Fiica spânzuratului

De Paul Féval

O incursiune în lumea întunecată a societăților secrete

Condamnat cândva pe nedrept, Fergus O’Breane a pierdut totul: părinți, logodnică și prieteni. O întorsătură fericită a sorții îl ajută să se întoarcă în Anglia bogat, puternic, admirat și cu aliați lipsiți de scrupule. Comploturi, răpiri, tâlhării, asasinate – fostul pușcăriaș devenit marchiz pare în stare de orice pentru a se răzbuna.

Povestindu-și copilăria petrecută în izolare și lipsită de iubire, Susannah îi dezvăluie totodată lui Brian de Lancester planurile de îmbogățire ale tatălui ei, care aveau să-l ducă la spânzurătoare. Brian întrezărește în relatarea sa firele unui complot ce pare să aibă legătură cu familia unui conte și chiar cu un acolit al lui Rio-Santo. Dar ce legătură ar putea fi între marchiz și omul condamnat pentru falsificare?

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 ian. 2016
• ISBN: 9786063303562

Previzualizare carte

I

Hanul Regele George

Ne-am despărțit de cititori în clipa în care Miss Mary Trevor, înșelată, ca și tatăl ei, de scena mută jucată de Susannah la căpătâiul lui Frank Perceval, consimțea să-și ofere mâna marchizului de Rio-Santo. După această scenă, am părăsit brusc saloanele de la Trevor-House pentru modesta cămăruță a celor două domnișoare Mac-Farlane, pe care Bob Lantern, scumpul băiețaș, cum îl numea bravul căpitan Paddy O’Chrane, le condusese și le lăsase într-o odaie a hanului Regele George, construit pe piloți, pe malul Tamisei.

Trecuse aproape o oră de când Anna și Clary sosiseră la hanul Regele George. Stăteau la masa pregătită pentru cină și așteptau cu nerăbdare sosirea tatălui lor. Din când în când se auzeau pași pe coridor și un foșnet de rochie în dreptul ușii, ca și cum cineva s-ar fi apropiat de gaura cheii, să vadă și să asculte. La început, Anna și Clary vorbiseră fericite despre tatăl lor, puțin despre Stephen și despre cele două castele pe care tinerele fete se pricep atât de bine să le clădească pe nisipul mișcător al viitorului; apoi, încetul cu încetul, în parte și din cauza singurătății, se întristaseră pe nesimțite. O greutate le apăsa inimile.

Camera în care se aflau era încăpătoare. Un pat înalt cu baldachin și perdelele trase constituia, împreună cu scaunele, masa și un scrin în stil antic, tot mobilierul odăii, care, grație acestei goliciuni, părea și mai mare. Noaptea era întunecoasă și o singură lumânare își risipea lumina tremurândă în tenebrele încăperii.

Gravă și îngândurată, Clary privea fereastra unde apărea, la lungi intervale, lumina rapidă a câte unui vas în plină viteză. Anna, speriată de-a binelea, dar neîndrăznind să se plângă, își prinsese capul în palme și încerca să-și închipuie că se află în casa mătușii ei, sub protecția lui Stephen Mac-Nab.

― Clary! rosti ea, în cele din urmă, cu glas înăbușit și fără să-și descopere fața. Clary își îndreptă spre ea privirea-i tristă, dar liniștită. Nu ți-e teamă deloc? continuă Anna. Vai, ce sumbră și rece-i camera asta, surioară!… Trebuie să fie târziu… Dacă mă gândesc bine, omul acela care ne-a adus aici nu semăna cu Duncan de Leed!

― Parcă-l recunoscuseși imediat! rosti Clary, surâzând.

― Nu știu ce să mai spun… Duncan n-are privirea aceea sălbatică, zâmbetul furiș… Aș vrea să plec de-aici, Clary!

― Și ce-o să spună tata, prostuță mică!… Haide, liniștește-te! De ce să te temi, la ora asta, în mijlocul Londrei, care-i încă trează?

― Nu știu – spuse iar Anna, cu o voce tremurată –, mi-e frică. Niciodată nu mi-a fost așa de frică!

Când rosti aceste cuvinte, se auzi un zgomot la ușă și biata copilă se ghemui înfiorată lângă sora ei, a cărei frunte semeață nu-și pierduse seninătatea. Ușa se deschise. Mrs. Gruff își făcu apariția înarmată cu cel mai drăgălaș surâs și însoțită de Mr. Gruff, al cărui chip posac părea îmbogățit de-un nou val de proastă dispoziție. Mrs. Gruff ducea un castron; Mr. Gruff ținea în mână un urcior cu scotch ale (bere scoțiană).

