Fiul lui Pardaillan

De Michel Zévaco

Cavalerii Pardaillan - Vol. 8. Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație.

Cavalerul Pardaillan întâlnește un tânăr pungaș care îi trezește simpatia, Jehan cel Brav, de fapt, nimeni altul decât fiul lui și al Faustei. Jehan se îndrăgostește de Bertille de Saugis, fiica naturală a lui Henric al IV-lea, și pentru a-și apăra iubita și pe tatăl ei, intră în conflict cu toți cei care îi doresc moartea regelui.

Cavalerul Pardaillan luptă de partea fiului său, atât pentru a-l observa, cât și pentru a-l proteja pe rege. Însă Fausta a ascuns cândva, în Montmartre, o comoară fabuloasă la care râvnește toată lumea – iezuiții, familia Concini, chiar și ministrul regelui, Sully. Bertille este singura care cunoaște secretul acestei ascunzători...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 6 iul. 2015
• ISBN: 9786067419849

Michel Zévaco

Michel Zévaco, né le 1er février 1860 à Ajaccio et mort le 8 août 1918 à Eaubonne, est un journaliste anarchiste et écrivain français, auteur de romans populaires, notamment de la série de cape et d'épée Les Pardaillan.

Previzualizare carte

I

Ne aflăm în Paris, într-o dimineață de mai senină și însorită, pe vremea când în Franța, peste care se așternuse pacea, domnea Henric al IV-lea.

Fereastra unei case modeste de burghez, din strada l’Arbre-Sec, se deschide. O tânără se arată în balcon. Razele calde ale soarelui se aștern ca o pulbere străvezie de aur pe fuiorul bălai al părului ei bogat. Ochii mai albaștri și mai puri decât azurul strălucitor al cerului, silueta subțire, formele de o incomparabilă armonie, mândria fără ostentație a gesturilor, minunata sinceritate a privirii, vălul de melancolie ce-i învăluie fruntea ca zăpada, totul la ea atrage atenția și o reține, farmecă și captivează.

Atras parcă de o forță de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiș spre casa din față.

Sus, la lucarna mansardei, apare un tânăr cavaler. Și acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, o fixează cu o privire adâncă, plină de o adorație mută.

Tânăra fată roșește, apoi pălește… sânii feciorelnici tresar de emoție… Rămâne o clipă cu ochii ațintiți în cei ai tânărului necunoscut, apoi încet, ca într-un regret, se întoarce în cameră și închide fereastra.

*

Jos, în stradă, în umbra protectoare a unui zid, un biet nefericit ridică spre luminoasa apariție o față abătută, de ascet, pe care lucesc, sub sprâncenele stufoase, doi ochi sticloși de vizionar. Și, la vederea grațioasei tinere, iată că ochii de nebun prind viață, devin umani, capătă o expresie de blândețe și adorație mistică. Iată că figura tristă se luminează de o bucurie celestă, iar sărmanul nefericit își împreunează și el mâinile într-un gest de implorare și murmură:

― Cât este de frumoasă!…

Nici bine nu rostește aceste cuvinte, că o arătare fără formă, un maldăr, un morman uriaș de grăsime, apare de nu se știe unde, se rostogolește cu o agilitate surprinzătoare și se oprește exact în fața bărbatului căzut în adorație. Creatura este înfășurată într-o sutană ridicată pe șold, așa cum poartă cavalerii, pe care se înalță o altă căpățână mică, jovială, excesiv de luminată. Două labe de baset, scurte și crăcănate, slujesc drept coloane, iar două tălpi plate, imense, sunt sprijin zdravăn pentru acest monument de grăsime. Și arătarea vorbește cu o voce joasă, ce pare să țâșnească din profunzimi necunoscute. Rostește fără ironie:

― Frate Ravaillac, iată că te găsesc din nou aici!… Așadar, mereu adâncit în sumbrele tale viziuni!

Smuls brutal din visare, Ravaillac, Jean-François Ravaillac, tresare violent. Trăsăturile își recapătă expresia absentă, scânteia de viață aprinsă în ochi se stinge dintr-odată și, țintind ochii în pământ, aparent fără să fie surprins sau mirat, fără plăcere, cu o indiferență morocănoasă, spune încet, politicos:

― Bună ziua, frate Parfait Goulard.

În acest moment, tânăra fată închide fereastra, fără să fi avut curiozitatea să arunce o privire în jos. Ravaillac scoate un suspin și, indiferent, se îndepărtează, luând-o în direcția străzii Saint-Honoré, aflată în apropiere, trăgându-l după el pe fratele Parfait Goulard, care, încântat că a dat peste el, se lasă condus de bunăvoie.

Călugărul trage totuși cu coada ochiului la tânăra fată. Remarcă și suspinul celui pe care îl numise fratele Ravaillac. Dar nu lasă nimic să se vadă, iar mutra lui grăsană rămâne cât se poate de veselă.

Îndepărtându-se, le iese în cale un personaj care, judecând după aerul mândru și hainele bogate, trebuie să fie vreun senior important. Seniorul discută aprins cu o matroană respectabilă care, după toate aparențele, face parte din mica burghezie.

Trecând pe lângă călugăr, elegantul senior schițează un gest aproape neobservat, la care călugărul răspunde clipind din pleoape.

