Comoara Faustei

De Michel Zévaco

Cavalerii Pardaillan - Vol. 9. Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație.

Dușmanul Faustei, Saetta, pune la cale o răzbunare prin care este convins că îl va răpune în sfârșit pe fiul ei, Jehan cel Brav. Ignorând intențiile tatălui său adoptiv, Jehan, ajutat de Pardaillan, continuă să o caute pe Bertille, fiica lui Henric al IV-lea. Însă comoara Faustei și planul de asasinare a regelui dau naștere la numeroase comploturi și înfruntări în care cei doi eroi vor trebui din nou să își înfrunte împreună dușmanii.

Poate că, odată găsită comoara, Pardaillan își va găsi liniștea alături de noua sa familie. Dar pentru cât timp?

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 6 iul. 2015
• ISBN: 9786067419863

Michel Zévaco

Michel Zévaco, né le 1er février 1860 à Ajaccio et mort le 8 août 1918 à Eaubonne, est un journaliste anarchiste et écrivain français, auteur de romans populaires, notamment de la série de cape et d'épée Les Pardaillan.

Previzualizare carte

I

Saetta se opri în fața mesei ministrului și se înclină adânc, dar fără slugărnicie, cu un soi de trufie batjocoritoare.

Sully îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare, dându-și seama într-o clipă cu cine avea de-a face. Fără amabilitate, brusc, pe un ton sec, spuse:

― Dumneata ești cel care pretinzi că aduci vistieriei o sumă de zece milioane?

Deloc intimidat, Saetta îl corectă glacial:

― Chiar aduc zece milioane vistieriei, monseniore.

Sully îl fixă o secundă și, la fel de brusc, spuse:

― Fie. Unde sunt aceste milioane? Vorbiți. Și, mai ales, fiți scurt. N-am timp de pierdut.

Primirea l-ar fi descurajat pe un petiționar obișnuit. Pe un curtean l-ar fi doborât. Dar Saetta nu se considera nici petiționar, nici curtean. Așa că nu se simți descurajat, ci doar iritat. Îndreptându-și umerii, îi replică pe loc:

― Știu, monseniore, că timpul dumneavoastră este foarte prețios. Nu vă cer decât zece minute, în schimbul cărora vă ofer zece milioane… Un milion pentru fiecare minut… Este o plată destul de bună chiar și pentru un ministru.

Răspunsul era mai degrabă impertinent. Sully încruntă din sprâncene și își îndreptă mâna spre ciocănel, pentru a cere ca obraznicul să fie dat afară.

Dar acest bărbat remarcabil, care aducea servicii excepționale regelui său, avea o slăbiciune, ca toți oamenii, fie ei iluștri sau fără nici un merit. Slăbiciunea lui Sully era câștigul, un câștig vecin cu lăcomia.

Se gândi că, dându-l afară pe omul acesta înainte de a-l lăsa să spună ce avea de spus, risca să piardă zece milioane. Dacă nu omul – care i se părea lipsit de însemnătate –, cel puțin suma merita să fie luată în seamă.

Renunță așadar la gest și, cu un aer de suveran dispreț, spuse:

― Vă invit să vă cântăriți vorbele… Îmi imaginez că nu veți rata ocazia să cereți o parte din aceste milioane, astfel încât, la sfârșitul socotelii, tot eu voi fi cel care va avea de dat, nu dumneavoastră.

Sully credea că i-a venit de hac ciudatului vizitator. Dar Saetta era conștient de importanța dezvăluirii pe care avea s-o facă și de puterea pe care i-o dădea aceasta. Poate că purta ranchiună față de tot ce era nobil și sus-pus și nu-l deranja faptul că îl putea umili, la rândul lui, pe unul dintre aceste nobile personaje care îl zdrobeau cu disprețul lor.

Oricum ar fi fost, nu dădu înapoi și răspunse disprețuitor:

― Vă imaginați greșit, monseniore. Nu pretind nimic, nu cer nimic. Ba dimpotrivă, vreau să vă ofer, pe lângă aceste milioane, un serviciu, dându-vă un sfat căruia îi veți recunoaște valoarea. Vedeți așadar că tot eu sunt cel care plătește… și încă în toate felurile.

De data asta, Sully se arătă uimit. În mod cert, bărbatul nu era un fitecine. Evident, ducea lipsă de educație. În privința aceasta îl cântărise imediat din priviri. Dar, la drept vorbind, dădea dovadă de un dezinteres ieșit din comun. Pe deasupra, ca să-i vorbească pe un asemenea ton, trebuia să fie cu adevărat curajos. Oare, dintr-o susceptibilitate prostească, el, Sully, era gata să riște ca statul să piardă o sumă uriașă? Nu, nici gând. Mai întâi trebuia să afle. Va avea timp pe urmă să-l pedepsească pe îndrăznețul acesta, dacă se lăudase cumva. Își înfrână așadar proasta dispoziție și își îmblânzi purtarea.

― Dacă este așa, vorbiți. Vă ascult.

― Monseniore, spuse Saetta fără menajamente, e posibil să nu fi auzit până acum vorbindu-se despre comoara prințesei Fausta?

Sully ciuli urechea și, cu un aer aparent nepăsător, deveni foarte atent. Dar, rămânând în expectativă, răspunse:

― Știu. Și mai știu, de asemenea, că nimeni nu cunoaște locul unde este ascunsă această comoară… Dacă totuși există cu adevărat așa ceva.

