Nebuni si muritori

De Bernard Cornwell

În inima Angliei elisabetane, tânărul Richard Shakespeare visează la o carieră strălucitoare în arenele pentru spectacole londoneze, dominate de fratele său mai mare, William. Însă recunoștința lui Richard, actor fără un sfanț, dar iscusit la vorbă, începe să pălească, la fel și loialitatea față de familie.
Astfel, când două manuscrise neprețuite dispar, suspiciunea cade asupra lui Richard. Miza obținerii unui rol principal într-una din piese îl determină pe acesta să cutreiere prin cotloanele cele mai întunecate ale orașului în căutarea manuscriselor.
Într-un tur de forță plin de suspans și savoare, Nebuni și muritori își atrage cititorul într-o sarabandă de intrigi, scandaluri și rivalități din lumea Londrei elisabetane, înfățișate cu măiestrie de Bernard Cornwell.

„Cu darul lui recunoscut de a reînvia istoria, Bernard Cornwell îi poartă pe cititori în arenele pentru spectacole, pe străzile lăturalnice și printre palatele din Londra lui Shakespeare, într-un roman plin de profunzime și de compasiune.“
Philippa Gregory

„Cornwell este un dramaturg amator entuziast.
Felul în care portretizează actorii, cu rivalitățile și superstițiile lor, este sclipitor și deseori amuzant. Combinația sa de inteligență, spirit de aventură și abilitate în construirea personajelor face ca această carte să marcheze desprinderea cu succes a autorului de tiparele obișnuite ale romanului istoric.“
The Times

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 28 nov. 2019
• ISBN: 9786063345524

Previzualizare carte

1.png

Partea întâi.

Oameni admirabili

1

2

3

Partea a doua.

Mintea și iubirea

4

5

6

7

Partea a treia.

Mărunt și fără nici un preț

8

9

10

Partea a patra.

O frumoasă comedie

11

12

EPILOG

NOTĂ ISTORICĂ

Fools and Mortals

Bernard Cornwell

Copyright © 2017 Bernard Cornwell

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone] e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Nebuni şi muritori

Bernard Cornwell

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Alexandra Diaconescu

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cornwell, Bernard

Nebuni şi muritori / Bernard Cornwell;

trad. din lb. engleză: Ioan Ciupercă. –

Bucureşti: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4615-6

ISBN EBOOK 978-606-33-4552-4

I. Ciupercă, Ioan (trad.)

821.111

Nebuni și muritori

le este dedicată, cu multă afecțiune,

actorilor, actrițelor, regizorilor și tehnicienilor de la

TEATRUL MONOMOY.

„PUCK:

Ce nebuni, ah, uneori

Sunt sărmanii muritori!"¹

Visul unei nopți de vară, actul III, scena 2

„HIPOLITA:

Nu cred c-am văzut vreodată o mai mare nerozie!

THESEU:

Totul este închipuirea, dacă muza o îmbie.

Restu-s numai biete umbre. Dacă mintea nu te-ajută,

Orice piesă-ar fi mai bine să rămână veșnic mută.

HIPOLITA:

Deci închipuirea-i totul, nu talentul de poet!

THESEU:

Nu, talentul se strecoară în subiect, încet-încet."²

Visul unei nopți de vară, actul V, scena 1

Partea întâi.

Oameni admirabili

1

Am murit după ce ornicul de pe coridor a bătut de ora nouă.

Sunt unii care pretind că Maiestatea Sa, Elisabeta, prin grația lui Dumnezeu regină a Angliei, Franței și Irlandei, nu permite ca ceasurile să anunțe orele în palatele ei. Timpul nu trebuie să se scurgă pentru ea. A biruit timpul. Dar ceasul a bătut. Îmi aduc aminte foarte bine.

Am numărat bătăile. Nouă. Apoi, ucigașul meu a lovit.

Și eu am murit.

* * *

Fratele meu susține că nu există decât o cale pentru a istorisi ceva. „Începe cu începutul, spune el în felul lui supărător de pedant. „Cum altfel?

Îmi dau seama că am început de mai târziu, așa că mă întorc la cele cinci minute de dinainte de ora nouă și o iau de la început.

