Jocul

De John le Carre

Războiul Rece a fost purtat și câștigat, iar spionul britanic Tim Cranmer acceptă pensionarea timpurie și se retrage să ducă o nouă viață în Anglia rurală alături de tânăra și seducătoarea lui iubită, Emma. Când însă atât Emma, cât și Larry Pettifer, agentul dublu pe care l-a coordonat două decenii și vechiul lui rival, dispar pe neașteptate, Cranmer se trezește dintr-odată fugar: încearcă disperat să-și evite foștii colegi în timp ce-și caută protejatul strălucit și capricios într-o goană nebună prin Europa, cu o oprire la Moscova în plină criză, până în ținuturile Caucazului de Nord, care se guvernează după alte legi. În condițiile în care viața lui s-a făcut țăndări, tot ce-și dorește este să recupereze câteva cioburi ca să poată merge mai departe.

„Irezistibil... O intrigă sinuoasă ale cărei fire narative se împletesc
tot mai strâns. Dialogurile sunt succinte și alerte, cu o amenințare omniprezentă în subtext. Și un erou care nu se consideră eroic,
ci își înfruntă demonii lăuntrici la fel de aprig pe cât combate
forțele aliniate împotriva lui.“
Time

„Un ritm furibund... Te acaparează de la prima pagină
și nu-ți mai dă drumul.“
Chicago Sun-Times

„Captivant.“
The Christian Science Monitor

John le Carré (pseudonimul lui David Cornwell) s-a născut în 1931
și a studiat la universitățile din Berna și Oxford. A predat la Eton
și a lucrat o scurtă perioadă în cadrul Serviciului de Informații britanic, în timpul Războiului Rece. Timp de peste o jumătate de secol
s-a dedicat în întregime scrisului. Le Carré a fost un fin observator
al condiției umane și al geopoliticii contemporane deopotrivă, iar cărțile sale sunt captivante, incitante și ating atât adevărurile eterne,
cât și problemele aflate la ordinea zilei. De la romanul care l-a făcut celebru în 1963, Spionul care venea din frig (The Spy Who Came in from the Cold), până la cel mai recent bestseller, Pe serviciul adversarului (Agent Running in the Field), din 2019, operele lui Carré au ajuns
nu doar să definească romanul de spionaj, ci au rezistat probei timpului și continuă să fie apreciate de critici și iubite de publicul din întreaga lume. John le Carré a scris 25 de romane și un volum de memorii, cărțile sale fiind publicate în peste 50 de țări, traduse în 40 de limbi
și vândute în peste 60 de milioane de exemplare.
În anul 2019 a fost distins cu prestigiosul Premiu Olof Palme.
John le Carré a murit în 2020.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 16 sept. 2021
• ISBN: 9786063380884

Previzualizare carte

1.png

Our Game

John le Carré

Copyright © 1995 David Cornwell

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Jocul

John le Carré

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Ovidiu Șerban

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu-Popescu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidraşcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Le Carré, John

Jocul / John le Carré;

trad. din lb. engleză și note: Andreea Năstase. –

Bucureşti: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-7893-5

ISBN EPUB 978-606-33-8088-4

I. Năstase, Andreea (trad.; note)

821.111

„Cel care se gândește la consecințe nu poate fi curajos."

Proverb inguș

„Unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune."

Ecleziastul, 1:18

„Dacă aș trăi în Caucaz, m-ați vedea scriind basme acolo."

Cehov, 1888

1

Larry a fost dat dispărut oficial în a doua zi de luni din octombrie, la unsprezece și zece, când nu și-a făcut apariția pentru a-și ține prelegerea inaugurală din noul an universitar.

Pot descrie scena cu precizie, deoarece nu trecuse mult timp de când, pe aceeași vreme posomorâtă din Bath, îl târâsem pe Larry după mine ca să-i arăt locul acela oribil. Țin minte perfect cum a intrat în cazarma brutalistă, oprimantă ca o închisoare. Și țin minte cum spatele lui, zvelt și mereu tânăr, s-a îndepărtat cu reproș de mine prin canionul de beton, ca un bărbat care mergea să-și întâlnească soarta răzbunătoare. Dacă aș fi avut un fiu, m-am gândit în timp ce-l priveam, așa m-aș fi simțit atunci când l-aș fi lăsat prima oară la internat.

– Hei, Timbo, îmi șoptește el peste umăr, așa cum numai Larry poate să-ți vorbească, de la kilometri depărtare.

– Da, Larry.

– Asta e, deci?

– Ce anume?

– Viitorul. Punctul în care totul se termină. Restul fără sens al vieții.

– E un nou început, îi spun loial.

Dar loial față de cine? Față de el? Față de mine? Față de Birou?

– Trebuie s-o lăsăm mai moale, adaug. Amândoi.