― Există, monseniore, afirmă fără putință de tăgadă Saetta. Există, știu unde este ascunsă, și despre asta am venit să vă vorbesc.

O sclipire se aprinse în ochii umbriți de sprâncene stufoase ai ministrului. Dar, pe un ton la fel de reținut, acesta întrebă:

― Cum de știți asta tocmai dumneavoastră?

― Prea puțin contează, monseniore. Important pentru dumneavoastră este că știu.

Scotocindu-se în tunică, scoase o hârtie împăturită, pe care o întinse ministrului, spunând:

― Hârtia asta, monseniore, conține indicații complete și exacte asupra locului unde sunt îngropate milioanele. Nu vă rămâne decât să porunciți să fie luate de acolo.

Hârtia pe care i-o înmână ministrului era cea găsită în hruba lui Jehan, pe strada des Rats. În cădere, caseta îi scăpase și se deschisese. Hârtiile se risipiseră pe jos. Le adunase pe pipăite, dar, pe întuneric, asta îi scăpase. La fel cum le scăpase și lui Pardaillan și lui Gringaille, care nu făcuseră decât să intre și să iasă.

Sully luă hârtia și aruncă o privire asupra ei. Făcu un gest de om dezamăgit. Saetta observă gestul și expresia care-l însoțea.

― Dacă doriți, monseniore, spuse el, vă voi traduce eu hârtia scrisă în italiană. Așa cum arată și numele meu, sunt italian. Pentru mai multă siguranță, puteți pune să-mi fie verificată traducerea. Dar vă asigur că va fi exactă.

Fără să spună un cuvânt, Sully îi întinse hârtia. Saetta traduse cu voce tare. Și ceea ce spuse reprezenta o reluare fidelă a cuvintelor traduse de părintele Joseph din latină și de Pardaillan din spaniolă.

Lectura odată încheiată, Saetta îi înapoie hârtia lui Sully, care confirmă:

― Nici că se putea mai exact.

Și păru că reflectează.

Am spus că era foarte interesat de câștig. N-ar fi stat pe gânduri să ofere un milion în schimbul acelei hârtii, pentru că – nu-i așa? – trebuie să știi când să cedezi, ca să obții ceea ce te interesează cu adevărat. Saetta spusese că îi dădea hârtia fără să-i ceară nimic în schimb. Lui Sully, care își dorea cu orice preț să pună mâna pe acea hârtie, totul i se părea prea frumos ca să fie adevărat. Se temea ca bărbatul din fața lui să nu se răzgândească.

Cu toate că era omul interesului, Sully era și loial, trăsătură care îl obliga să recunoască faptul că acest Lupini îi făcea un mare serviciu. Trebuia să admită acest lucru. Trebuia chiar să se arate recunoscător, dar se temea ca individul să nu profite și să-și ceară partea. Totuși, se resemnă, spunând:

― Este un real serviciu pe care îl faceți statului, domnule (de data asta îi spunea „domnule"), oferind această hârtie fără să cereți nici o recompensă. Căci, așa ați spus, domnule, nu am cuvinte să vă laud îndeajuns.

Acum, nu uitați faptul că Saetta era sărac și știa foarte bine că, dacă voia, putea să ceară prețul pe care l-ar fi dorit. Cu toate astea, Saetta avea orgoliul, deloc lipsit de măreție, să nu ceară nimic în schimb. Bănuind teama nemărturisită a ministrului, îl liniști, cu un zâmbet ironic:

― Am spus-o și o repet, monseniore, nu cer nimic.

― Dezinteres care vă onorează pe deplin, domnule, făcu Sully, liniștindu-se dintr-odată.

― Acum, monseniore, iată sfatul pe care vi l-am promis. Lupta pentru comoară va fi aprigă. Încă nu sunteți în posesia ei și ar putea foarte bine să vă dispară de sub nas, spuse Saetta cu o siguranță impresionantă.

― Vai de mine! făcu Sully îndreptându-și ținuta, cine ar fi atât de îndrăzneț încât să-i conteste regelui Franței bunul ce i se cuvine… la el acasă?… Papa?… Filip al Spaniei?… Au trecut vremurile când suveranii străini se puteau amesteca nepedepsiți în treburile regatului.

― E vorba despre cineva care inspiră o altfel de teamă decât papa sau regele Spaniei.

― Cum, domnule, sunteți nebun?… Despre cine să fie vorba, ia să vedem?

Saetta făcu în batjocură o plecăciune și spuse calm:

― Este vorba despre un cerșetor, monseniore. De un simplu cerșetor de doi bani.

Sully zâmbi disprețuitor.

― Asta îl privește pe domnul cavaler care răspunde de pază. N-are rost să mai discutăm!

― Monseniore, nu mă cunoașteți. În costumul acesta, pe care l-ar invidia cel mai bogat senior, nu arăt foarte rău. Știu. Cu toate astea, din prima clipă în care am apărut în fața dumneavoastră v-ați dat seama că nu sunt decât un diavol amărât, cu origini modeste, și m-ați tratat ca atare, întrebându-vă pentru o clipă dacă nu trebuia să puneți să fiu ciomăgit. V-am admirat rapiditatea și precizia cu care m-ați citit din priviri. Dar m-ați jignit… și v-am făcut să simțiți lucrul acesta în felul meu.