Nici venerabila matroană, nici Ravaillac nu observă acest schimb de semne misterioase.

Nobilul senior și burgheza își continuă drumul și se opresc chiar în fața peronului casei modeste a tinerei fete. Continuă să discute cu însuflețire și nici unul, nici celălalt nu dau atenție unei umbre ghemuite într-un ungher, umbră care, deși ei vorbesc foarte încet, nu scapă nici un cuvânt din conversația lor.

Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la lucarnă.

Poate își retrăia clipele de fericire. Poate aștepta răbdător ca o întâmplare norocoasă să-i permită să mai zărească o dată capătul unei panglici sau umbra preaiubitei răsfrântă în vitralii… Îndrăgostiții, se știe, nu se satură niciodată. Cel de față, cufundat în visele lui, nu vedea nimic în afară de balconul unde ea i se arătase.

Cu toate acestea, sub acest balcon – pentru că fără îndoială discuția celor doi se terminase – matroana urcase cele trei trepte și potrivea cheia în broască.

Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul fericirii și se îndreptară spre stradă. Atunci, la vederea seniorului care nu se mișcase, îi scăpă un strigăt de furie:

― Iar Fouquet, desfrânatul ăsta blestemat!…

Se aplecă lăsând impresia că avea să se arunce cu capul înainte. Și scrâșni:

― Ce caută aici, în fața ușii ei?… Cine l-a chemat?…

De fapt, în acel moment, cel pe care îndrăgostitul nostru tocmai îl numise Fouquet o striga pe matroana care se pregătea să intre în casă. Coborî o treaptă și întinse mâna. Gest de adio?… Un târg pus la cale?… Un acont?… Asta îndrăgostitul n-ar fi putut spune. I se păru chiar că zărește o pungă… Dar gestul fusese atât de iute, iar obiectul, dosit cu atâta pricepere!… În orice caz, o cunoștea pe matroană, căci, retrăgându-se grăbit de la fereastră, era palid și bâiguia:

― Coana Colline Colle!… Ah! pe toți dracii iadului, trebuie să aflu!… Blestemat fie Fouquet!…

Și se repezi zburând pe scări.

Exact în acel moment, trei bărbați se opriră în fața porții. Cu spadele lor teribile, care le ajungeau până la călcâie, aveau aerul unor fanfaroni care fac mare caz de curajul lor. Văzându-i, ai fi bănuit niște indivizi în stare de orice, care nu se temeau de nimeni și de nimic. Cu toate acestea, rămaseră nehotărâți, fără să îndrăznească să ridice ciocănelul.

― Ei, hai! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Ești parizian, vorbești bine…

― Ce să vezi! răspunse cel interpelat. Și tu ești la fel de bun de gură, Escargasse… Totuși, după părerea mea, dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are mai multe șanse să se descurce cel mai bine… Are maniere atât de prevenitoare, atât de politicoase…

Bărbatul cu maniere politicoase spuse la rândul lui:

― Sunteți niște pramatii fără seamăn dacă vreți să mă lăsați singur în fața furiei șefului… Știți ori nu, hahalere ce sunteți, că șeful ne-a interzis categoric să apărem în fața lui fără voia sa?… Credeți că mă ostenesc să mă arunc pe fereastră doar ca să vă apăr hoiturile, câini ce sunteți?

― Cu toate acestea, trebuie să-i spunem că signor Concini dorește să-l vadă chiar astăzi.

― Mânca-l-ar ciuma și pe ăla! Trebuia să ne dea tocmai o astfel de treabă!

― Haida! Să mergem cu toții.

― Măcar o să fim trei care să încasăm bruftuiala.

― O să fie mai ușor.

Ocolind astfel problema, se luară de braț și întinseră mâna spre ciocănel.

Poarta se deschise brusc, ceva ca un uragan se năpusti asupra lor și îi despărți cu brutalitate, împingându-i în dreapta și-n stânga. Era îndrăgostitul, care începu să urce strada în goană.

― E șeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut felul de a ne saluta.

Și se ținea de falcă năucit de o lovitură zdravănă de pumn.

― Nenorocire! gemu Gringaille, ridicându-se cu greu. Cred că mi-a înfundat o coastă.

― Unde aleargă așa? spuse Carcagne, care nu încasase decât un brânci, nu foarte puternic.

Lucru curios, nu păreau nici mirați, nici umiliți. Cu siguranță, erau obișnuiți.

Fără să întârzie prea mult, izbucniră toți trei:

― Să ne luăm după el!…

Și porniră în urmărirea celui căruia îi spuneau „șeful" și de care păreau că se temeau foarte tare.

Acesta, păcălit de o ușoară asemănare a hainelor și a mersului, o luase în direcția Croix-du-Trahoir, care se afla în capul străzii. Mergea drept înainte, ca un nebun, împingând și răsturnând tot ce-i stătea în cale, fără să-i pese de protestele și blestemele pe care le stârnea în drumul lui.

Străbătuse astfel vreo cincizeci de metri când se ciocni violent de un gentilom care mergea în fața lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuze. Dar de data asta nimerise peste cineva care nu era dispus să se lase înghiontit:

― Alo!… Hei!… Domnul grăbit! strigă gentilomul.

Îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.

