David Copperfield

De Charles Dickens

Într-o nefastă noapte de vineri, la șase luni după moartea tatălui său, vine pe lume David Copperfield. Dacă ar fi fost fată, ar fi beneficiat de protecția autoritară a mătușii tatălui său, Miss Betsey Trotwood. Însă, ecepționată de venirea pe lume a unui băiat, mătușa a dispărut, aparent pentru totdeauna, din viața mamei și a copilului. Primii ani ai copilăriei David i-a petrecut în liniștea și căldura căminului, în dragostea și ocrotirea tinerei sale mame și a bunei dădace Peggotty. Însă fericirea celor trei este definitiv zdruncinată atunci când mama acceptă să se recăsătorească, de data aceasta cu un om ticălos și perfid care are, în plus, o soră la fel de ticăloasă și de perfidă. Narat la persoana întâi, romanul este o cronică a vieții lui David Copperfield, o cronică a trecerii prin viața dură, plină de lovituri crude și nedrepte, dar și a izbăvirii prin dragoste și încredere în puterea binelui de a învinge.
Prezintă, totodată, o galerie fabuloasă de personaje complexe și o frescă socială desăvârșită a Angliei din secolul al XIX-lea.
Întotdeauna simt o părere de rău la despărțirea de atâția vechi prieteni născuți în paginile mele... Nu se îndoiește nimeni că mă port ca un părinte drăgăstos cu toți copiii fanteziei mele. Dar, la fel ca mulți părinți drăgăstoși, port în adâncul sufletului chipul copilului meu preferat. Și numele acestuia este David Copperfield.
Charles Dickens

Cel mai desăvârșit dintre toate romanele lui Dickens.
Virginia Woolf

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 20 ian. 1900
• ISBN: 9786063346071

Charles Dickens

Charles Dickens (1812-1870) was an English writer and social critic. Regarded as the greatest novelist of the Victorian era, Dickens had a prolific collection of works including fifteen novels, five novellas, and hundreds of short stories and articles. The term “cliffhanger endings” was created because of his practice of ending his serial short stories with drama and suspense. Dickens’ political and social beliefs heavily shaped his literary work. He argued against capitalist beliefs, and advocated for children’s rights, education, and other social reforms. Dickens advocacy for such causes is apparent in his empathetic portrayal of lower classes in his famous works, such as The Christmas Carol and Hard Times.

Previzualizare carte

1.png

Prefață

Capitolul I.

Vin pe lume

Capitolul II.

Observ

Capitolul III.

O schimbare

Capitolul IV.

Cad în dizgrație

Capitolul V.

Sunt trimis departe de casă

Capitolul VI.

Îmi lărgesc cercul cunoştințelor

Capitolul VII.

Primul meu semestru la Căminul Salem

Capitolul VIII.

Vacanța mea. O după-amiază fericită

Capitolul IX.

O aniversare de neuitat

Capitolul X.

Întâi neglijat, apoi rostuit

Capitolul XI.

Încep viața pe cont propriu şi nu-mi place

Capitolul XII.

Deşi tot nu-mi place traiul pe cont propriu, iau o mare hotărâre

Capitolul XIII.

Urmarea hotărârii mele

Capitolul XIV.

Mătuşa ajunge la o hotărâre în privința mea

Capitolul XV.

Un nou început

Capitolul XVI.

Devin un cu totul alt băiat, în mai multe privințe

Capitolul XVII.

Reîntâlnesc pe cineva

Capitolul XVIII.

O privire retrospectivă

Capitolul XIX.

Mă uit în jur şi fac o descoperire

Capitolul XX.

Acasă la Steerforth

Capitolul XXI.

Micuța Em’ly

Capitolul XXII.

Locuri familiare, oameni noi

Capitolul XXIII.

Îi dau dreptate domnului Dick şi-mi aleg o meserie

Capitolul XXIV.

Primul păcat

Capitolul XXV.

Îngeri şi demoni

Capitolul XXVI.

Cad în robie

Capitolul XXVII.

Tommy Traddles

Capitolul XXVIII.

Domnul Micawber aruncă mănuşa

Capitolul XXIX.

O nouă vizită acasă la Steerforth

Capitolul XXX.

O pierdere

Capitolul XXXI.

O pierdere şi mai grea

Capitolul XXXII.

Începutul unei lungi călătorii

Capitolul XXXIII.

În culmea fericirii

Capitolul XXXIV.

Mătuşa mă uluieşte

Capitolul XXXV.

Nefericire

Capitolul XXXVI.

Entuziasm

Capitolul XXXVII.

Un mic duş rece

Capitolul XXXVIII.

Sfârșitul prieteniei

Capitolul XXXIX.

Wickfield şi Heep

Capitolul XL.

Călătorul

Capitolul XLI.

Mătuşile Dorei

Capitolul XLII.

Ticăloşia

Capitolul XLIII.

Altă retrospectivă

Capitolul XLIV.

Gospodăria noastră

Capitolul XLV.

Domnul Dick împlineşte prevestirea mătuşii

Capitolul XLVI.

Informații

Capitolul XLVII.

Martha

Capitolul XLVIII.

Viața domestică

Capitolul XLIX.

Sunt implicat în mister

Capitolul L.

Visul domnului Peggotty se împlineşte

Capitolul LI.

Începutul unei lungi călătorii

Capitolul LII.

Asist la o explozie

Capitolul LIII.

Altă retrospectivă

Capitolul XLIV.

Tranzacțiile domnului Micawber

Capitolul LV.

Furtuna

Capitolul LVI.

Noua rană şi vechea rană

Capitolul LVII.

Emigranții

Capitolul LVIII.

Absența

Capitolul LIX.

Întoarcerea

Capitolul LX.

Agnes

Capitolul LXI.

Mi se arată doi deținuți interesanți

Capitolul LXII.

Răsare soarele şi pe strada mea

Capitolul LXIII.

Un vizitator

Capitolul LXIV.

O ultimă retrospectivă

Charles Dickens s-a născut la Portsmouth, Hampshire, în 1812, iar la vârsta de 12 ani, când tatăl său este închis ca urmare a datoriilor acumulate, este nevoit să abandoneze şcoala şi să muncească pentru a-şi întreține familia. Spre sfârşitul adolescenței, începe să lucreze ca jurnalist. Publică în foileton Schițele lui Boz, apoi Documentele postume ale clubului Pickwick, care au cunoscut un succes răsunător. Au urmat Oliver Twist, Nicholas Nickleby, romanul istoric Barnaby Rudge și Magazinul de antichități. Ca urmare a vizitei în America, cu prilejul unor lecturi publice din opera sa, scrie volumul de impresii Note din America şi romanul Martin Chuzzlewit. Publică apoi nuvelele Poveste de Crăciun și Clopotele și romanele Dombey şi fiul și David Copperfield, care marchează un moment de cotitură în evoluția scrisului său. Urmează Casa Umbrelor, Tim­puri grele şi Mica Dorrit, apoi un al doilea roman istoric, Poveste despre două oraşe. Marile speranțe este considerat cel mai bun roman al său, fiind urmat de Prietenul nostru comun și Misterul lui Edwin Drood, roman care rămâne neterminat, autorul murind subit, în 1870, în urma unei crize de apoplexie.

Charles Dickens

David Copperfield

Traducere din limba engleză și note

de Cristina Jinga

David Copperfield

Charles Dickens

carte Pentru Toți este parte

a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

email: [e-mail]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

David Copperfield

Charles Dickens

Copyright © 2019

Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mihaela Serea

Copertă: Vladimir Zmeev, Vlad Panfilov

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Dickens, Charles

David Copperfield / Charles Dickens; trad. din lb. engleză: Cristina Jinga. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4510-4

ISBN EPUB 978-606-33-4607-1

I. Jinga, Cristina (trad.)

821.111

Dedicată, cu dragoste,

domnului şi doamnei Richard Watson

din

Rockingham, Northamptonshire

Prefață

Nu-mi e uşor să mă desprind îndeajuns de această carte, acum, când de-abia am terminat-o, ca să vorbesc despre ea cu obiectivitatea pe care s-ar părea că mi-o cere titlul oficial de mai sus. Interesul meu pentru ea este încă atât de recent şi de viu, iar mintea îmi e împărțită între plăcere şi regret – plăcerea de a încheia un proiect îndelungat, regretul despărțirii de atâția tovarăşi de drum –, încât sunt în primejdia de a obosi cititorul pe care-l iubesc cu nişte confesiuni despre emoții personale.

În afară de acestea, tot ce-aş putea să spun despre Poveste, indiferent în ce scop, m-am străduit să spun în ea.