Imaginați-vă, vă rog, o femeie. Nu mai este chiar tânără, dar nici bătrână. E înaltă și, după cum mi se tot spune, extraordinar de frumoasă. În noaptea în care a murit era îmbrăcată într-o mantie de catifea a cărei culoare te trimitea cu gândul la albastrul noptatic al mărilor din sud, brodată cu stele din argint. Pe fiecare stea era prinsă câte o perlă. Atunci când se mișca, rochia sa din mătase moarată de culoarea lavandei, descheiată în partea din față, făcea falduri ample. Mânecile ieșite prin fantele mantiei îi acopereau brațele, scoțând la iveală aceeași mătase scumpă. Rochia, care mătura podeaua, ascundea condurii delicați făcuți dintr-o veche tapiserie. Pantofii erau incomozi ca toți cei făcuți din tapiserie dacă nu sunt căptușiți cu in sau, și mai bine, cu satin. Avea un guler plisat, mai înalt în partea din spate, apretat. Chipul ei, care-ți atrăgea imediat atenția, era încadrat de un păr negru ca pana corbului, ale cărui bucle prinse cu șiraguri de perle se asortau cu colierul ce atârna peste corsaj. Coronița de argint împodobită tot cu perle arăta că este de rang înalt. Fața-i palidă, de o strălucire stranie, aproape nepământeană, reflecta lumina răspândită de mulțimea de lumânări aprinse. Ochii îi erau dați cu rimel, iar buzele, cu ruj. Merge drept și-și mișcă șoldurile în așa fel încât sânii îmbrăcați în mătase, care nu sunt prea mari, dar nici mici de tot, să atragă privirile. În această seară mulți ochi au urmărit-o, pentru că, așa precum mi s-a spus de nenumărate ori, este o femeie răpitor de frumoasă.

Este însoțită de doi bărbați și o femeie mai tânără. Una dintre cele trei persoane o va omorî, dar ea nu știe încă acest lucru. Tânăra este la fel de bine îmbrăcată ca cea mai în vârstă, doar că bluza și fusta sunt din materiale mult mai scumpe, mătăsuri în culori pale, și poartă bijuterii cu pietre prețioase. Părul ei blond este strâns într-un coc înalt. Fața ei emană un aer de drăgălășenie inocentă, dar este o aparență înșelătoare, căci, în realitate, ea o vrea pe cealaltă femeie întemnițată și desfigurată. Ea este rivala în dragoste a femeii mai în vârstă și, fiind mai tânără și tot atât de frumoasă, va câștiga cu siguranță confruntarea. Cei doi bărbați se amuză ascultând cum tânăra își batjocorește rivala și apoi o urmăresc cum ia în mână un sfeșnic greu din fier cu patru lumânări aprinse. Dansează cu el ca și cum ar fi un bărbat. Lumânările pâlpâie și fumegă, dar nu se sting. Tânăra dansează cu grație. Apoi pune sfeșnicul la loc, îi aruncă unuia dintre bărbați o privire deșănțată și-i spune cu cochetărie:

– „Dacă m-ai fi cunoscut, ai fi aflat care mi-e dorința."

– „Să afle? intervine femeia mai în vârstă. „Oho, meșteșugul ți-e bine cunoscut!

E o replică înțepătoare, rostită clar, deși vocea ei este răgușită, iar vorbele-i ies șuierător din gât.

– „Dorința voastră, doamnă, este lege pentru mine", spune bărbatul mai scund.

Scoate un pumnal. Pentru un moment care durează cât o pâlpâire a flăcării de la lumânare se pare că-l va înfige în femeia mai tânără, dar el se întoarce și-l îm­plântă în femeia mai vârstnică. Ceasul, o minune mecanică aflată pe coridorul care dă în cameră, a înce­put să bată, iar eu îi număr bătăile.

Spectatorii țipă.

Pumnalul trece printre mijlocul femeii și brațul ei drept. Țipă și ea. Apoi se clatină. În mâna stângă, ascuns de privirile spectatorilor, se află un cuțitaș pe care-l folosește pentru a înțepa o bășică de porc ascunsă într-un săculeț atârnat la curea. Cureaua este frumoasă. E făcută din piele de ied de culoarea fildeșului și are inserții din țesătură vișinie pe care strălucesc de asemenea perle. Săculețul, o simplă punguță din in, este prins de curea cu un lănțișor împletit din argint. În el se află bășica de porc din care, atunci când este înțepată, țâșnește sânge de oaie.

– „M-a ucis! strigă femeia. „Vai de mine! M-a ucis!

Nu eu am scris textul, deci nu pot fi făcut răspunzător dacă femeia declară ceva ce este deja evident. Femeia cea tânără țipă și ea, dar nu din cauza șocului, ci de bucurie.

Femeia mai în vârstă se mai clatină puțin și se întoarce în așa fel încât spectatorii să vadă sângele. Dacă totul nu s-ar fi petrecut în palat, nu am fi folosit sânge de oaie, căci veșmântul de catifea era prea bogat și foarte scump. Dar pentru Elisabeta, cea pentru care timpul nu există, a trebuit să cheltuim fără economie. Sângele curge pe mantia de catifea, dar abia se vede din cauza nuanței închise a stofei. Totuși, e de ajuns ca să păteze mătasea de culoarea lavandei și canavaua întinsă peste covoarele turcești pe care femeia se clatină, țipă din nou, cade în genunchi și, cu un ultim strigăt, moare. Pentru cazul în care cineva ar fi putut crede că a fost vorba doar de un leșin, ea a țipat cât a putut de tare: „Mor!" Apoi a murit.