― Frumoasele mele domnișoare – spuse Mrs. Gruff, făcând o plecăciune –, văd că domnul Mac-Farlane întârzie astă-seară. Spunea că se reîntoarce cel mai târziu la șase… Foarte curios…

― Foarte curios! mormăi Mr. Gruff, uitându-se cu ochii lui bulbucați și injectați la Anna.

― Dragul meu – spuse cu blândețe Mrs. Gruff –, lasă vorba… pune urciorul pe masă… și șterge-o! Grăsanul execută numaidecât ordinul. Haideți, haideți, dragele mele – continuă voioasă hangița de îndată ce soțul ei ieși pe ușă –, domnul Mac-Farlane n-o să mai întârzie mult… Mâncați și beți până atunci, zău așa.

Clary făcu un gest de refuz.

― Bere scoțiană, copila mea! exclamă Mrs. Gruff, umplând paharele celor două surori. Adevărată bere din Saint Dunstan, pe cuvântul meu!… Trebuie să gustați, dragele mele… Sau poate preferați un degețel de whisky?

― Îl așteptăm pe tata – spuse Clary pe un ton sec, menit să pună capăt invitațiilor.

Mrs. Gruff primi aceste cuvinte reci cu un surâs angelic, care-i descoperi un șir de dinți înnegriți.

― Frumoasă domnișoară – răspunse ea –, firește, dumneavoastră faceți cum doriți… dar berea-i bună, pe sănătatea mea!…

Mrs. Gruff salută și coborî din nou scara.

― Mr. Gruff – strigă ea în momentul când intră în salonul de la parter –, Dumnezeu să mi te păstreze drept pedeapsă… Nu-mi puteai sări în ajutor, să le conving pe gâștele alea?…

― Mi-ai spus să tac din gură…

― Asta ți-o spun și-acum! Ah! Mr. Gruff, aș da nu știu cât ăluia care mi-ar spune la ce ești bun pe lumea asta!… Pe cuvântul meu c-aș face-o!… Știi ce-o să se întâmple?… N-o să pună gura pe băutură… or să steie treze, ca niște pisici în luna aprilie… M-auzi?

― Draga mea…

― Taci, domnule, dacă nu știi să torni decât prostii!… Ah, Dumnezeule! Am ajuns de plânsul lumii… Ce-o să spună meșterul Bob, care ne-a plătit înainte?… O să-i dăm înapoi cele douăzeci de lire? Răspunde!

― Să-i dăm înapoi cele douăzeci de lire, Baby!…

― Te-ntreb, Mr. Gruff.

― Zău, Baby, eu cred…

― Nu ți-am zis să taci? strigă drăgălașa hangiță. Pentru numele lui Dumnezeu! Cruță-mă un pic… Ah, de-aș fi avut un alt bărbat!… Dar acum nu se mai poate schimba nimic.

Într-adevăr, faptul era consumat de douăzeci de ani.

Mr. Gruff își plecă, timid, privirea lui teribilă și nu mai îndrăzni să rostească un singur cuvânt. Nevastă-sa se uită la el timp de un minut, cu un dispreț suveran, apoi, plictisită, desigur, de faptul că nu mai avea cu cine vorbi, urcă încet scara care ducea la odaia celor două tinere. Ajunsă pe palier, își lipi discret ochiul de gaura cheii. Mrs. Gruff purta o rochie de mătase închisă până la bărbie, ca orice metodistă virtuoasă care se respectă. Aceasta explica foșnetul care se auzea uneori din cameră. Vedea perfect, dar nu putea să audă, împrejurare cu atât mai deplorabilă, cu cât cele două surori discutau tocmai despre ea.

― De ce ai repezit-o pe hangiță? spuse în cele din urmă Anna. Pare o femeie cumsecade și politicoasă!… Nu îmi mai este teamă… Acum aș putea s-aștept până la miezul nopții, fără să mai tremur.

― Până la miezul nopții! repetă Clary, ale cărei sprâncene se încruntară ușor. Să dea Dumnezeu să vină tata!… Te-ai uitat bine la femeia asta, surioară?

― Desigur, Clary, îmi venea chiar s-o sărut… Teama începuse să mă sugrume.