Nu ştiu cât l-ar interesa pe cititor, probabil prea puțin, să ştie cât de greu mi-a venit să pun condeiul jos, la sfârşitul acestor doi ani de muncă imaginativă, sau cum se simte un autor, de parcă o parte din el i-ar fi răpită şi dusă în lumea umbrelor, atunci când mulțimea personajelor din minte îl părăsește pentru totdeauna. Totuşi, altceva nu am de spus; cel puțin, dacă nu e să mărturisesc (şi momentul pentru asta poate că e încă şi mai nepotrivit) că nimeni n-ar putea vreodată să creadă în această Poveste, citind-o, mai mult decât am crezut eu, scriind-o.

Aşadar, în loc de-a mă uita înapoi, mă voi uita înainte. Nu pot încheia acest volum într-un mod mai plăcut pentru mine, decât aruncând o privire plină de speranță spre vremea când voi începe din nou să înmuguresc şi să dau două frunze verzi pe lună, amintindu-mi recunoscător de soarele minunat şi de ploile uşoare care au căzut pe aceste frunze ale lui David Copperfield şi m-au făcut fericit.

Londra,

octombrie, 1850

Capitolul I.

Vin pe lume

Dacă o să fiu eu eroul poveştii vieții mele sau altcineva o să ocupe acest loc, numai paginile cărții de față o vor arăta. Ca să încep povestea cu începutul vieții mele, o să spun că m-am născut (după cum mi s-a spus şi cum cred) într-o vineri, la miezul nopții. S-a băgat atunci de seamă că exact în clipa în care orologiul s-a pornit să bată, am scos şi eu primul scâncet.

Date fiind ziua şi ceasul la care m-am născut, atât dădaca mea, cât şi vreo câteva venerabile vecine, care îmi arătaseră o grijă deosebită cu multe luni înainte să fie cu putință de a ne cunoaşte cu adevărat, au declarat că, una la mână, eram menit să fiu nefericit în viață şi, a doua la mână, că voi avea harul să văd stafii şi duhuri, căci aşa li se întâmpla negreşit, credeau ele, tuturor nefericiților prunci, fete sau băieți, născuți la primele ore într-o zi de vineri.

Despre cea dintâi prorocire nu e nevoie să spun acum nimic, întrucât ce ar putea arăta oare mai bine dacă s-a adeverit sau nu, decât povestea vieții mele însăşi? Despre cea de-a doua, mă voi mărgini să spun doar că, dacă nu cumva această parte a ursitei mele s-a consumat pe când eram foarte mic, încă nu mi s-a întâmplat. Însă nu mă plâng nicicum că am rămas fără acest dar şi, dacă de el se bucură acum altcineva, îi dau voie foarte bucuros să şi-l păstreze pentru sine.

M-am născut cu o căiță¹, pentru care s-au dat anunțuri la ziar, scoțându-se la vânzare la prețul de numai cincisprezece guinee – un chilipir. Nu ştiu dacă oamenii mării erau mai strâmtorați la vremea aceea sau dacă pur şi simplu nu credeau în acest talisman şi preferau colacii de salvare. Tot ce ştiu este că nu s-a prezentat decât un singur amator, un avocat şi agent de bursă, care voia să dea numai două lire în bani, iar pentru restul sumei oferea vin de Xeres, dar refuza să plătească un sfanț în plus pentru a se asigura împotriva înecului. Prin urmare, anunțul a fost retras, după ce a fost plătit, bineînțeles – căci vin de Xeres avea destul de vânzare şi biata mea mamă –, iar, zece ani mai târziu, căița a fost pusă la bătaie la o loterie, în părțile noastre de țară, cincizeci de oameni cumpărând câte un bilet de o jumătate de coroană fiecare, câştigătorul urmând să mai scoată din buzunar cinci şilingi. Eram şi eu de față la eveniment şi-mi amintesc că m-am simțit foarte stingherit şi tulburat să văd că o parte din mine era înstrăinată în felul acesta. Căița a fost câştigată, dacă nu mă înşel, de o bătrână cu un coş pe braț, care, cu foarte mare greutate, s-a învoit să scoată cei cinci şilingi cu pricina, toți în monede de jumătate de penny, şi a plătit până la urmă cu doi penny şi jumătate mai puțin – deşi ai mei s-au chinuit o grămadă de vreme, fără nici un succes, să-i dovedească prin socoteli că greşea. Dar a fost un fapt remarcabil, despre care oamenii de aici îşi vor aminti multă vreme, acela că bătrâna nu s-a înecat niciodată, ci a murit de moarte bună, în patul ei, la venerabila vârstă de nouăzeci şi doi de ani. Am aflat că, până în ultimele sale clipe de viață, se lăuda că nu s-a aventurat niciodată peste vreo apă, în afară de cele trecute pe pod, şi că întotdeauna, în timp ce-şi bea ceaiul (pentru care avea o mare slăbiciune), îşi exprima indignarea față de marinari şi față de ceilalți călători fără de Dumnezeu, care rătăceau prin lume. În zadar ai fi încercat s-o faci să priceapă că din această condamnabilă îndeletnicire veneau şi unele lucruri bune, probabil chiar şi ceaiul. Ea replica mereu, cu mult patos şi cu o instinctivă convingere în temeinicia obiecției sale: „Hai să nu ne rătăcim!"

Ca să nu mai rătăcesc nici eu acum, o să mă întorc la naşterea mea.

Am deschis ochii pe lume la Blunderstone, în Suffolk, sau „cam pe-acolo", cum se spune în Scoția. Am fost un copil postum. Tata se petrecuse din lumea aceasta cu şase luni mai înainte să apar eu. Mi se pare destul de ciudat, chiar şi azi, când mă gândesc la asta, că el nu m-a văzut niciodată. Şi am un sentiment şi mai ciudat încă, amintindu-mi vag cum, în primii ani ai copilăriei mele, asociam ideea de tată cu lespedea albă a mormântului său din cimitir şi cum mă încerca adesea o milă nedesluşită pentru faptul că stătea acolo, afară, în noaptea cea neagră, în timp ce salonaşul nostru era atât de cald şi de bine luminat, cu foc în cămin şi cu lumânări, iar uşile casei erau – cu atâta cruzime, mi se părea, uneori – zăvorâte şi încuiate pentru el.

O mătuşă de-a tatălui meu şi, prin urmare, o strămătuşă de-a mea, despre care voi mai avea prilejul să povestesc, era adevăratul cap al familiei noastre. Domnişoara Trotwood, sau domnişoara Betsey, cum îi spunea sărmana mea mamă, când izbutea să-şi înfrângă spaima de această femeie încât să-i pomenească numele (ceea se întâmpla doar rareori), fusese măritată cu un bărbat mai tânăr decât ea şi foarte chipeş, numai că, aşa cum se zice: „degeaba-i mărul frumos, că-năuntru-i găunos" – asta, fiindcă se bănuia că o bătea pe Miss Betsey, ba chiar că, într-un rând, certându-se din pricina celor de-ale gurii, a vrut numaidecât şi foarte hotărât s-o arunce pe fereastră de la etajul al doilea. Aceste dovezi clare ale nepotrivirii de caracter o făcuseră pe domnişoara Betsey să-i dea papucii şi să încuviințeze la o despărțire de comun acord. El plecase în India, cu banii pe care-i avea, iar acolo, după cum mergea vorba în familia noastră, fusese văzut o dată călărind un elefant, în compania unui babuin – deşi eu cred că trebuie să fi fost un babu sau o begum².

În orice caz, din India au sosit veşti despre moartea lui, la mai puțin de zece ani după ce plecase. Cum le primise mătuşa mea, nimeni nu ştie, căci îndată după divorț ea îşi reluase numele de fată, cumpărase o căsuță de țară, într-un cătun foarte îndepărtat de la malul mării, se stabilise acolo ca femeie nemăritată, cu o singură slujnică, şi se pare că a trăit de atunci retrasă în cea mai neînduplecată izolare.

Tata fusese cândva, după câte am înțeles, nepotul ei favorit, dar nu-i iertase niciodată căsătoria cu mama, care nu era decât „o păpuşă de ceară". Ea n-o văzuse niciodată pe mama, dar ştia că nu avea nici douăzeci de ani împliniți. Tata şi domnişoara Betsey nu s-au mai văzut de atunci. El avea de două ori vârsta mamei mele când s-au căsătorit şi n-o ducea prea bine cu sănătatea. A murit la un an după aceea şi, cum am mai spus, cu şase luni înainte să apar eu pe lume.

Aşa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei zile de vineri pe care îmi va fi iertat că o numesc memorabilă şi plină de întâmplări însemnate. N-aş putea să mă laud că ştiam, în clipele acelea, care era situația, nici că aş fi păstrat vreo amintire personală din cele ce tocmai aveau să urmeze.