Din atitudinea pe care o luă, Saetta emana forță și îndrăzneală. Ochii lui scânteietori se cufundau în ochii ministrului. Tonul vorbelor sale, în ciuda grosolăniei de care dădea dovadă, purta amprenta unei demnități neîmblânzite.

Sully era oarecum tulburat. Acum însă, acest enigmatic personaj îl intriga și îl interesa mai mult decât și-ar fi dorit. Își propuse așadar să afle ce urmărea și, fără să se supere, întrebă:

― Unde vreți să ajungeți?

― La asta, spuse rece Saetta. V-ați dat seama că nu sunt un imbecil și că nu mă las ușor intimidat.

Sully îl privi o clipă și, fără să vrea, dădu din cap cu un aer aprobator.

― Văd că-mi dați dreptate, reluă Saetta. Ei, bine, monseniore, eu, care nu sunt un prost, eu, care nu mă las speriat de nimic, vă spun: „Luați seama, monseniore! Dacă-i veți permite, acest cerșetor pe care-l disprețuiți se va juca cu dumneavoastră și, așa ministru puternic cum sunteți, în mâna lui nu veți valora prea mult. Îi va cotonogi pe cavalerul de gardă și pe sergenții lui. Îi va cotonogi pe șeful poliției și pe arcașii lui. Îi va pune cu botul pe labe pe soldații pe care îi veți trimite împotriva lui… Și, în cele din urmă, vă va sufla de sub nas faimosa comoară, fără măcar să băgați de seamă".

― Este deci un diavol periculos? făcu Sully impresionat. Sau capul vreunei bande de temut?

― Este un om care nu se dă înapoi de la nimic, spuse Saetta, ridicând din umeri. Și dacă nu vă veți lua măsuri de siguranță, când veți întinde mâna pentru a lua comoara, veți găsi, poate, cufărul, dar milioanele vor fi dispărute fără urmă.

Sully întinse mâna și luă o foaie de hârtie.

― Bine, bine, spuse el liniștit, voi ține cont de avertismentul dumneavoastră, care este demn de luat în seamă, dacă se adeverește ceea ce spuneți. Cum se numește acest spadasin ieșit din comun?

― Jehan cel Brav, spuse pe un ton glacial Saetta.

Sully scrise numele pe foaie și întrebă:

― Unde poate fi găsit?

― Locuiește pe strada l’Arbre-Sec, care dă în fundătura Courbâton.

Sully scrise adresa alături de nume și, cu o voce dură, spuse:

― Din acest moment, milioanele aparțin regelui. Cel care va îndrăzni să se atingă de ele va fi, fără milă, dat pe mâna călăului, în special acest Jehan cel Brav. Dacă va merge să dea târcoale abației Montmartre, vă asigur că isprăvile lui vor lua sfârșit pentru totdeauna. Chiar în seara asta va fi arestat și-l voi interoga personal.

Saetta făcu o plecăciune, pentru a-și ascunde bucuria, și, în sinea lui, scoase un răget victorios: „De data asta cred că s-a terminat cu fiul Faustei!.. Cât despre signora Leonora, n-are decât să se descurce cu monsieur de Sully. Va fi vai de ea… Nu vreau ca domnul Concini să-mi răpească șansa unei răzbunări pe care o aștept de douăzeci de ani!… Lucru pe care încă nu l-a reușit".

Apoi cu voce tare, pe un ton indiferent:

― Asta e treaba dumneavoastră, monseniore.

Sully îl privi țintă preț de o clipă și spuse pe un ton glacial, întinzând mâna după ciocănel.

― Asta e tot ce aveați să-mi comunicați?

― Absolut tot, monseniore, răspunse Saetta, care se înclină pentru ultima oară și ieși din încăpere cu mersul suplu și degajat care-l caracteriza.

Sully, cu ciocănelul în mână, îl privi cu un aer visător cum se îndepărtează și murmură:

― Părerea mea este că ciudatul ăsta îl urăște de moarte pe bărbatul pe care tocmai l-a denunțat!

Reflectă o clipă, fața lui căpătând o expresie de dezgust, și adăugă:

― Poate este vreun tâlhar invidios pe aventurile unui confrate… Totuși acest Jehan cel Brav o fi chiar atât de temut?

Mai reflectă o dată și decise:

― De temut sau nu, datoria mea este să-mi iau măsuri, ceea ce voi face chiar astăzi.

Odată hotărârea luată, Sully lăsă ciocănelul să-i cadă pe masă și reluă șirul audiențelor.

Pardaillan nu pierduse nici un cuvânt din întreaga discuție. Când consideră că aceasta se apropia de sfârșit, adică în momentul în care îl auzi pe Sully spunând că-l va interoga personal pe Jehan, se retrase încet. Ieși vioi din încăpere și se instală în colțul cheiului Célestins, lângă poartă.

Între zidul care împrejmuia Arsenalul și Sena, pe malul mărginit de arbori, exista o fâșie de pământ lungă și îngustă. Era un loc destinat „palmailului"¹, ceea ce însemna un fel de joc cu mingea. Tocmai în acel moment, câțiva jucători își exersau acolo îndemânarea.