Ceasul bătuse de nouă ori.

Ucigașul ia coronița de pe capul cadavrului și, cu o curtoazie bine studiată, i-o prezintă femeii mai tinere. Apoi o apucă de mâini pe femeia moartă și, cu o violență fără rost, o târăște în afara vederii și spune tare, gâfâind din cauza efortului de a târî cadavrul:

– „Îi vom abandona aici trupul ca să putrezească până în veci."

O ascunde pe femeie în spatele unui paravan care camuflează o ușă din spatele scenei. Paravanul este decorat cu broderii cu trandafiri roșii și albi ce ies la iveală din doi butuci de viță-de-vie.

– Dracu’ să te ia! rostește încet femeia moartă.

– Să mă piș pe boașele tale, murmură ucigașul ei, apoi se întoarce în fața publicului rămas nemișcat și mut, șocat de moartea neașteptată a acelei frumuseți brunete.

Eu sunt femeia mai în vârstă.

Camera în care tocmai am murit este iluminată de numeroasele lumânări, dar în spatele paravanului domnește un întuneric de moarte. M-am târât prin ușa întredeschisă și m-am furișat prin ea către culise, având grijă să nu clintesc ușa, a cărei parte de sus poate fi văzută pe deasupra paravanului cu trandafiri.

– Dumnezeu să ne ajute, Richard! mi-a spus încet Jean. Apoi mi-a periat cu mâna fusta frumoasă plină de pete de sânge și a mormăit: Dar în ce hal a ajuns!

– O să iasă la spălat? am întrebat-o îndreptându-mă de spate.

– S-ar putea, a spus ea neîncrezătoare. Dar n-o să mai fie niciodată la fel, să știi. Păcat.

Jean, o văduvă cumsecade, e croitoreasa noastră.

– Acum lasă-mă să curăț mătasea, a zis ea și s-a dus după o cană cu apă și o cârpă curată.

Vreo doisprezece bărbați și copii se odihneau prin colțurile încăperii. Allan, așezat lângă două lumânări, murmura cuvinte pe care le citea de pe o bucată lungă de hârtie. George Bryan și Will Kemp jucau cărți, folosind o ladă drept masă. Kemp a rânjit spre mine.

– Într-o zi o să-ți înfigă pumnalul între coaste, mi-a spus el și s-a schimonosit, prefăcându-se că moare. I-ar plăcea la culme. Și eu aș face la fel.

– Atunci să te ia dracu’ și pe tine!

– Ar trebui să te porți frumos cu el, mi-a spus Jean străduindu-se zadarnic să frece petele de sânge de oaie. Cu fratele tău, vreau să spun, a continuat ea.

N-am mai zis nimic. Stăteam în picioare în timp ce ea încerca să curețe mătasea. Ascultam pe jumătate ce spuneau actorii în marea sală în care regina stătea pe tron.

Era a cincea oară când jucam pentru regină: de două ori la Greenwich, de două ori la Richmond și acum la Whitehall. Oamenii mă întrebau cum arată și eu născoceam răspunsuri, căci mi-era imposibil s-o văd ca s-o pot descrie. Cele mai multe lumânări se aflau acolo unde jucau actorii, pe când Elisabeta, prin grația lui Dumnezeu regină a Angliei, Franței și Irlandei, stătea sub un baldachin roșu a cărui umbră o acoperea. Chiar și așa, în umbră fiind, îi puteam distinge fața albă ca penele unui pescăruș, stând nemișcată și gravă, cu un coc înalt făcut din părul ei roșcat și purtând o coroană de argint sau de aur. Stătea dreaptă ca o statuie, mai puțin în momentele în care râdea. Fața ei, atât de albă, părea dezaprobatoare, dar era limpede că-i plăcea piesa. Curtenii o urmăreau tot atât de atenți precum ne urmăreau pe noi, încercând să-și dea seama când trebuiau să se amuze și când nu.

Sânii îi erau la fel de albi ca fața și știam că folosea ceruză³, o pastă care-i făcea pielea albă și moale. Purta rochii decoltate ca fetele tinere pentru a-i ispiti pe bărbați cu o bucățică de piept alb, deși Dumnezeu știe cât de bătrână era. Nu părea uitată de vreme și strălucea în veșmintele sale scumpe, împodobite cu giuvaiere ce reflectau lumina lumânărilor. Atât de bătrână, atât de imobilă, atât de palidă, atât de regală. Nu îndrăzneam să ne uităm la ea, căci, dacă i-am fi surprins privirea, am fi risipit iluzia pe care i-o ofe­ream. Dar, dacă aș fi putut, aș fi vrut să arunc o ocheadă pe deasupra mulțimii parfumate care stătea mai jos pe scaune pentru a-i privi fața acoperită de pasta aceea albă.

