Misterele Parisului

De Eugène Sue

Din saloanele aristocrației pariziene până în cocioabele dezmoșteniților sorții – fresca unei lumi în care conviețuiesc și se înfruntă mizeria morală și cele mai nobile sentimente

Apărute inițial în foileton, Misterele Parisului erau atât de palpitante, încât, după cum spunea Théophile Gautier, unii bolnavi au refuzat să moară în așteptarea finalului. A fost un fenomen literar care a bulversat societatea franceză, punând în scenă personaje cu cele mai diverse origini, caractere și situații financiare: prințul care face acte de caritate deghizat în muncitor, prostituata evlavioasă, hoțul cu suflet mare, notarul diabolic sau vicontele escroc.

Rodolphe, moștenitorul coroanei unui principat german, încearcă s-o salveze pe Floarea-Mariei, poreclită Gurista, o tânără căreia nici măcar traiul în rândurile pegrei nu i-a distrus candoarea. Pentru asta trebuie să înfrunte o bandă întreagă de tâlhari, tăinuitori și criminali, conduși de un fost ocnaș numit Profesorul și de mâna lui dreaptă, Cucuveaua. La finalul unei intrigi pasionante, cu nenumărate răsturnări de situație, pedeapsa va fi pe măsura faptelor...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 11 oct. 2017
• ISBN: 9786063358159

Previzualizare carte

Partea întâi

I Spelunca borfașilor

O speluncă, în argoul hoției și al crimei, înseamnă o tavernă sau o cârciumă de cea mai joasă speță.

Un recidivist penal care în acest limbaj mizer poartă numele de pește sau o femeie, în aceeași măsură decăzută, care se nu­mește codoașă, țin de obicei aceste spelunci bântuite de scursura societății pariziene; tot felul de ocnași eliberați, escroci, hoți și chiar asasini colcăie în astfel de locuri.

Cum s-a comis o crimă, poliția își aruncă, dacă se poate spu­ne așa, plasa peste cloaca asta și aproape întotdeauna îi prinde aici pe făptași.

Începutul poveștii are rostul de a-l avertiza pe cititor că ur­mează să asiste la scene sinistre. Dacă acceptă, va pătrunde în niște locuri teribile, de neimaginat. Indivizi hidoși, înspăi­mân­tători mișună în aceste haznale mizere, asemenea reptilelor în mlaștini.

Toată lumea a citit minunatele pagini în care Cooper, acel Walter Scott al Americii, a descris obiceiurile feroce ale sălba­ticilor, limba lor pitorească, poetică, miile de vicleșuguri cu care dispar sau își urmăresc dușmanii.

Ne-am cutremurat pentru coloniști și pentru locuitorii ora­șelor la gândul că atât de aproape de ei bântuiau aceste triburi barbare, ale căror obiceiuri sângeroase le alungaseră cât mai departe de civilizație.

Vom încerca să aducem sub privirea cititorului câteva epi­soa­de din viața altor barbari, și ei fără vreo legătură cu civilizația, la fel ca populațiile sălbatice atât de măiestrit descrise de Cooper.

Numai că barbarii despre care vom vorbi trăiesc în mijlocul nostru, ne putem ciocni de ei aventurându-ne în vizuinele unde trăiesc, unde se adună ca să-și ticluiască furturile și crimele și, în cele din urmă, ca să-și împartă resturile victimelor.

Astfel de oameni au obiceiuri aparte, femei numai ale lor, o limbă numai a lor, un limbaj misterios, plin de imagini sinistre, metafore șiroind de sânge.

În sfârșit, la fel ca sălbaticii, indivizii se strigă între ei cu porecle legate de activitatea sau cruzimea lor, de unele calități sau diformități fizice.

Unele scene din această povestire vor fi abordate cu o în­zecită circumspecție.

Ne temem înainte de toate să nu fim acuzați că vânăm epi­soade respingătoare și, chiar odată această licență admisă, să nu ne ridicăm la nivelul sarcinii de a oferi o reproducere fidelă, viguroasă, îndrăzneață a acestor moravuri excentrice.

La scrierea acestor pasaje de care suntem aproape îngroziți, n-am putut scăpa de un soi de strângere de inimă – nu îndrăz­nim să spunem dureroasă îngrijorare –, pricinuită de teama de a nu cădea în ridicol.

Gândindu-ne că poate viitorii noștri cititori vor încerca ace­lași sentiment, ne-am întrebat dacă trebuie să ne oprim sau să perseverăm pe drumul pe care am apucat-o, dacă este bine ca astfel de scene să fie expuse privirii cititorului.

O parte din dubiu persistă. Dacă narațiunea n-ar fi cerut-o imperios, am regreta că am plasat într-un loc atât de sinistru începutul povestirii pe care o veți citi. Într-un fel, contăm to­tuși pe acel soi de curiozitate temătoare pe care o trezesc uneori spectacolele cumplite.

Și apoi mai credem în puterea contrastelor.

Din punct de vedere artistic, e poate bine să prezinți anumite caractere, anumite existențe, anumite figuri, a căror culoare sumbră, viguroasă, poate chiar crudă, va servi drept contrast față de niște scene de un gen cu totul diferit.

Cititorul, prevenit de călătoria pe care i-o propunem printre ființele din această speță infernală, care populează închisorile și ocnele și al căror sânge înroșește eșafoadele… cititorul va voi poate să ne urmeze. Fără îndoială, această investigație va fi ceva nou pentru el. Ne grăbim să-l avertizăm că, înainte de a pune piciorul pe ultima treaptă a scării sociale, pe măsură ce povestea va înainta, atmosfera va fi tot mai curată.

În 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă și rece, un băr­bat cu siluetă atletică, îmbrăcat cu o jachetă ponosită, traversă podul Zarafilor și se afundă în Cité, labirint de străzi întune­coase, înguste, întortocheate, care se întinde de la Palatul de Justiție până la Notre-Dame.

Cartierul Palatului de Justiție, foarte bine delimitat și supra­ve­gheat, slujește totuși drept azil sau loc de întâlnire al rău­făcătorilor din Paris. Nu e ceva ciudat, ci mai degrabă fatal, o atracție irezistibilă făcându-i mereu pe acești criminali să se învârtească în jurul tribunalului care i-a condamnat la închi­soare, la ocnă, la eșafod!

Așadar, în noaptea aceea, vântul dădea buzna pe străzile amărâte ale sinistrului cartier. Lumina chioară, tremurătoare a felinarelor clătinate de crivăț se reflecta în șuvoiul de apă ne­gricioasă care curgea printre dalele pline de noroi.

Casele, de culoarea glodului, erau străpunse din loc în loc de ferestre cu cercevelele mâncate de cari, majoritatea fără gea­muri. Alei mizerabile, întunecoase duceau la scări și mai în­tu­necoase, și mai mizere, și atât de abrupte, încât abia puteai să le urci cu ajutorul unei frânghii fixate în zidurile umede cu crampoane de fier.

Parterul unora dintre aceste case era ocupat de vitrinele cărbunarilor și ale vânzătorilor de măruntaie ori de carne învechită.

Deși marfa lor n-avea nici o valoare, aproape toate vitrinele acestor mizerabile prăvălii aveau zăbrele de fier, atât de tare se temeau negustorii de hoți.

Bărbatul despre care vorbim, intrând pe strada Fèves, situată în centrul cartierului Cité, își încetini mult mersul: se simțea pe terenul lui.

Noaptea era adâncă, apa cădea potop, rafalele puternice ale vântului și ploii biciuiau zidurile.

În depărtare, orologiul de la Palatul de Justiție bătu de zece ori.

Niște femei îngrămădite sub porticurile boltite, întunecoase, adânci ca niște caverne, cântau cu jumătate de glas niște refre­ne populare. Una dintre aceste creaturi îi era cunoscută băr­batului despre care vorbim, căci, oprindu-se brusc în fața ei, o apucă de braț.

– Bună seara, Cuțitarule.

Bărbatul căpătase porecla încă din închisoare.

– Tu ești, Guristo? O să-mi plătești basamacul, altfel te fac să joci cum îți cânt eu!

– N-am bani, răspunse femeia tremurând, căci bărbatul in­spi­ra o groază fără margini în cartier.

– Dacă ți-ai pus punga la postit, codoașa de la speluncă o să-ți dea pe datorie pentru mutra ta arătoasă.

– Doamne! Îi datorez și hainele închiriate pe care le port…

– Aha! Stai pe gânduri? strigă Cuțitarul. Îi trase pe întuneric și la întâmplare un pumn atât de puternic nefericitei, că aceasta scoase un țipăt de durere ascuțită. Asta nu-i nimic, fetițo, e doar așa, ca arvună… Tâlharul nici nu termină de rostit aceste cu­vin­te, că urlă cu furie nestăvilită: Sunt rănit la mână, m-ai zgâriat cu foarfeca ta!

Și, furios, se grăbi să o ia pe urmele Guristei, pe aleea în­tu­necoasă.

– Nu te apropia, dacă nu vrei să-ți crăp felinarele! se răsti ea. Nu ți-am făcut nimic, de ce m-ai bătut?