Pardaillan se opri în dreptul lor, părând foarte atent la partidă. În realitate, pândea poarta Arsenalului. Nu așteptă prea mult.

Saetta își făcu aparția și o luă la dreapta, pe strada du Petit-Musc, îndreptându-se spre spre strada Saint-Antoine. Imediat, Pardaillan abandonă partida, care nu-l mai interesa, și începu să-l urmărească.

Deoarece nu luase încă o hotărâre în privința lui, deocamdată voia doar să afle unde locuia bărbatul, pentru a ști sigur unde să-l găsească. În timp ce mergea, Pardaillan reflecta.

„Ei, cât va ține povestea asta, toți cei care poartă un nume în Paris și au o situație privilegiată vor năvăli în capela Martirului, cu speranța de a pune mâna pe celebra comoară. Drace! Începe încăierarea! Iată deja cum Concini se luptă cu regele!… Numai că în cazul ăsta, vânătorii se vor sfâșia între ei… pentru ca, până la urmă, să aibă cu toții aceeași decepție. Și eu, care ziceam că mă plictisesc. Iată un spectacol pe care nu-l voi rata în ruptul capului… Mă gândesc că nu va fi lipsit nici de momente interesante și neprevăzute. Mă voi distra pe cinste".

Tot monologând așa, nu-l scăpa din ochi pe Saetta. La un moment dat, mări pasul și dădu impresia că vrea să-i atragă atenția… Poate că îi trecuse prin cap să-l forțeze să dea explicații pe loc. Trebuie să se fi răzgândit însă, pentru că, dintr-odată, încetini pasul și îl lăsă să-și continue liniștit drumul, în timp ce el își reluă reflecțiile.

„Totuși, iată a doua persoană pe care o aud acuzându-l răspicat pe Jehan cel Brav că are intenția să pună mâna pe milioane!… Să fie oare chiar așa de îndrăzneț tânărul ăsta?"

Ridică din umeri și încheie:

„Pe cuvântul meu, parcă sunt din ce în ce mai prost și mai răutăcios!… Nu e limpede că toate astea nu sunt decât un complot mizerabil? Până una-alta, iată-l ocrotit de soartă pe băiat! Din fericire, este în stare să se apere prin toate mijloacele. Și apoi, ce dracu’, o să-l ajut și eu puțin!"

Și, cu un zâmbet batjocoritor:

„Căutam distracție? Am găsit-o. Comedie de-o parte, dramă de cealaltă. Nu-mi rămâne decât s-aleg."

Saetta locuia pe strada de la Petit-Truanderie. În fața casei avea o fântână care se numea Puits-d’Amour², pe seama căreia s-au scris multe legende. Casa era, deci, ușor de recunoscut. În afară de asta, se afla la doi pași de strada Saint-Denis, unde locuia Pardaillan.

Florentinul se întoarse acasă, fără să-i treacă prin minte câtuși de puțin că fusese urmărit. Pardaillan așteptă un timp pentru a fi sigur că acesta locuia acolo, după care plecă liniștit la hanul Grand-Passe-Partout.

Jehan, pe care spera să-l întâlnească acolo, nu se zărea nicăieri. Se duse așadar la locuința lui de pe strada l’Arbre-Sec și, cum ușa nu era încuiată cu cheia, intră hotărât. Jehan nu era acasă.

Pardaillan aruncă o privire înspre mobilierul sărăcăcios. Ustensilele de bucătărie îi reținură un moment atenția și zâmbi blând. Apoi clătină din cap și, suspinând, se apropie gânditor de lucarnă și aruncă o privire spre casa lui Bertille.

Rămase așa un timp destul de îndelungat, cu un zâmbet melancolic pe buze. Evoca, fără îndoială, un trecut îndepărtat, și totuși mereu aproape de inima lui… Se revedea pe sine la douăzeci de ani, cățărat pe o lucarnă asemănătoare, spionând răbdător, ore întregi, casa din față… Copleșit de bucurie și de soarele care îi umplea inima și mintea în momentul în care o apariție luminoasă, cu chipul aureolat de un păr fin și auriu, i se arăta preț de o secundă… Întristat, pierdut în întuneric și negură atunci când fereastra din fața lui rămânea cu încăpățânare închisă!…

Sunetul prelung al clopotului de bronz care bătea rar cele unsprezece lovituri în turnul bisericii Saint-Germain-l’Auxerrois îl smulse de pe tărâmul viselor și îl readuse la realitate.

În acel moment, gândi cu voce tare:

― Sully nu va acționa decât după-amiază. Am cel puțin două ore la dispoziție. Este mai mult decât îmi trebuie.

Se întoarse așadar la hanul său și ceru să i se servească o masă copioasă. În timp ce i se punea tacâmul, se duse în camera sa, scrise iute trei sau patru rânduri, cu litere apăsate și alungite, turnă ceară și pecetlui hârtia, după care coborî să se așeze la masă, cu biletul în mână.