― Nu găsești – continuă Clary, ca și cum ar fi gândit cu voce tare – că are ceva ciudat în privire?

― Ciudat?… Nu, zău că nu… Poate vrei să spui ceva plăcut…

― Zâmbetul ei m-a indispus – spuse Clary în șoaptă.

― Mie mi-a făcut foarte bine, surioară. Vai, dar ce palidă ești… și ce gravă… ce tristă! Te temi de ceva, Clary? Rostind cuvântul „teamă", fricoasa copilă își pierdu aerul de veselie și se ghemui din nou lângă sora ei. Clary nu răspunse. Răutăcioaso! spuse Anna. Tocmai când mă liniștisem și eu puțin, tu mă sperii iar!

Clary o privi cu un aer nehotărât și-i luă mâinile, silindu-se să zâmbească.

― Las’ că vine tata – grăi ea.

― Oh, da, dragul de el! exclamă Anna. O să-l revedem… poate ne va lua cu el în scumpa noastră Scoție, împreună cu…

― Cu Stephen? completă Clary, râzând încet.

Anna se îmbujoră.

― Cu mătușa – murmură ea – și vărul nostru, dacă… dacă o să-i facă plăcere…

― Firește c-o să-i facă plăcere, surioară dragă… Dar tata întârzie tare mult!

Clary rosti aceste cuvinte cu o neliniște atât de profundă, încât Anna începu să tremure fără voia ei. Întârzierea tatălui lor i se părea inexplicabilă; mai întâi se temea pentru el; dar se temea și pentru sora ei, căci își amintea de îndoielile recente asupra pretinsului Duncan de Leed, și aceste îndoieli, pe măsură ce chibzuia mai mult, se materializau în închipuirea ei într-atât, încât aduceau aproape cu-o certitudine. Pe vremea aceea se vorbea mult despre răpiri misterioase și atentate nelegiuite, iar teribilul renume al asasinilor furnizori de cadavre și al altor speculanți ai morții tulbura adesea somnul fetelor tinere.

Clary avea deci motive să se teamă în situația în care se afla, părăsită, împreună cu sora ei, într-un han necunoscut unde fusese condusă de un individ suspect; dar teama nu putea să subjuge multă vreme firea-i dârză și Clary își reveni curând. Biata Anna, zdrobită de spaima tulbure ce-o cuprinsese, își lăsase capul pe mână și părea gata-gata să-și piardă cunoștința.

Clary îi luă mâna rece și-o mângâie.

― La urma urmei, nu putem spune că ne aflăm în bârlogul unei bande de hoți! murmură ea. Am vrut doar să văd dacă ești mai curajoasă ca altădată, Anna… Liniștește-te… aici suntem păzite la fel de bine ca și la noi acasă. Ah, ce-ar mai râde Stephen, fricoasă mică, dacă te-ar vedea cum tremuri!

Anna ridică fruntea și avu senzația că Clary nu se mai temea, ceea ce-o făcu să-și regăsească curajul.

― Ești cam rece – continuă Clary. Nu vrei să mâncăm?

― Ți-e foame, Clary? întrebă Anna, cu admirație. Eu simt încă o greutate pe inimă… Aș bea puțină apă. Obrajii ei palizi se însuflețiră și gura-i micuță căpătă o expresie veselă. Dar de ce apă?! exclamă ea, apucând paharul înalt în care berea își pierduse spuma groasă. Asta o să mă învioreze, Clary; să bem în sănătatea tatălui nostru! Trase o înghițitură zdravănă. Un zgomot ușor se auzi din direcția ușii. E strașnică – urmă Anna. Effie de Leed n-a făcut-o niciodată mai bună… Nu te mai simți scoțiană, Clary?… Te somez să bei în sănătatea mea.

Clary, fericită că-și vedea surioara foarte bine dispusă, luă, la rândul ei, paharul și bău. De dată aceasta, se auzi foarte clar un zgomot de pași care se îndepărtau pe coridor pentru a se pierde curând pe treptele scării. Pașii erau ai blândei Mrs. Gruff, a cărei privire discretă nu părăsise gaura cheii în tot timpul scenei pe care am povestit-o adineauri.

― Au băut! Au băut, porumbițele! strigă ea, îndreptându-se în grabă spre salonul de jos, unde Mr. Gruff sforăia lângă foc în așteptarea ei. Au băut amândouă, ca niște brave fiice ale Scoției!

Mr. Gruff se trezi din somn, tresărind.