Mama şedea lângă foc, simțindu-se rău şi abătută, privindu-i flăcările printre lacrimi, gândindu-se cu tristețe la soarta ei şi a micului orfan de tată, căruia i se pregătise deja, ca dar de întâmpinare într-o lume ce nu se arăta nici pe departe încântată de sosirea lui, o perniță de ace cu gămălie brodată cu profeții, închisă într-un sertar din odaia de sus. Mama, spuneam, şedea lângă foc, în acea după-amiază de martie, însorită, dar răvăşită de vânt, îndoindu-se că va scăpa cu viață din încercarea ce o aştepta, când, ridicându-şi privirea şi ştergându-şi ochii, a văzut prin fereastra din față o doamnă necunoscută, care se apropia de casă prin grădină.

Uitându-se mai bine, mama a avut presimțirea că vizitatoarea era domnişoara Betsey. Razele soarelui la asfințit, trecând peste gardul grădinii, o îmbăiau în lumină pe femeia care venea drept spre intrare, călcând atât de bățos şi vădind atâta stăpânire de sine, încât nu putea fi alta decât mătuşa.

Când a ajuns lângă casă, a mai dat o dovadă asupra identității sale. Tata spusese adesea că mătuşa se purta, de cele mai multe ori, altfel decât oamenii obişnuiți. Iar acum, în loc să sune la uşă, a venit la fereastră şi s-a zgâit înăuntru, turtindu-şi atât de tare nasul de geam, încât biata mea mamă povestea, după aceea, că într-o clipă şi-l făcuse una cu obrazul şi alb de tot.

Asta a speriat-o atât de rău pe mama, încât am fost întotdeauna încredințat că din cauza domnişoarei Betsey m-am născut eu în ziua aceea de vineri.

Mama a sărit de pe scaun, tulburată la culme, şi s-a ascuns în colțul opus ferestrei. Domnişoara Betsey a luat la puricat odaia din colțul celălalt, plimbându-şi privirile fără grabă şi iscoditor, ca un cap de sarazin din orologiile olandeze, până când a dat cu ochii de mama. Atunci s-a încruntat şi i-a făcut semn, ca o persoană obişnuită să i se dea ascultare, să vină să-i deschidă uşa. Mama s-a dus.

– Doamna David Copperfield, bănuiesc, a zis domnişoara Betsey, apăsând ultimul cuvânt pentru a-i da de înțeles că o ghicise după hainele de doliu şi după sarcina ei.

– Da, a răspuns mama, pierit.

– Domnişoara Trotwood, se prezentă vizitatoarea. Ai auzit de numele acesta, îndrăznesc să sper.

Mama încuviință că avusese această plăcere. Deşi, rostind acestea, îşi dădu seama, cu inima strânsă, că nu reuşea să arate c-ar fi fost o plăcere prea mare.

– Acum vezi şi persoana, continuă domnişoara Betsey.

Mama îşi plecă fruntea, poftind-o să intre.

Au venit împreună în salonul din care mama ieşise să-i răspundă, căci focul în odaia cea bună, din partea cealaltă a culoarului, nu era aprins – nemaifiind aprins, de fapt, de la înmormântarea tatei –, iar după ce s-au aşezat amândouă, văzând că domnişoara Betsey nu mai spune nimic, mama, deşi încercase din răsputeri să se abțină, a început să plângă.

– Oh, sst, sst, sst! s-a grăbit domnişoara Betsey s-o oprească. Nu face asta! Haide, haide!

Dar de-acum mama nu se mai putea stăpâni şi plânse până nu mai avu lacrimi.

– Scoate-ți boneta, copilă, zise domnişoara Betsey, să te văd mai bine.

Mamei îi era prea teamă de ea ca să refuze să-i dea curs acestei cereri ciudate, dacă i-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Prin urmare, a făcut cum i se ceruse, dar cu mâini atât de tremurătoare, încât părul ei, bogat şi frumos, s-a desfăcut şi i-a căzut pe față.

– Măi, să fie! a exclamat domnişoara Betsey. Chiar eşti o copilă!

Mama era, fără îndoială, neobişnuit de tânără la înfățişare, chiar şi pentru vârsta ei. La această remarcă, îşi lăsă capul în jos, de parcă ar fi fost vina ei, sărmana, şi spuse, printre suspine, că într-adevăr se temea că e prea necoaptă pentru a fi deja văduvă şi, în curând, mamă, dacă avea să mai trăiască. În scurta pauză care urmă, i se păru că domnişoara Betsey îi mângâie părul, nu lipsită de afecțiune. Dar, când îşi ridică privirile, cu o firavă speranță, descoperi că femeia stătea cu fustele bine adunate sub ea, cu mâinile încrucişate pe genunchi şi cu picioarele sprijinite pe grătarul căminului, încruntându-se la foc.

– Pentru Dumnezeu, izbucni deodată domnişoara Betsey, de ce Corbărie?

– Vă referiți la numele casei, doamnă? întrebă mama.

– De ce Corbărie? repetă domnişoara Betsey. Bucătărie ar fi fost mult mai potrivit, dacă ați fi avut vreo brumă de ştiință de viață vreunul dintre voi.

– Numele a fost ales de domnul Copperfield, răspunse mama. Când a cumpărat casa, i-a plăcut ideea că ar fi corbi primprejur.

Chiar în clipa aceea, vântul de seară porni să sufle cu atâta putere printre ulmii înalți din capătul grădinii, încât şi mama şi mătuşa se treziră privind fără voie în direcția lor. Când ulmii se îndoiră unii spre alții, ca nişte uriaşi ce-şi şopteau cine ştie ce taine, iar după câteva secunde de stat aşa începură să se agite nebuneşte, fluturându-şi brațele în jur, de parcă veştile pe care şi le împărtăşiseră erau mult prea tulburătoare pentru a-şi mai ține firea, cele câteva cuiburi de corbi, vechi şi zdrențuite, ce le împovărau crengile, săltară ca resturile unei epave pe o mare răvăşită de furtună.

– Unde sunt păsările? întrebă domnişoara Betsey.

– Unde sunt…? bâigui mama, cu gândul în altă parte.

– Corbii – ce s-a ales de ei? stărui domnişoara Betsey.

– N-am văzut nici unul de când ne-am mutat noi aici, zise mama. Am crezut… adică domnul Copperfield a crezut că ar fi o colonie mare de corbi, dar cuiburile erau foarte vechi, iar păsările le părăsiseră de mult.

– David Copperfield, cel dintotdeauna! exclamă domnişoara Betsey. David Copperfield neschimbat! Numeşte o casă „corbărie", când nu există nici pană de corb primprejur, şi e sigur c-o să fie şi păsări, pentru că le-a văzut el cuiburile!

– Domnul Copperfield este mort, interveni mama, şi dacă îndrăzniți să-l vorbiți de rău în fața mea…

Bănuiesc că, pentru o clipă, sărmana mea mamă a simțit imboldul de a sări pur şi simplu la bătaie, deşi mătuşa ar fi putut s-o doboare cu o singură mână, chiar dacă mama s-ar fi simțit mult mai bine decât se simțea în seara aceea. Dar îndată ce s-a ridicat, furia i-a trecut şi s-a scurs înapoi pe scaun, pierzân­du-şi cunoştința.

Când şi-a revenit, sau când domnişoara Betsey a readus-o în simțiri, a văzut că aceasta din urmă stătea în picioare, la fereastră. Amurgul se prefăcuse între timp în întuneric, iar în odaie, cele două femei abia se mai vedeau, şi asta, doar mulțumită focului din cămin.

– Ei? făcu domnişoara Betsey, întorcându-se la scaunul ei, de parcă nu aruncase decât în treacăt o privire asupra priveliştii. Şi când crezi c-o să…

– Tremur toată, şopti stins mama. Nu ştiu cum o să fie. O să mor, cu siguranță!

– Nu, nu, nu, zise domnişoara Betsey. Bea nişte ceai.

– Oh, vai şi-amar de mine, credeți că ceaiul o să-mi fie de vreun folos?

– Fireşte c-o să-ți fie de folos, zise domnişoara Betsey. Nu-i nimic, doar închipuirea ta. Cum îi zici tu fetei tale?

– Nu ştiu încă dacă va fi o fetiță, doamnă, îi răspunse mama cu nevinovăție.

– Dumnezeu să te aibă în paza Lui, copilă! exclamă domnişoara Betsey, citând fără să vrea a doua urare brodată pe pernița de ace aflată în sertarul din odaia de sus, dar adresând-o mamei, nu mie. Te întrebam de fata în casă.

– Peggotty, răspunse mama.

– Peggotty! repetă domnişoara Betsey, cu o oarecare indignare. Vrei să spui, copilă, că există cineva care s-a ales cu numele de Peggotty dintr-o biserică de-a noastră, creştină?