Deodată, o mână puternică îl apucă de umăr. Fără să se întoarcă, încrezător în forțele lui, se scutură ca un mistreț tânăr, crezând că-l face pe atacator să-și slăbească strânsoarea. Însă acesta nu cedă. Dimpotrivă, strânse și mai tare, cu și mai multă putere. Sub pumnul de fier care îl imobiliza, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. Se întoarse scrâșnind din dinți.

Se trezi în prezența unui gentilom cu ținută nobilă, care putea să aibă în jur de șaizeci de ani, dar nu părea nici de cincizeci. În orice caz, avea o forță uluitoare, deoarece, cu o singură mână, aparent fără un efort, reușise să împiedice orice rezistență din partea îndrăgostitului nostru.

Față în față, cei doi bărbați se priviră un timp în ochi.

Uimirea, rușinea, admirația, furia, disperarea, toate aceste sentimente se perindară pe fața expresivă a tânărului bărbat.

Foarte calm, fără furie, gentilomul îl privea cu răceală. E de presupus că nu era un oarecine. Cum figura tânără pe care o cerceta fusese pentru el ca o carte deschisă în care citea cu ușurință, o expresie de milă îi îmblânzi privirea fixă până atunci și, dând drumul îndrăgostitului înflăcărat, îi spuse cu o blândețe care nu excludea o oarecare trufie:

― Observ, domnule, că dacă nu v-aș fi oprit, faptul că am fost ofensat ar fi putut provoca o nenorocire ireparabilă. Sunt de acord să trec cu vederea brutalitatea manierelor dumneavoastră. Du-te, tinere, de data asta cavalerul Pardaillan îți va trece cu vederea lipsa de politețe.

Îndrăgostitul tresări violent, ochii i se înroșiră, mâna i se crispă pe mânerul spadei ca și cum ar fi vrut s-o scoată pe loc. Dar nu-și duse gestul până la capăt și, scuturând din cap, vorbi ca pentru sine:

― Nu!… Nu am o clipă de pierdut!…

Și, apropiindu-se de cavalerul Pardaillan, aproape să-l atingă, ochi în ochi, mormăi:

― Binevoiți a mă scuza!… Dar eu, care nu sunt cavaler, eu, Jehan, căruia i se spune cel Brav, nu voi ierta nicicând umilința pe care m-ați făcut s-o îndur… Vă voi ucide, domnule!… Plecați, profitați de cele câteva ore care v-au mai rămas de trăit. Mâine-dimineață, la ora nouă, vă voi aștepta în spatele zidului mănăstirii cartusienilor… Iar dacă veți uita să veniți la întâlnirea pe care v-am dat-o, aflați că Jehan cel Brav va ști să vă găsească, chiar de-ar fi să vă aflați în fundul iadului!

Și se îndepărtă ca o fiară dezlănțuită.

Cavalerul Pardaillan făcu o mișcare în față, ca pentru a-l prinde din nou. Apoi se opri, ridică nepăsător din umeri și se îndepărtă liniștit, fluierând ușor o arie de pe vremea lui Carol al IX-lea.

II

În timp ce Jehan cel Brav – în lipsa unui nume, să-i lăsăm această mândră poreclă –, impetuosul îndrăgostit, să zicem, îl căuta pe cealaltă parte a străzii Croix-du-Trahoir, Fouquet o luase din nou spre strada Saint-Honoré.

Trecu fără să se oprească pe lângă călugărul Parfait Goulard, căruia îi făcu un semn imperceptibil, și își continuă drumul în direcția Luvrului.

Abia ce trecuse de el, când călugărul, înghiontindu-și tovarășul, îi șopti:

― Îl vezi pe seniorul acela… acolo, în fața noastră… Este Fouquet, marchiz de La Varenne, codoșul, prim-ministrul plăcerilor Maiestății Sale!

Și călugărul izbucni într-un râs grosolan, nerușinat, în timp ce o luminiță trecătoare se aprindea în ochii lui Ravaillac. Dintr-odată, călugărul se lovi peste frunte:

― Dar ne-am întâlnit cu el adineauri!… Era cu… așteaptă puțin!… Știu!… coana Colline Colle, proprietăreasa căsuței în fața căreia te-am întâlnit, exact… Pe sfântul Parfait, veneratul meu patron, bănuiesc mișmașul!… Coana Colline Colle are drept unică locatară o tânără… un înger de o frumusețe, nevinovăție și puritate… Pun prinsoare că marchizul a tocmit-o pe cinstita matroană… He-he!… probabil că în seara asta, bunul nostru stăpân, regele, va trece pe aici… și mâine, poate, vom avea o nouă favorită!…

Umbra care ascultase conversația lui Fouquet de La Varenne cu doamna Colline Colle ieșise din ascunzătoare în momentul când marchizul se îndepărtase.

Era un bărbat în floarea vârstei. Avea tâmplele cărunte, era mai degrabă înalt, uscățiv, cu niște mușchi de toată frumusețea, cu mișcări suple, îndemânatice, pe care numai practica regulată a tuturor exercițiilor fizice grele o dă. O fizionomie dură pe care n-o îmblânzea lucirea ochilor de jăratic.