― Coniță Nicole, se adresă fără pic de protocol Pardaillan îndatoritoarei sale gazde, care îl servea cu mâinile ei albe, probabil că în seara asta nu mă întorc în camera mea să mă culc. (Coana Nicole adoptă o atitudine înțepată. Pardaillan nu păru să observe și continuă, nepăsător.) Mâine-dimineață, la prima oră – ascultă-mă bine–, la prima oră, vei intra personal în camera mea. Dacă nu mă găsești, mergi imediat la Arsenal și spune că îl cauți, din partea mea, pe monsieur de Sully – nu uita asta, coniță Nicole, din partea mea. Vei fi introdusă la ministru și îi vei da scrisoarea asta. Apoi te vei putea întoarce liniștită acasă.

Coana Nicole luă scrisoarea pe care cavalerul i-o întindea, și era atât de bine instruită, încât nu-și permise să pună nici o întrebare. Doar că aerul înțepat pe care-l afișa mai devreme făcu loc îngrijorării. Pardaillan observă lucrul acesta și, ca s-o liniștească, adăugă pe un ton rece, ce îi dădu fiori gazdei sale:

― Dacă faci întocmai cum ți-am spus, o să mă vezi revenind peste zi, întreg și sănătos… Dacă pierzi scrisoarea ori dacă n-o dai, cu mâna dumitale, ministrului în persoană, ei bine, coană Nicole, o să plângi după mine… pentru că acum ar fi pentru ultima oară când mă vezi.

Brusc, coana Nicole se înverzi și căzu greu pe un scaun care se afla exact în locul potrivit, căci, altfel, ar fi zăcut lată pe dușumea. Emoția îi tăiase suflarea odată cu picioarele.

― Draga mea prietenă, spuse încetișor Pardaillan, fă așa cum ți-am spus și totul va fi bine, o să vezi.

Și, după ce se asigură că aceasta se va supune indicațiilor lui, se apucă de înfulecat, ca omul care nu știa unde și când va mai putea cina.

În acest timp, coana Nicole se strecură, cu acea sprinteneală deosebită pe care ți-o dă groaza, până în camera ei. Acolo, ascunse cu grijă, sub un teanc de rufe, prețioasa scrisoare de care depindea salvarea domnului cavaler, după care se întoarse să-l servească cu un devotament înduioșător, cu o atenție ieșită din comun, care vădeau marea ei îngrijorare.

Terminând masa, Pardaillan îi zâmbi frumos coanei Nicole, cu o privire care spunea: „Nu uita!" Și plecă liniștit, multă vreme urmărit de ochii gazdei, care ținuse să-l însoțească până la treptele din fața casei.

Spre orele două ale după-amiezii aceleiași zile, o trupă de vreo zece soldați, comandată de un ofițer, care escorta o litieră, ieși din Arsenal, unde ministrul Sully locuia în calitate de comandant suprem al artileriei.

Trupa se opri pe strada l’Arbre-Sec, în fața locuinței lui Jehan.

Ofițerul ceru ca șase oameni să așeze litiera în fundătură, iar el personal, însoțit de patru oameni, intră în casă și urcă până la mansardă.

Conform obiceiului său, Jehan nu încuiase ușa cu cheia. Soldații intrară încet. Un bărbat, întins pe un pat îngust, înfășurat în mantie, dormea adânc. Era, evident, Jehan cel Brav.

Într-o clipită fu înhățat, legat fedeleș, săltat și dus la litieră.

Imediat, soldații înconjurară vehiculul și se reîntoarseră la Arsenal.

Arestarea se făcuse atât de repede și fusese atât de bine executată, încât trecu neobservată.

Ușa celulei în care se afla prizonierul fu încuiată de două ori. Dintr-un exces de precauție, uitară să-i desfacă legăturile care îi strângeau încheieturile mâinilor. Îl așezară pe un pat de campanie, pe care, incapabil să facă vreo mișcare, fu obligat să rămână în poziția în care îl puseseră.

Îl lăsară acolo până la ora șase și jumătate. Fața îi fusese acoperită cu poala mantiei, astfel încât să nu fie recunoscut. În plus, mantia servea și pe post de căluș, care, probabil, îl cam sufoca. Dintotdeauna însă, un prizonier a fost considerat un fel de animal dăunător, față de care nu trebuia să te porți nici prea dur, nici prea feroce.

Așadar spre ceasurile șase și jumătate, patru soldați vânjoși intrară în celula lui Jehan cel Brav. Îl încărcară pe umerii lor robuști și, afară cu el! Îl ridicară, îl purtară nu se știe unde, deoarece nu putea vedea. Îl așezară pe un scaun și îi eliberară capul, fără ca totuși să-l dezlege. Terminând, cei patru bărbați se instalară în spatele lui, așteptând ordinele.

Când fața prizonierului apăru în lumină, un bărbat care stătea așezat în fața unei mese mari de lucru se ridică și strigă îngrozit:

― Domnul de Pardaillan!

Era ministrul Sully. Pardaillan, căci într-adevăr el era, se afla acum pe post de prizonier în același cabinet unde, de dimineață, fusese primit în calitate de vizitator important.

De altfel, Pardaillan nu se arătă deloc mirat. Ai fi zis că știa dinainte unde se afla. Părea perfect calm, ba chiar ușor ironic.