– E numele ei de familie, o lămuri mama, cu voce slabă. Aşa îi spunea domnul Copperfield, pentru că pe numele de botez o cheamă la fel ca pe mine.

– Hei! Peggotty! strigă domnişoara Betsey, deschizând uşa salonului. Ceai. Stăpâna ta se simte cam rău. Mişcă-te, nu tândăli!

După ce dădu această însărcinare, cu tot atâta fermitate de parcă ea ar fi fost autoritatea recunoscută a casei încă de când era ea casă, şi după ce rămase în prag până o văzu pe Peggotty venind pe culoar, cu o lumânare în mână, uimită să audă glas străin, domnişoara Betsey închise din nou uşa şi se aşeză la fel ca mai înainte: cu picioarele sprijinite de grătarul căminului, cu fustele strânse bine sub ea şi cu mâinile încrucişate pe un genunchi.

– Ziceai că nu ştii dac-o să fie fată, zise domnişoara Betsey. Eu n-am nici o îndoială c-o să fie fată. Am o presimțire că trebuie să fie fată. Ei bine, copilă, din momentul naşterii acestei fete…

– Sau băiat, îşi luă mama libertatea să intervină.

– Îți repet că am o presimțire că va fi sigur fată, replică domnişoara Betsey. Nu mă contrazice. Din momentul naşterii acestei fete, copilă, am de gând să fiu ruda ei apropiată. Am de gând să-i fiu naşă şi te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. În viața acestei Betsey Trotwood nu trebuie să se strecoare nici o greşeală. Nimeni nu trebuie să se joace cu sentimentele ei, drăguța de ea. Trebuie să fie crescută cum se cuvine şi păzită cu grijă, ca nu cumva să-şi pună încrederea în cine nu trebuie. Iar de treaba asta mă voi ocupa chiar eu.

Domnişoara Betsey clătina din cap după fiecare propoziție rostită, parcă la amintirea propriilor greşeli, încă dureroase, din viața ei, pe care se străduia din greu să nu le dea în vileag. Cel puțin aşa avu impresia mama, în timp ce-o studia la lumina slabă a focului – prea speriată de domnişoara Betsey, prea tulburată în sinea ei, deopotrivă prea intimidată şi uluită ca să vadă limpede lucrurile sau ca să ştie ce să spună.

– Şi, ia zi, David s-a purtat bine cu tine, copilă? întrebă domnişoara Betsey, după câteva clipe de tăcere, în care mişcările din cap încetaseră, treptat. Ați dus-o bine împreună?

– Am fost foarte fericiți, zise mama. Domnul Copperfield era atât de bun cu mine!

– Aha, să înțeleg că te-a răsfățat, nu? reluă domnişoara Betsey.

– Mă tem că da, aşa mi se pare acum, când sunt din nou singură pe lumea asta crudă, suspină mama.

– Ei, haide! Nu mai plânge! o întrerupse domnişoara Betsey. N-ați fost potriviți unul cu altul, copilă – dacă e cu putință ca doi oameni să fie vreodată potriviți unul cu altul – şi d-aia te-am întrebat. Erai orfană, nu-i aşa?

– Da.

– Şi guvernantă?

– Am fost guvernantă şi dădacă la o familie pe care o vizita domnul Copperfield. Domnul Copperfield s-a arătat foarte drăguț şi foarte interesat de mine, mi-a acordat multă atenție şi, în cele din urmă, m-a cerut de nevastă. Iar eu am primit. Şi atunci ne-am căsătorit, povesti mama, simplu.

– Ha! Biată copilă! zise îngândurată domnişoara Betsey, privind încă încruntată spre foc. Te pricepi la ceva?

– Îmi cer iertare, doamnă, îngăimă mama.

– De pildă ştii să ții o casă? preciză domnişoara Betsey.

– Mă tem că nu prea, răspunse mama. Nici pe departe aşa cum aş fi vrut. Dar domnul Copperfield mă mai învăța…

– Da, că multe mai ştia şi el! zise domnişoara Betsey, ca pentru sine.

– Nădăjduiam să mă mai deprind cu treburile, eu fiind foarte dornică să învăț, iar el fiind foarte răbdător să-mi explice, şi dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea să moară…

Aici, pe mama o înecă iar plânsul şi nu mai putu continua.

– Bine, bine! zise domnişoara Betsey.

– Am ținut cheltuielile casei la zi, în registru, strigă mama, într-o altă răbufnire deznădăjduită, şi le-am verificat în fiecare seară, împreună cu domnul Copperfield…

Vorbele i se opriră din nou în gât.

– Bine, bine! zise iar domnişoara Betsey. Nu mai plânge atâta.

– Şi niciodată, în privința asta, n-a încăput între noi vreun cuvânt de ceartă, a mai răbufnit mama, doar atât că domnul Copperfield îmi mai reproşa uneori că treiul meu semăna prea mult cu cinciul sau că puneam codițe răsucite la șapte şi la nouă.

Şi tăcu din nou, înecată de suspine.

– O să te îmbolnăveşti, zise domnişoara Betsey, şi ştii că asta nu-i bine nici pentru tine, nici pentru fina mea. Haide! Trebuie să te stăpâneşti!

Argumentul acesta avu darul s-o mai liniştească pe mama, deşi starea ei din ce în ce mai rea se poate să fi jucat un rol mai mare. Urmă o perioadă de tăcere, întreruptă doar de câte un „Ha!" din partea domnişoarei Betsey, care cugeta, cu picioarele sprijinite mai departe pe grătarul căminului.

– Ştiu că David şi-a făcut o rentă viageră din banii săi, zise ea, în cele din urmă. Pentru tine ce-a făcut?

– Domnul Copperfield, a răspuns mama, cu o oarecare greutate, a fost atât de chibzuit şi de binevoitor încât să se asigure că o parte din ea îmi va reveni mie.

– Cât? întrebă domnişoara Betsey.

– O sută cinci lire pe an, zise mama.

– Ar fi putut fi mai rău, comentă mătuşa.

Remarca era foarte potrivită, la momentul acela. Mama se simțea atât de rău, încât Peggotty, intrând cu tava de ceai şi lumânările şi dându-şi seama dintr-o privire cât de bolnavă era – probabil şi domnişoara Betsey ar fi observat mai devreme, dacă ar fi fost destulă lumină în odaie –, a condus-o fără întârziere în odaia ei de sus. Apoi l-a trimis degrabă pe nepotul ei, Ham Peggotty, care stătea de vreo câteva zile, în secret, în casă, fără ca mama să fi prins de veste, tocmai ca să poată face pe mesagerul, în caz de urgență, să aducă moaşa şi doctorul.

Respectivele ajutoare au rămas de-a dreptul cu gura căscată când, sosind la câteva minute unul după celălalt, au găsit o doamnă cu o înfățişare impunătoare, care stătea lângă foc şi, cu boneta prinsă de brațul stâng, îşi înfunda vată în urechi. Cum Peggotty habar n-avea cine era şi cum mama nu-i spusese nimic, necunoscuta din salon era chiar un mister. Iar faptul că avea o ditamai rezerva de vată în buzunar şi că-şi îndesa doapele în urechi în felul acela nu ştirbea cu nimic solemnitatea prezenței sale.

După ce urcase până la mama, doctorul coborî şi, socotind în mintea lui, cred eu, că ar exista posibilitatea ca doamna necunoscută şi domnia sa să fie nevoiți să petreacă mai multe ore, față-n față, se strădui să se arate politicos şi comunicativ. Era un bărbat mărunțel, neînchipuit de cumsecade. Se strecura într-o parte pe uşă, când intra şi când ieşea, ca să ocupe cât mai puțin spațiu cu putință. Păşea la fel de uşor ca Stafia din Hamlet, doar că mai lent. Îşi ținea capul înclinat într-o parte, atât din modestie şi din puțina însemnătate pe care o acorda persoanei sale, cât şi din pricină că voia să câştige simpatia tuturor. Că n-ar fi aruncat o vorbă urâtă nici unui câine, aceasta e puțin spus. Nu i-ar fi aruncat-o nici unui câine turbat. I-ar fi adresat doar un cuvânt blând, sau o jumătate de cuvânt, sau o frântură de cuvânt, căci vorbea la fel de rar cum mergea, dar n-ar fi fost rău cu el şi nici nu l-ar fi repezit pentru nimic în lume.

Domnul Chillip, ținându-şi, ca de obicei, capul plecat într-o parte, privi sfios către mătuşa mea, îi făcu o mică plecăciune şi zise, referindu-se la şomoioagele de vată, în timp ce-şi atingea uşor urechea stângă:

– Vreo iritație locală, doamnă?

