sous-Forêt, în Franța. Este înmormântată în Cimetière des Gonards, lângă Paris.

1938

Apare postum romanul neterminat The Buccaneers.

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul 1

Selden se opri surprins. În agitaţia de după-amiază, din uriaşa Gară Centrală, ochii lui avuseseră plăcerea s-o zărească pe domnişoara Lily Bart.

Era într-o luni, la început de septembrie, iar el se întorcea la lucru, după ce dăduse o fugă până la ţară; dar ce făcea oare domnişoara Bart în oraş, în acea perioadă a anului? Dacă ar fi lăsat impresia că vrea să ia un tren, ar fi putut bănui că o surprinsese în momentul când se muta de la una din cele două case de la ţară, care îşi disputau prezenţa ei după ce se încheia sezonul de la Newport; dar aerul ei absent îl nedumerea. Se ţinea departe de mulţime, lăsând-o să treacă pe lângă ea pe peron sau pe stradă şi afişând o expresie nehotărâtă care ar fi putut masca, aşa cum presupunea el, un scop foarte clar definit. Se gândi deodată că poate aştepta pe cineva, dar nu-şi dădea seama de unde această idee. Lily Bart nu se schimbase deloc, totuşi nu putea niciodată s-o vadă fără să-i trezească interesul: era tipic pentru ea să dea întotdeauna naştere la speculaţii, astfel încât până şi cele mai simple acţiuni ale ei păreau rezultatul unor intenţii cu bătaie lungă.

Curiozitatea îi dădu ghes să se întoarcă din direcţia în care mergea drept spre uşă şi să păşească pe lângă ea. Ştia că dacă nu voia să-l vadă, s-ar fi străduit să-l evite, şi îl amuza ideea să-i pună calităţile la încercare.

– Domnul Selden… ce noroc!

Lily Bart veni în întâmpinarea lui zâmbind, aproape nerăbdătoare în hotărârea ei de a-l opri din drum. Două sau trei persoane care treceau pe lângă ei încetiniră pasul ca să-i privească, întrucât domnişoara Bart era o figură care îl făcea să se oprească în loc chiar şi pe navetistul din suburbii, grăbit să prindă ultimul tren.

Selden nu o văzuse niciodată mai radioasă. Capul ei cu trăsături vioaie ieşea în evidenţă pe fundalul culorilor şterse ale mulţimii, făcând-o să se remarce chiar mai mult decât într-o sală de bal, iar sub pălăria şi voalul de culoare închisă îşi recăpăta tonurile tinereşti pe care începuse să le piardă după unsprezece ani de nopţi lungi, petrecute în dans neobosit. Chiar au trecut unsprezece ani, se trezi Selden întrebându-se în sinea lui, şi chiar îşi sărbătorise cea de-a douăzeci și noua aniversare, aşa cum susţineau rivalele ei?

– Ce noroc! repetă ea. Ce drăguţ din partea dumitale că ai venit să mă salvezi!

El îi răspunse voios că aceasta era misiunea vieţii lui şi o întrebă sub ce formă urma să aibă loc această salvare.

– O, aproape în orice fel… fie chiar şi să stai pe bancă şi să vorbeşti cu mine. Stăm jos cât se dansează cotilionul… de ce n-am sta jos cât mai trece încă în tren? Aici nu este cu mult mai cald decât în sera doamnei Van Osburgh, şi unele dintre femei nu sunt mult mai urâte.

Izbucni în râs şi îi explică apoi că venise în oraş de la Tuxedo, în drum spre familia Gus Trenors din Bellomont, şi pierduse trenul de trei și un sfert spre Rhinebeck.

– Şi nu mai este altul până la cinci şi jumătate. Se uită la micuțul ceas bijuterie dintre danteluţe. Exact două ore de aşteptare. Şi nu ştiu ce să fac. Camerista mea a venit în dimineaţa aceasta ca să facă nişte cumpărături pentru mine, eu trebuia să ajung la Bellomont la ora unu, casa mătuşii mele este închisă şi nu cunosc pe nimeni în oraş. Aruncă o privire melancolică de jur-împrejurul gării. Ba e chiar mai cald decât la doamna Van Osburgh. Dacă ai ceva timp la dispoziţie, du-mă undeva să iau o gură de aer.

Selden se declară cu totul la dispoziţia ei: întrezărea o aventură amuzantă. Ca spectator, îi plăcuse întotdeauna Lily Bart; iar traiectoria lui era atât de departe de orbita ei, încât îl amuza să se lase atras pentru un moment, pe neaşteptate, în intimitatea pe care o sugera propunerea ei.

– Ce-ar fi să mergem să bem o ceaşcă de ceai la Sherry?

Lily încuviinţă zâmbind, apoi se strâmbă uşor.

– Lunea, vine o mulţime de lume la oraş… ai toate șansele să dai peste fel de fel de indivizi plicticoşi. Fireşte, eu sunt la fel de bătrână ca dealurile acestea, şi n-ar trebui să-mi pese; dar dacă eu sunt destul de bătrână, dumneata nu eşti, obiectă ea veselă. Aș da orice să beau un ceai… dar nu există vreun loc mai retras?