– Las’ că-ți zic eu, strigă banditul, continuând să înainteze în întuneric. Ah! Te-am prins! Și o să joci cum îți cânt eu! adău­gă el, apucând în mâinile mari și puternice un pumn slăbuț și plăpând.

– Tu ești ăla de-o să joace! se auzi o voce de bărbat.

– Tu ești, Labă-Roșie? Răspunde odată și nu mai strânge așa de tare. Intru pe aleea casei tale, poate foarte bine să fii tu…

– Nu e Labă-Roșie, spuse vocea.

– Atunci, dacă nu e un prieten, o să fie numai bulion pe jos, strigă Cuțitarul. Dar a cui este mâna pe care o țin?

– Seamănă cu cealaltă.

Sub pielea delicată și moale a mâinii care tocmai îl strângea brusc de gâtlej, Cuțitarul simți încordându-se niște tendoane și mușchi de oțel.

Gurista, refugiată în fundul aleii, urcase cu greu mai multe trepte. Se opri un moment și strigă spre apărătorul necunoscut:

– O, mulțumesc, domnule, că mi-ați ținut partea. Cuțitarul m-a bătut pentru că n-am vrut să-i plătesc rachiul. Mă răzbu­nam eu, dar n-am putut face mare lucru cu ghearele mele mici. Acum sunt la adăpost, dați-i drumul. Aveți grijă de dumnea­voastră, e Cuțitarul.

Groaza pe care o inspira acest om era într-adevăr uriașă.

– Nu mă ascultați deloc? Vă spun că e Cuțitarul! repetă Gurista.

– Și eu sunt un carditor, nu un codaci*, spuse necunoscutul.

Apoi tăcură. Se auzi timp de câteva secunde un zgomot de luptă încrâncenată.

– Chiar vrei să te mierlesc? strigă banditul, făcând un efort uriaș ca să se scuture de adversar, pe care-l considera de o forță extraordinară. Bine, bine, o să plătești pentru Guristă și pentru tine, adăugă el scrâșnind din dinți.

– Moneda de plată să fie pumnii, da, răspunse necunoscutul.

– Dacă nu-mi dai drumul la guler, te mușc de nas, șopti Cuți­tarul, cu glas sufocat.

– Am nasul prea mic, amice, și nu vezi prea bine!

– Atunci hai sub fanal.

– Haide, acolo o să ne privim în ochi.

În timp ce-l ținea pe Cuțitar de guler, îl făcu să dea înapoi până la intrarea în alee și-l împinse cu putere în strada abia luminată de strălucirea felinarului.

Banditul se clătină, dar, revenindu-și imediat, se aruncă fu­rios asupra necunoscutului, a cărui siluetă zveltă și foarte subți­re nu părea să anunțe puterea incredibilă de care dădea dovadă.

Cuțitarul, cu toate că avea o constituție atletică și era de o abilitate ieșită din comun într-un stil de pugilat numit în mod obișnuit savată**, își găsise, cum se spune, nașul.

Necunoscutul întinse piciorul (un fel de a-i pune piedică) cu o dexteritate deosebită și-l făcu să se dea peste cap de două ori.

Cum încă nu voia să recunoască superioritatea adversarului, Cuțitarul se întoarse la luptă, urlând de furie. Atunci, apărătorul Guristei, schimbând brusc tactica, prăvăli pe capul banditului o grindină de lovituri aprige, de parcă ar fi dat cu un pumn de fier.

Loviturile acelea, demne de invidia și admirația lui Jack Turner, unul dintre cei mai faimoși boxeri ai Londrei, erau atât de departe de regulile boxului francez, încât Cuțitarul fu de două ori năucit. A treia oară tâlharul căzu ca o vită pe asfalt, șoptind:

– Mi-ai tras-o.

– Dacă cedează, nu-l omorî, ai milă de el! spuse Gurista, care în timpul păruielii se aventurase până în capătul aleii unde era casa lui Labă-Roșie. Apoi adăugă plină de uimire: Dar, mă rog, dumneata cine ești?

De la strada Saint-Éloi până la Notre-Dame, în afară de Pro­fesor nu era nimeni în stare să-l bată pe Cuțitar.

– Vă mulțumesc mult, domnule. Vai, fără dumneata mă omora.

În loc să-i răspundă femeii, necunoscutul îi asculta atent vo­cea. Nicicând urechea lui nu auzise timbru mai dulce, mai pur, mai argintiu. Încercă să distingă trăsăturile Guristei, însă nu reuși. Noaptea era prea întunecoasă, lumina felinarului prea ștearsă.

După ce rămase câteva minute nemișcat, Cuțitarul își întinse picioarele și mâinile și, în cele din urmă, se ridică în șezut.

– Fii atent! strigă Gurista, refugiindu-se din nou pe alee și tră­gându-și protectorul de braț. Ai grijă, poate vrea să se răzbune!

– Fii liniștită, fetițo, dacă mai vrea, am ce-i da.

Tâlharul auzi cuvintele.

– Am capul terci de lovituri, îi spuse necunoscutului. Mi-e destul pentru azi, nu mai servesc. Altă dată, nu zic nu, dacă mai dau peste tine.

– Nu ești mulțumit? Te plângi? se răsti necunoscutul pe un ton amenințător. Ai impresia că ți-am tras clapa?

– Nu, nu, nu mă plâng: ești un tânăr plin de curaj, spuse tâl­harul pe un ton ursuz, dar cu acel gen de apreciere respectuoasă pe care o impune forța fizică. M-ai terminat, și, în afară de Pro­fesor, care ar mânca la prânz trei Hercule, până acum nimeni nu se poate lăuda că mi-a pus piciorul pe grumaz.

– Ei, bine! Și?

– Și? Mi-am găsit nașul, asta-i tot. Într-o zi sau alta, mai devreme sau mai târziu, o să-l găsești și tu pe-al tău. Toată lu­mea își găsește nașul. În lipsa oamenilor există întotdeauna Sfân­tu’ Sfinților, cum zic bărboșii***. Un lucru e sigur: acum că-l ții pe Cuțitar sub călcâi, poți să-ți faci de cap în Cité. Toate fetele vor fi sclavele tale: peștii și codoașele nu vor îndrăzni să refuze să-ți dea pe datorie. Ah, da! Dar tu cine ești? Prea scuipi cu ușurință perlele****. Dacă ești ciorditor, nu sunt omul tău. Am dat cu șuriul, e drept, pentru că atunci când mi se urcă sângele în ochi, văd roșu, și trebuie să plesnesc, dar mi-am plătit combi­națiile stând cincisprezece ani la popreală. Vremea mea a tre­cut, nu mai datorez nimic la patrafir*****, și n-am șmanglit niciodată: întreab-o pe Guristă.

– E adevărat, nu este un hoț, zise ea.

– Atunci hai să bem un pahar de basamac, și-o să mă cunoști, spuse necunoscutul. Hai, fără pizmă.

– Cinstit din partea ta. Mi-am găsit nașul, recunosc, al dracu’ mai știi să joci din încheieturi. Mai ales grindina de lovituri de pumni de la sfârșit… Drace! Cum îmi mai ploua pe țeastă! N-am mai văzut așa ceva niciodată, ai fi zis că era ciocan de fierărie! Mergea ca ciocanul pe nicovală. E un joc nou, o să trebuiască să mă înveți.

– O s-o iau de la capăt când vrei.

– Nu pe pielea mea, totuși, haide. Eh! nu pe mine. Încă sunt amețit. Deci îl cunoști pe Labă-Roșie, doar erai pe aleea care duce la casa lui?

– Labă-Roșie! făcu necunoscutul, mirat de întrebare. Nu știu ce vrei să zici. Doar nu e numai Labă-Roșie care stă în casa aia, nu-i așa?

– Ba da, amice. Labă-Roșie are motivele lui de nu-i plac ve­cinii, spuse Cuțitarul zâmbind ca pentru sine.

– Cu atât mai bine pentru el, reluă necunoscutul, care nu pă­rea dornic să continue discuția pe tema asta. Nu știu mai multe despre Labă-Roșie decât despre Labă-Neagră. Cum ploua, intra­sem o clipă pe aleea asta, să mă pun la adăpost. Tu ai vrut s-o bați pe sărmana fată, eu te-am bătut pe tine, asta-i tot.

– Drept e. De altfel, treburile tale nu mă privesc. Cei care au nevoie de Labă-Roșie nu se duc să bată toba la Roma. Să nu mai discutăm.

Apoi Cuțitarul i se adresă Guristei:

– Pe legea mea, ești fată bună. Ți-am dat o scatoalcă, tu m-ai ars cu foarfeca, ăsta era jocul. Dar ce-i frumos din partea ta este că nu l-ai ațâțat pe nebunul ăsta împotriva mea când nu mai pu­team. Vino să bei cu noi! Domnul plătește. Dacă tot vorbim, viteazul meu, îi spuse necunoscutului, ce-ar fi, în loc să pilim niscai basamac, ne-am duce să tragem un chiolhan la codoașa de la Iepurele Alb? E o speluncă.

– Haide, masa o plătesc eu. Vrei să vii, Guristo? spuse necu­noscutul.