Bărbatul rămase un moment pe gânduri, cu ochii fixați pe lucarna lui Jehan cel Brav, și, când tânărul trecu ca o furtună, îl urmări mult timp cu o privire ciudată, teribilă, cu un zâmbet enigmatic pe buze, apoi se îndreptă cu pas sigur spre strada Saint-Honoré și intră într-o casă cât se poate de arătoasă…

Casa era locuința lui Concini…

Bărbatul rămase acolo vreo jumătate de oră, apoi ieși și se îndreptă din nou, ca într-o plimbare, spre strada l’Arbre-Sec. Umbla cu nasul în vânt, fără un scop precis – cel puțin așa lăsa impresia. Dintr-odată, privirea i se aținti, cu aceeași expresie ciudată despre care am mai vorbit, asupra lui Jehan cel Brav, care, judecând după atenția cu care îi urmărea pe trecători, părea să caute pe cineva. Bărbatul se apropie încetișor și puse mâna pe umărul tânărului, care se întoarse dintr-o mișcare. Recunoscând cu cine avea de-a face, făcu un gest ce denota dezamăgire. Totuși, chipul i se îmblânzi datorită unui zâmbet ușor, și spuse:

― Ah, tu ești, Saetta!… Sperasem…

Saetta, căci acesta era numele lui, întrebă:

― Așadar ce cauți și ce speraseși, fiule?

La aceste cuvinte, rostite pe un ton ciudat, trăsăturile mobile și delicate ale lui Jehan cel Brav se strâmbară. Replică energic și dur:

― De ce-mi spui „fiule"? Știi bine că nu vreau!… Și, pe deasupra, nu ești tatăl meu!…

― Este adevărat, spuse rar Saetta, cercetându-l cu o atenție încăpățânată, e adevărat, nu sunt tatăl tău… Cu toate astea, când te-am luat – iată că în curând se fac optsprezece ani – de pe marginea drumului, unde erai abandonat aproape mort de frig și de foame, aveai abia doi ani… Dacă nu te-aș fi luat, dacă nu te-aș fi îngrijit și vegheat zi și noapte, căci ai fost bolnav de friguri, care te-ar fi putut răpune… dacă nu făceam toate astea, erai mort… Și din acea clipă până în ziua când te-am simțit destul de puternic ca să zbori cu aripile tale, cine a avut grijă de tine, te-a hrănit, te-a crescut, cine deci a făcut din tine omul sănătos, robust, viguros care ai devenit? Eu, Saetta!… Cine ți-a pus în mână spada și te-a învățat absolut toate tainele scrimei, cine a făcut din tine una dintre cele mai abile – dacă nu chiar cea mai abilă – spadă din lume? Eu!… Astăzi ești un viteaz fără pereche, puternic precum însuși Hercule, îndrăzneț, întreprinzător; comanzi unor oameni care nu se tem nici de Dumnezeu, nici de diavol și care tremură în fața ta; ești regele străzii, teroarea și disperarea poliției, cel admirat de cerșetorii care nu așteaptă de la tine decât un semn pentru a te proclama regele tuturor celor din drojdia societății… Cine a făcut toate astea?… Eu!… Dar nu sunt tatăl tău… Nu-mi datorezi nimic.

Toate acestea fuseseră rostite cu o voce dură, usturătoare. Jehan îl lăsase să vorbească, fără să încerce să-l întrerupă, și, în timp ce Saetta vorbea, își ținea privirea ațintită cu încăpățânare asupra lui. S-ar fi zis că aștepta nerăbdător un cuvânt care nu venea. Când văzu că celălalt terminase de vorbit, se scutură furios, ca pentru a arunca povara unor gânduri obsedante, și mormăi:

― Este adevărat!… Tot ce spui este adevărat! Dar se pare că sunt un monstru… sau poate că m-ai crescut tu prea bine, căci…

― Încetează, spuse Saetta cu un zâmbet sinistru.

― Ei bine, da, pe toți dracii, o să încetez. Când mă privești, cum faci acum, cu zâmbetul ăsta satanic, când îmi vorbești cu aerul ăsta batjcoritor care mă scoate din minți, când mă numești fiul tău pe tonul ăsta cu două înțelesuri, simt, ghicesc că-mi ești dușman de moarte… că tot ce ai făcut pentru mine ai făcut cu nu știu ce gând ascuns… îngrozitor, poate… și atunci simt cum mă cuprinde ura și o poftă nebună să te ucid!…

Cu un calm de gheață, Saetta spuse:

― Cine te oprește?… Tu ai spada ta, eu o am pe-a mea… Am fost maestrul tău, dar de multă vreme m-ai depășit… Nu-ți voi face față.

― La naiba! răcni Jehan cel Brav. Tocmai asta mă oprește! Nu sunt un asasin!… Este singurul lucru pe care n-ai reușit să-l faci din mine!…

Zâmbetul lui Saetta deveni mai tăios și mai tulbure. Și dintr-odată, luând altă figură, cu o îngăduință care mai păstra, fără să vrea, ceva dubios:

― Ai o fire prea ușor de impresionat, spuse el, dar nu e vina ta… Așa ești tu… Eu sunt dur, violent, dezavantajat de un fizic care nu stârnește simpatie… Nu e vina mea… Așa sunt eu… Bravo¹, am făcut din tine un bravo… Puteam oare să prevăd că vei avea într-o zi finețuri de gentilom?… Nu-ți pot vorbi într-un limbaj care nu este al meu… Și dintr-odată, fixându-l cu o privire stranie, cu o emoție pe care o trăda tremurul vocii: Cu toate astea m-am atașat de tine… Ești… da, ești singura mea legătură cu viața… Nu te am decât pe tine… Și cum nu vreau să te pierd, îmi voi da osteneala să-mi îmblânzesc purtările pentru tine… Nu știu să ți-o spun mai bine.