El îi răspunse la zâmbetul care stăruia asupra lui. Manifestările ei de discreţie îl interesau la fel de mult ca şi cele de imprudenţă; era cât se poate de sigur că făceau parte din acelaşi plan elaborat cu grijă. Când o descria pe domnişoara Bart, folosea întotdeauna expresia „raționament cu intenţie clară".

– New Yorkul nu oferă prea multe posibilități, spuse el. Dar am să fac rost mai întâi de o trăsură şi după aceea inventăm noi ceva.

O conduse prin şuvoiul de vilegiaturişti care se întorceau din vacanţă, pe lângă fete cu chipuri gălbejite, pălării caraghioase şi pieptul plat, care se luptau cu boccele şi evantaie din frunze de palmier. Oare făcea şi ea parte din aceeaşi rasă? Această mostră rudimentară, primitivă a sexului femeiesc îl făcea să simtă şi mai mult cât era ea de rafinată.

O răpăială rapidă de ploaie împrospătase aerul, şi norii atârnau încă răcoritori deasupra străzii ude.

– Ce încântător! Hai să mergem puţin pe jos! propuse ea când ieşiră din gară.

O luară pe Madison Avenue şi porniră spre nord. În timp ce mergea alături de el, cu pasul ei uşor şi lung, Selden era conştient de plăcerea voluptuoasă pe care i-o provoca apropierea ei: forma urechii mici, bucla veselă pieptănată în sus – era poate uşor stimulată de o vopsea? Şi apoi, genele ei negre şi dese! Totul era la ea în acelaşi timp viguros şi delicat, puternic şi fin. Simţea cumva, în mod confuz, că apariţia ei pe lume costase enorm, că mulţi oameni proşti şi urâţi trebuie să fi fost sacrificaţi cumva, într-un mod misterios, ca să poată apărea ea. Îşi dădea seama că toate calităţile care o distingeau de turma celorlalte femei erau în esenţă de natură externă: ca şi când peste un lut vulgar fusese aplicată o glazură fină de frumuseţe şi distincţie. Dar analogia nu-l satisfăcea, căci un finisaj de înaltă clasă nu aderă la o textură rudimentară. Dar s-ar fi putut oare ca materialul să fi fost de bună calitate, însă împrejurările să-l fi modelat într-o formă banală?

Când ajunse cu speculaţiile în acest punct, ieşi soarele, iar umbreluţa ei ridicată îi curmă bucuria. O clipă mai târziu, Lily se opri şi scoase un oftat.

– Of, Doamne, mi-e aşa de cald şi de sete, iar New Yorkul este un loc de-a dreptul oribil! Se uită dezamăgită în susul şi în josul străzii anoste. Alte oraşe se îmbracă vara în straiele cele mai bune, dar New Yorkul parcă rămâne tot în cămaşă şi fără sacou. Privirile ei rătăceau de-a lungul uneia dintre străzile laterale. Cineva a avut măcar ideea să planteze acolo câţiva copaci. Hai să mergem la umbră!

– Mă bucur că apreciezi strada mea, spuse Selden când cotiră pe stradă.

– Strada dumitale? Locuieşti aici?

Aruncă o privire plină de interes la frontoanele noi din cărămidă şi calcar ale clădirilor, extrem de diversificate, în ton cu dorinţa nestăvilită de noutate a Americii, dar înviorate şi primitoare, cu intrările lor cu acoperiş din sticlă şi jardiniere cu flori.

– A, desigur: Casa Benedick. Ce clădire frumoasă! Nu cred că am mai văzut-o. Se uită la casa cu mai multe etaje de vizavi, cu verandă de marmură şi faţadă pseudogeorgiană. Care sunt ferestrele dumitale? Cele de jos, cu verandă?

– La etaj, da.

– Şi balconul acela drăguț al dumitale e? Pare să fie foarte răcoare acolo sus!

Se opri un moment.

– Hai să mergem sus să vedem! propuse el. Pot să-ţi ofer o ceaşcă de ceai cât ai clipi… şi nu vom da peste nici un individ plicticos.

Obrajii ei se aprinseră – încă mai stăpânea arta de a roşi la momentul potrivit –, dar luă propunerea la fel de nonşalant cum fusese făcută.

– De ce nu? Este prea tentant… îmi asum riscul, declară ea.

– O, nu sunt periculos, spuse el pe acelaşi ton.

Adevărul e că Lily nu-i plăcuse niciodată aşa de mult ca în acel moment. Ştia că acceptase fără nici un gând ascuns: nu putea reprezenta nici un factor în calculele lui, şi în spontaneitatea consimţământului ei fusese un element de surpriză aproape reconfortant.

Se opri o clipă în prag, căutând cheile.

– Nu e nimeni aici, dar am o servitoare care vine dimineaţa, şi poate o fi scos cele necesare pentru ceai şi o fi făcut şi vreo prăjitură.

O introduse într-un hol strâmt cu tapet vechi. Observă teancurile de scrisori şi mesaje de pe masă, dintre bastoanele şi mănuşile lui. Ajunse apoi într-o mică bibliotecă, întunecoasă dar veselă, cu pereţii plini de cărţi, cu un covor turcesc decolorat în mod plăcut, un birou în dezordine şi, aşa cum prevăzuse, o tavă de ceai pe o măsuţă joasă de lângă fereastră. Se stârnise o briză uşoară, care umfla perdelele de muselină şi aducea o mireasmă proaspătă de rezede şi de petunii dinspre jardiniera din balcon.