– O, mi-e foarte foame, răspunse ea. Dar când îi văd pe ne­mernici, mi se întorc mațele pe dos, îmi piere orice poftă.

– Eh! Eh! pofta vine mâncând, spuse Cuțitarul. Și bucătăria de la Iepurele Alb e faimoasă.

Cele trei personaje se îndreptară spre tavernă.

În timpul bătăliei dintre cuțitar și necunoscut, un cărbunar cu o înălțime ieșită din comun, postat pe o altă alee, observase cu îngrijorare mersul luptei, fără să intervină totuși, așa cum am văzut.

Când necunoscutul, Cuțitarul și Gurista se îndreptară spre tavernă, cărbunarul le luă urma.

Banditul și Gurista intrară primii în sala întunecată. Necu­nos­cutul se ținea după ei când cărbunarul se apropie și-i spuse foarte încet, în engleză, pe un ton de respectuoasă mustrare:

– Domnule, aveți grijă!

Necunoscutul ridică din umeri și li se alătură tovarășilor săi. Cărbunarul nu se depărtă de ușa cârciumii. Ciulind atent ure­chea, privea din când în când printr-o găurică făcută în stratul gros de alb de Spania cu care geamurile acestor vizuini sunt me­reu unse pe dinăuntru.

Sunt un bandit, nu un laș. Nu vom abuza mult timp de acest limbaj argotic îngrozitor, vom da numai câteva exemple tipice. (n.a.)

Savate, stil de box practicat în Franța (n.tr.)

Preoții (n.a.)

Vorbești în argou (n.a.)

Judecătorilor (n.a.)

II. Codoașa

Cârciuma Iepurele Alb se află spre mijlocul străzii Fèves. Ocupă parterul unei case înalte, a cărei fațadă este făcută din două ferestre zise în ghilotină.

Deasupra porții unui coridor întunecat, boltit, se leagănă un felinar lunguieț, pe a cărui sticlă crăpată sunt scrise cu litere roșii cuvintele: „Aici închiriem cu noaptea".

Cuțitarul, necunoscutul și Gurista intrară în speluncă.

Era o sală spațioasă, joasă, cu tavanul afumat, brăzdat de grinzi negre, luminată de strălucirea roșiatică a unei lămpi urâte. Pereții, spoiți cu var, sunt acoperiți ici-colo de desene grosolane și de inscripții în limbajul pegrei.

Podeaua bătătorită, dată cu silitră, e îmbâcsită de noroi: o mână de paie este pusă pe jos, în loc de covor, în fața tejghelei codoașei, aflată în dreapta ușii, chiar sub lampă.

De fiecare parte a sălii sunt șase mese lipite de perete. În fund, o ușă dă spre bucătărie. La dreapta, lângă tejghea, există o ieșire în aleea care duce spre maghernița unde se doarme pentru șaptezeci și cinci de centime pe noapte.

Acum, câteva vorbe despre codoașă și mușteriii ei.

Codoașa se numește coana Ponisse. Are o afacere întreită care înseamnă că dă camere cu noaptea, ține o cârciumă și închiriază straie creaturilor mizere care mișună pe aceste străzi murdare.

Codoașa să aibă vreo patruzeci de ani. E înaltă, zdravănă, trupeșă, roșie la față și cu nițică barbă. Vocea aspră, brațele groase și mâinile mari anunță o forță ieșită din comun. Poartă peste bonetă un fular vechi, roșu cu galben. Un șal din angora i se încrucișează peste piept și se înnoadă la spate. Rochia de lână verde lasă să i se vadă saboții negri, adesea pârliți de în­căl­zitoarea cu cărbuni. În fine, codoașa are pielea stacojie, încinsă de prea multele băuturi tari.

Tejgheaua, acoperită cu plumb, e împodobită cu căni de lut legate în fier și cu diferite măsuri de cositor. Pe o policioară atârnată pe perete se văd mai multe șipuri din sticlă modelate astfel încât să reprezinte figura împăratului în picioare.

Sticlele conțin băuturi falsificate de culoare roz și verde, cunoscute sub denumirea de dragoste-fără-cusur și alinare.

În sfârșit, o pisică mare, neagră, cu pupilele galbene, ghemu­ită lângă codoașă, pare demonul obișnuit al locului.

Printr-un contrast care ar părea imposibil dacă nu s-ar ști că sufletul omului este un abis de nepătruns, o sfântă ramură de merișor de la Paște, cumpărată de la biserică de codoașă, era pusă în spatele cutiei unei pendule vechi, cu cuc.

Doi bărbați cu mutre sinistre, cu barba ciufulită, îmbrăcați aproape în zdrențe, vorbeau cu voce joasă, cu un aer neliniștit, abia atingându-se de vinul care le fusese adus.

Unul din ei, foarte palid, aproape livid, își trăgea adesea până la sprâncene tichia grecească pe care o purta pe cap. Îți ținea mâna stângă ascunsă, ferind-o pe cât posibil atunci când era nevoit să se folosească de ea.

La altă masă stătea un tânăr de nici șaisprezece ani, cu fi­gură imberbă, trasă, plumburie, și privirea stinsă. Părul lung, negru îi flutura în jurul gâtului. Adolescentul, tipul viciosului tim­puriu, fuma o pipă scurtă, albă. Cu spatele sprijinit de zid, cu mâinile în buzunarele vestei, cu picioarele întinse pe bancă, nu-și lăsa pipa decât ca să bea din carafa cu rachiu așezată în fața lui.

Ceilalți obișnuiți ai speluncii, bărbați sau femei, nu ofereau nimic ieșit din comun, cu mutrele lor fioroase sau abrutizate, cu veselia grosolană sau destrăbălată, cu tăcerea sumbră sau prostească.

Aceștia erau mușteriii speluncii când intrară necunoscutul, Cuțitarul și Gurista.

Aceste trei personaje joacă un rol mult prea important în po­vestire, figurile lor sunt prea tipice ca să nu le scoatem în relief.

Cuțitarul, bărbat înalt și de constituție atletică, are părul de un blond-șters, bătând spre alb, sprâncene groase și favoriți uriași, de un roșu ca focul.

Fumul, mizeria, muncile grele din ocnă i-au înnegrit pielea cu acea nuanță întunecată, măslinie, caracteristică ocnașilor.

În ciuda poreclei îngrozitoare, trăsăturile lui exprimau mai degrabă un soi de îndrăzneală brutală decât ferocitate, cu toate că partea posterioară a craniului, deosebit de dezvoltată, vorbea despre dominația poftelor ucigașe și carnale.

Cuțitarul purta un surtuc mizer, albastru, și niște pantaloni de catifea groasă, odinioară verzi, a căror culoare nu se mai putea distinge sub stratul gros de noroi care-i acoperea.

Printr-o anomalie ciudată, trăsăturile Guristei vădeau unul dintre acele chipuri angelice și candide care-și păstrează idea­lismul chiar și în miezul depravării, ca și cum creaturii îi era cu nepu­tință să șteargă prin viciile ei nobila amprentă pe care Dum­nezeu a așternut-o pe fruntea câtorva ființe privilegiate.

Gurista avea șaisprezece ani și jumătate.

Fruntea cea mai pură, cea mai albă, încorona fața cu un oval perfect. Franjurii genelor, atât de lungi că se încrețeau puțin, acopereau pe jumătate ochii mari, albaștri. Puful primei tinereți îi catifela obrajii rotunzi și trandafirii. Gura mică, purpurie, na­sul delicat și drept, precum și bărbia cu gropiță aveau o încân­tătoare suavitate a liniilor. De fiecare parte a tâmplelor mătă­soase, o coadă dintr-un păr blond-cenușiu, minunat, co­bora și se rotun­jea până la jumătatea obrazului, urcând apoi din nou spre urechea al cărei lob de fildeș rozaliu se zărea, apoi dispărea sub cutele dese ale unei basmale mari din bumbac, cu carouri al­bastre, înnodată pe frunte.

Un colier din boabe de coral îi înconjura gâtul de o frumusețe și o albeață orbitoare. Rochia de mohair cafeniu, mult prea largă, lăsa să se ghicească o talie fină, suplă și rotundă ca o tres­tie. Un șal jerpelit, mic, portocaliu, cu franjuri verzi, i se în­crucișa peste sâni.

Farmecul vocii Guristei îl izbise pe apărătorul ei necunoscut. De fapt, această voce dulce, vibrantă, armonioasă exercita o atracție atât de irezistibilă, încât adunătura de scelerați și de femei pierdute în mijlocul cărora trăia tânăra o implorau ade­sea să cânte, o ascultau cu încântare și îi dăduseră porecla care-i ținea loc de nume.

Gurista căpătase și o altă poreclă, datorată cu siguranță can­dorii virginale a trăsăturilor sale. I se mai spunea și Floarea-Ma­riei, cuvinte care în argou însemna Fecioara.

Îl vom putea oare face pe cititor să ne înțeleagă deosebita ui­mire pe care am trăit-o când, pe lângă tot acel vocabular josnic, în care cuvintele care înseamnă furt, sânge, crimă sunt și mai hidoase și mai înspăimântătoare decât faptele pe care le ex­primă, am dat peste această metaforă de o poezie atât de dulce, atât de pioasă: Floarea-Mariei?