Efortul pe care îl făcuse era evident și, totuși, cel căruia îi vorbea, cel pentru care făcuse acest efort, păru cuprins de neliniște. Pe fața radioasă, pe care toate trăirile se citeau ca într-o carte deschisă, se împrăștie brusc o expresie de nemulțumire. Se vedea că era înduioșat și căuta un cuvânt bun… Dar nu-l găsea. De ce?

Ca și cum ar fi priceput, Saetta schiță un zâmbet enigmatic și, schimbând brusc vorba, zise:

― Nu mi-ai spus ce căutai, ce speraseși?

Jehan se lovi peste frunte:

― Ce căutam? zise el cu o voce înflăcărată. Un impertinent care… Dar mai întâi, știi ce mușchi puternici am, nu? Ai crezut – chiar și eu credeam – că nimeni nu e în stare să-mi reziste!… Ei bine, aici, pe strada asta, m-am ciocnit de un individ care m-a înhățat… și n-am reușit să scap din strânsoare…

― Oh! exclamă Saetta cu adevărat emoționat. Ce spui?… Cunosc o singură persoană pe lume care să aibă o asemenea forță…

― Cunoști pe cineva mai puternic decât mine?

― Da.

― Numele lui?

― Cavalerul de Pardaillan.

― Pe toți dracii!… El este!… Neobrăzatul meu!

― Oh, oh! făcu Saetta, și nimic n-ar fi putut traduce mai bine întregul conținut al acestor două simple onomatopee. Îl cunoști pe Pardaillan?… L-ai văzut?… Pe el îl cauți?… Ca să te bați, să-l ucizi, nu-i așa? Vorbește!

Și de data asta emoția lui era atât de puternică, încât Jehan se simți tulburat.

― L-am întâlnit adineauri, după cum ți-am spus.

― Porco dio!… Trebuia să se întâmple… Și vrei să te bați cu orice preț?

― Da.

― Când?

― Mâine-dimineață.

― Domnul fie lăudat! Te-am întâlnit la timp!

― Drace!… Vrei să-mi explici?…

― Foarte simplu: Pardaillan te-a înhățat și tu n-ai putut să scapi… Dacă vă luptați cu săbiile, te va omorî…

― Pe mine, să mă omoare? Haida-de!

― Ți-am spus că este singurul om din lumea asta care este mai puternic decât tine… Dar nu vreau să te omoare!… Nu, per la Madona!… Mâine-dimineață, ai spus?… Repetă… Mâine-dimineață trebuie să te bați cu el?…

― Da, răspunse Jehan năucit.

― Bine… În cazul ăsta sunt liniștit, făcu Saetta, care părea să se calmeze.

― Liniștit?… De ce?… Ce vrei să spui?

― Simplu: mâine-dimineață Pardaillan nu va mai reuși să-ți facă nici un rău!

― Ciudat! murmură tânărul. Ce tulburător!… Niciodată nu l-am văzut pe Saetta atât de emoționat… Și atunci?… Deci mă iubește?… Da, fără îndoială… Altfel nu tremura așa pentru mine!… Nu mai înțeleg… Să fiu eu oare așa rău?…

Și cu voce tare, pe un ton repezit, dar deosebit de blând:

― Ai nevoie de bani?…

― Nu!… Adică… îmi dai mereu, răspunse Saetta îndesând în buzunar punga pe care tânărul i-o strecurase în mână.

Jehan se îndepărtă cu un aer visător.

Saetta aruncă în spate o privire teribilă, scrâșnind din dinți:

― Mâine-dimineață!… Va fi prea târziu!… Pardaillan nu va mai putea face nimic împotriva ta… pentru că vei ajunge pe mâna călăului…

Păru frământat de un gând ascuns și mormăi:

― Să-l las pe Pardaillan să-l omoare?… Da… la nevoie… Dar am ceva mai bun de atât… Du-te, fiu al Faustei, fiu al lui Pardaillan, du-te, aleargă spre prăpastia pe care ți-am săpat-o la picioare! În sfârșit, a venit pentru mine ceasul răzbunării!

Și, înfășurându-se în mantie, cu pasul său suplu și cadențat, se îndreptă spre Luvru.

---

¹ Cuvânt provenit din italiană, având sensul de „ucigaș plătit, „spadasin (n.tr.)

III

Curtea este în plină decădere. Regele nu mai doarme… Regele nu mai mănâncă… Regele, atât de plin de viață, nu se mai interesează de treburile statului împreună cu miniștrii săi. Evită compania celor apropiați, se închide ore întregi în cămăruța lui și se culcă înaintea tuturor…

Regele este bolnav: de cine oare s-a îndrăgostit?

Asta șușotesc obișnuiții curții.

Dar iată și ce știu și păstrează pentru ei cinci sau șase apropiați ai Maiestății Sale: regele a văzut o tânără de nici șaisprezece ani – și s-a îndrăgostit pe loc.