Liliy se lăsă cu un oftat într-unul din fotoliile uzate de piele.

– Cât de încântător să ai o locuinţă ca aceasta numai pentru dumneata! Ce rău este să fii femeie!

Se lăsă pe spate, delectându-se cu nefericirea ei.

Selden scotocea prin bufet după prăjitură.

– Există şi femei care se bucură de privilegiul de a avea un apartament al lor.

– O, guvernante… sau văduve. Dar nu fete… fete nefericite, amărâte, fete de măritat!

– Ba chiar cunosc o fată care locuieşte într-un apartament.

Lily îşi îndreptă spatele, surprinsă.

– Serios?

– Da, desigur, o asigură el, scoţând din bufet prăjitura îndelung căutată.

– O, ştiu, te referi la Gerty Farish. Afișă un zâmbet ușor răutăcios. Dar am spus „de măritat"… şi apoi, are un apartament oribil, mic, fără servitoare şi nişte chestii îngrozitoare de mâncat. Bucătăreasa îi spală şi rufele, şi mâncarea are gust de săpun. Ştii, detest aşa ceva.

– Nu trebuie să iei masa la ea în zilele de spălat, zise Selden, tăind prăjitura.

Râseră amândoi, iar el îngenunche lângă masă ca să aprindă flacăra sub ceainic, în timp ce ea turna ceaiul într-un vas de ceai cu email verde. În timp ce se uita la mâna ei, netedă ca o bucată de fildeş, cu unghii fine, roz şi cu o brăţară de safire ce îi aluneca mereu peste încheietură, se simţi şocat de ironia faptului că îi sugerase un mod de viaţă precum acela al verişoarei lui, Gertrude Farish. Era în mod atât de evident o victimă a civilizaţiei care o produsese, încât brăţara de la mână semăna cu cătuşele care o legau de propriul destin.

Lily parcă îi citise gândurile.

– A fost foarte urât din partea mea să spun aşa ceva despre Gerty, remarcă cu o stânjeneală fermecătoare. Am uitat că este verişoara dumitale. Dar, ştii, suntem atât de diferite. Ei îi place să fie bună, iar mie îmi place să fiu fericită. Şi apoi, ea este liberă, eu, nu. Dacă aş fi, îndrăznesc să spun că aş fi în stare să fiu fericită chiar şi în apartamentul ei. Trebuie să fie o adevărată binecuvântare să-ţi aranjezi mobila aşa cum vrei şi să-i dai gunoierului toate ororile acelea. Dacă aş putea să reamenajez salonul mătuşii mele, ştiu că aș deveni o femeie mai bună.

– E chiar aşa de urât? întrebă el cu compătimire.

Lily îi zâmbi peste vasul de ceai pe care îl ţinea sus ca să fie umplut.

– Asta dovedește cât de rar treci pe acolo. De ce nu vii mai des pe la ea?

– Când vin, nu o fac ca să mă uit la mobila doamnei Peniston.

– Fleacuri, spuse ea. Nu vii deloc; totuşi, ne înţelegem aşa de bine atunci când ne întâlnim.

– Poate tocmai acesta e motivul, răspunse el prompt. Îmi pare rău, nu am frişcă, pot să-ţi ofer, în schimb, o felie de lămâie?

– Chiar prefer. Lily aşteptă să-i taie o felie şi să-i pună micul disc în ceaşcă. Dar nu acesta e motivul, insistă ea.

– Care motiv?

– Motivul pentru care nu vii niciodată. Se aplecă în faţă cu o undă de uimire în ochii fermecători. Aş vrea să ştiu… aş vrea să pot ghici. Fireşte, ştiu că sunt bărbaţi care nu mă plac; asta e clar de la prima vedere. Şi sunt alţii care se tem de mine: cred că vreau să mă mărit cu ei. Îi zâmbi sincer. Dar nu cred că îţi displac… şi nu-ţi poate trece prin minte că vreau să mă mărit cu dumneata.

– Nu, te absolv de asta, consimţi el.

– Păi atunci…?

El dusese ceştile lângă cămin, iar acum stătea în picioare, rezemat de policioară şi privea în jos la ea cu un aer de amuzament indolent. Provocarea din ochii ei îl amuza şi mai mult – nu ar fi crezut că ea avea să-şi irosească gloanţele pe un vânat atât de neînsemnat ca el, dar poate că nu voia să-şi iasă din mână. Sau poate că o fată ca ea nu ştia să converseze despre nimic altceva decât despre subiecte personale. Oricum, era uimitor de frumoasă; el o invitase la ceai şi trebuia să se ridice la înălţimea obligaţiilor lui.

– Ei bine, reluă el brusc, poate că tocmai acesta e motivul!

– Care?

– Faptul că nu vrei să te măriţi cu mine. Probabil că nu mi se pare un stimulent suficient de puternic ca să vin să te văd.

Simţi un fior puternic pe șira spinării când rosti aceste cuvinte, dar râsul ei avu darul să-l liniştească.

– Dragă domnule Selden, asta e sub demnitatea dumitale. E o prostie din partea dumitale să vrei să mă iubeşti, or nu-ţi stă în fire să fii prost.