― Ce s-a-ntâmplat, scumpa mea, ce s-a-ntâmplat? întrebă soțul legitim.

― S-a-ntâmplat, Mr. Gruff, borțos inutil și stupid! S-a-ntâmplat, trântor nerușinat! Cele două fete ale moșierului au băut licoarea domnului Bob.

― Într-adevăr, au băut-o, scumpa mea?

― Au băut-o, și să fiu a naibii dacă n-or aștepta acum liniștite sosirea moșierului, care vânează cocoși în bălăriile de la Teviot Dale.

― E cam târziu pentru vânatul cocoșilor – murmură Mr. Gruff.

― Devreme sau târziu, n-are importanță! i-o reteză cu asprime hangița. Ceea ce-i sigur e că moșierul se află la două sute de mile de hanul nostru și că…

În timp ce Mrs. Gruff mai vorbea, ușa de la stradă se deschise brusc și un bărbat înfășurat într-o manta scoțiană își făcu apariția în salonul de la parterul hanului. Mrs. Gruff nu mai apucă să-și termine fraza începută; rămase ca lovită de trăsnet pe scaunul din fața soțului ei.

― Moșierul! șopti îngrozită. Dracu’ l-a adus!

II

Doi îngeri pe marginea unei prăpastii

Bărbatul care intrase în salonul de la parterul hanului Regele George putea să aibă vreo cincizeci de ani, dar părea mult mai bătrân. Când își scoase mantaua și pălăria, apăru una din acele figuri sangvine pe care paloarea nu-și poate găsi loc decât după ani îndelungați de suferință. Totuși, chipul său era palid. Pe fiecare trăsătură stătea întipărit cu litere vizibile un întreg șir de suferințe fără leac, de nehotărâri dureroase, de neliniști, de aspirații și de lupte cumplite purtate în adâncul sufletului, cu energia sălbatică a unor pasiuni nedomesticite.

Mincinoșii iscusiți au grijă să se apropie cât mai mult de adevăr în născocirile lor. Ei dobândesc astfel un fel de culoare locală, cu care oamenii de bună-credință sunt lesne trași pe sfoară. Bob Lantern, care era un mincinos de prima mână, avusese grijă să nu uite acest principiu elementar al meseriei. Dintre toate hanurile suspecte în care ar fi putut la fel de ușor să-și pună în aplicare planurile diabolice, îl alesese tocmai pe cel al lui Mr. Gruff, deoarece Angus Mac-Farlane obișnuia să tragă acolo ori de câte ori venea la Londra.

Omul care abia intrase era într-adevăr moșierul Angus Mac-Farlane de la castelul din Crewe.

Cum spuneam, sosirea lui, într-un asemenea moment, fu o adevărată lovitură de trăsnet pentru cei doi proprietari. Mrs. Gruff căzu pe un scaun fără spătar, în vreme ce soțul ei holbă ochii prostește și începu să răsucească nervos părul aspru al favoriților săi roșcați.

Angus nu dădu nici o importanță emoției lor. Își apropie de foc veșmintele udate de ploaie și aruncă pe masă pălăria sa garnisită cu o ramură de tisă.

― Sunt foarte obosit – spuse el –, pregătiți-mi camera.

― Camera dumneavoastră! repetă Gruff, mormăind. Camera dumneavoastră, domnule Mac-Farlane!… Afurisit să fiu, dacă m-așteptam să vă văd în seara asta… Da, domnule Mac-Farlane… sau Înălțimea Voastră, cum vi se spune acum, pe legea mea! Dracu’ să mă ia, dacă v-așteptam!

― A luat altcineva camera mea? întrebă moșierul.

― Dacă a luat-o?… Slavă Domnului, Regele George are destule… cât despre a dumneavoastră…

― Mai puțină vorbă, prietene! îl întrerupse blând hangița, care avusese timp să-și revină și al cărei zâmbet strălucea din nou. Ah! Înălțimea Voastră a vrut să ne facă o surpriză… Cum se simte Înălțimea Voastră?… Ce vești ne-aduceți din țară?

Întrebările fuseseră puse cu nespusă volubilitate și cu un aer care voia să fie prietenos și vesel.

― Mă simt prost – răspunse rece moșierul – și n-am nici o veste… Nu vreți să-mi pregătiți camera?

Mr. Gruff voia tocmai să ia cuvântul, dar nevastă-sa îi închise gura printr-un semn al mâinii.