Dar Sully, sub șocul uimirii pe care i-o stârnea neprevăzutul întâlnirii, nu avu răgazul să remarce toate acestea. Așa că, în aceeași clipă, Pardaillan mormăi enervat:

― Domnule, ce înseamnă gluma asta proastă?… Oamenii dumneavoastră sunt nebuni sau turbați?…

Până atunci, Sully îl cercetase pe cavaler ca și cum nu-și putea crede ochilor. Sunetul vocii lui îl trezi. Precipitându-se, porunci pe un ton aspru:

― Caraghioșilor, ce mai așteptați? Dezlegați-l pe domnul cavaler!… Nu vedeți că este o greșeală?

Oamenii se grăbiră să taie legăturile care îl chinuiau pe cavaler și se retraseră, la un gest poruncitor al ministrului năucit, care se scuza cum putea mai bine.

Pardaillan primea scuzele cu un aer indiferent, frecându-și încheieturile, care îl dureau. Dar în colțul ochilor avea un licăr malițios.

― Până la urmă, strigă Sully furios, cum s-a putut petrece această confuzie de neconceput?

― Ei, domnule, mormăi Pardaillan, ciuma să mă mănânce dacă pricep ceva!

― Trebuie totuși să aflu cum de a fost posibil așa ceva, insistă Sully. Credeți că voi lăsa un asemenea act de violență nepedepsit?

― De ce nu? făcu Pardaillan îngăduitor. Doar iată-mă scăpat din încurcătură. Asta e tot ce contează. Pedeapsa pe care i-o veți aplica unul diavol amărât nu va schimba cu nimic faptele.

― Sunteți generos, ca întotdeauna. Dar eu… eu trebuie să aflu cum mi-au fost executate ordinele.

― Dacă țineți cu tot dinadinsul, iată tot ce vă pot spune, nefiind în măsură să știu mai multe. În timp ce așteptam, acasă la el, întoarcerea unui prieten care lipsea, am ațipit. Știți, la vârsta mea… În timp ce dormeam, am fost înhățat, legat, luat pe sus, înainte să am timp să-mi dezvălui identitatea și fără să pot scoate un singur „of"… Dacă puteți înțelege ceva din puținul pe care vi l-am spus, vă voi rămâne îndatorat să-mi aduceți la cunoștință acest lucru.

― Cum se numește prietenul acesta al dumneavoastră?

― Jehan cel Brav, spuse Pardaillan, luând cel mai naiv aer din lume.

― Jehan cel Brav! tresări Sully. Aha! Atunci înțeleg ce s-a întâmplat!

― Sunteți mult mai ager la minte decât mine, zise Pardaillan, fără să se poată spune dacă glumea sau vorbea serios.

― Și spuneți că acest Jehan este prietenul dumneavoastră? reluă Sully, care părea în culmea uimirii.

― Spun, pentru că așa este, afirmă cu tărie Pardaillan.

Sully tăcu un moment, părând că ezită în legătură cu ce avea să facă sau să spună. Brusc, se hotărî:

― Am dat ordin ca acest Jehan cel Brav, care se pare că este unul dintre prietenii dumneavoastră, să fie arestat. Ofițerul însărcinat cu arestarea lui v-a găsit acolo, instalat ca acasă, și v-a luat drept omul care trebuia arestat.

― Bun, bun, acum înțeleg, strigă Pardaillan, plin de cea mai deplină seninătate.

Și adăugă:

― Pentru ce naiba arestarea asta? Ce crimă a comis acest băiat, care este prietenul meu?

― Cavalere, spuse Sully, privindu-l în față, am primit informații cum că bărbatul ar fi un tâlhar de temut, care complotează împotriva regelui.

Pardaillan izbucni în râs.

― Sunteți prost informat, duce, făcu el. Știu mai bine ca oricine că Jehan cel Brav nu complotează împotriva regelui. De altfel, sărmanul băiat are multe alte griji pe cap. Imaginați-vă că este îndrăgostit până peste cap de o frumoasă fată, care mă interesează în mod deosebit. Dar atât de îndrăgostit, încât este turbat! Dar tânăra a dispărut. Iar acum, el este mult prea ocupat s-o caute, ca să-și mai piardă timpul complotând.

Și, brusc, pe un ton glacial, scufundând-și ochii scânteietori în cei ai lui Sully:

― De aici și până la a-l considera tâlhar…

― N-ar fi fost prietenul domniei voastre, dacă ar fi fost așa, îl întrerupse prompt Sully. Așa cred… Cel puțin… Cel puțin dacă nu există doi bărbați cu numele de Jehan cel Brav!… Până la urmă, e posibil… De fapt, unde locuiește prietenul dumneavoastră?

― Pe strada l’Arbre-Sec, în dreptul fundăturii Courbâton, făcu Pardaillan, pândindu-l cu coada ochiului.

― E același! strigă Sully. Și, dezamăgit: Nu mai pricep nimic.

― Să vedem, reluă Pardaillan, pe cel mai firesc ton posibil. Eu sunt sigur de ceea ce știu. Jehan cel Brav nu complotează. Nu este un ticălos. Susțin asta cu tărie, și cuvântul meu nu poate fi pus la îndoială.

Și cum Sully îl aproba printr-o mișcare spontană și hotărâtă a capului, Pardaillan continuă:

― Bine, bine, dar sunteți sigur de informațiile primite?

― Nu, spuse cinstit Sully. Denunțul a fost făcut aici, în biroul meu, în această dimineață… Admit că nu-l cunosc pe denunțător.