– Poate că va trebui să cos altă rochie de mătase, a șoptit Jean, înfiorându-se când o pală de vânt a trimis valuri de ploaie spre ferestrele înalte ale încăperii. Urâtă noapte, nu poți lăsa nici măcar un câine afară. Toarnă de parcă toți diavolii s-au pornit să se ușureze.

– Cât mai durează rahatul ăsta de piesă? a întrebat Will Kemp.

– Cincisprezece minute, a zis Alan fără să-și ridice ochii de pe foaia de hârtie de pe care citea.

Simon Willoughby a intrat pe ușa care dădea spre marea încăpere. El o interpreta pe femeia tânără, rivala mea. Rânjea. Era un băiat arătos de doar șaisprezece ani. I-a aruncat coronița lui Jean, apoi a făcut o piruetă pentru ca rochia în culori pale să strălucească.

– Am fost buni seara asta! a spus el fericit.

– Tu ești întotdeauna bun, Simon, i-a zis cu tandrețe Will Kemp.

– Nu așa de tare, Simon, nu așa de tare, l-a avertizat Alan zâmbind.

– Unde te duci? m-a întrebat Jean văzând că mă îndreptam spre ușa care dădea în curte.

– Trebuie să mă ușurez.

– Ai grijă că se udă catifeaua; poftim, ia asta pe tine, a șoptit ea în timp ce-mi punea o pelerină pe umeri.

Am ieșit în curte, unde ploua cu găleata, și m-am adăpostit sub o arcadă din lemn care se întindea de jur împrejur ca într-o mănăstire. Se apropia iarna. Pe partea îndepărtată a curții se afla o altă arcadă sub care pâlpâiau două torțe. Ceva închis la culoare se mișca în colțul acela. Poate un șobolan sau una dintre pisicile care sălășluiau pe acolo. O adevărată plagă pentru palat, mă gândeam, și pentru Maiestatea Sa, pentru care timpul nu contează. Ar fi vrut ca piesa să înceapă în cursul după-amiezii, dar vizita unui ambasador a întârziat spectacolul. Ne vom întoarce acasă pe această vreme plină de umezeală, pe întuneric și prin frig.

– Am crezut că vrei să te piși, a zis Simon Willoughby care a ieșit după mine în curte.

– Voiam doar să iau puțin aer proaspăt.

– Era cald înăuntru. Și-a ridicat fusta lui drăguță pentru a se ușura în plină ploaie și a chicotit: Am fost buni, nu-i așa?

N-am spus nimic.

– Ai văzut-o pe regină? a întrebat el privindu-mă atent.

Am tăcut din nou, căci nu aveam ce spune. Bine­înțeles că regina îl urmărea! Se uita la noi toți! Doar ea ne chemase!

– Ai văzut cum am dansat cu sfeșnicul? a vrut să știe Simon.

– Da, am văzut, am spus repezit, după care m-am îndepărtat de el.

Știam că voia să-l laud. Micuțul Simon Willoughby avea nevoie de laude așa cum o târfă are nevoie de arginți, dar nici un compliment nu era de ajuns pentru a-l satisface. Într-adevăr, era un băiat la locul lui, un actor talentat și, cu frumosul lui păr blond, destul de drăguț încât să-i facă pe bărbați să ofteze când juca roluri de femeie.

– A fost ideea mea să dansez cu sfeșnicul ca și cum ar fi fost un bărbat, a strigat el după mine.

Nu l-am luat în seamă.

– A fost o idee bună, nu-i așa? a stăruit cu o voce plângăcioasă.

Eram într-o zonă îndepărtată a curții, ascuns în umbră. Lumina de la torțele de sub arcadă nu ajungea până la mine. În dreapta mea se afla o ușă care abia putea fi văzută. Am deschis-o cu grijă. Nu știam ce se află dincolo de ea și, oricum, înăuntru era o beznă de nepătruns. Am avut sentimentul că era o încăpere mică. Nu am intrat. Doar am ascultat, însă nu se auzea nimic în afară de vântul care bătea foarte tare și ploaia care cădea neîncetat. Speram să găsesc ceva de furat, ceva ce să pot vinde, un lucru mic și ușor de ascuns. La palatul din Greenwich⁴, pe un coridor, găsisem un săculeț cu perle care căzuse pe jos și care abia putea fi văzut sub un scaun tapițat. L-am luat și l-am ascuns sub rochiile mele. Vândusem perlele unui spițer care le-a luat pentru că erau mici și urma să le folosească pentru a vindeca demența, sau, cel puțin, asta mi-a spus el mie. A plătit mai puțin decât valorau în realitate deoarece știa că fuseseră furate. Cu toate acestea, în ziua respectivă am făcut mai mulți bani decât strângeam de obicei într-o lună întreagă.

– Richard? m-a strigat Simon Willoughby.