Se lăsă pe spate, sorbind din ceai cu un aer încântător de sentenţios, într-atât încât, dacă ar fi fost în salonul mătuşii ei, mai că ar fi încercat să o contrazică.

– Dumneata nu vezi, continuă ea, că există destui bărbaţi care îmi spun lucruri plăcute şi că ceea ce îmi doresc eu este un prieten care să nu se teamă să-mi spună lucruri neplăcute atunci când am nevoie de ele? Uneori, mi-am imaginat că dumneata ai putea fi acel prieten… nu ştiu de ce, poate pentru că nu eşti nici prea puritan, nici meschin, şi faţă de dumneata nu ar trebui nici să mă prefac, nici să fiu atentă la ce spun.

Vocea ei devenise gravă şi privea în sus la el cu seriozitatea neliniştită a unui copil.

– Nici nu ştii câtă nevoie am de un astfel de prieten, spuse ea. Mătuşa mea are capul plin de axiome din jurnalele intime, dar toate se potrivesc pentru comportamentele de la începutul anilor ’50. Am avut întotdeauna sentimentul că, dacă vreau să mă ridic la înălţimea lor, ar trebui să port rochii de muselină cu mâneci bufante. Iar celelalte femei… prietenele mele cele mai bune… ei bine, ele profită sau abuzează de mine; dar nu le pasă câtuşi de puţin ce se întâmplă cu mine. Sunt pe aici de prea mult timp, oamenii s-au plictisit de mine şi încep să spună că ar fi cazul să mă mărit.

Urmă un moment de pauză, în care Selden medită la două sau trei răspunsuri menite să dea un nou impuls conversaţiei, dar le respinse pe toate în favoarea unei întrebări simple:

– Păi, şi de ce nu te măriţi?

Fata roşi şi râse.

– A, vezi, chiar eşti prietenul meu; la urma urmelor, şi acesta e unul dintre lucrurile neplăcute de care aveam nevoie.

– N-am vrut să sune neplăcut, replică el amabil. Nu este căsătoria vocaţia voastră? Nu pentru asta sunteţi crescute toate?

– Aşa cred, oftă ea. Ce altceva ne aşteaptă?

– Exact. Şi atunci, de ce să nu te arunci dintr-odată şi să termini cu asta?

– Vorbeşti de parcă ar trebui să mă mărit cu primul bărbat care îmi iese în cale, spuse ea ridicând din umeri.

– Nu voiam să spun că eşti chiar aşa de pornită în privinţa aceasta. Dar trebuie să se găsească cineva care să-ţi satisfacă exigenţele.

Lily dădu din cap plictisită.

– Am respins una sau două partide bune la început, când mi-am făcut ieşirea în societate; cred că toate fetele fac aşa. Şi ştii, sunt îngrozitor de săracă… dar şi foarte costisitoare. Trebuie să am foarte mulţi bani.

Selden se întoarse să ia o cutie de ţigări de pe policioara de deasupra căminului.

– Dar ce s-a întâmplat cu Dillworth? întrebă el.

– O, s-a speriat maică-sa! Era îngrozită la gândul că am să schimb montura la toate bijuteriile familiei. Şi voia să mă pună să promit că nu am să renovez salonul.

– Adică exact motivul pentru care vrei să te măriţi!

– Exact! Aşa că l-a trimis în India.

– Ceasul rău! Dar meriţi ceva mai bun decât Dillworth.

Îi oferi cutia cu ţigări, Lily luă trei sau patru, îşi puse una între buze şi pe celelalte într-o cutiuţă aurie atârnată de lănţişorul lung cu perle.

– Mai am timp? Atunci, numai un puf!

Se aplecă în faţă, apropiind vârful ţigării de ţigara lui. Iar Selden observă, cu o plăcere absolut impersonală, cât de frumos erau aliniate genele ei negre la capătul pleoapelor albe, netede şi cum se îmbina nuanţa purpurie de sub ele cu paloarea pură a obrazului.

Lily începu să se plimbe prin cameră, examinând rafturile cu cărţi şi pufăind din ţigară. Unele dintre volume aveau nuanţa ruginie dată de un meseriaş priceput şi de pielea veche, iar ochii ei zăboviră mângâietori asupra lor, nu cu aprecierea unui expert, ci cu plăcerea provocată de tonurile şi texturile agreabile, ceea ce constituia una dintre delectările ei cele mai intime. Dintr-odată, expresia ei de încântare capricioasă se transformă într-o preocupare serioasă şi se întoarse spre Selden cu o întrebare.

– Eşti colecţionar, nu-i aşa? Ştii ce înseamnă o ediţie princeps şi alte treburi de-astea?

– Atât cât poate fi colecţionar un om care nu are bani de cheltuit. Din când în când, mai găsesc şi eu câte ceva în vreo grămadă de vechituri. Şi mă duc pe la vânzările de lichidare.

Se întorsese din nou spre rafturi, dar acum privirea ei rătăcea neatentă, şi Selden îşi dădu seama că o preocupă o idee nouă.

– Dar Americana¹, colecţionezi Americana?

Selden privi fix la ea şi izbucni în râs.