– Ce? strigă mătuşa mea, scoțându-şi vata din ureche la fel cum ar fi scos dopul dintr-o sticlă.

Domnul Chillip s-a zăpăcit atât de tare de agresivitatea ei – după cum avea să-i povestească mamei, mai târziu –, încât a fost un mare noroc că nu şi-a pierdut prezența de spirit, ci a repetat, cu glas dulce:

– Vreo iritație locală, doamnă?

– Prostii! i-a retezat-o mătuşa mea, astupându-şi urechea la loc, dintr-o singură mişcare.

Domnul Chillip – ce era să mai facă – s-a aşezat şi a urmărit-o discret, cum şedea şi privea țintă la foc, până ce a fost din nou chemat în odaia de sus. După vreun sfert de oră de absență, s-a întors.

– Ei? îl întrebă mătuşa mea, smulgându-şi vata din urechea dinspre el.

– Ei bine, doamnă, răspunse domnul Chillip, facem progrese, facem progrese încetul cu încetul, doamnă.

– Phiii! izbucni mătuşa, însoțind cu un gest absolut grăitor exclamația disprețuitoare şi astupându-şi urechea la loc.

A fost cât pe-aci, cât pe-aci – avea să-i povestească domnul Chillip mamei – să se piardă cu firea; vorbind strict din punct de vedere profesional, a fost aproape şocat. Dar s-a aşezat şi s-a uitat mai departe la ea, în timp ce ea şedea şi privea țintă în foc, până ce a fost iar chemat la mama. După alte câteva minute, s-a reîntors în salon.

– Ei? întrebă mătuşa, scoțându-şi din nou vata dinspre el.

– Ei bine, doamnă, răspunse domnul Chillip, facem progrese, facem progrese încetul cu încetul, doamnă.

– U-u-uf! replică mătuşa, cu o asemenea strâmbătură către domnul Chillip, că bietul om n-a mai îndurat.

O făcuse dinadins ca să-l scoată din fire, zisese el, mai târziu. Prin urmare, a preferat să iasă şi să se aşeze pe scară, în întunericul şi-n curentul de acolo, până ce a fost iarăşi chemat în odaia de sus.

Ham Peggotty, care putea fi socotit un martor de toată încrederea, fiindcă mergea la Şcoala națională şi era tare ca stânca la catehism, a povestit, a doua zi, că a băgat din întâmplare capul pe uşa salonului, cam la vreun ceas după ieşirea doctorului, şi a fost numaidecât ochit de domnişoara Betsey, care se plimba de colo colo, ca un leu în cuşcă, şi care a sărit asupra lui mai înainte să poată scăpa. De bună seamă că vata din urechi nu izbutea să înăbuşe toate zgomotele de paşi şi glasurile de deasupra, căci ori de câte ori ele se auzeau mai tare, îşi revărsa prisosul de agitație asupra victimei din ghearele ei. Târându-l de guler în sus şi-n jos prin salon (de parcă înghițise prea mult laudanum), de fiecare dată când zgomotele răzbăteau până la ea, îl zgâlțâia, îl trăgea de ciuf, îi smucea hainele de pe el, îi astupa urechile, de parcă le confunda cu ale ei, şi îl făcea să se simtă ca o cârpă. Relatarea i-a fost susținută, în parte, de mătuşa lui, care l-a văzut, pe la douăsprezece şi jumătate noaptea, curând după eliberarea sa, şi-a spus despre Ham că era la fel de roşu ca şi mine.

Bunul domn Chillip nu putea ține supărarea multă vreme şi mai ales într-un moment ca acela. De îndată ce n-a mai fost nevoie de el în odaia mamei, s-a furişat pe uşa salonului şi i-a spus mătuşii mele, în cel mai binevoitor mod:

– Ei bine, doamnă, mă bucur să vă pot felicita.

– Pentru ce? s-a răstit mătuşa mea, arțăgoasă.

Domnul Chillip se simți din nou foarte tulburat de severitatea nemaipomenită a mătuşii mele, aşa că îi făcu o plecăciune şi îi zâmbi, s-o îmblânzească.

– Ai milă, Doamne, de omul ăsta! strigă mătuşa mea, nerăbdătoare. Ce face? Nu poate vorbi?

– Liniştiți-vă, dragă doamnă, zise domnul Chillip, cu glasul său cel mai blând. Nu mai e cazul să vă faceți griji. Liniştiți-vă.

De atunci încoace, este socotit aproape un miracol faptul că mătuşa mea nu l-a zgâlțâit ca să scoată de la dânsul mai repede ce voia să spună. N-a făcut decât să-l privească şi să clatine din cap, dar într-un mod care i-a dat fiori.

– Ei bine, doamnă, reluă domnul Chillip de îndată ce-şi regăsi curajul, mă bucur să vă pot felicita. Totul s-a sfârşit acum, doamnă, şi s-a sfârşit cu bine.

Timp de vreo cinci minute în care domnul Chillip a rostit acest discurs, mătuşa l-a scrutat, mijind ochii.

– Ea cum se simte? întrebă mătuşa mea, încrucişându-şi brațele, cu boneta încă atârnată pe unul dintre ele.

– Ei bine, doamnă, trag nădejde că se va simți curând foarte bine, răspunse domnul Chillip. Pe cât de bine ne putem aştepta să se simtă o tânără mamă, în aceste triste împrejurări din căsnicia ei. Nu aveți nici o restricție să mergeți s-o vedeți chiar acum, doamnă. O să-i facă plăcere.

– Şi ea? Ea cum se simte? stărui mătuşa, tăios.

Domnul Chillip îşi plecă şi mai mult capul într-o parte şi se uită la mătuşa mea ca o pasăre împăciuitoare.

– Fetița, a precizat mătuşa mea. Cum se simte?

– Doamnă, îi răspunse domnul Chillip, credeam că ați aflat deja. E băiat.

Mătuşa n-a mai scos nici un cuvânt, ci, luându-şi boneta de panglici, ca pe o praştie, a dat să-l lovească în cap cu ea pe domnul Chillip, dar şi-a pus-o, strâmb, pe capul ei, a ieşit pe uşă şi dusă a fost. A dispărut ca o ursitoare nemulțumită sau ca una dintre acele făpturi supranaturale, despre care lumea credea că-mi va fi mie dat să le văd, şi nici că s-a mai întors vreodată.

Nu. Am stat culcat în leagănul meu, iar mama, în patul ei, dar Betsey Trotwood Copperfield a rămas pentru totdeauna în tărâmul visurilor şi al sufletelor, ținutul acela misterios din care eu abia sosisem; iar lumina ce bătea în fereastra odăii noastre strălucea, de asemenea, peste hotarul pământesc pe care-l trec toți călătorii deopotrivă şi peste movilița de deasupra rămăşițelor pământeşti şi a țărânii care odinioară fusese acela fără de care eu n-aş fi existat niciodată.

Capitolul II.

Observ

Cele dintâi forme care au căpătat contur distinct înaintea mea, când privesc înapoi, în spațiile albe ale primilor mei ani de viață, au fost mama, cu înfățişarea ei tinerească şi părul ei frumos, şi Peggotty, aproape fără de trup, dar cu nişte ochi atât de negri, încât păreau să-i întunece fața în jur, cu brațe puternice şi cu nişte obraji atât de roşii, încât mă miram că n-o ciugulesc păsările, confundând-o cu merele pârguite.

Cred că-mi pot aminti cum stăteau ele la o oarecare distanță, făcându-se mici sub ochii mei, aplecându-se ori îngenunchind pe podea, în timp ce eu mă duceam, tare nesigur pe picioare, de la una la alta. Mai port în minte o senzație, despre care nu ştiu dacă este chiar amintire, a atingerii degetului arătător al lui Peggotty, pe care obişnuia să-l întindă spre mine şi care era atât de aspru de la cusut, încât mi se părea o mică răzătoare de nuci.

Se poate să fie doar imaginația mea, deşi cred că memoria celor mai mulți dintre noi se poate întoarce mult mai departe în timp decât bănuim, în genere, la fel cum cred că puterea de observație a copiilor de vârste foarte fragede este uimitor de dezvoltată şi de precisă. De asemenea, cred că despre majoritatea adulților care se remarcă prin această putere de observație ar fi mai potrivit să se spună că nu şi-au pierdut-o pe cea din copilărie, decât că şi-au dobândit-o de-a lungul timpului – iar ceea ce pare s-o dovedească este faptul că, aşa cum am băgat de seamă, aceşti oameni păstrează o anumită prospețime, şi o blândețe, şi capacitatea de a se bucura, care sunt, de asemenea, părți de moştenire păstrate din copilărie.