Am rămas tăcut. Încăperea aceea întunecată mirosea a putred, ca și cum ar fi fost folosită pentru a depozita fânul pentru cai și nimeni nu se mai ostenise să aerisească. Gândindu-mă că n-aveam ce fura de acolo, am închis ușa la loc.

– Richard? m-a strigat din nou Simon.

Am continuat să tac și n-am făcut nici o mișcare știind că nu puteam fi văzut, având pe mine pelerina de culoare închisă. Îmi place Simon destul de mult, dar nu aveam chef să-i tot repet cât de bun fusese.

S-a deschis o ușă în partea opusă a curții. Pământul îmbibat de apă a fost luminat de flacăra unui felinar. La început m-am gândit că era unul dintre actori venit să ne spună că era nevoie de noi înăuntru, însă era un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată. Era tânăr și bogat. E ușor să-ți dai seama că cineva este bogat doar uitându-te la hainele lui. Acest om avea pe el o jiletcă din mătase lucioasă, galbenă cu dungi albastre. Ciorapii-pantalon erau galbeni, iar cizmele maro erau bine lustruite. Purta spadă, iar la pălăria albastră avea o pană lungă. Avea aur la gât și la cingătoare. Dar ce ieșea cel mai mult în evidență la el era părul lung blond-deschis, aproape alb. M-am întrebat dacă nu era cumva perucă.

– Simon? a strigat tânărul.

Simon Willoughby i-a răspuns cu un chicotit nervos.

– Ești singur?

– Cred că da, milord.

Simon mă auzise deschizând și închizând o ușă și se gândise că intrasem înapoi în clădire. Apoi ușa pe care ieșise tânărul s-a închis, astfel că întunericul l-a învăluit pe dată. S-a îndreptat spre Simon, iar lumina torțelor de sub arcadă mi-a permis să văd că cizmele lui aveau tocuri la fel ca cele ale pantofilor de damă. Omul era scund și voia să pară mai înalt.

– Richard a fost și el aici, dar a plecat, l-am auzit spunând pe Simon. Cred că a plecat.

Fără să-i răspundă, necunoscutul l-a împins lângă zid și l-a sărutat, după care i-a ridicat fusta. Mi-am ținut respirația. Cei doi erau lipiți unul de celălalt.

Nu era nimic surprinzător în asta cu excepția faptului că lordul cu pricina, oricine ar fi fost el, nu așteptase sfârșitul piesei pentru a-l căuta pe Simon Willoughby. De fiecare dată când jucam într-unul din palatele reginei, tineri domni veneau în culise, și de multe ori l-am văzut pe Simon plecând cu unul dintre ei. Acest lucru explica de ce Simon Willoughby părea să aibă mereu bani. Eu nu aveam, motiv pentru care trebuia să fur.

– Oh, da, milord, l-am auzit pe Simon spunând.

M-am furișat mai aproape. Pantofii mei făcuți din pânză brodată nu făceau zgomot pe pietrele din curte. Vântul sufla cu putere peste acoperișul palatului, iar ploaia, care se mai liniștise puțin, a reînceput cu mai multă furie, astfel că vorbele celor doi nu se mai auzeau. Era destulă lumină de la flăcările torțelor ca să-l văd pe Simon cu capul dat pe spate și cu gura deschisă. M-am apropiat și mai mult.

– Milord! a strigat Simon, parcă de durere.

Domnul a chicotit și a făcut un pas înapoi, lăsându-i din mână fusta.

– Micuța mea târfă, a spus el cu o voce blândă.

Am văzut că până și cu tocurile de damă nu era mai înalt decât Simon, care era cu un cap mai scund decât mine.

– Nu te vreau în seara asta, dar fă-ți datoria, micule Simon, fă-ți datoria și vei trăi în casa mea.

A mai spus ceva, dar nu am auzit din cauza rafalelor de vânt care aruncau vârtejuri de ploaie pe acoperișul capelei. Tânărul domn s-a aplecat către Simon, l-a sărutat pe gât și s-a întors în clădire.

Am stat pe loc. Simon se sprijinea de perete.

– Cine-i piticania? l-am întrebat.

– Richard! a tresărit el speriat. Tu ești?

– Se-nțelege că eu sunt. Cine era domnia sa?

– Un prieten, mi-a răspuns el, dar a fost scutit să-mi mai dea explicații, căci ușa pe unde ieșisem s-a deschis iarăși, lăsând vederii capul lui Will Kemp.

– Voi, cele două târfe, veniți înăuntru! a mârâit el. E nevoie de voi! E sfârșitul!

Evident, fratele meu recita epilogul. Știam că-l scrisese anume ca să ornamenteze finalul așa cum prinzi panglici în coada unui cal pentru a-l duce la săr­bătoa­rea recoltei. Și, fără îndoială, prin el o sufoca pe regină cu elogii.

– Haideți odată! a strigat Will Kemp din nou.

Amândoi ne-am grăbit să ne întoarcem înăuntru.