– Nu, nu e genul meu. Ştii, nu sunt un colecţionar în adevăratul sens al cuvântului. Pur şi simplu îmi place să am câte o ediţie bună a cărţilor care îmi sunt dragi.

– Iar Americana sunt cât se poate de plicticoase, nu-i aşa? spuse ea cu o strâmbătură.

– Cam aşa ceva… nu şi pentru istorici. Însă un colecţionar adevărat apreciază un lucru datorită rarităţii lui. Nu cred că cei care cumpără Americana stau toată noaptea să le citească. În mod sigur, bătrânul Jefferson Gryce nu făcea aşa ceva.

Lily asculta foarte atentă.

– Cu toate astea, scot preţuri fabuloase, nu-i aşa? Pare aşa de ciudat să vrei să dai o groază de bani pentru o carte tipărită urât, pe care n-o s-o citească nimeni! Şi presupun că cei mai mulţi posesori de Americana nici nu sunt istorici?

– Nu, pentru că puţini istorici îşi pot permite să le cumpere. Trebuie să le citească în biblioteci publice sau în colecţii private. Se pare că numai raritatea ca atare este ceea ce îl atrage pe colecţionarul obişnuit.

Selden se aşezase pe braţul fotoliului lângă care se afla ea, iar Lily continua să-i pună întrebări: care sunt cele mai rare volume, dacă colecţia Jefferson Gryce era considerată într-adevăr cea mai bună din lume şi care fusese preţul cel mai mare obţinut vreodată pentru un singur exemplar.

Era aşa de plăcut să stea acolo şi să se uite în sus la ea, cum lua cărţile una după alta de pe rafturi, frunzărind paginile cu degetele, în timp ce profilul ei înclinat se desena pe fundalul cald al legăturilor vechi de carte, încât continuă să vorbească fără să se oprească şi să se întrebe ce înseamnă acest interes neaşteptat pentru un subiect atât de puţin captivant. Dar nu putea sta mult timp în preajma ei fără a încerca să descopere motivul pentru care făcea ceva, astfel că în momentul în care Lily puse la loc prima ediţie din La Bruyère şi se întoarse cu spatele spre bibliotecă, începu să se întrebe ce era de fapt în mintea ei. Următoarea ei întrebare nu era de natură să-l lumineze. Lily se opri în faţa lui cu un zâmbet ce părea că doreşte să-l primească în intimitatea ei, dar să-i şi amintească de restricţiile care se impuneau.

– Nu-ţi pare rău niciodată că nu eşti suficient de bogat ca să cumperi toate cărţile pe care le doreşti? întrebă ea pe neaşteptate.

Selden îi urmări privirea care se plimba de jur-împrejurul camerei cu mobila ei uzată şi pereţii jupuiţi.

– Cum să nu! Crezi că sunt un sfânt în vârful unui stâlp?

– Şi nu te supără… faptul că trebuie să munceşti?

– O, munca în sine nu e chiar aşa de rea. De fapt, mie îmi place dreptul.

– Nu, dar faptul că eşti legat, rutina! Nu simţi nevoia să pleci, să vezi locuri şi oameni noi?

– Şi-ncă cum! Mai ales când îi văd pe toţi prietenii mei alergând spre vapor!

Lily scoase un oftat de compătimire.

– Dar te supără destul de mult ca să te căsătoreşti pentru a scăpa de asta?

– Doamne fereşte! spuse Selden, izbucnind în râs.

Lily se ridică oftând şi aruncă ţigara în cămin.

– E o diferenţă: o fată trebuie să se mărite, bărbatul poate să se însoare numai dacă vrea. Îi aruncă o privire critică. Hainele dumitale sunt cam ponosite, dar cui îi pasă? Asta nu-i împiedică pe oameni să te invite la cină. Dacă eu aş umbla așa, nimeni n-ar vrea să mă primească. O femeie este invitată în oraş în egală măsură pentru ce reprezintă ea însăşi, dar şi pentru hainele ei. Hainele sunt fundalul, rama, dacă vrei: nu ele asigură succesul, dar fac parte din el. Cine îşi doreşte o femeie şleampătă? Noi trebuie să fim frumoase şi bine îmbrăcate până la ultima suflare; iar dacă nu putem face singure faţă acestei misiuni, atunci trebuie să intrăm într-un parteneriat.

Selden o privea amuzat: cu toate privirile ei drăgălaşe şi rugătoare nu putea să aibă o atitudine sentimentală în privinţa ei.

– O, păi trebuie că este o groază de capital disponibil pentru astfel de investiţii. Poate că o să-ţi întâlneşti destinul diseară, la familia Trenor.

Lily îi aruncă o privire interogativă.

– Mă gândeam că ai putea merge şi dumneata acolo… o, nu în această calitate! Dar o să mai fie mulţi alţii ca dumneata: Gwen Van Osburgh, soţii Wetherall, lady Cressida Raith şi… George Dorset.

Făcuse o pauză înainte de a rosti ultimul nume şi aruncă o privire întrebătoare pe sub gene, dar Selden rămăsese imperturbabil.

– Doamna Trenor m-a invitat, dar nu pot să plec până la sfârşitul săptămânii, şi petrecerile astea mari mă plictisesc.

– A, şi pe mine! exclamă ea.

– Atunci, de ce te duci?