Ca întotdeauna, așa cum i se întâmplă lui, această nouă iubire i-a afectat buna dispoziție și sănătatea. Cu atât mai grav cu cât, lucru nemaiauzit, care dovedește cât este de chinuit de iubire de data aceasta, el, atât de întreprinzător și de expeditiv în astfel de situații, a devenit mai timid decât cel mai timid tinerel, nu îndrăznește să-și „declare vâlvătaia inimii".

Și în fiecare seară, sub diverse deghizări, regele se duce în strada l’Arbre-Sec pentru a suspina sub balconul frumoasei sale…

Apropiații regelui se grăbesc să dea târcoale locuinței celei care poate deveni marea favorită…

Tot ce au aflat este că, în general, tânăra fată este cunoscută sub numele de „domnișoara Bertille". Domnișoara Bertille nu iese niciodată, în afară de duminică, când se duce să asculte liturghia la bisericuța Cinq-Plaies. Atunci este însoțită de proprietăreasa ei, respectabila matroană care răspunde la numele de doamna Colline Colle. Totuși, unii au reușit s-o zărească pe domnișoara Bertille și toți au fost fascinați de frumusețea ei desăvârșită.

În după-amiaza zilei în care s-au petrecut diferitele întâmplări pe care le povestim aici, regele se afla în cămăruța lui. Stătea pe scaunul său scund și, cu vârful degetelor, bătea darabana, automat, pe tocul ochelarilor. Din când în când scotea un suspin jalnic și gemea:

― Oare ce face La Varenne?

Și-și relua firul gândurilor: „Nicicând o femeie nu a avut asupra mea efectul pe care l-a avut această tânără fată! Bertille!… Frumos nume, atât de armonios, atât de unduios!… Bertille! Jarnidieu!² De unde oare mi se trage că sunt într-atât de tulburat? Să fie puritatea, inocența tinerei?… Nu mă mai recunosc!… Îngâmfatul ăsta de La Varenne n-are de gând să vină!…"

Dintr-odată, Henric al IV-lea se bate peste coapse și se ridică murmurând:

― Tot caut și nu găsesc… de cine oare îmi amintește acest dulce chip? De cine?… Să vedem, să căutăm printre frumoasele pe care le-am cunoscut odinioară…

Făcu de mai multe ori înconjurul încăperii, cu acel pas grăbit ce îl făcea pe bătrânul Sully să-și piardă firea, obligat să-l urmeze când aveau de rezolvat treburi împreună – și deodată:

― Pe Sfântul Francisc!³ Am găsit!… Saugis!…

Cu un aer visător, se întoarse să se așeze pe scaun și continuă:

― Cu domnișoara de Saugis seamănă dulcea mea Bertille… Saugis! Ehe, asta a fost de mult!… Poate purtarea mea n-a fost prea dreaptă cu această domnișoară… Dumnezeu să mă ierte, cred că am fost cam brutal cu ea… Fără îndoială a fost o cină pe cinste în ziua aceea!… Hei! Dar încă visez la ea… E ciudat cum amintirile se întorc atât de multe și atât de limpezi când scormonești atent trecutul… Acea sărmană Saugis sunt sigur că a murit dând viață unui prunc pe când avea, da, pe legea mea, șaisprezece ani… vârsta lui Bertille!…

Îl cuprinse pentru prima dată o ușoară bănuială, căci repetă:

― Vârsta lui Bertille!… Alungă gândul care se insinua luminându-i mintea: Era băiat ori fată?… Drace, dacă aș ști… Nu m-aș fi gândit niciodată la asta fără această vagă asemănare… Este chiar atât de vagă?… Hei!… Și, pentru a se îmbărbăta: Pentru Dumnezeu! Sunt mulțumit că am scăpat de grija asta… Iată-mă mai liniștit… Vreau, pentru ochii frumoși ai lui Bertille, să pun să-l caute pe copilul sărmanei Saugis și, băiat sau fată, îi voi croi o soartă bună. Am zis și nu-mi voi lua cuvântul înapoi… Până la urmă, e copilul meu… Dar ce face pușlamaua de La Varenne?…

Tocmai când își punea întrebarea pentru a suta oară, fu introdus La Varenne. Confidentul regelui părea fericit și, cu acea familiaritate pe care Henric al IV-lea o încuraja față de apropiați, dar pe care de altfel știa s-o pună la punct regește atunci când mergea prea departe, strigă:

― Victorie! Sire, victorie!

Regele se albi la față, își duse mâna la inimă și se clătină, murmurând:

― La Varenne, prietene, nu-mi da speranțe deșarte… Simt că leșin…

Și, de fapt, chiar părea pe punctul de a leșina.

― Victorie, v-am spus! În astă-seară veți intra la ea!

Dintr-o mișcare, regele se ridică și spuse radios:

― Adevărat?… Ah, prietene, mă salvezi!… Simțeam că mor… Rolul ăsta de îndrăgostit tremurând de pasiune începea să mă apese. În seara asta, zici – ce ai făcut?… Ai văzut-o?… I-ai vorbit?… Măcar mă iubește și ea puțin? Nu-mi ascunde nimic, La Varenne… În seara asta o voi vedea, îi voi vorbi, în sfârșit!… Jarnidieu! Bine e să trăiești – și ce zi mai minunată decât asta!… Vorbește. Povestește-mi totul… Dar vorbește odată!… Trebuie să-ți smulg cuvintele cu cleștele!