Mi s-ar putea reproşa că m-am rătăcit, fiindcă m-am oprit să vorbesc despre asta, însă aşa arăt că mi-am construit aceste concluzii în mare parte pe experiența proprie. Şi dacă din această povestire va reieşi, printre altele, că am fost un copil cu spirit de observație sau că, deşi ajuns la maturitate, păstrez o vie amintire despre copilăria mea, atunci nu va fi de mirare că mă cred îndreptățit să-mi revendic amândouă aceste însuşiri.

Privind înapoi, cum spuneam, în spațiile albe ale primilor mei ani de viață, primele persoane de care îmi amintesc că s-au desprins din talmeş-balmeşul înconjurător sunt mama şi Peggotty. Ce altceva îmi mai aduc aminte? Hm, să vedem.

Dintre neguri, apare casa noastră – nu tocmai nouă pentru mine, dar foarte familiară, în prima imagine pe care mi-o amintesc despre ea. La parter e bucătăria lui Peggotty, care dă în curtea din spate: în mijloc, pe un stâlp, e un coteț de porumbei, fără porumbei; într-un colț e o mare cuşcă de câine, fără câine într-însa, şi un mare număr de orătănii, care mie mi se par groaznic de înalte, mergând de colo colo, într-un mod amenințător şi feroce. Există mai cu seamă un cocoş, care se suie în vârf de stâlp ca să cucurigească şi care pare să nu mă scape din priviri, în timp ce mă uit la el de la fereastra bucătăriei, făcându-mă să mă înfior, căci e atât de amenințător. Pe gâştele de dincolo de poartă, care vin legănat după mine, cu gâturile lor lungi întinse, ori de câte ori trec pe acolo, le visez şi noaptea, cum visează un vânător în sălbăticie că e înconjurat de lei.

Apoi, e culoarul cel lung – mie mi se pare de-a dreptul nesfârşit! –, care duce de la bucătăria lui Peggotty la uşa din față. Din culoar se deschide o cămară întunecată, pe lângă care, noaptea, e mai bine să treci în fugă, pentru că nu se ştie ce se poate ascunde printre acele butoaie, borcane şi lăzi vechi de ceai, când nu e nimeni pe acolo, cu o lumânare care să arunce o lumină săracă, să deschidă uşa şi să lase să iasă mirosul ciudat de săpun, de murături, de piper, de lumânări şi de cafea, toate amestecate într-o singură pală de aer rece şi umed. Apoi sunt cele două saloane: cel în care stăm noi serile, adică mama, eu şi Peggotty, căci Peggotty ne ține mereu tovărăşie, după ce şi-a sfârşit treaba pe ziua aceea şi suntem singuri, şi salonul cel bun, în care stăm duminicile, mai luxos, dar nu atât de primitor. Pluteşte un soi de aer jalnic în odaia aceasta, pentru că Peggotty mi-a povestit – nu mai ştiu când, dar mi se pare că în urmă cu vreo câteva secole – despre înmormântarea tatălui meu şi despre cum ei îşi puseseră hainele de doliu. Într-o duminică seară, în salonul acela, mama ne citea, lui Peggotty şi mie, despre cum Lazăr fusese ridicat din morți. Iar eu m-am speriat atât de tare, că a trebuit apoi să mă scoată din pat şi să-mi arate, pe fereastra dormitorului, cimitirul liniştit, în care morții stăteau întinşi în mormintele lor, odihnindu-se, sub lumina solemnă a lunii.

N-am întâlnit niciodată ceva mai verde decât iarba cimitirului aceluia, o umbră mai deasă ca a copacilor săi, o linişte mai deplină ca a mormintelor sale. Când mă trezesc dimineața şi mă ridic în genunchi, în pătuțul meu, aşezat într-o nişă a dormitorului mamei, îmi arunc ochii spre el şi văd oile păscând liniştite acolo, văd lumina trandafirie reflectată pe cadranul solar şi mă întreb, în sinea mea: „Oare cadranul solar o fi bucuros că poate să ne spună din nou cât e ceasul?"

Şi mai e strana noastră din biserică. O strană neagră, cu spetează atât de înaltă! Cu o fereastră în apropiere, de unde se poate vedea casa noastră – şi este privită de multe ori în timpul slujbei de dimineață de către Peggotty, căreia îi place să fie cât se poate de sigură că nu e jefuită sau nu e cuprinsă de flăcări. Dar cu toate că Peggotty îşi plimbă ochii adesea, se supără foarte tare dacă şi eu mi-i plimb pe ai mei, şi se încruntă la mine, când mă ridic în picioare pe scaun, făcându-mi semn să mă uit la preot. Însă nu pot să mă uit mereu la el – eu îl cunosc fără veşmântul acela alb şi mă tem să nu se mire de ce mă holbez aşa la el şi să se oprească din slujbă ca să mă întrebe – şi-atunci ce mă fac? E foarte urât să caşti gura, dar trebuie să fac ceva. Mă uit la mama, dar ea se preface că nu mă vede. Mă uit la un băiat din cor, dar el se strâmbă la mine. Mă uit la razele de soare care pătrund înăuntru prin uşa deschisă dinspre portic şi acolo văd o oaie rătăcită – adică nu vreo păcătoasă, ci o oaie adevărată –, gata-gata să intre în biserică. Simt că, dacă mă mai uit mult la ea, voi fi ispitit să spun ceva cu glas tare şi-atunci am s-o pățesc! Îmi îndrept privirile spre tăblițele funerare de pe pereți şi încerc să mă gândesc la răposatul domn Bodgers şi la ce durere trebuie să fi simțit doamna Bodgers, când domnul Bodgers s-a chinuit atâta vreme cu boala, iar toți doctorii au fost în zadar. Mă întreb dacă l-or fi chemat şi pe domnul Chillip şi dacă nici el n-a fost de vreun ajutor. Iar dacă-i pe-aşa, cum s-o fi simțind el să i se amintească de asta în fiecare săptămână. Îmi mut privirea de la domnul Chillip, împodobit cu jaboul de duminică, spre amvon şi mă gândesc ce loc bun de joacă ar fi, şi ce fortăreață s-ar putea face din el, dacă un alt băiat ar veni pe scări, să-l atace, şi i s-ar arunca în cap cu pernuțele de catifea cu ciucuri. Încetul cu încetul, ochii mi se închid şi, de unde mai întâi mi se pare că-l aud pe preot cântând adormitor în zăpuşeala din biserică, la un moment dat nu mai aud nimic, până când mă prăbuşesc de pe scaun cu o bufnitură puternică şi sunt scos afară, la aer, mai mult mort decât viu, de către Peggotty.

Iar acum văd casa noastră pe dinafară, cu ferestrele odăilor de dormit care au multe ochiuri de geam mărunte stând larg deschise, ca să lase să pătrundă înăuntru aerul înmiresmat, şi cu vechile cuiburi de corbi, prăpădite, încă legănându-se în ulmii din capătul grădinii din față. Acum sunt în grădina din spate, dincolo de curtea în care se află porumbarul fără porumbei şi cuşca goală a câinelui – o adevărată rezervație de fluturi, pe câte îmi amintesc, cu un gard înalt şi o portiță închisă cu lacăt; unde fructele atârnă ciorchine de ramurile pomilor, mai coapte şi mai arătoase decât au fost vreodată fructele printr-o altă livadă, şi din care mama culege vreo câteva în coş, în vreme ce eu stau pe lângă ea, şterpelind câte o agrişă şi încercând să dau impresia că nici nu m-am mişcat. Se stârneşte deodată o vijelie şi vara a pierit, într-o clipă. Ne jucăm în amurgul de iarnă, țopăind prin salon. Când mamei i se taie răsuflarea şi se aşază să se odihnească într-un jilț, o privesc cum îşi răsuceşte buclele strălucitoare pe după degete şi cum îşi netezeşte rochia în talie, şi nimeni nu ştie mai bine ca mine cât de mult îi place să arate bine şi cât de mândră este de a fi frumoasă.

Acestea sunt primele mele amintiri. La ele se adaugă primele mele păreri, dacă le pot numi astfel, la care am ajuns în urma celor văzute: cum că amândoi, şi eu, şi mama, ne cam temeam de Peggotty şi ne lăsam conduşi de ea, în cele mai multe privințe.