– Face parte din misiune, ai uitat? Şi apoi, dacă nu m-aş duce, aş juca bezique cu mătuşă-mea la Richfield Springs.

– Asta e aproape la fel de rău ca şi căsătoria cu Dill­worth, consimţi el, şi amândoi râseră încântaţi de această intimitate neaşteptată.

Lilly se uită la ceas.

– Vai de mine! Trebuie să plec! E trecut de cinci!

Se opri în faţa căminului, studiindu-se în oglindă în timp ce îşi aranja voalul. Poziţia aceasta îi scotea în evidenţă curbura lungă a şoldurilor zvelte, ce conferea un fel de graţie sălbatică trupului ei, ca şi când ar fi fost o driadă captivă şi supusă convenţiilor dintr-un salon; iar Selden îşi spuse că tocmai această notă de libertate silvestră a firii ei era ceea ce dădea atâta savoare comportării ei, altfel artificiale.

O urmă când traversă camera, până în holul de la intrare. Dar în prag, Lily îi întinse mâna cu un gest de rămas-bun.

– A fost o încântare! Acum va trebui să-mi întorci vizita.

– Dar nu vrei să te conduc până la gară?

– Nu, la revedere, să ne despărţim aici, te rog.

Îşi lăsă mâna să zăbovească puţin într-a lui, zâmbindu-i adorabil.

– Atunci, la revedere şi noroc la Bellomont! spuse el, deschizându-i uşa.

Ajunsă pe palier, Lily se uită de jur-împrejur. Avea o şansă dintr-o mie să se întâlnească cu cineva, dar nu puteai şti niciodată, şi avea obiceiul să fie exagerat de prudentă în rarele cazuri de indiscreţii pe care le comitea. Nu se vedea nimeni prin preajmă, în afară de femeia de serviciu care spăla scările. Trupul ei masiv şi ustensilele care o înconjurau ocupau aşa de mult loc, încât, ca să poată trece, Lily fu nevoită să-şi ridice fusta şi să se lipească de perete. Femeia se opri din lucru şi privi în sus curioasă, rezemându-şi pumnii roşii, încleştaţi în cârpa udă pe care tocmai o scosese din găleată. Avea o faţă mare, gălbejită, uşor ciupită de vărsat, părul subţire de culoarea paiului, prin care pielea capului strălucea neplăcut.

– Vă rog să mă scuzaţi, spuse Lily apăsat, vrând să-i dea peste nas celeilalte femei cu politețea ei.

Femeia nu răspunse, împinse găleata într-o parte şi continuă să se holbeze la domnişoara Bart, care trecea pe lângă ea, foşnindu-şi lenjeria de mătase. Lily simţea că roşeşte sub privirile femeii. Ce îşi închipuia femeia asta? Oare nu puteai să faci nici cel mai simplu şi mai inofensiv lucru fără să fii supus unor bănuieli odioase? Când ajunse la jumătatea scărilor pe palierul următor, zâmbi în sinea ei la gândul că privirea unei amărâte de servitoare o tulburase atât de mult. Sărmana creatură fusese probabil uluită de o apariţie atât de neaşteptată. Dar erau oare astfel de apariţii chiar neaşteptate pe scările lui Selden? Domnişoara Bart nu cunoştea codul moral al burlacilor din blocuri şi roşi din nou când îi veni în minte că privirea insistentă a femeii făcea o asociere cu evenimente din trecut. Dar alungă acel gând cu un zâmbet în faţa propriilor temeri şi se grăbi să coboare, întrebându-se dacă va găsi o trăsură şi în altă parte decât pe Fifth Avenue.

În faţa intrării în stil georgian se opri o clipă, căutând din ochi o trăsură. Nu se zărea nici una, dar ajunsă pe trotuar, dădu peste un omuleţ cu o înfăţişare unsuroasă şi o gardenie la butonieră, care îşi ridică pălăria, exclamând uimit:

– Domnişoara Bart? O, tocmai dumneata! Ce noroc pe mine! declară el, şi Lily descifră o licărire de curiozitate amuzată între pleoapele lui strâns mijite.

– O, domnul Rosedale… bună ziua! spuse ea, dându-şi seama că iritarea incontrolabilă de pe faţa ei se reflecta în intimitatea bruscă a zâmbetului bărbatului.

Domnul Rosedale o examina cu interes şi apreciere. Era un omuleţ rozuliu şi bondoc, tipul de evreu blond, cu haine londoneze elegante, care stăteau pe el ca o tapiţerie, şi ochi mici, migdalaţi, care îi dădeau aerul că îi evaluează pe oameni ca şi când ar fi fost nişte brelocuri vechi. Ridică o privire întrebătoare către intrarea în clădirea Benedick.

– Presupun că aţi fost în oraş la cumpărături? spuse el, pe un ton cam prea familiar.

Domnişoara Bart se feri uşor, apoi se repezi să-i dea explicaţii grăbite.

– Da, am venit s-o văd pe croitoreasa mea. Mă duc să prind trenul, ca să ajung la familia Trenor.

– A, da… croitoreasa, spuse el amabil. Nu ştiam că la Benedick sunt croitorese.

– Benedick? făcu ea uşor uimită. Aşa se numeşte clădirea?