Ne-am făcut obiceiul să ne încheiem toate spectacolele cu o gigă. Chiar dacă e o tragedie, noi tot cu o gigă terminăm. Dansăm, Will Kemp face pe clovnul, iar băieții care au jucat în travesti țipă ascuțit. Will aruncă cu insulte și spune glume deocheate. Audiența râde în hohote, iar tragedia este dată uitării. Însă atunci când jucăm pentru Maiestatea Sa, niciodată nu dansăm și nu facem bufonerii. Nu spunem glume deșucheate. Ne aliniem smeriți la marginea scenei și ne aplecăm respectuoși pentru a arăta că, chiar dacă am pretins că suntem regi și regine, duci și ducese, până și zei și zeițe, știm care este locul nostru umil. Suntem doar actori, tot atât de departe de rangul spectatorilor din palat pe cât sunt spiridușii din iad față de îngerii din cer. Și în această seară am făcut reverențe, iar spectatorii, la încuviințarea din cap a reginei, ne-au răsplătit cu aplauze. Sunt sigur că multora nu le-a plăcut piesa, dar și ei au luat exemplul Maiestății Sale și ne-au aplaudat politicos. Regina ne-a privit autoritar, fără vreo expresie pe fața ei albă ca oasele, apoi s-a ridicat în picioare. Curtenii au făcut liniște, noi am mai făcut o reverență și ea a plecat.

Și astfel, piesa a luat sfârșit.

* * *

– Ne întâlnim la The Theatre⁵, a anunțat fratele meu când, în cele din urmă, ne-am adunat cu toții în culise.

A bătut din palme pentru a ne atrage atenția; trebuia să vorbească repede, înainte ca iluștrii membri ai publicului să-și facă apariția în încăpere.

– Avem nevoie de toți cei care au jucat în Comedia și în Hester. Ceilalți nu trebuie să vină.

– Și muzicanții? a întrebat cineva.

– Și muzicanții, la The Theatre, mâine-dimineață, devreme.

– Cât de devreme? a mormăit un glas.

– La ora nouă, a răspuns fratele meu.

S-au auzit mai multe mormăieli.

– Mâine jucăm Agoniseala răposatului⁶? a întrebat unul dintre angajați.

– Nu fi idiot, a răspuns Will Kemp în locul fratelui meu. Cum am putea?

Urgența și nemulțumirea erau pricinuite de faptul că Augustine Phillips, unul dintre actorii de bază ai companiei, și Christopher Beeston, învățăcelul lui care locuia la el, căzuseră la pat. Amândoi erau prea bolnavi ca să urce pe scenă. Din fericire, Augustine nu juca în piesa pe care tocmai o prezentaserăm, iar eu am reușit să învăț rolul lui Christopher și l-am înlocuit. Trebuia să găsim înlocuitori pentru cei doi în alte piese, deși, dacă ploaia care continua să toarne nu se oprea, spectacolul de la The Theatre nu putea avea loc a doua zi. Dar aceste lucruri au trecut în plan secund atunci când ușa s-a deschis și vreo șase lorzi cu doamnele lor parfumate au intrat în încăpere. Fratele meu s-a înclinat adânc. L-am văzut pe tânărul cu părul blond-pal și cu jiletcă de mătase galbenă cu dungi albastre și am fost surprins să constat că-l ignora pe Simon Willoughby. A trecut nepăsător pe lângă el, iar Simon, ca și cum fusese prevenit, nu a făcut altceva decât să se încline.

M-am întors cu spatele la oaspeți pentru a-mi scoate fusta, corsajul și bluza pătată. Mi-am șters cu o cârpă umedă ceruza cu care-mi albisem pielea, ceruză amestecată cu perle pisate pentru a sclipi în lumina lumânărilor. M-am retras în cel mai întunecos colț al încăperii, sperând ca nimeni să nu mă vadă. Speram, de asemenea, că ni se va pune la dispoziție un loc unde să dormim în palat, eventual într-un grajd. Nu ni s-a propus nouă așa ceva, ci doar celor care, asemenea fratelui meu, trăiau în interiorul zidurilor orașului, așa că nu puteau ieși înainte de răsăritul soarelui. Noi, ceilalți, trebuia să plecăm, indiferent dacă ploua sau nu. Era aproape miezul nopții când am plecat spre casă, și drumul de-a lungul zidului orașului mi-a luat pe puțin o oră. Încă ploua, era o beznă de nu vedeai la doi pași distanță, dar eram împreună cu alți trei angajați ai companiei, ceea ce-mi dădea siguranța de a înfrunta orice hoț de drumul mare care ar fi fost atât de nebun încât să iasă din casă pe o asemenea vreme. A trebuit s-o trezesc pe Alice, servitoarea care dormea în bucătăria casei unde locuiam cu chirie la mansardă. Dar Alice mă iubea, biata de ea, și nu-i păsa.