Nu s-ar zice că e un crin frumos care-și ridică neaua parfu­mată a caliciului imaculat în mijlocul unui câmp acoperit de cadavre?

Ciudat contrast, ciudată întâmplare! Inventatorii acestui înspăimântător limbaj s-au ridicat așadar până la sfințenia poe­ziei! Au dat un farmec în plus gândului pur pe care voiau să-l exprime!

Astfel de reflecții nu ne fac să credem că anumite principii ale moralei, ale evlaviei, așa-zis înnăscute, aruncă uneori stră­luciri vii în cele mai întunecate suflete? Descreierații cu totul abrutizați sunt fenomene destul de rare.

Apărătorul Guristei (îl vom numi pe acest necunoscut Ro­dolphe) părea să aibă între treizeci și treizeci și șase de ani. Talia medie, zveltă, perfect proporționată, nu părea să anunțe vigoa­rea surprinzătoare pe care acest bărbat o dovedise în lupta cu atleticul Cuțitar.

Ar fi fost foarte dificil să atribui o anumită caracteristică fizionomiei lui Rodolphe. Reunea contrastele cele mai bizare.

Avea trăsături regulate, frumoase, prea frumoase poate pen­tru un bărbat.

Tenul de o paloare delicată, ochii mari de un brun-portocaliu, aproape mereu pe jumătate închiși și înconjurați de o ușoară aureolă albăstruie, mersul nonșalant, privirea distrată, zâm­be­tul ironic, toate păreau să vorbească despre un om blazat, a cărui constituție, dacă nu șubrezită, era cel puțin slăbită de excesele aristocratice ale unei vieți îmbelșugate.

Și totuși, cu mâna lui elegantă și albă, Rodolphe tocmai pu­sese la pământ unul dintre bandiții cei mai solizi, cei mai temuți din acel cartier rău-famat.

Spunem „excese aristocratice" pentru că beția dată de un vin bun diferă total de beția dată de o oribilă băutură contrafăcută. Căci, într-un cuvânt, pentru ochiul observatorului, abuzurile diferă ca simptome, după cum diferă și prin natură și varietate.

Unele riduri pe de fruntea lui Rodolphe dezvăluiau gândire profundă, un spirit fundamental contemplativ… și totuși fer­mitatea conturului gurii, felul poruncitor și îndrăzneț în care-și ținea capul, anunțau un om de acțiune căruia forța fizică și cu­te­zanța îi conferă întotdeauna un ascendent irezistibil asu­pra gloatei.

Adesea, privirea lui se schimba într-o tristă melancolie, și tot ce compasiunea are mai generos, tot ce are mai înduioșător i se citea pe față. Alteori, dimpotrivă, privirea lui Rodolphe devenea aspră, rea. Trăsăturile lui exprimau atâta dispreț și cru­zime, încât nimeni nu l-ar fi putut bănui capabil să simtă vreo emoție caldă.

Urmarea acestei povestiri va arăta ce fel de fapte sau de idei stârneau în el pasiuni atât de contradictorii.

În lupta cu Cuțitarul, Rodolphe nu vădise nici furie, nici ură împotriva acelui adversar care nu era demn de el. Încrezător în forța, în precizia, în agilitatea lui, nu avea decât un dispreț iro­nic pentru specia de fiară brutală pe care o doborâse.

Pentru a încheia portretul lui Rodolphe, vom spune că avea părul șaten-deschis, de aceeași nuanță ca sprâncenele nobil ar­cu­ite, și că mustăcioara lui era fină și mătăsoasă. Bărbia puțin ieșită era îngrijit rasă.

În rest, manierele și limbajul pe care le simula cu o incredibilă ușurință semănau perfect cu acelea ale mușteriilor matroanei. Gâtul zvelt, la fel de elegant modelat ca al unui Bacchus indian, era prins într-o eșarfă neagră înnodată neglijent, ale cărei capete cădeau peste gulerul bluzei albastre, de o nuanță spălăcită care-i trăda vechimea. Un rând dublu de ținte îi blindau pantofii groși. În fine, cu excepția mâinilor de o distincție rară, nimic nu-l deosebea ca aspect de mușteriii speluncii, în timp ce aerul lui hotărât, de o seninătate îndrăzneață, punea între ei și el o distanță uriașă.

Când intrară în tavernă, Cuțitarul își puse mâna lată pe umă­rul lui Rodolphe și strigă:

– Salutați-l pe stăpânul Cuțitarului! Da, prieteni, tânărul aici de față tocmai m-a dat gata. Aviz amatorilor cărora le-ar trece prin minte să-și rupă șalele sau să li se crape dovleacu’! Îl pun la socoteală și pe Profesor, care, de data asta, o să-și găsească na­șul. Răspund eu de asta și pun și rămășag!

La vorbele astea, de la codoașă până la ultimul dintre muș­teriii obișnuiți ai tavernei, toți îl priviră pe învingătorul Cuțita­rului cu un respect temător.

Unii împinseră paharele și cănile spre capătul mesei la care erau așezați, grăbindu-se să-i facă loc lui Rodolphe, în cazul în care ar fi vrut să stea alături de ei. Alții se apropiară de Cuțitar ca să-i ceară în șoaptă amănunte despre acest necunoscut care își făcea o intrare atât de glorioasă în lumea lor.

În cele din urmă, codoașa îi trimise lui Rodolphe unul dintre cele mai grațioase zâmbete ale ei. Fapt neașteptat, fabulos în istoria tavernei Iepurele Alb, se ridică de la tejghea și veni să-i ia comanda, atenție pe care codoașa n-o avusese niciodată pen­tru celebrul Profesor, cumplitul ticălos care-l făcea să tremure până și pe Cuțitar.

Unul din cei doi bărbați cu mutre sinistre despre care am vorbit (cel care, foarte palid, își ascundea mâna stângă și-și tră­gea mereu tichia grecească pe frunte) se aplecă spre codoașa care ștergea cu grijă masa lui Rodolphe și-i spuse cu o voce răgușită:

– Învățătorul n-a venit astăzi?

– Nu, zise coana Ponisse.

– Și ieri?

– A venit.

– Cu noua lui țiitoare?

– Ah, asta e! Mă iei de ciripitoare? Crezi oare că-mi dau sin­gură de gol codoșlâcul? replică matroana cu asprime.

– Am întâlnire în seara asta cu Profesorul, repetă tâlharul, avem ceva afaceri amândoi.

– Curate trebuie să fie afacerile voastre, adunătură de căză­turi ce sunteți!

– Căzături! mârâi banditul. De pe urma căzăturilor trăiești!

– Ah, asta acum! Ia mai șterge putina! strigă amenințător codoașa, ridicând spre el cana pe care-o avea în mână.

Bărbatul se retrase la locul lui bombănind.

Floarea-Mariei, intrând în taverna codoașei pe urma Cuți­ta­rului, schimbase un semn prietenos din cap cu adolescentul palid.

Cuțitarul îi spuse acestuia:

– Ei! Garide******, tot mai tragi la măsea?

– Tot! Prefer să-mi ghiorăie mațele și să umblu în ciubote scâlciate decât să n-am holercă și tutun, zise tânărul cu voce spartă, fără să-și schimbe poziția în timp ce arunca în aer valuri groase de tutun.

– Bună seara, coană Ponisse, spuse Gurista.

– Bună seara, Floarea-Mariei, răspunse matroana apro­piindu-se de tânără ca să-i cerceteze hainele pe care chiar ea i le închiriase.

La sfârșit îi spuse cu un fel de mulțumire ursuză:

– E o plăcere să-ți închirieze omul ceva. Ești curată ca o pi­sicuță! N-aș fi dat niciodată șalul ăsta frumos, portocaliu, unor canalii ca Sucita sau Cap-de-Mort. Dar tot eu sunt cea care te-a educat de la ieșirea din închisoare, și, trebuie să fim drepți, nu există elevă mai bună decât tine, oricât ai scotoci în Cité.

Gurista își plecă fruntea, deloc mândră de laudele codoașei.

– Ia te uită! exclamă Rodolphe. Ai merișor sfințit deasupra cucului, coană? o întrebă el arătând cu degetul ramura sfințită pusă în spatele vechiului orologiu.

– Ei, alta acum, ce, trebuie să trăim ca păgânii? se burzului maștera, după care se întoarse către Floarea-Mariei: Ia zi, Guristo, nu ne ciripești și nouă o cântare?

– După cină, coană Ponisse, spuse Cuțitarul.

– Ce să vă servesc, viteazul meu? îl întrebă codoașa pe Ro­dolphe, căruia voia să-i facă pe plac, sperând poate și la un ajutor din partea lui cândva.

– Întreabă-l pe Cuțitar, cucoană. El se desfată, eu plătesc.

– Foarte bine! spuse codoașa întorcându-se spre bandit. Ce vrei să mănânci, câine ticălos?

– Două butelcuțe la șaizeci de centime, trei coltuce de pită foarte moale și un arlechin*******, spuse Cuțitarul, după ce medită o clipă la alcătuirea meniului.