― Fiecare își câștigă pâinea cum poate, Înălțimea Voastră – spuse ea pe un ton insinuant în care se simțea totuși o ușoară nuanță de ironie –, nu toată lumea a primit ca dumneavoastră drept moștenire un castel frumos care aduce mai multe lire decât șilingii ce-i câștigăm noi. Camera dumneavoastră ne slujește la un mic comerț pe Tamisa și chiar în clipa asta avem acolo câteva baloturi…

― Scoateți-le de acolo! spuse Mac-Farlane, nerăbdător.

― Dar avem și alte camere, ce naiba! – mormăi Gruff, prost dispus.

― Dragul meu – interveni Mrs. Gruff –, mai ține-ți gura… Cred că Înălțimea Sa are tot dreptul să-și aleagă camera care-i place… Vă rog, puțină răbdare, Mr. Mac-Farlane… În maximum jumătate de oră totul va fi pregătit. Să vă servesc între timp cina?

― Am să mănânc în camera mea – spuse moșierul –, zorește-ți oamenii, doamnă!

― Toată casa mea se află la dispoziția Înălțimii Voastre – replică Mrs. Gruff, căreia nimic nu putea să-i tulbure blândețea inalterabilă –, alerg și mă-ntorc numaidecât. Mr. Mac-Farlane… totul n-o să dureze mai mult de un sfert de oră… Se ridică și ciupi zdravăn, în treacăt, brațul soțului ei, care-și înăbuși un țipăt de durere. Încearcă să-l ții de vorbă – îi strecură ea la ureche – și când ai să m-auzi tușind puteți urca.

Mr. Gruff făcu un semn de supunere.

Angus Mac-Farlane se așeză pe scaunul pe care-l părăsise hangița și-l apropie de foc.

― Azi e-un frig al naibii, domnule Mac-Farlane – începu brusc Mr. Gruff, căruia îi stătea pe inimă porunca suveranei lui de a-l ține de vorbă pe moșier –, un frig afurisit!… Brrr!… O să-mi spuneți că e firesc în anotimpul ăsta… Dar există frig și frig… Brrr!… Brrr!… Am apucat zile de iarnă în care vântul era blând ca… foarte blând, zău așa, asta știe oricine… Vreți să luați puțin irish snuff¹, domnule Mac-Farlane? Mr. Gruff îi întinse cutia deschisă și-abia atunci își dădu seama că moșierul nu-l asculta. Scoase un lung oftat de ușurare. E cufundat în gânduri! își spuse el în șoaptă. Acum ai putea să-i furi și mâna dreaptă, fără ca stânga să simtă ceva… Îi e totuna! Tare aș vrea să știu că treaba s-a făcut acolo sus…

Moșierul își încrucișase mâinile pe genunchi. Capul îi era aplecat înainte. Privirea-i mohorâtă și fixă părea să urmărească fumul gros și verzui ce ieșea din grătarul sobei în care Mrs. Gruff aruncase praf de cărbune înainte de a părăsi camera, dar, în realitate, ochii moșierului nu vedeau nici fumul, nici grătarul, nici altceva. Era absorbit în gândurile lui și chipul său căpătase o expresie și mai întunecată decât înainte. Sprâncenele i se încruntaseră; avea o respirație gâfâită.

― Mac-Nab! Mac-Nab! murmură el, în sfârșit, cu glas stins. Bietul meu frate!… Visele mi-au spus-o: sângele meu trebuie să te răzbune… sângele meu trebuie să-l pedepsească!… Se opri și răsuflă din greu. Încă nu cutez să lovesc – urmă el mai încet –, aștept să capăt curaj… De ce oare Dumnezeu îngăduie să-i iubim pe cei pe care ar trebui să-i urâm?…

Între timp, hangița urcase scara cu pași de lup și-și reluase locul de pândă, lângă ușa camerei ocupate de cele două surori. Îndărătul ușii se petrecea o scenă ciudată, menită să impresioneze și pe spectatorul cel mai nepăsător. Dar Mrs. Gruff era de multă vreme întărită împotriva milei. Își lipise iar ochiul de gaura cheii și-i părea tare rău că nu putea să audă cuvintele rostite, asistând numai la o pantomimă.

Într-adevăr, pierdea jumătate din plăcere.

Iată ce se petrecea dincolo de ușă.

Berea turnată de Mrs. Gruff, berea aceea strașnică de Saint Dunstan, conținea, într-o doză destul de puternică, lichidul pe care Bob Lantern îl căpătase de