― Ei, la naiba! Nu mă lăsați să scot un cuvânt!… Așa că trebuie să vă spun totul pe nerăsuflate: am mituit-o pe proprietăreasă, care în seara asta ne va deschide poarta.

― Matroana care părea incoruptibilă?

La Varenne ridică din umeri:

― Totul era să stabilești prețul, spuse el. M-a costat douăzeci de mii de livre, nu mai puțin.

Și în același timp studia cu coada ochiului efectul produs de suma declarată.

Henric al IV-lea știa să se arate generos în iubire. Și la fel era și când trebuia să-i răsplătească așa cum se cuvine pe cei care îl slujeau în amorurile sale:

― Mi-ai cerut postul de controlor general al poștelor, spuse el. Al tău este.

La Varenne se frânse de mijloc și, cu o grimasă de fericire, aprecie în sinea lui: „Iată că am făcut o investiție bună! Postul îmi va întoarce însutit cele zece mii de livre pe care le-am dat acelei vrăjitoare de Colline Colle, sugruma-o-ar diavolul!"

― Povestește-mi totul de-a fir a păr, spuse vesel regele, care își regăsise vioiciunea.

În timp ce omul bun la toate al regelui, fostul bucătar devenit marchiz de La Varenne, îi explica stăpânului său cum se va putea strecura pe furiș la o copilă nevinovată pentru a o dezonora, în altă parte a Luvrului se petrecea o scenă care își găsește locul aici.

O tânără femeie stătea întinsă leneș pe un șezlong, așa-zis scaun de vară. Avea o piele albă ca laptele, așa cum au unele brunete, păr ondulat natural și de un negru strălucitor, buze roșii, senzuale, ochi negri, dar reci, cu forme pline, splendoarea unei Junone în deplina ei înflorire.

Era Maria de Medici, regina Franței.

Pe un scaun pliant îmbrăcat în catifea stacojie, ședea o altă tânără femeie, cu trupul slab și strâmb, cu tenul cenușiu, gura prea mare, cu un umăr mai sus decât altul, o femeie a cărei urâțenie părea că fusese aleasă special pentru a scoate în evidență frumusețea impunătoare a celeilalte. Singura calitate a acestei victime a firii erau ochii: niște ochi negri, imenși, lucind de un foc întunecat, reflectând un suflet puternic pe care îl arde o flacără mistuitoare.

Este Leonora Dori, mai cunoscută sub numele de Galigai. Este doamna care se ocupă de garderoba reginei… Este și nevasta legitimă a lui signor Concino Concini, care încă nu este marchiz, nici mareșal, nici prim-ministru, dar pe care ea „vrea" să-l vadă devenind toate acestea… și ceva pe deasupra… dacă este posibil… căci el este acum – și ea o știe – amantul reginei… Pe această dragoste nebună mizează ea și tot pe ea își construiește viitorul.

Această creatură enigmatică n-a avut niciodată decât un singur sentiment cu adevărat profund: iubirea ei pentru Concini; o singură și unică ambiție: măreția lui Concini. Poate speră că, ridicându-l, doar prin puterea geniului ei viguros, până la acele culmi accesibile doar celor născuți pe treptele unui tron, în felul acesta îl va orbi și va face să se aprindă în el scânteia ce-i va înflăcăra inima până atunci străină de ea – căci n-o iubește, n-a iubit-o niciodată – poate!…

Oricum, a hotărât să-l împingă pe Concini pentru a ajunge atotputernic și, în acest scop, l-a aruncat pe bărbatul pe care îl adoră în brațele reginei… care îl poate face atotputernic. În acest scop a îndepărtat și a distrus toate obstacolele. Și dintre toate, nu a mai rămas decât unul: cel mai teribil, cel mai puternic… regele! Iar acest obstacol Leonora a hotărât să-l suprime la fel ca pe toate celelalte. Și ceea ce vrea ea, cu voința ei de o tenacitate neîndurătoare, este să o determine pe Maria de Medici, caracter slab și nehotărât, pe care a modelat-o treptat după placul său, să accepte complicitatea la asasinarea soțului ei, regele. Vrea să o convingă pe regină – care nu „vrea să se despartă de Concini, nu „poate să renunțe la el – să acopere regicidul.

Ochii ei întunecați, exaltați, fixează ochii reginei, care clipesc ca orbiți de insuportabila privire de foc și, aplecată peste fața stăpânei sale, asemenea unui geniu întunecat al răului, vorbește cu voce joasă, insinuantă. Iar cuvintele sale prudente, măsurate picură strop cu strop moartea!

― De ce toate ezitările, toate scrupulele astea? (Ridică din umeri.) Lăsați scrupulele pentru cei mulți și simpli, pentru care au fost inventate. Nu așteptați să vă decideți când veți fi pierdută.

Și cum Maria de Medici rămâne tăcută și gânditoare, ispititoarea reia, cu o voce care devine mai dură și din care răzbate o ironie amenințătoare:

― Când veți fi repudiată, izgonită în mod rușinos, și când fiul vostru va fi declarat bastard, spre înalta glorie a fiului doamnei d’Entraigues⁴, atunci, doamnă, veți vărsa lacrimi de sânge, veți regreta nevrednica voastră slăbiciune de a nu mă fi lăsat s-o fac… Prea târziu, doamnă, va fi prea târziu!