Pardaillan îl privi plin de înțeles și, dând din cap, spuse:

― Așadar, nu v-a trebuit mult să puneți la cale o arestare! Ei, drăcie! Știți că modul ăsta rapid de a acționa nu e deloc liniștitor pentru oamenii cinstiți?

― Vă înțeleg, spuse pe un ton serios Sully, dar afacerea în cauză este de o gravitate ieșită din comun. De altfel, obervați că nu era vorba despre o arestare. Eram gata să-l interoghez personal pe acest bărbat. Și hotărârea aș fi luat-o în funcție de răspunsurile acestuia.

― Bine, făcu Pardaillan cu un aer disprețuitor, nu e mai puțin adevărat că anonimul care a venit aici să-l denunțe pe acest brav băiat îmi face impresia că este o canalie lașă, care urmărește cine știe ce răzbunare josnică… la care v-ați făcut părtaș.

― Pe legea mea, mărturisi Sully, cred că aveți dreptate. Cât despre acest băiat, nu-l voi mai sâcâi, pentru că răspundeți pentru el. Totuși…

― Totuși? făcu Pardaillan deja zbârlit.

― Să se ferească, spuse rece Sully, să se ferească să bântuie prin preajma abației Montmartre. Nu peste multă vreme, împrejurimile abației vor deveni periculoase, poate chiar fatale, pentru cineva pe care nu-l voi fi cunoscut personal. Orice-ar fi, transmiteți-i din partea mea acest mesaj lui Jehan cel Brav.

Pardaillan se înclină în batjocură, fără să putem spune dacă luase de bun avertismentul sau nu dădea doi bani pe el.

Își luă prietenește rămas-bun de la Sully și se duse drept la Grand-Passe-Partout, unde ajunse când tocmai bătea de ora șapte.

Coana Nicole, care-l văzu intrând, nu se lăsă pradă unor manifestări zgomotoase de bucurie. Atâta doar că figura îngrijorată i se lumină într-un zâmbet larg, iar graba cu care se apucă să pună ea însăși masa arăta că marea ei satisfacție, deși discretă, nu era mai puțin mânată de entuziasm.

― Coană Nicole, spuse liniștit Pardaillan, vă rog să-mi înapoiați scrisoarea pe care v-am încredințat-o. Nu mai este nevoie de ea, întrucât iată-mă acasă.

Scrisoarea odată adusă, acesta o rupse în patru și aruncă bucățile în foc. Tocmai atunci apăru Jehan.

― Pe legea mea, spuse bucuros Pardaillan, în primul rând ai sosit la timp pentru a mă scuti să mă întorc la tine acasă. Apoi, pentru a împărți bucatele cu tine… Nu spune nu. N-ai mâncat, se vede după cum arăți.

― Recunosc, nici nu m-am gândit la asta, făcu tânărul, destul de descurajat.

― Cum spuneam!… Așază-te acolo și dă-mi dreptate. Pe toți dracii! Detest să mănânc singur. În același timp, putem sta de vorbă.

Cei doi bărbați se așezară la masă. Pardaillan observă cu satisfacție că Jehan acceptă invitația de a-i ține companie în timpul mesei, cu toate că era îndrăgostit, neliniștit, trist și descurajat. Ceea ce, să recunoaștem, era de trei ori mai mult decât trebuia, pentru a tăia unui om normal pofta de mâncare.

Tânărul povesti despre cercetările cu care își petrecuse toată ziua. Oricât de lungă ar fi fost povestea, putea fi rezumată într-un singur cuvânt: nimic. Nu descoperise nici cel mai mic indiciu care putea să-l ducă pe urmele lui Bertille.

Cu răbdarea lui neclintită, Pardaillan îl ascultase. Se ferise să-i dezvăluie că se lăsase de bunăvoie arestat, pentru a-l proteja pe el. Nu-i vorbi nici despre denunțul lui Saetta – cunoscut de el sub numele Guido Lupini –, nici despre felul în care îl redusese la zero – cel puțin pentru un timp –, cuvântul lui fiind pus în balanță cu acela al denunțătorului.

Când Jehan cel Brav se ridică pentru a-și lua rămas-bun, Pardaillan îl reținu blând, spunând:

― Îți ofer găzduire… Mă gândesc că nu poți să te întorci acasă.

― De ce, domnule? se miră Jehan.

― Pentru că nu ești în siguranță.

Și, evitând întrebările:

― Nu uita că n-ai terminat cu Concini. Te urăște de moarte și nu va renunța să te prindă, fii foarte sigur. Doar știe că locuiești acolo… E destul de puternic ca să pună să fii arestat.

Jehan ridică disprețuitor din umeri și, în loc de alt răspuns, lovi cu putere mânerul spadei.

― Sigur, ești viteaz și nu te temi de nimic. Dar Concini nu te va ataca cinstit, și îmi imaginez că trebuie să știi, pentru numele lui Dumnezeu, că vei fi atacat pe neașteptate și lovit pe la spate. Dacă vei fi arestat sau rănit… ce se va întâmpla cu domnișoara de Saugis?

― Pentru Dumnezeu, domnule, mereu aveți dreptate! strigă Jehan, albindu-se la față.

Pardaillan schiță un zâmbet imperceptibil și continuă:

― Atunci, ne-am înțeles? Accepți să fii oaspetele meu?