– Văd că ești același mâncău faimos și că ai aceeași pasiune pentru arlechin.

– Ei, bine! Acum, Guristo, ție ți-e foame?

– Nu, Cuțitarule.

– Vrei altceva decât arlechin, fata mea? o întrebă Rodolphe.

– O, nu… mi-a trecut foamea…

– Dar uită-te la stăpânul meu, fata mea! spuse Cuțitarul, râ­zând gros și arătând spre Rodolphe. Nu cutezi să-l privești în ochi?

Gurista se îmbujoră și-și plecă ochii fără să răspundă.

După câteva clipe, codoașa veni personal să pună pe masa lui Rodolphe o carafă cu vin, o pâine și un arlechin, pe care nu vom încerca să-l descriem cititorului, dar pe care Cuțitarul păru să-l găsească întru totul pe gustul său, căci strigă:

– Ce mâncare! Dumnezeul Dumnezeilor!… ce mâncare! E cât un omnibuz! E pentru toate gusturile, pentru cei care mănâncă de dulce și pentru cei care mănâncă de post, pentru cei cărora le place zahărul și pentru cei cărora le place piperul… oase de pa­săre, cozi de pește, os de cotlet, coajă de aluat, prăjeală, brânză, legume, capete de becață, pâine prăjită și salată. Dar, mănâncă, Guristo! E o finețe. Ce, ai benchetuit azi?

– Benchetuit? Ah, sigur, da! Am mâncat în dimineața asta ca în­totdeauna, de-un sfert de franc lapte și de-un sfert de franc pâine.

Intrarea unui nou personaj în cârciumă întrerupse toate dis­cuțiile și făcu să se ridice toate capetele.

Era un bărbat între două vârste, vioi și robust, purtând sur­tuc și șapcă, perfect la curent cu obiceiurile locului, căci folosi un limbaj colorat ca să ceară de mâncare.

Cu toate că străinul nu era unul dintre obișnuiții tavernei, cu­rând nu i se mai dădu atenție: fusese cântărit.

Pentru a-și recunoaște semenii, bandiții, la fel ca oamenii cinstiți, au un ochi sigur.

Nou-venitul se așezase în așa fel încât să-i poată observa pe cei doi indivizi cu mutra sinistră, dintre care unul întrebase de Profesor. Nu-i scăpa din priviri. Dar, după cum erau așezați, ei nu puteau observa că erau supravegheați atent.

Discuțiile își reluară cursul. Cu toată îndrăzneala, Cuțitarul păstra un oarecare respect față de Rodolphe. Nu îndrăznea să-l tutuiască.

Omul nu respecta legea, dar respecta forța.

– Pe cinstea mea! îi spuse lui Rodolphe, cu toate că am înca­sat-o, sunt foarte măgulit c-am avut prilejul să vă întâlnesc.

– Pentru că arlechinul e pe gustul tău?

– Păi, da, dar și pentru că ard de nerăbdare să vă văd încăierat cu Profesorul, care m-a bătut de fiecare dată. Să-l văd bătut la rândul lui, asta o să mă răcorească.

– Asta-i bună, crezi oare că pentru a te distra pe tine o să sar ca un buldog pe Profesor?

– Nu, dar el o să sară pe dumneavoastră imediat ce va auzi că sunteți mai tare decât el, răspunse Cuțitarul frecându-și mâinile.

– Am eu ac și de cojocul lui! spuse indiferent Rodolphe. Apoi schimbă vorba: Ah, mizerabilă vreme… Dacă cerem o sticlă de basamac îndulcit, poate că asta ar face-o pe Guristă să cânte.

– Îmi convine, zise Cuțitarul.

– Și, ca să facem cunoștință, am putea să spunem fiecare cine suntem, propuse Rodolphe.

– Albinosul, zis și Cuțitarul, sclav dezrobit********, culeg lemnele care plutesc pe cheiul Saint-Paul, îngheț pe timpul iernii, mă arde soarele pe timpul verii, cam ăsta sunt eu, se prezentă co­meseanul lui Rodolphe salutând militărește cu mâna stângă. Pe dumneavoastră, stăpâne, e prima oară când vă văd în Cité… Asta nu ca să vă fac un reproș, dar mi-ați tras-o vitejește în cap, bătându-mi darabana pe țeastă. Să fiu al naibii, ce bubuit! Mai ales ultimele loviturile de pumn… Mereu mă gândesc la asta, a fost o treabă pe cinste. Dar mai aveți altă meserie decât să-l să­pu­niți pe Cuțitar?

– Sunt pictor de evantaie și mă numesc Rodolphe.

– Pictor de evantaie! Deci de asta aveți mâinile atât de albe, zise Cuțitarul. Nu contează, dacă toți tovarășii dumneavoastră sunt la fel, s-ar părea că trebuie să fii destul de puternic să faci meseria asta. Dar, pentru că sunteți muncitor și fără îndoială un muncitor cinstit… de ce veniți într-o speluncă unde nu sunt decât ciorditori, manglitori sau tâlhari eliberați ca mine și care nu se pot duce în altă parte?

– Vin aici pentru că-mi place societatea bună.

– Hm! mormăi Cuțitarul scuturând din cap a îndoială. V-am găsit pe aleea lui Labă-Roșie. Mă rog, destul cu asta… Ziceți că nu-l cunoașteți?

– O să mă mai plictisești mult cu Labă-Roșie al tău? Înghi­ți-l-ar iadul, asta dacă o să-i placă lui Scaraoțchi!

– Uite, stăpâne, poate n-ai încredere în mine, și nu greșești. Dar, dacă vrei, o să-ți spun povestea mea, cu condiția să mă înveți să dau loviturile de pumn care au pus capac bătăii. Vreau asta neapărat.

– De acord, Cuțitarule, tu o să-mi spui povestea ta, și Gurista o s-o spună pe-a ei.

– În regulă, zise Cuțitarul. E o vreme de să nu scoți din casă un sergent de stradă. O să ne distrăm… Vrei, Guristo?

– Sigur că vreau. Dar n-o să țină prea mult, spuse Floa­rea-Mariei.

– Și dumneata o ne spui povestea dumitale, prietene Ro­dolphe? adăugă Cuțitarul.

– Da, eu o să încep.

– Pictor de evantaie, zise Gurista, frumoasă meserie.

– Și cât câștigi, muncind pe rupte? se interesă Cuțitarul.

– În funcție de cât lucrez, răspunse Rodolphe. În zilele bune ies vreo patru franci, uneori cinci, dar vara, pentru că zilele sunt lungi.

– Și cheltuiești mult, nebunaticule.

– Da, cât am bani: mai întâi treizeci de centime pe noapte, pentru chirie.

– Scuze, monseniore, dormiți cu treizeci de centime pe noap­te! exclamă Cuțitarul, ducând mâna la șapcă.

Cuvântul „monseniore", rostit ironic de Cuțitar, îl făcu să zâmbească imperceptibil pe Rodolphe.

– Ei, țin la tabieturile mele și la ce-i al meu.

– Piviți un pair al Franței! Un bancher! Un bogătaș! Doarme pe șase centime, strigă Cuțitarul.

– Cu asta, continuă Rodolphe, douăzeci de centime pentru tutun, fac cincizeci, douăzeci de centime pentru prânz, șapte­zeci. Șaptezeci și cinci de centime cina, de vreo cinci sau zece centime rachiu, asta mă duce la un franc jumate pe zi. Nu am nevoie să muncesc toată săptămâna. În restul timpului mă distrez.

– Și familia? întrebă Gurista.

– A mâncat-o holera, zise Rodolphe.

– Ce erau părinții dumitale?

– Telali pe sub bolțile din Hale, negustori de haine vechi.

– Și cu cât le-ați vândut fondul de negoț? se interesă Cuțitarul.

– Eram prea tânăr, tutorele meu le-a vândut. Când am de­venit major, îi datoram din nou treizeci de franci… Asta e moș­tenirea mea.

– Și fabricantul dumitale în momentul ăsta?

– Starostele meu? Îl cheamă domnul Borel, de pe strada Bourdonnais. E dobitoc, dar brutal; hoț, dar zgârcit, ar prefera să-și scoată un ochi decât să-și plătească muncitorii. Astea sunt semnalmentele lui. Dacă se rătăcește, lăsați-l să se piardă, nu-l duceți înapoi la fabrică. Am fost ucenic la el de la cincisprezece ani, am avut noroc la recrutare. Locuiesc pe strada Juiverie, a patra din capăt. Mă numesc Rodolphe Durand… Iată povestea mea.

– Acum e rândul tău, Guristo, spuse Cuțitarul. Povestea mea o păstrez la sfârșit, ca desert.

Proxenet, pește (arg., n.tr.)

Un arlechin este un amestec de resturi de carne, pește și tot felul de alte rămășițe provenind de la masa servitorilor de la casele mari. Ne rușinăm de aceste amănunte, dar contribuie la descrierea obiceiurilor lumii despre care vorbim. (n.a.)

Ocnaș eliberat (n.a.)

III. Povestea Guristei

– Întâi și-ntâi să-ncepem cu începutul, spuse Cuțitarul.

– Da. Părinții tăi? o întrebă Rodolphe.