– Da, chiar așa. Cred că e un cuvânt mai vechi care înseamnă burlac, nu-i aşa? Întâmplător, sunt proprietarul acestei clădiri, aşa se face că ştiu. Zâmbetul lui se lăţi şi mai mult când adăugă cu un aer încurajator: Dar trebuie să-mi permiteţi să vă duc la gară. Familia Trenor locuieşte la Bellomont, nu-i aşa? Abia aveţi timp să prindeți trenul de șase fără douăzeci. Croitoreasa v-a făcut să aşteptaţi, nu-i aşa?

Lily înlemni la auzul glumei.

– O, mulţumesc, bâigui ea. În acel moment, zări o trăsură care cobora pe Bulevardul Madison şi îi făcu semne disperate. Sunteţi foarte amabil, dar nu aş dori să vă deranjez, spuse ea, întinzându-i mâna domnului Rosedale şi, neţinând seama de protestele lui, sări în vehiculul salvator şi îi strigă gâfâind birjarului încotro să meargă.

Diverse obiecte, îndeosebi cărţi referitoare la istoria Americii

Capitolul 2

În trăsură, se lăsă pe spate cu un oftat de uşurare. De ce trebuie o fată să plătească atât de scump pentru cea mai mică abatere de la rutină? De ce nu poţi să faci niciodată un lucru firesc fără să trebuiască să te ascunzi în spatele unei structuri artificiale? Cedase impulsului de a merge acasă la Lawrence Selden şi se întâmpla atât de rar să-şi poată permite un astfel de lux! Iar acesta, oricum, avea s-o coste mai mult decât îşi putea permite. Era iritată să constate că, în pofida atâtor ani de vigilenţă, călcase în străchini de două ori în cinci minute. Povestea aceea stupidă cu croitoreasa era şi aşa destul de penibilă – ar fi fost mult mai simplu să-i fi spus lui Rosedale că fusese la un ceai la Selden! Simpla prezentare a faptelor ar fi făcut-o invulnerabilă. Dar, după ce că se lăsase prinsă cu minciuna, făcuse o prostie încă şi mai mare când îl repezise pe martorul situaţiei jenante. Dacă ar fi avut prezenţa de spirit să-l lase pe Rosedale s-o conducă la gară, această favoare i-ar fi cumpărat tăcerea. Avea acurateţea rasei lui în evaluarea valorilor, şi să fii văzut păşind pe peron, la o oră de vârf a după-amiezii, în compania domnişoarei Lily Bart era mană cerească, așa cum ar fi spus el. Ştia, fireşte, că la Bellomont se dădea o petrecere mare, şi să fii luat drept unul dintre oaspeţii doamnei Trenor intra fără îndoială în calculele lui. Domnul Rosedale se afla într-un punct al ascensiunii sale sociale când era important să lase o astfel de impresie.

Supărător era faptul că Lily ştia toate acestea; ştia cât de uşor ar fi fost să-l reducă la tăcere chiar acolo, pe loc, şi cât de greu ar putea să fie după aceea. Domnul Simon Rosedale era un om care considera că trebuie să ştie totul despre toată lumea, iar ideea lui de a se arăta la largul lui în societate era să afişeze o familiaritate stânjenitoare cu persoanele cu care dorea să se creadă că întreține relaţii apropiate. Lily era sigură că în douăzeci și patru de ore povestea vizitei sale la croitoreasa din clădirea Benedick avea să facă înconjurul cunoştinţelor domnului Rosedale. Şi cel mai supărător era faptul că îl ţinuse la distanţă şi îl ignorase întotdeauna. Când îşi făcuse apariţia pentru prima dată – atunci când nechibzuitul ei văr, Jack Stepney, obţinuse pentru el (în schimbul unor favoruri mult prea uşor de ghicit) o invitaţie la unul dintre uriaşele baluri impersonale Van Osburgh –, Rosedale, cu acel amestec de sensibilitate artistică şi viclenie negustorească specifică rasei sale, gravitase imediat în jurul domnişoarei Bart. Lily îi înţelesese motivele, căci şi cursa ei era ghidată tot de nişte calcule frumoase. Instruirea şi experienţa o învăţaseră să fie amabilă cu nou-veniţii, căci până şi cel mai anost se putea dovedi util mai târziu, şi erau o mulţime de oubliette² care să-i înghită dacă nu erau de folos. Dar un fel de repulsie intuitivă învinsese anii lungi de disciplină socială şi o făcuse să-l împingă pe domnul Rosedale în oubliette fără proces. Lăsase în urma lui numai reverberaţia slabă a valului de amuzament provocat, printre prietenii ei, de expedierea lui rapidă; şi, deşi mai târziu (ca să revenim la metaforă), reapăruse mai jos, în aval, ţâşnea numai rareori la suprafaţă, la intervalele lungi de submersiune.