– Mai bine stai aici, în bucătărie, e mai cald, mi-a spus rușinată.

Dar eu m-am furișat sus, cu grijă să n-o trezesc pe văduva Morrison, proprietăreasa, căreia îi datoram foarte mulți bani de chirie; după ce m-am dezbrăcat de hainele mele îmbibate cu apă, m-am băgat tremurând sub cearșaful subțire și, într-un târziu, am adormit.

M-am trezit a doua zi obosit, înfrigurat și transpirat. Mi-am pus o jachetă și pantalonii, mi-am așezat bereta pe cap, mi-am șters fața cu o cârpă pe jumătate înghețată, mi-am făcut nevoile în latrina din curte, am ras o bere răsuflată, am molfăit o coajă de pâine uitată la bucătărie, i-am promis văduvei Morrison că-i voi plăti chiria și m-am pierdut în dimineața rece. Măcar nu mai ploua.

Aveam două variante pentru a ajunge la teatru. Puteam s-o iau la stânga și să merg pe Bishopsgate, dar de multe ori, dimineața, această stradă era plină de oi sau de vaci care erau mânate către abatorul orașului și, în plus, după ploaia din ajun, sigur era plină de noroi, baligă și gunoaie. Așa încât am luat-o la dreapta și am trecut peste canalul de la Finsbury Fields. Din neatenție, am alunecat și am intrat cu piciorul drept în apa verzuie.

– Îți faci intrarea cu grația obișnuită, mi-a spus o voce batjocoritoare.

M-am uitat în sus și l-am văzut pe fratele meu, care alesese același drum ca să nu meargă pe strada plină de animale speriate. John Heminges, un alt actor din companie, îl însoțea.

– ’Neața, frate, am zis ridicându-mă.

Nu mi-a luat în seamă salutul și nici nu m-a ajutat în strădaniile mele de a urca pe malul alunecos. M-am apucat cu mâna dreaptă de niște urzici, ceea ce l-a făcut să zâmbească. John Heminges s-a îndreptat spre mine și mi-a întins mâna ca să mă ajute. I-am mulțumit, uitându-mă cu indignare la fratele meu.

– Ai fi putut să mă ajuți, i-am spus.

– Aș fi putut, într-adevăr, mi-a replicat el cu răceală.

Avea o pelerină groasă de lână, iar borurile largi ale pălăriei negre îi umbreau fața. Nu semănam deloc cu el. Eu eram înalt, fața-mi era fină și proaspăt rasă, pe când fața lui lată și necioplită era acoperită de o barbă rară, avea buze groase și ochi întunecați. Eu aveam ochi albaștri, ai lui erau închiși la culoare și bănuitori. Știu că ar fi preferat să meargă mai departe ignorându-mă, dar alunecarea mea în șanț îl făcuse să se oprească și chiar să-mi adreseze cuvântul.

– Tânărul Simon a fost excelent aseară, a spus cu fals entuziasm.

– Așa mi-a zis și el, ca de obicei.

A zâmbit ușor, ca un semn care-i trăda un vag amuzament pe care l-a îndepărtat repede.

– Dansul cu sfeșnicul? a continuat, ca și cum nu mi-ar fi auzit răspunsul. A fost bun.

Mi-am dat seama că-l lăuda pe Simon Willoughby doar ca să mă enerveze pe mine.

– Unde-i Simon? l-am întrebat.

Mă așteptam ca Simon Willoughby să fie împreună cu maestrul lui, John Heminges.

– Eu... a început Heminges, dar s-a oprit rușinat.

– Se zbenguie prin cearșafurile de pe patul vreunui lord, desigur, a zis fratele meu ca și cum răspunsul era de la sine înțeles.

– Are prieteni la Westminster, a murmurat John Heminges stânjenit.

Era mai tânăr decât fratele meu. Avea poate douăzeci și nouă sau treizeci de ani, dar de obicei juca personaje mai în vârstă. Era un om de treabă care știa despre antipatia dintre mine și fratele meu și făcea tot ce-i stătea în putință ca s-o tempereze.

Fratele meu s-a uitat către cer.

– Cred că norii o să se risipească, dar nu când avem noi nevoie. Așa că, din păcate, nu putem juca după-a­miază, ceea ce înseamnă că azi n-o să fii plătit, mi-a zis el cu un zâmbet acru.

– Dar o să repetăm, nu-i așa? am întrebat.

– Nu ești plătit pentru repetiții, doar pentru spectacole.

– Am putea pune în scenă Agoniseala răposatului? l-a întrerupt John Heminges, din dorința de a pune capăt ciondănelii noastre.

– Nu fără Augustine și Christopher, a spus fratele meu.

– Ah, nu, nu, bineînțeles că nu. Păcat! Îmi place piesa.

– E o piesă ciudată, dar nu lipsită de calități, a zis fratele meu. Două cupluri, și ambele femei îndrăgostite de alți bărbați. E loc pentru câteva învârteli acolo.