– Nu-i cunosc, zise Floarea-Mariei.

– Ah! La naiba! făcu Cuțitarul.

– Nu știu nimic despre ei. M-a adus barza, cum li se spune copiilor.

– Ia te uită, nostim, Guristo! Suntem neamuri!

– Și tu, Cuțitarule?

– Orfan de pe străzile Parisului, la fel ca tine, fata mea.

– Și cine te-a crescut, Guristo? o iscodi Rodolphe.

– Nu știu… După câte țin minte, de la șapte la opt ani am fost cu o chioară bătrână căreia îi spuneau Cucuveaua, pentru că avea un nas coroiat și un ochi verde foarte rotund, așa că se­măna cu o cucuvea căreia i s-ar fi scos un ochi.

– Ah !… Ah !… Ah !… Parcă o văd pe Cucuvea! strigă Cuțitarul râzând.

– Chioara, reluă Floarea-Mariei, mă punea să vând acadele pe Pont-Neuf, un fel de a cere de pomană. Dacă la întoarcere nu aduceam măcar cincizeci de centime, în loc să-mi dea să mănânc de seară, Cucuveaua mă bătea.

– Înțeleg, fata mea, spuse Cuțitarul, o lovitură de picior în loc de pâine și câteva scatoalce pe deasupra.

– O, Doamne, da…

– Și ești sigură că femeia aia nu era mama ta? întrebă Rodolphe.

– Sunt sigură, Cucuveaua mi-a reproșat destul că n-am nici tată, nici mamă. Îmi spunea mereu că ea mă adunase din stradă.

– Deci, zise Cuțitarul, în loc de tocană primeai o scatoalcă dacă nu strângeai cincizeci de centime.

– Primeam și-un pahar de apă. Mă duceam să tremur toată noaptea pe o saltea de paie întinsă pe jos și în care chioara făcuse o gaură în care să mă bag. Se zice că salteaua de paie ține cald; ei bine, nu-i așa.

– Of, paiele! strigă Cuțitarul. Fata mea, astea-s o adevărată ghețărie. Bălegarul este de o sută de ori mai bun, dar lumea bom­băne, că miroase urât. E drept, are tendința asta!

Gluma o făcu să zâmbească pe Floarea-Mariei, care continuă:

– A doua zi dimineața, chioara îmi dădea aceeași porție ca la cină, apoi plecam la Montfaucon să caut râme pentru prins pește. Căci ziua Cucuveaua ținea o prăvălie cu undițe de pescuit pe podul Notre-Dame. Pentru un copil de șapte ani, mort de foame și de frig era departe, din strada Mortellerie până la Montfaucon.

– Mișcarea te-a făcut să crești dreaptă ca o trestie, fata mea. Nu trebuie să te plângi de asta, spuse Cuțitarul frecând amnarul ca să-și aprindă pipa.

– În sfârșit, mă întorceam istovită, cu un coș plin de râme. Atunci, spre prânz, Cucuveaua îmi dădea o bucată zdravănă de pâine și nu lăsam o firimitură, te asigur.

– Nemâncarea ți-a făcut talia fină ca a unei viespi, fata mea. Nu trebuie să te plângi de asta, spuse Cuțitarul, trăgând zgo­motos câteva fumuri de tutun. Dar ce ai, prietene, ba nu, vreau să spun stăpâne Rodolphe? Ai o mutră cu totul… Poate pentru că și în tinerețea ta ai trăit în mizerie? Uite, toți am trăit în mizerie!

– O, nu cred deloc că ai fost la fel de nefericit ca mine, Cuți­tarule, zise Floarea-Mariei.

– Eu, Guristo? Imaginează-ți, fata mea, că ai fost ca o regină pe lângă mine! Măcar tu erai mică, dormeai pe paie și mâncai pâine. Eu dormeam nopți întregi pe cuptoarele de ghips de la Clichy, ca un adevărat boschetar, și mă întremam cu frunze de varză pe care le adunam de pe la colțul străzilor. Dar, cel mai des, cum era prea departe ca să ajung până la cuptoarele din Clichy, văzând că foamea îmi tăia picioarele, mă culcam sub bolovanii de la Luvru… și iarna aveam cearșafuri albe când cădea zăpada.

– Haide, un bărbat e mult mai rezistent, dar o sărmană fe­tiță, spuse Floarea-Mariei. Și mai eram și cât o ciocârlie.

– Îți amintești asta?

– Sunt sigură. Când Cucuveaua mă bătea, mereu cădeam de la prima lovitură. Atunci se apuca să țopăie pe mine strigând: „Cerșetoarea asta mică! N-are putere nici de-o lețcaie, nu poate suporta două scatoalce". Și apoi mi-a zis Fomista. N-am avut alt nume, așa m-a botezat.

– La fel ca mine, și eu am fost botezat ca un câine pierdut: mi se zicea ăla, cutărică sau Albinosul. Uimitor, fata mea, cât de mult semănăm, spuse Cuțitarul.

– E adevărat, zise Floarea-Mariei, care i se adresa numai fostului ocnaș. Simțea fără voia ei un fel de rușine în prezența lui Rodolphe, abia dacă îndrăznea să ridice ochii, deși lăsa im­presia că aparține acelui fel de oameni alături de care ea trăia în mod obișnuit.

– Și după ce căutai râme pentru Cucuvea ce mai făceai? întrebă Cuțitarul.

– Chioara mă trimitea să cerșesc pe-aproape, până noaptea, căci seara se ducea să prăjească peștii pe Pont-Neuf. Drace! La ora aia, bucata mea de pâine era foarte departe, dar dacă mă-mpingea ghinionul să-i cer de mâncare Cucuvelei, mă bătea și-mi spunea: „Capătă de pomană zece bani și îți primești cina!" Atunci, cum îmi era foarte foame, și pentru că mă lovea, vărsam toate lacrimile pe care le aveam în mine. Chioara îmi atârna de gât lădița cu acadele și mă înțepenea pe Pont-Neuf. Cum mai hohoteam! Și cum tremuram de frig și de foame!

– Tot la fel ca mine, fata mea, o întrerupse Cuțitarul. Nu s-ar zice, dar foamea te face să tremuri la fel ca frigul.

– Până la urmă, rămâneam pe Pont-Neuf până la unsprezece seara, cu prăvălia mea de acadele la gât, și plângeam în hohote. Adesea, asta-i înduioșa pe trecători. Îmi dădeau până la cinci­zeci, șaizeci de centime pe care le duceam Cucuvelei.

– Teribilă seară pentru o ciocârlie!

– Dar chioara, care vedea asta…

– Cu un ochi, completă Cuțitarul râzând.

– Cu un ochi, dacă vrei, pentru că nu avea decât unul. Ei bine, chioara a început să mă bată înainte să mă trimită pe Pont-Neuf, ca să mă facă să plâng în fața trecătorilor și astfel să fac mai mulți bani.

– Nu era o prostie!

– Așa crezi tu, Cuțitarule? Până la urmă am ajuns să mă obiș­nuiesc cu bătaia. Vedeam că Cucuveaua se înfuria când nu plân­geam; atunci, ca să mă răzbun pe ea, cu cât mă lovea mai tare, cu atât râdeam. Și seara, în loc să hohotesc vânzându-mi acadelele, cântam ca o ciocârlie, cu toate că nu aveam deloc chef de cântat.

– Trebuie să-ți fi lăsat gura apă după acadelele alea, sărmana mea fată!

– O, sigur că da, Cuțitarule, dar n-am gustat niciodată. Era ambiția mea, însă ambiția asta m-a pierdut, o să vezi cum. Într-o zi, pe când mă întorceam cu râmele mele, niște puștani m-au bă­tut și mi-au furat coșul. Pe drum spre casă, știam ce mă aștepta, îmi luam plata și gata cu pâinea. Seara, înainte de a mă duce pe pod, chioara, furioasă că n-am făcut nimic în ajun, în loc să mă bată ca de obicei, m-a torturat până la sânge, smulgându-mi părul de pe tâmple, acolo unde doare mai tare.

– Mii de trăsnete! Asta e prea de tot! strigă banditul lovind cu pumnul în masă și încruntând din sprâncene. Să bați un copil, bine, dar să-l torturezi, e prea de tot!

Rodolphe, care ascultase atent povestirea fetei, îl privi cu uimire. Manifestarea de sensibilitate îl surprindea.

– Ce te-a apucat, Cuțitarule?

– Ce m-a apucat? Cum! Pe dumneavoastră asta nu vă impre­sionează? Monstrul ăla de Cucuvea care o torturează pe copilă? Sunteți deci la fel de dur ca pumnii dumneavoastră!

– Continuă, fata mea, o îndemnă Rodolphe pe Floarea-Mariei, fără să-l bage în seamă pe Cuțitar.

– Vă spuneam deci că Cucuveaua mă tortura ca să mă facă să plâng; asta m-a ambiționat. Ca s-o fac să se înfurie, am izbucnit în râs și-am plecat pe pod cu acadelele mele. Chioara stătea lângă tigaia ei și, din când în când, îmi arăta pumnul. Atunci, în loc să plâng, cântam mai tare. Cu toate astea mi-era o foame, dar ce foame! De șase luni de când purtam acadelele nu gusta­sem niciodată vreuna… Pe cinstea mea! În ziua aia n-am mai rezistat. Atât de foame, cât și ca s-o înfurii pe Cucuvea, am luat o acadea și-am mâncat-o.