― Vă mulțumesc, domnule, chiar din toată inima, răspunse Jehan impresionat. Știu unde să mă duc, nu fiți îngrijorat.

Pardaillan înțelese orgoliul pe care-l manifesta tânărul refuzând ospitalitatea ce-i fusese oferită. Și, având în vedere că el însuși s-ar fi comportat la fel, nu insistă și-i recomandă:

― Dacă vrei să mă crezi, fă în așa fel încât nimeni să nu îți cunoască noua locuință. Nici măcar…

Era să spună „Nici măcar tatăl tău", însă se opri, uluit. Dar acum, când bănuielile lui Jehan se transformau din ce în ce mai mult în certitudine, acum când se decisese să pătrundă cu orice preț gândul secret al lui Saetta, era în gardă, vânând cea mai neînsemnată întâmplare, capabilă să-l pună pe făgașul cel bun. Bănui ce voise cavalerul să-i spună și încheie:

― Nici măcar tata, fiți liniștit, domnule.

Rosti ultimele cuvinte cât se poate de firesc, fără să pară că dă cea mai mică importanță acestei recomandări ieșite din comun.

Pardaillan se simțea deja vinovat, regretând cuvintele imprudente care îi scăpaseră fără să vrea. Dar era prea târziu.

Jehan, de altfel, nu insistă. Se îndepărtă, după un semn amical de adio, cu acel pas iute care-l caracteriza.

Pardaillan strigă în urma lui:

― Apropo, știi cine locuiește în casa de pe colțul străzii Petite-Truanderie, față în față cu Puits-d’Amour?

― În casa de vizavi de Puits-d’Amour, răspunse Jehan uitându-se atent la Pardaillan, nu știu să locuiască decât o persoană.

― Și cine este această persoană? întrebă Pardaillan indiferent.

Jehan făcu o pauză și, privindu-l drept în ochi, răspunse:

― Este tatăl meu!

Cât de stăpân să fi fost Pardaillan pe el, nu-și putu reține o tresărire. Jehan zâmbi nedeslușit și se depărtă fără să mai adauge ceva, lăsându-l pe Pardaillan cu gura căscată, pe trepte, în timp ce îl conducea.

---

¹ Joc aflat la originea jocului de golf, a crichetului și chiar a biliardului (n.red.)

² „Fântâna Dragostei" (n.red.)

II

Îl rugăm pe cititor să aibă bunăvoința de a ne urma în micul cabinet al regelui. Acest cabinet mic se învecina cu dormitorul, la fel de mic, în care l-am mai zărit. În apartamentul regal, cele două camere alcătuiau un fel de refugiu intim unde nu-i îngăduia decât pe cei mai vechi și mai devotați prieteni.

Henric al IV-lea stătea de vorbă între patru ochi cu Sully, și asta se întâmpla a doua zi dimineață, după vizita lui Pardaillan la ministru și după ce acesta primise din mâinile lui Saetta hârtia scrisă în italiană, unde se aflau indicații despre comoară.

La început, Sully încercase să îmbrățișeze ideea sugerată de Pardaillan, care, dacă ne amintim, era să pară că cedează în fața dorinței reginei de a fixa o dată sigură pentru ceremonia încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulțumească doar cu explicații vagi. Sully, constrâns, trebui să se resemneze să-l pună la curent cu avertismentul mascat, lansat de Pardaillan.

De la primele cuvinte, Henric se albise la față și se lăsase să cadă greu într-un fotoliu. Teama de asasinat, am mai spus-o, era boala care îl măcina. Când ministrul termină ce avea de spus, regele se lovi furios peste coapse și, ridicându-se, exclamă:

― Pentru Dumnezeu, prietene, sunt sigur că mă vor ucide!… Nu voi scăpa viu din orașul ăsta!

― Nu vă va ucide, sire, dacă urmați sfatul care vi se dă.

― Și apoi?… Voi fi oare în câștig dacă voi prinde primăvara viitoare?

― Ei, sire! Vă voi spune la fel ca domnul de Pardaillan: Veți câștiga aproape un an. Mi se pare mult… De acum și până atunci, cu banii pe care-i avem, vom putea să punem în aplicare marele vostru plan³. În primăvară, sire, veți intra în campanie și veți scăpa de pumnalul asasinilor. Și cum sfârșitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă veți întoarce învingător din Germania, atât de măreț în gloria Domniei Voastre, aureolat de prestigiul victoriei, încât nimeni nu va îndrăzni să vă facă vreun rău.

Henric al IV-lea, conform obiceiului, începu să umble cu pași mari prin cabinet. Și, continuând să-și asculte ministrul, medita. Pricepu că nu avea nimic de pierdut dacă accepta propunerea care i se făcea. Era omul deciziilor luate pe loc.

― Ei, bine, fie! spuse el. Cu atât mai mult cu cât nu văd alt mijloc de scăpare. Dar pentru a grăbi planurile mele cu câteva luni, e nevoie de bani, așa ai spus. Îi vei găsi?

― Voi găsi tot ceea ce va fi necesar, îi dădu asigurări Sully, și poate chiar mai mult decât atât. Maiestatea Voastră binevoiește să arunce un ochi pe această hârtie?…

Și, spunând aceste cuvinte, Sully îi întinse lui Henric hârtia pe care i-o dăduse Saetta. Henric al IV-lea era mult