Peggotty şi cu mine şedeam într-o seară la foc, numai noi doi. Eu îi citisem lui Peggotty despre crocodili. Ori că îi citisem eu foarte clar, ori că biata femeie fusese deosebit de interesată de subiect, cert este că, la sfârşit, rămăsese cu vaga impresie că ar fi nişte legume. Obosisem de atâta citit şi mi se închideau ochii de somn, dar fiindcă mi se dăduse voie, ca un mare favor, să stau treaz până avea să se întoarcă mama din vecini, unde-şi petrecuse seara, mai degrabă aş fi murit în post, fireşte, decât să mă duc la culcare. Deja picoteam, iar Peggotty mi se părea că se umflă, şi se umflă, şi creşte nemaipomenit de mare. Mi-am proptit pleoapele cu degetele de la mâini şi m-am uitat stăruitor la ea, în timp ce-şi vedea de cusut, la mucul lumânării pe care-l păstra să-şi înfăşoare ața – ce bătrân părea, zbârcit în toate direcțiile! –, la căsuța cu acoperiş de paie în care-şi ținea metrul de croitorie, la caseta ei pentru lucrul de mână, cu capac ce se deschidea prin alunecare şi cu imaginea Catedralei St Paul (cu o cupolă roz) pictată pe el, la degetarul de alamă de pe degetul ei şi la ea însăşi, pe care o socoteam foarte drăguță. Îmi era atât de somn, că ştiam că, dacă o clipă nu m-aş mai fi concentrat la ceva, aş fi fost dus.

– Peggotty, am zis deodată, tu ai fost vreodată măritată?

– Doamne, făcu Peggotty, ce-ți veni cu măritatul, domnişorule Davy?

Răspunsese cu asemenea însuflețire, că m-am trezit de-a binelea. Şi apoi se opri din cusut şi se uită la mine, trăgând acul cât îi îngădui ața.

– Spune-mi, Peggotty, ai fost măritată vreodată? am stăruit eu. Eşti o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa?

Desigur, o socoteam frumoasă în alt fel decât mama; dar, în acea altă categorie de frumusețe, o consideram fără cusur. Aveam în salonul cel bun un scăunel pentru picioare, tapisat cu catifea, pe care mama pictase un buchețel de flori. Mi se părea că tapiseria scăunelului aceluia şi chipul lui Peggotty erau la fel. Scăunelul era catifelat, iar obrazul lui Peggotty aspru, dar asta n-avea importanță.

– Eu, frumoasă, Davy! zise Peggotty. Vai, nu, dragul meu! Dar de unde ți-a venit în gând asta cu măritatul?

– Nu ştiu. Dar, Peggotty, nu trebuie să fii măritată cu mai mult de o persoană o dată, nu-i aşa?

– De bună seamă că nu, răspunse Peggotty, fără şovăire.

– Dar dacă te măriți cu cineva, iar acel cineva moare, atunci poți să te măriți iar cu altcineva, nu-i aşa, Peggotty?

– Poți, zise Peggotty, dacă aşa vrei, dragul meu. E după cum crede fiecare de cuviință.

– Dar tu cum crezi, Peggotty?

Am întrebat-o şi m-am uitat curios la ea, fiindcă şi ea se uita curioasă la mine.

– Eu cred, răspunse Peggotty, după o scurtă şovăială, mutându-şi privirea de la mine şi reapucându-se de cusut, că eu, una, n-am fost niciodată măritată, domnişorule Davy, şi că nici n-am să mă mărit vreodată. Asta-i tot ce ştiu despre treaba asta.

– Nu te-ai supărat, Peggotty, nu-i aşa? am întrebat-o eu, după vreun minut de tăcere.

Mie mi se părea că se supărase, fiindcă îmi răspunsese atât de răspicat. Dar mă înşelasem, fiindcă a lăsat deoparte cusutul (cârpea un ciorap de-al ei) şi, desfăcându-şi larg brațele, mi-a luat capul cârlionțat în mâini şi m-a strâns tare la piept. Ştiu că a fost o îmbrățişare pe cinste, pentru că, ea fiind foarte grasă, ori de câte ori făcea o mişcare bruscă, vreo câțiva nasturi de la spatele rochiei cu care era îmbrăcată îi săreau cât colo. Şi cu această ocazie, când m-a îmbrățişat, îmi amintesc că doi dintre ei au țâşnit în peretele opus al salonului.

– Ei, şi-acum, mai citeşte-mi de crocrondilii ăia, a zis Peggotty, care nu le reținuse bine numele, căci ard de nerăbdare să mai aflu ceva despre ei.

N-am prea înțeles de ce arăta Peggotty atât de ciudat, nici de ce era atât de dornică să ne întoarcem la crocodili. În orice caz, am trecut din nou la acei monştri, cu un avânt împrospătat din partea mea, şi le-am lăsat ouăle îngropate în nisip, să le clocească soarele, şi am fugit din calea lor şi i-am păcălit, cotind mereu ba la dreapta, ba la stânga, fiindcă ei nu reuşeau să se răsucească la fel de repede după noi, din pricina corpului lor uriaş, şi am intrat după ei în apă, ca băştinaşii, şi le-am vârât țepuşe de lemn ascuțite pe gâtlejuri – pe scurt, am trecut prin toată aventura crocodililor. Cel puțin, eu, unul, sunt sigur că aşa am făcut. În ceea ce o priveşte pe Peggotty, care îşi înfigea tot timpul acul, gânditoare, în diferite părți ale feței şi ale mâinilor, am oarecare îndoieli.

Când am epuizat subiectul crocodililor şi l-am început pe cel despre aligatori, a sunat clopoțelul de la poarta grădinii. Am ieşit amândoi să răspundem. Era mama, arătând chiar neobişnuit de drăguță, mi-am spus eu, împreună cu un gentleman, cu un frumos păr negru şi cu perciuni, acelaşi care ne însoțise de la biserică până acasă, duminica trecută.

Iar când mama s-a aplecat, în prag, să mă ia în brațe şi să mă sărute, gentlemanul a spus că eram un băiețaş mai răsfățat decât un rege – sau ceva de genul ăsta, căci îmi dau seama că mintea mea de acum schimbă înțelesul lucrurilor.

– Cum adică? l-am întrebat eu, peste umăr.

El m-a mângâiat uşurel pe creştet, dar nu ştiu de ce nu mi-au plăcut nici el, nici vocea lui groasă, şi-am fost foarte supărat că mâna lui i-o atingea şi pe a mamei, mângâindu-mă pe mine. Prin urmare, i-am împins mâna deoparte, cu toată puterea.

– Oh, Davy! m-a dojenit mama.

– Drăguțul de el! a zis gentlemanul. Nu mă miră gelozia sa!

Nu mai văzusem niciodată obrajii mamei aşa de frumos îmbujorați ca atunci. M-a mustrat cu blândețe pentru că mă arătasem atât de prost-crescut şi, ținându-mă strâns în brațe, s-a întors să-i mulțumească gentlemanului pentru osteneala de a o conduce până acasă. I-a întins mâna, în timp ce-i vorbea, şi, în clipa în care a întâlnit-o pe a lui, mi s-a părut că-mi aruncă o privire.

– Hai să ne spunem noapte bună, dragul meu băiat, a zis gentlemanul, când şi-a aplecat capul – l-am văzut eu! – deasupra mănuşii mamei mele.

– Noapte bună! i-am răspuns eu.

– Ei, nu aşa! Ca între cei mai buni prieteni din lume! a adău­gat gentlemanul, râzând. Să dăm mâna!

Mâna mea dreaptă era în mâna stângă a mamei, aşa că i-am întins-o pe cealaltă.

– Dar nu se dă mâna asta, Davy! a râs gentlemanul.

Mama mi-a împins mâna dreaptă spre el, dar eu eram hotărât, din pricina celor întâmplate mai devreme, să nu cedez şi m-am ținut tare. I-am dat mâna stângă, iar el a strâns-o călduros, a mai zis că eram un băiat de ispravă şi a plecat.

În clipa aceea, l-am văzut întorcând capul, în grădină, şi aruncându-ne o ultimă privire cu ochii lui negri, de rău augur, înainte ca uşa să se închidă.

Peggotty, care nu scosese nici un cuvânt, nu mişcase nici un deget, a tras imediat zăvorul şi ne-am dus toți trei în salon. Mama, contrar obiceiului ei, în loc să vină să se aşeze pe jilțul din fața căminului, a rămas în celălalt colț al încăperii, fredonând un cântecel ca pentru sine.

– Nădăjduiesc că ați petrecut o seară plăcută, doamnă, zise Peggotty, stând țeapănă ca un par în mijlocul odăii, cu sfeşnicul în mână.

– Mulțumesc de întrebare, Peggotty, răspunse mama, cu glas vesel. Am petrecut, într-adevăr, o seară foarte plăcută.

– Să cunoşti una sau două persoane noi e o schimbare bine-venită, continuă Peggotty, cu subînțeles.

– Foarte bine-venită, într-adevăr, răspunse mama.

Cum Peggotty continua să stea proptită în mijlocul salonului şi cum mama îşi reluase fredonatul, eu am adormit, însă fără să mă cufund adânc în somn, căci mai puteam auzi voci, fără să înțeleg însă ce spuneau. Când am ieşit din toropeala aceasta chinuită, şi Peggotty şi mama plângeau şi vorbeau amândouă odată.