– Bravo, fata mea!

– Am mâncat două.

– Bravo! Trăiască libertatea!

– Drace! Mi se păreau foarte bune, dar tocmai atunci o ne­gus­toreasă de portocale n-a avut de lucru și-a început să strige la chioară: „Ce zici, soro? Fomista îți mănâncă averea".

– O, tunete și trăsnete! Se încinge treaba, spuse Cuțitarul, teribil de interesat. Biet șoricel! Cum tremură când Cucuveaua își dă seama, nu-i așa!

– Cum ai scăpat din asta, biata mea Guristă? o întrebă Ro­dolphe, la fel de curios.

– Ah! Drace! A fost urât. Era totuși și o parte hazlie: chioara turba în timp ce vedea cum îi mâncam acadelele, dar nu putea pleca de lângă tigaie, căci trebuia să păzească prăjeala.

– Ah!… Ah!… Ah!… Adevărat. Iată o situație dificilă! strigă Cuțitarul, râzând în hohote.

După ce se amuză alături de bandit, Floarea-Mariei reluă:

– Pe cuvânt! Eu, gândindu-mă la loviturile care mă așteptau, îmi zic: Asta e! N-o să fiu bătută mai rău pentru trei decât pen­tru una. Iau a treia acadea și, întrucât Cucuveaua continua să mă amenințe de departe cu furculița mare de tinichea, i-o arăt și i-o ronțăi sub nas.

– Bravo, fata mea! Asta-mi explică lovitura de foarfece de adineauri. După cum ți-am mai spus, nu-ți trece nimeni pe dina­inte. Dar după lovitura asta Cucuveaua nu te-a jupuit de vie?

– Îndată ce-a terminat cu prăjeala, s-a repezit la mine. Pri­misem cincisprezece centime pomană și mâncasem de treizeci… Când chioara m-a apucat de mână să mă tragă, mi s-au tăiat picioarele, atât mi-era de frică. Țin minte ca acum, căci era exact ziua de Anul Nou. Știi, sunt mereu tarabe cu jucării pe Pont-Neuf; toată seara mă luase cu amețeală, nu făceam decât să mă uit la toate păpușile alea frumoase, toate căsuțele mici… gândește-te, pentru un copil…

– Și n-ai avut niciodată jucării, Guristo? o întrebă Cuțitarul.

– Eu! Ești prost? Cine să-mi fi dat? Mă rog, s-a lăsat seara. Deși era toiul iernii, nu aveam decât o rochiță de pânză, o zdrean­ță urâtă, nici ciorapi, nici cămașă, nici saboți în picioare! Nu s-ar fi zis că muream de cald, nu-i așa? Ei bine, când chioara m-a apucat de mână, eram lac de apă. Ce mă îngrozea mai mult era că, în loc să înjure, să urle, Cucuveaua n-a făcut altceva decât să mormăie printre dinți până acasă. Doar că nu-mi dădea drumul și mă făcea să merg atât de repede, încât, ca să mă țin după ea cu picioarele mele mici, eram nevoită să alerg. Fugind, îmi pier­dusem un sabot, dar nu îndrăzneam să-i spun. Când am ajuns, piciorul gol era plin de sânge.

– Ce cățea nenorocită! răcni Cuțitarul, bătând furios în masă. Mă năpădește mila gândindu-mă la copilița care gonește cu pași mici după hoața bătrână, cu sărmanele ei piciorușe sângerând.

– Ne-am cățărat într-un pod de pe strada Mortellerie; lângă poartă era un vânzător de spirtoase. Cucuveaua a intrat conti­nuând să mă țină de mână și a dat pe gât jumătate de halbă de rachiu la tejghea.

– Pe toți dracii! Eu n-aș fi putut să beau atâta fără să mă îmbăt.

– Asta era porția chioarei. Nu se culca niciodată dacă nu era pe trei cărări. Poate de asta mă bătea atâta. În sfârșit, am ajuns acasă. Eu nu eram prea în apele mele, îți zic. Ajungem. Cucu­veaua încuie ușa de două ori. Eu mă arunc la picioarele ei cerân­du-i iertare c-am mâncat acadelele. Ea nu răspunde, și o aud mormăind în timp ce umblă prin cameră: „Deci ce-o să-i fac în seara asta Fomistei, hoaței de acadele? Să vedem, ce-o să-i fac?" Și se oprește ca să mă privească rostogolindu-și ochiul verde. Eu sunt tot în genunchi. Dintr-odată, baba se duce la o poli­cioară și ia un clește.

– Clește! strigă Cuțitarul.

– Da, clește.

– Să facă ce cu el?

– Să te lovească? sugeră Rodolphe.

– Să te ciupească? spuse Cuțitarul.

– Ei, bine, asta e!

– Să-ți smulgă părul?

– N-ați nimerit. Vă lăsați păgubași?

– Mă las.

– Ne lăsăm.

– Ei, bine, avea nevoie de el ca să-mi smulgă un dinte.********

Cuțitarul urlă un asemenea blestem și îl însoți de înjurături atât de furioase, că toți mușteriii tavernei se întoarseră uimiți.

– Ei, bine, ce te-a apucat? spuse Gurista.

– Ce m-a apucat? Dacă pun mâna pe ea o curăț! Unde este? Spu­ne-mi. Unde este? Dacă dau de ea, o pupă mă-sa rece!

Ochii banditului se umplură de sânge. Rodolphe împărtășise oroarea Cuțitarului pentru cruzimea chioarei, dar se întreba prin ce mister un asasin se lăsa cuprins de furie când i se poves­tea că o cotoroanță dorise, din răutate, să-i smulgă un dinte unui copil.

Credem că e posibil, ba chiar probabil ca acest sentiment de milă să se manifeste chiar și la o natură feroce.

– Bătrâna mizerabilă ți-a smuls dintele, sărmana mea mi­cuță? întrebă Rodolphe.

– Sigur că da! Și încă nu din prima! Dumnezeule, cât s-a chi­nuit! Îmi ținea capul între genunchi, ca într-o menghină. În sfâr­șit, jumătate cu cleștele, jumătate cu degetele, mi-a scos dintele, și apoi mi-a spus, ca să mă îngrozească, fără îndoială: „O să-ți smulg câte unul în fiecare zi, Fomisto. Și când n-o să mai ai dinți, o să te scufund în apă ca să te mănânce peștii. O să se răz­bune pe tine pentru că ai căutat râme de momeală". Țin minte asta, pentru că mi se părea nedrept. I-auzi, ca și cum era plă­cerea mea să mă duc după râme!

– Ah! mizerabila! Să spargă, să smulgă dinții unui biet copil sărman! răcni Cuțitarul cu furie înzecită.

– Și, până la urmă, ce? Se mai observă acum? Ia să vedem, spuse Floarea-Mariei.

Și întredeschise cu un zâmbet buzele trandafirii, arătând două rânduri de dinți mărunți, albi ca niște perle.

Era indiferență, uitare, generozitate instinctivă din partea acestei nefericite creaturi? Rodolphe observă că nu exista în povestea ei nici un cuvânt de ură împotriva femeii cumplite care o torturase.

– Și, după, ce ai făcut? vru Cuțitarul să știe.

– Pe legea mea, asta mi-a pus capac. A doua zi, în loc să mă duc după râme, am șters-o pe lângă Panteon. Mă temeam așa de rău de Cucuvea, că am mers toată ziua fără să mă uit în urmă. Mai bine m-aș fi dus la capătul lumii decât să mă întorc în ghea­rele ei. N-am întâlnit pe nimeni căruia să-i cer de pomană, nu c-aș fi cutezat. Noaptea mi-am găsit adăpost pe un șantier, după niște stive de lemne. Eram mare cât un șobolan. Strecurându-mă pe sub o poartă veche, mă ghemuisem în mijlocul unei grămezi de resturi de lemne. Foamea mă sfâșia; am încercat să mestec puțin rumeguș ca să-mi înșel pofta, dar n-am izbutit. N-am putut decât să rod dintr-o bucată de scoarță de mesteacăn, care era mai moale. Am adormit așa. Dimineață, auzind un zgomot, m-am îngrămădit și mai bine sub grămada de lemne. Era aproa­pe cald, ca într-o hrubă. Dacă aș fi avut ce mânca, nu mi-ar fi păsat de gerul iernii.

– Ca mine în cuptorul de var.

– Nu îndrăzneam să părăsesc șantierul, îmi închipuiam că Cucuveaua mă căuta peste tot ca să-mi smulgă dinții și să mă arunce la pești, și că, dacă mă mișcam de acolo, avea să pună din nou mâna pe mine.

– Ascultă, nu-mi mai vorbi de ticăloasa aia bătrână, că mi se urcă sângele la cap!