Regina răspunde cu o întrebare:

― Leonora, ești foarte sigură că va fi în seara asta în strada l’Arbre-Sec?

― Foarte sigură, doamnă…

Tăcere. Maria de Medici pare să mediteze adânc. Galigai o observă cu o imperceptibilă grimasă de dispreț.

― Și… acel tânăr despre care mi-ai vorbit, reia în sfârșit regina, care pare să-și caute cuvintele, ești sigură de el?

Coboară și mai mult vocea, aruncă o privire îngrijorată în jur și încheie:

― Nu se va hotărî să vorbească… după?

― Pe capul lui Concini, doamnă, răspund pentru el, răspund pentru tot. Acest tânăr va lovi fără să tremure… Nu va vorbi după aceea, deoarece va acționa în propriul său interes.

― Îl urăște deci atât de mult pe rege?

Leonora zâmbește imperceptibil: regina pare să accepte complicitatea. Fără să lase să i se observe sentimentele, spune:

― Nu!… Dar este îndrăgostit… și gelos ca toți îndrăgostiții. Or, gelozia, doamnă, naște cu ușurință ură.

― Totuși nu în asemenea măsură încât să devină asasin.

― Ba da, doamnă, fiindcă acest tânăr este o fire violentă și pasională. Chiar azi-dimineață, pentru că l-a văzut de la fereastra lui în momentul când o mituia pe proprietăreasa fetei în discuție, acest tânăr a pornit ca un nebun pe urmele domnului de La Varenne. Dacă ar fi reușit să-l ajungă, cariera marchizului s-ar fi încheiat dintr-o mișcare… Dar, în mod ciudat, vă înșelați când vorbiți despre asasinat… Acest tânăr este un bravo, e adevărat. Dar este un bravo ieșit din comun… cum nu s-a mai pomenit vreodată un altul… Să nu credeți că se va duce să-l înjunghie pe la spate, mișelește… pe acela despre care vorbim. Va ataca pe față. Îl va ucide în luptă dreaptă.

― Mă rog, cum vei reuși să-l determini să facă… gestul?

― M-am informat despre el, personal… Este dreptul meu… De altfel, este fiul adoptiv al unuia dintre compatrioții mei… Pentru a-i trezi interesul, îi voi strecura o informație… Va fi vina mea dacă această informație îi va dezlănțui ura? Și dacă, în cazul lui, ura îl va face să ucidă, voi fi eu răspunzătoare?…

E înspăimântătoare prin cinismul ei calm, și așa trebuie să-i pară și Mariei de Medici, căci murmură, destul de speriată:

― Ești îngrozitoare, știi asta?

Leonora zâmbește cu dispreț și nu răspunde. Mânată de curiozitate, poate cu speranța secretă de a face să mute în altă direcție discuția care o înspăimântă, regina dorește să afle:

― Cine este acest nefericit?… Cum se numește?

― Lumea îl cunoaște sub numele de Jehan cel Brav. Unde s-a născut? Numele tatălui și al mamei sale? Mister. Saetta, care l-a crescut și l-a iubit ca pe fiul lui, ar putea probabil să răspundă la aceste întrebări. Dar în privința asta este mut… Știu însă, pentru că l-am văzut la treabă, că este o forță… Din păcate pentru el, are ideile lui… idei pe care nu toată lumea le împărtășește… Este un nebun.

În acel moment ușa budoarului se deschide încet și Caterina Salvagia, camerista și femeia de încredere a reginei, apare în crăpătura ușii. Fără să înainteze, îi face un semn Leonorei și se retrage discret, imediat.

Maria de Medici, fără îndoială la curent, se îndreaptă pe șezlong și strigă vesel, cu o flacără neșteptată în priviri:

― A venit Concini!… Să intre, cara mia!…

Crede că, în fine, îngrozitoarea conversație s-a terminat. Dar Galigai nu se mișcă. Și, cu o răceală înspăimântătoare, întreabă direct:

― Doamnă, să-i stârnesc gelozia lui Jehan cel Brav?

Și regina repetă cuvântul pe care îl mai folosise:

― Ești îngrozitoare!…

Galigai așteaptă, tăcută, impasibilă, ca fatalitatea.

Regina Maria de Medici se îndreaptă. Privirea i se umple de o spaimă venită de departe. Buzele tremurânde rețin cuvântul teribil care vrea să scape și cade… cade ca o condamnare, căci acest cuvânt înseamnă moartea regelui Franței!

În cele din urmă geme:

― Ce vrei să-ți spun?… E îngrozitor!… îngrozitor!… Lasă-mă să mă gândesc… mai târziu… așteaptă… Poți să mai aștepți puțin, să vedem!

Atunci Leonora se ridică și se înclină într-o lungă și savantă reverență de curte. Exagerând atitudinea impusă de etichetă și cu o voce tăioasă, în contrast cu aparenta umilință studiată, spune:

― Am onoarea să solicit Maiestății Voastre un concediu… Pentru mine și Concino Concini, soțul meu.

Regina pălește îngrozitor. Bâiguie:

― Vrei să mă