– Dar nu unul ca ăsta, domnului Copperfield sigur nu i-ar fi plăcut, zicea Peggotty. Asta spun şi-o spun cu toată tăria!

– Pentru Dumnezeu! strigă mama. Mă scoți din minți! Unde s-a mai pomenit o biată fată ca mine, cu care servitoarele ei să se poarte atât de urât! Şi oare de ce mă numesc singură, pe nedrept, o fată? N-am fost niciodată măritată, Peggotty?

– Dumnezeu ştie că ai fost, doamnă, răspunse Peggotty.

– Şi atunci cum îndrăzneşti, zise mama – şi ştii bine că nu vreau spun cum de poți îndrăzni, Peggotty, ci cum de ai inima asta –, să mă faci să mă simt atât de prost şi să-mi arunci reproşuri atât de amare, când ştii prea bine că n-am pe lumea asta nici măcar un singur prieten la care să cer ajutor?

– Cu atât mai mult, răspunse Peggotty, am dreptate să spun că nu se potriveşte. Nu! Nu se vi se potriveşte. Nu! Cu nici un chip n-ar putea să meargă. Nu!

Mi s-a părut că Peggotty o să dea de-a azvârlita cu sfeşnicul, într-atât îl agita când vorbea.

– Cum poți să fii atât de încăpățânată, strigă mama, plângând şi mai tare ca înainte, să îmi vorbeşti atât de nedrept! Cum poți s-o ții una şi bună, de parcă totul ar fi gata aranjat şi bătut în cuie, Peggotty, când eu îți spun şi îți tot spun, făptură crudă ce eşti, că mai mult de obişnuitele politețuri, nu s-a petrecut absolut nimic! Vorbeşti despre admirație. Şi eu ce să fac? Dacă oamenii sunt atât de săraci cu duhul încât să se lase pradă sentimentului ăstuia, e oare vina mea? Ce ai vrea să fac, te întreb? Ai vrea să mă rad în cap şi să-mi dau cu funingine pe față, sau să mă pocesc cu vreo arsură, o cicatrice sau altceva de soiul ăsta? Cred că asta ai vrea, Peggotty. Şi cred că te-ar bucura nespus.

Peggotty mi se păru că pune foarte tare la inimă aceste cuvinte aspre.

– Şi bietul meu băiat, strigă mama, apropiindu-se de jilțul în care mă culcuşisem eu şi mângâindu-mă, micuțul meu Davy! Ar putea cineva să spună că nu-mi iubesc destul neprețuita mea comoară, cel mai scump băiețel care a existat vreodată?

– Nimeni n-o să spună aşa ceva, zise Peggotty.

– Dar tu ai spus asta, Peggotty! replică mama. Ştii bine că ai spus-o. Ce altceva s-ar putea înțelege din vorbele tale, făptură fără inimă, când ştii la fel de bine ca mine că numai din pricina lui nu mi-am cumpărat, în ultima lună, o umbrelă nouă, deşi cea verde e veche şi zdrențuită de tot, iar ciucurii sunt ferfeniță. Ştii asta, Peggotty. Nu poți s-o negi.

Apoi, întorcându-se cu dragoste către mine, lipindu-şi obrazul de al meu, zise:

– Sunt eu o mamă rea pentru tine, Davy? Sunt o mamă rea, crudă şi egoistă? Spune că sunt aşa, copilul meu, spune „da", dragul meu băiat, şi Peggotty o să te adore, iar dragostea lui Peggotty este cu mult mai bună decât a mea, Davy, căci eu nu te iubesc deloc, nu-i aşa, Davy?

La acestea, am început să plângem toți trei. Cred că eu mă jeleam cel mai zgomotos, dar sunt sigur că eram cu toții sinceri. Eu, unul, îmi simțeam inima sfâşiată şi mă tem că, în acea primă pornire a dragostei mele rănite, am făcut-o pe Peggotty „bestie". Îmi amintesc că sărmana şi cinstita femeie era foarte mâhnită şi probabil că a rămas fără nici un nasture, cu acea ocazie, pentru că, după ce s-a împăcat cu mama, a îngenuncheat lângă jilț să se împace şi cu mine, şi atunci o rafală de proiectile din aces­tea a împroşcat salonul.

Ne-am dus la culcare foarte amărâți. Multă vreme, din pricina suspinelor mele nestăpânite, m-am tot trezit din somn. Iar când un hohot foarte puternic m-a sculat în capul oaselor în pat, am descoperit-o pe mama şezând pe plăpumioară şi aplecată asupra mea. După aceea, m-a furat somnul în brațele ei şi am dormit buştean.

Dacă s-a întâmplat ca în următoarea duminică să-l revăd pe gentlemanul acela sau dacă timpul trecut până să reapară a fost mai mare, asta nu-mi pot aminti. Nu pretind că aş fi foarte precis în privința datelor. Fapt este că l-am văzut acolo, în biserică, iar după slujbă a venit împreună cu noi până acasă. A şi intrat, ca să se uite la o faimoasă muşcată pe care o aveam noi, în fereastra salonului. Nu mi s-a părut că i-ar fi dat prea mare atenție, dar înainte de a pleca, a rugat-o pe mama să-i dea o floare. Ea l-a poftit să şi-o aleagă singur, însă el a refuzat s-o facă – n-am înțeles de ce –, aşa că a trebuit s-o rupă ea pentru el şi să i-o dea. El a spus că niciodată, dar niciodată nu se va mai despărți de ea, iar eu am gândit că tare prost trebuia să fie, dacă nu ştia că floarea se va scutura peste o zi sau două.

Peggotty a început să stea mai puțin cu noi, serile, decât o făcuse până atunci. Mama îi arăta foarte multă atenție – mai mult decât de obicei, mi se părea mie – şi toți trei eram foarte buni prieteni, totuşi foarte diferiți de cum fuseserăm şi parcă nici nu ne mai simțeam așa în largul nostru împreună. Uneori, îmi închipuiam că Peggotty probabil se opusese ca mama să poarte toate rochiile bune pe care le avea prin sertare sau să se ducă atât de des în vizită la vecina aceea, dar nu puteam să-mi dau seama despre ce era vorba de fapt.

Încetul cu încetul, m-am obişnuit să-l văd pe gentlemanul cu perciuni negri. Nu-l plăceam mai mult ca la început şi îi purtam aceeaşi gelozie arzătoare; dar dacă aveam vreun motiv, dincolo de repulsia instinctivă a copilului şi o idee generală că Peggotty şi cu mine puteam să-i purtăm de grijă mamei şi fără alt ajutor, cu siguranță nu era adevăratul motiv, pe care l-aş fi descoperit doar dacă aş fi fost mai mare. Pe atunci nici nu-mi trecea prin minte aşa ceva. Puteam doar să observ fragmente separate, dar să le pun cap la cap într-un întreg şi să stabilesc rolul fiecăruia în el era, la vremea aceea, mai presus de puterile mele.

Într-o dimineață de toamnă, eram cu mama în grădina din față, când domnul Murdstone – de acum învățasem cum îl cheamă – a trecut pe drum, călare. A tras de frâu, oprindu-şi calul, ca s-o salute pe mama, şi a spus că se ducea la Lowestoft să-şi vadă nişte prieteni, care veniseră acolo cu un iaht. Apoi, foarte vesel, mi-a propus să mă ia şi pe mine pe şa, în fața lui, dacă voiam să fac o plimbare călare.

Văzduhul era atât de curat şi de plăcut, iar calul, fornăind şi bătând mărunt pasul pe loc la poarta grădinii, părea să aştepte el însuşi cu nerăbdare bucuria plimbării, încât am simțit o mare dorință să merg şi eu. Prin urmare, am fost trimis în odaia de sus, să mă echipeze Peggotty, iar, între timp, domnul Murdstone a descălecat şi, ținând frâul peste braț, a început să se plimbe încet, în sus şi-n jos, pe partea cealaltă a gardului de măceş, în vreme ce mama mergea, la fel de încet, pe partea asta a gardului, ca să-i țină companie. Îmi aduc aminte că Peggotty şi cu mine am tras cu ochiul la ei de la mica mea fereastră; îmi amintesc cât de atent păreau să examineze măceşii dintre ei, în vreme ce se plimbau agale, şi cum, de unde era o fire de-a dreptul angelică, Peggotty a început deodată să tune şi să fulgere, pieptănându-mă în răspăr, din cale-afară de apăsat.

Domnul Murdstone şi cu mine am pornit curând la trap, ținând-o pe fâşia de iarbă de pe marginea drumului. Mă ținea destul de uşor cu un braț şi nu cred că eram un copil neastâmpărat de felul meu, dar nu puteam să stau cuminte în