– În sfârșit, a doua zi, pe când încercam să adorm, după ce mai ronțăisem puțină coajă de mesteacăn, am auzit lătrând un câine mare. Am ciulit urechile. Câinele continua să latre și se apropia de grămada de lemne, făcându-mă să încremenesc de groază. Din fericire, dulăul, nu știu de ce, nu îndrăznea să înain­teze… dar o să râzi, Cuțitarule.

– Cu tine râd mereu. Totuși, ești o fată curajoasă. Uite, vezi tu, acum, pe cuvânt, îmi pare rău că te-am bătut.

– De ce nu m-ai fi bătut? Nu am pe nimeni să mă apere…

– Și eu? interveni Rodolphe.

– Dumneata ești bun, domnule Rodolphe, dar Cuțitarul nu știa că vei fi aici. Eu, nici atât…

– Nu contează, sunt sigur de ce ți-am spus. Îmi pare rău că te-am bătut, repetă Cuțitarul.

– Continuă-ți povestea, copila mea, o îndemnă Rodolphe.

– Așa ghemuită sub stiva de lemne, am auzit o voce groasă spunând: „Câinele meu latră! E cineva ascuns în șantier. „Sunt niște hoți, a răspuns o altă voce. Întâi l-au chemat, „Cuțu! cuțu!, apoi l-au asmuțit, strigând: „Șo pe el! Șo pe el! Câinele aleargă spre mine, mi-e frică să nu mă muște, și mă pun pe țipat din răs­puteri. „I-auzi! spune vocea, „ai zice că sunt țipetele unui copil… Cheamă câinele, caută o lanternă. Când ies din gaura mea, dau nas în nas cu un bărbat voinic și un băietan în halat. „Ce cauți pe șantierul meu, hoață mică? se răstește bărbatul voinic, cu un aer amenințător. „Bunul meu domn, n-am mâncat de două zile. Am fugit de la Cucuvea, care mi-a smuls un dinte și voia să mă arunce la pești. Neștiind unde să mă culc, m-am strecurat pe sub poarta dumitale și am dormit noaptea în stiva de lemne, fără să mă gândesc că fac vreun rău cuiva. Negusto­rul s-a întors spre băiat și i-a zis: „Nu mă las eu păcălit de asta, e o hoață mică, vine să-mi fure butucii".

– Ah, ce ticălos! strigă Cuțitarul. Să-i furi butucii, când n-aveai decât opt ani!

– Era o prostie, bineînțeles. Băiatul i-a răspuns: „Să-ți fure butucii, stăpâne? Și cum ar face-o? Nu e nici cât cel mai mic dintre buștenii tăi. Negustorul a mormăit atunci: „Ai dreptate, dar n-a venit de capul ei. Hoții au copii pe care-i trimit să spio­neze și să se ascundă ca să le deschidă ușa altora. Trebuie dusă la comisar.

– Ah, nemernicul, câtă răutate!

– M-au dus la comisar. Am înșirat toată tărășenia. M-au fă­cut vagaboandă și m-au trimis la închisoare. Am fost chemată în fața comisiei corecționale. Condamnată, tot ca vagaboandă, să rămân până la șaisprezece ani într-o casă de corecție. Le-am mulțumit judecătorilor pentru bunătatea lor. Drace! Gândeș­te-te, la pușcărie aveam de mâncare. Nu mă băteau, era pentru mine un paradis după podul Cucuvelei. În plus, acolo am învățat să cos. Dar, nenorocire! Eram leneșă și nu-mi stătea capul la treabă. Preferam să cânt decât să lucrez, mai ales când vedeam soarele. O, când se făcea frumos în curtea pușcăriei, nu mă pu­team abține să cânt, și atunci… ce ciudat… datorită cântatului mi se părea că nu mai sunt prizonieră.

– Adică, fata mea, ești o adevărată privighetoare, spuse Ro­dolphe zâmbind.

– Sunteți foarte cumsecade, domnule Rodolphe. Încât de pe vremea aia mi se spunea Gurista în loc de Fomista. În cele din urmă am făcut șaisprezece ani și-am ieșit din închisoare, iar la poartă am găsit-o pe codoașa de aici și încă două sau trei bă­trâne care veniseră de câteva ori să-i vadă pe tovarășii mei pri­zonieri, și care mereu îmi spuseseră că, atunci când o să ies, o să-mi dea de lucru.

– Ah! Bine! Bine! M-am prins, spuse Cuțitarul.

– „Urmașa mea, îngerul meu frumos, micuța mea frumoasă, îmi spuneau codoașa și acolitele ei. „Vrei să stai la noi? O să-ți dăm rochii frumoase, nu va trebui decât să te distrezi. Pricepi, Cuțitarule, nu petreci opt ani la pușcărie fără să știi cum merge treaba. Le-am trimis la plimbare pe bătrânele matroane, zi­cându-mi: „Știu că cos frumos, am trei sute de franci în fața mea, tinerețea…"

– Și ce tinerețe frumoasă, fata mea! spuse Cuțitarul.

– Se făceau opt ani de când stăteam în spatele zăbrelelor, voiam să mă bucur puțin de viață, asta nu făcea rău nimănui. O să vină și munca atunci când n-o să mai am bani, m-am gân­dit… Și m-am apucat să risipesc în stânga și-n dreapta cei trei sute de franci. Asta a fost marea mea greșeală, suspină Floa­rea-Mariei. Ar fi trebuit, înainte de toate, să mă asigur că am de lucru, dar n-aveam pe nimeni să mă sfătuiască. Mă rog, ce e făcut e bun făcut… M-am apucat deci să-mi cheltuiesc banii. Mai în­tâi am cumpărat flori ca să-mi umplu camera. Iubeam atât de mult florile! Și apoi mi-am cumpărat o rochie și-un șal frumos și m-am dus să mă plimb în pădurea Boulogne cu măgarul, apoi în Saint-Germain, tot pe măgar.

– Cu un iubit, fata mea? întrebă Cuțitarul.

– Pe cuvânt că nu. Voiam să fiu propria mea stăpână. Mă dis­tram cu una dintre tovarășele mele din închisoare, un copil gă­sit, o fată bună poreclită Rigolette, Glumeața, căci râdea mereu.

– Rigolette! Rigolette! Pe asta n-o cunosc, spuse Cuțitarul lă­sând impresia că scotocea prin amintiri.

– Sunt convinsă că n-o cunoști! Rigolette e foarte cinstită! E o muncitoare destoinică. Acum câștigă cel puțin un franc și-un sfert pe zi. Are o mică gospodărie a ei… Așa că n-am îndrăznit niciodată s-o mai văd. În sfârșit, tot cheltuindu-mi banii, nu-mi mai rămâneau mai mult de patruzeci și doi de franci.

– Trebuia să cumperi o grămadă de bijuterii cu ăștia, zise Cuțitarul.

– Pe legea mea! Am făcut ceva mai bun decât atât. Aveam ca spălătoreasă o femeie căreia i se zicea Lorena, bună ca pâinea lui Dumnezeu. Era pe vremea aia cu burta la gură, și în starea asta tot cu picioarele și mâinile în apa albiei! Gândește-te! Pen­tru că nu mai putea să muncească, ceruse să fie primită la mater­nitatea Bourbe. Nu mai era loc, au refuzat-o, ea nu mai câștiga nimic. Iat-o aproape să nască fără să mai aibă nici măcar cu ce plăti un pat într-un azil! Din fericire, într-o seară a dat din întâmplare, în colțul podului Notre-Dame, peste nevasta lui Goubin, care se ascundea de patru zile în pivnița unei case în curs de demolare, în spate la Hôtel-Dieu.

– Ei! Și, mă rog, de ce se ascundea în plină zi nevasta lui Goubin?

– Ca să scape de bărbatu-său. Care voia s-o omoare! Nu ieșea decât noaptea, ca să se ducă să-și cumpere pâine. Așa s-a făcut că a întâlnit-o pe sărmana Lorena, care nu știa pe unde să mai scoată cămașa, căci se aștepta să nască dintr-o clipă în alta… Văzând asta, nevasta lui Goubin a dus-o în pivnița unde se ascundea ea. Era tot un azil.

– Stai așa, stai așa, nevasta lui Goubin este Helmina? zise Cuțitarul.

– Da, o fată cumsecade, o croitoreasă care lucrase pentru mine și Rigolette. Drace, i-a oferit jumătate din pivnița ei, din salteaua de paie și din pâinea ei Lorenei, care a născut un biet bebeluș. Și nici măcar o pătură, nimic altceva decât salteaua de paie! Văzând asta, nevasta lui Goubin n-a mai rezistat. Cu riscul de a se lăsa ucisă de bărbatu-său, care o căuta peste tot, a ieșit în plină zi din pivniță și-a venit să mă caute. Știa că mai aveam încă ceva bani, și că nu eram rea. Eram gata să urc în milord******** cu Rigolette. Voiam să terminăm cei patruzeci și trei de franci ai mei și i-am cerut birjarului să ne ducă la țară, la câmpie. Îmi place atât de mult câmpul, îmi plac copacii, pășunile… Dar, ah! Când Helmina mi-a povestit nefericirea Lorenei, am dat drumul trăsurii, am alergat în camera mea să iau ce aveam ca lenjerie, salteaua, pătura, le-am