Până acum, pe Lily n-o tulburaseră nici un fel de scrupule. Domnul Rosedale fusese categorisit drept „imposibil, şi Jack Stepney fusese aspru muştruluit pentru încercarea lui de a-şi plăti datoriile prin invitaţii la dineu. Chiar şi doamna Trevor, al cărei gust pentru varietate o făcuse să se aventureze în câteva experimente periculoase, se opusese încercărilor lui Jack de a-l prezenta pe domnul Rosedale ca pe o trufanda şi îl declarase acelaşi evreu mărunt care fusese servit şi apoi respins de la masa socială de zeci de ori, din câte își amintea ea; şi dacă Judy Trenor era neînduplecată, erau puţine şanse pentru domnul Rosedale să poată pătrunde dincolo de limita exterioară a ţarcului Van Osburgh. Jack renunţase la luptă râzând: „O să vedeţi voi! și se afişase apoi ţanţoş cu Rosedale în restaurante elegante, în compania unor doamne obscure, deosebit de vioaie, disponibile tocmai în astfel de scopuri. Dar încercarea fusese până acum zadarnică, şi cum, fără îndoială, Rosedale fusese cel care plătise masa, râsul îi cam ieşise pe nas.

Aşa cum se va vedea, domnul Rosedale nu fusese până acum un factor de temut; decât dacă te avea cu ceva la mână. Şi asta era exact ceea ce făcuse domnişoara Bart. Minciuna ei penibilă îi demonstrase că are ceva de ascuns; iar Lily era sigură că va vrea să se răfuiască cu ea. Ceva din zâmbetul lui îi spunea că nu va uita. Își distrase atenția de la acest gând cu un mic fior, dar nu reuşi să scape de el până la gară, ba încă o urmări mai departe pe peron cu insistenţa domnului Rosedale însuşi.

Abia apucă să se aşeze, că trenul şi porni. După ce se instalase în colţul ei cu simţul instinctiv pentru efectul produs care nu o părăsea niciodată, privi în jur în speranţa de a găsi alt membru al petrecerii de la familia Trenor. Dorea să uite de sine, şi conversaţia ar fi fost singurul mijloc de evadare pe care îl cunoştea.

Căutările ei fură răsplătite cu descoperirea unui tânăr foarte blond, cu o barbă moale roşcată, care, aflat la celălalt capăt al vagonului, părea să se ascundă în spatele unui ziar desfăcut. Ochii lui Lily străluciră, şi un zâmbet slab îi relaxă colţurile lăsate în jos ale gurii. Ştia că domnul Percy Gryce urma să fie şi el la Bellomont, dar nu sperase să aibă norocul să-l întâlnească în tren; iar asta îi alungă toate gândurile supărătoare legate de domnul Rosedale. Poate că, la urma urmelor, ziua avea să se încheie într-un mod mai favorabil decât începuse.

Începu să taie paginile unui roman³, studiindu-şi liniştită prada prin genele lăsate în jos, în timp ce îşi elabora metoda de atac. Ceva din atitudinea lui voit absorbită îi spunea că era conştient de prezenţa ei; nimeni nu putea fi atât de profund cufundat în lectura unui ziar de seară! Îşi spuse că era prea timid ca să încerce să se apropie de ea, aşadar va trebui să născocească o modalitate să-l abordeze fără a lăsa impresia că-i face avansuri. O amuza gândul că cineva atât de bogat ca domnul Percy Gryce putea fi timid; dar fusese înzestrată cu o adevărată comoară de îngăduinţă pentru astfel de idiosincrasii, şi apoi, timiditatea lui putea să servească mai bine scopului ei decât o eventuală siguranţă de sine. Poseda arta de a le conferi încredere de sine celor stânjeniţi, dar era la fel de sigură de faptul că este în stare să-i facă să se simtă stingheriţi chiar și pe cei mai plini de încredere în sine.

Aşteptă ca trenul să iasă din tunel şi să gonească prin suburbiile din partea de nord. Apoi, întrucât redusese viteza în apropiere de Yonkers, se ridică de la locul ei şi porni încet spre capătul vagonului. Când ajunse în dreptul domnului Gryce, trenul făcu o smucitură, iar bărbatul simţi cum mâna ei mică se apucă de spătarul scaunului său. Se ridică brusc în picioare, iar chipul lui inocent parcă fusese muiat în vopsea roşie; chiar şi nuanţa roşcată a bărbii părea şi mai roşie. Cu o altă smucitură, trenul mai că o aruncă pe domnişoara Bart în braţele lui.

Lily se îndreptă râzând şi se dădu puţin înapoi; dar bărbatul era deja învăluit de mireasma rochiei sale, iar umărul lui mai păstra amintirea atingerii ei fugare.

– O, domnul Gryce, dumneata eşti? Îmi cer scuze, în­cercam să-l găsesc pe însoţitorul de tren să-mi aducă un ceai.

Lily întinse mâna când trenul îşi reluă mersul lin şi rămaseră puţin în picioare schimbând câteva cuvinte în intervalul dintre scaune. Da, mergea şi el la Bellomont. Auzise că urma să vină şi ea și roşi din nou recunoscând acest lucru. Şi el avea să rămână acolo toată săptămâna? O, minunat!

Dar în acest moment, unul sau doi pasageri întârziaţi de la ultima staţie se urcară în tren, iar Lily fu nevoită să se retragă la locul ei.

– Locul din faţa mea este liber, vino să stai aici, îi spuse ea peste umăr; şi domnul Gryce, cu o considerabilă stângăcie, reuşi în cele din urmă să facă schimbul de locuri care îi dădu posibilitatea să se transporte pe sine şi bagajele alături de ea.

– A, uite-l şi pe însoţitor, am putea să comandăm un ceai.

Îi făcu semn