– Vrei să spui că punem și dans în montare? a zis Heminges derutat.

– Nu, nu, nu. Vreau să spun că intervin tot felul de complicații. Două femei și patru bărbați. A făcut o pauză pentru a se uita la morile de vânt din Fields, apoi a continuat: Și mai e și poțiunea de dragoste! O idee care oferă multe posibilități, dar toate greșite, toate greșite!

– De ce?

– Pentru că tații fetelor prepară poțiunea. Ar fi trebuit să facă vrăjitoarea lucrul ăsta. Ce mai e o vrăjitoare dacă nu face vrăji?

– Are o oglindă fermecată, am intervenit; o știam, pentru că eu jucam rolul vrăjitoarei.

– Oglindă fermecată! a pufnit el disprețuitor. Mergea cu pași mari, în încercarea de a mă lăsa în urmă. Oglindă fermecată, asta-i o scamatorie de saltimbanc! Magia este în... A făcut o pauză, apoi s-a gândit că orice explicație ar fi însemnat să irosească vorbele pe mine. N-are de-a face cu asta! Nu putem juca piesa fără Augustine și Christopher.

– Cum merge piesa despre Verona? l-a iscodit Heminges.

Dacă aș fi îndrăznit să pun eu aceeași întrebare, fratele meu ar fi ignorat-o, dar el îl plăcea pe Heminges. Totuși, șovăia să răspundă în prezența mea.

– E aproape gata, a spus el evaziv.

Știam că scria o piesă a cărei acțiune se petrecea la Verona, un oraș din Italia, dar fusese nevoit să se întrerupă ca să lucreze la o piesă de nuntă pentru protectorul nostru, Lord Hunsdon⁷. Bombănea mereu din cauza acestei întreruperi.

– Tot îți mai place? l-a întrebat Heminges, uitând că risca să-l înfurie pe fratele meu.

– Mi-ar plăcea mai mult dac-aș putea s-o termin, a răspuns el cu asprime în voce. Dar Lord Hunsdon vrea o piesă de nuntă, așa că, la naiba cu Verona.

Ne-am continuat drumul în tăcere. La dreapta noastră, dincolo de rigola plină de gunoaie și un zid de cărămidă, se afla The Curtain⁸, o arenă pentru spectacole construită pentru a face concurență celei în care jucam noi. Pe catargul aflat pe acoperișul înalt flutura un steag albastru, semn că în acea după-amiază urma să aibă loc o reprezentație.

– O altă porcărie plictisitoare, a spus fratele meu în bătaie de joc.

De luni întregi nu mai fuseseră spectacole la The Curtain și se părea că azi nu va fi nici la The Theatre. Nu aveam ce juca până ce alți actori nu învățau rolurile lui Augustine și Christopher. Am fi putut pune în scenă piesa pe care o prezentaserăm în fața reginei, dar o jucaserăm de prea multe ori în ultima lună. Dacă joci prea des aceeași piesă, riști ca spectatorii să arunce în actori cu sticle goale de bere.

Am ajuns la podul de lemn care traversa șanțul de scurgere și care dădea spre o spărtură în zidul lung de cărămidă. Dincolo de spărtură se afla The Theatre, arena în care prezentam noi spectacole. James Burbage avusese ideea de a construi această arenă, dar și pe aceea de a face podul și străpungerea prin zid astfel încât spectatorii să nu mai trebuiască să meargă până în noroioasa Bishopsgate pentru a ajunge la noi. Acum puteau să iasă din oraș prin Cripplegate și să vină peste Finsbury Fields. Atât de mulți oameni bătuseră acest drum, încât pe terenul viran se făcuse o potecă largă și înglodată.

– Pelerina asta este a companiei? m-a întrebat fratele meu în timp ce mergeam pe pod.

– Da.

– Fă bine și nu uita s-o dai înapoi la garderobă, mi-a zis el batjocoritor.

S-a oprit la intrândul din zid. L-a lăsat pe John Heminges să meargă mai departe și, pentru prima dată de când ne întâlniserăm la marginea șanțului, s-a uitat în ochii mei. A trebuit să-și ridice privirea, deoarece eram cu un cap mai înalt decât el.

– Ai de gând să rămâi în companie?

– Nu-mi pot permite, i-am zis. Trebuie să-mi plătesc chiria, iar tu nu-mi dai prea mult de lucru.

– Atunci nu-ți mai pierde serile la Falcon, a fost răspunsul lui.

Am crezut că nu-mi va mai spune nimic. Plecase de lângă mine. Dar după doi pași s-a întors și mi-a zis brusc:

– Vei avea mai mult de

Recenzii pentru Nebuni si muritori

[livi bran · Evaluare: 1 din 5 stele]

Cum pula mea să vorbesc despre carte daca nu se poate citi pentru ca nu exista?