Ziua dispariției lui a fost, fără îndoială, la fel de deprimantă. O pâclă dulceagă învăluie hidosul campus cenușiu, acoperind cu un giulgiu lipicios ferestrele cu ramă metalică de la sala de curs mohorâtă. Douăzeci de studenți stau cu fața la catedra goală, care este dintr-un lemn de pin de un galben deosebit de violent, foarte zgâriat. Tema prelegerii lui Larry a fost scrisă cu creta pe tablă de o mână misterioasă, aparținând probabil unui învățăcel zelos. „Karl Marx la supermarket: revoluția și materialismul modern." Se aud hohote de râs. Studenții sunt la fel peste tot. În prima zi a semes­trului râd de orice. Treptat însă se potolesc și se limitează la schimburi de zâmbete, uitându-se la ușă, cu urechile ciulite să audă pașii profesorului. Până când, după termenul de grație de zece minute, își strâng cu gesturi largi stilourile și caietele și tropăie pe pardoseala de beton înspre cantină.

La cafea, bobocii își exprimă indignarea față de acest prim contact cu imprevizibilitatea lui Larry. „Asta nu ni s-a întâmplat niciodată la școală!" „Cum o să recuperăm?" „O să ne dea notițe? O, Doamne! Dar cei mai căliți, fanii lui Larry, râd. „Ăsta-i Larry, le explică încântați celor cu caș la gură, „data viitoare o să vorbească trei ore fără oprire, și o să fiți atât de bine prinși în mrejele lui, c-o să uitați de prânz." Speculează pe seama motivului absenței: o mahmureală groaznică sau o aventură galantă scandaloasă – din acestea îi pun în cârcă oricâte, pentru că, la vreo patruzeci și cinci de ani, Larry e un amorez redutabil, are farmecul de băiețel pierdut al unui poet care nu s-a maturizat niciodată.

Conducerea universității a manifestat o atitudine la fel de relaxată față de absența lui Larry de la curs. Colegii din sala comună, nu toți din motivele cele mai prietenoase, raportaseră abaterea în mai puțin de o oră. Cu toate acestea, conducătorii au așteptat lunea următoare și încă o absență înainte de a-și mobiliza energia ca s-o sune pe proprietăreasa lui și, neprimind un răspuns satisfăcător de la ea, la poliția din Bath. A mai durat șase zile până când polițiștii au luat legătura cu mine: era duminică, dacă vă vine să credeți, la zece seara. Petrecusem o după-amiază obositoare însoțind câțiva bătrânei din satul nostru într-o excursie cu autocarul la Longleat și o seară frustrantă la cramă, luptându-mă cu o presă de struguri de fabricație germană pe care răposatul meu unchi Bob o botezase Nemțoaica Botoasă. Totuși, când am auzit soneria inima mi-a bătut mai tare în timp ce-mi spuneam că trebuie să fie Larry în prag, cu ochii lui căprui acuzatori și zâmbetul lui slugarnic: „Hai, Timbo, toarnă câte un scotch pentru fiecare, și oricum, cui îi pasă de femei?"

Doi bărbați.

Ploua cu găleata, așa că se adăpostiseră pe verandă în timp ce așteptau să deschid. Haine civile de un tip ușor de recunoscut, alese anume. Își parcaseră mașina pe alee, un Peugeot 306 diesel, foarte strălucitor sub ploaia necontenită, cu inscripția POLIȚIA și asortimentul obișnuit de oglinzi și antene. În timp ce mă uitam prin vizor, fețele lor neprotejate de borul unei pălării se holbau la mine trimițându-mă cu gândul la niște hoituri umflate: cel mai în vârstă, grosolan și mustăcios, cel mai tânăr, caprin, cu o țeastă prelungă, înclinată, ca un sicriu, și ochii mici și rotunzi, ca niște găuri lăsate de gloanțe.

„Stai așa, mi-am zis. „Mai lasă-i să aștepte un moment. Asta înseamnă să fii calm. E casa ta, noaptea târziu. Abia atunci am acceptat să scot lanțul de la ușă. Ușă de secolul al șaptesprezecelea, armată cu fier, cântărind o tonă. Cerul nocturn n-are stare. Un vânt capricios face copacii să trosnească. În ciuda întunericului, ciorile se tot foiesc și protestează. Peste zi avuseserăm parte de o ninsoare absolut extraordinară. Pe alee zăceau încă ultimele ei rămășițe, niște linii cenușii fantomatice.

– Bună seara, le-am spus. Nu stați acolo, o să vă ia frigul. Intrați.

Vestibulul e o adăugire târzie de-a bunicului meu, o cutie de sticlă și mahon ca un lift spațios care servește drept anticameră pentru holul principal. O clipă am rămas acolo, toți trei, sub lustra de alamă, fără să ne mișcăm în timp ce ne măsuram din priviri.

– Aici e Conacul Honeybrook, nu-i așa, domnule? a zis mustăciosul, zâmbăreț de felul lui. Numai că n-am văzut nici un indicator.

– Acum îi zicem Podgoria, l-am lămurit. Ce pot să fac pentru dumneavoastră?

Dacă vorbele mele erau politicoase, tonul sugera cu totul altceva. Le vorbeam așa cum le vorbesc celor care-mi încalcă proprietatea: „Scuze. Vă pot ajuta cu ceva?"

– Înseamnă că sunteți domnul Cranmer, am dreptate, domnule? a spus mustăciosul, încă zâmbind.

Cu zâmbetul nu era atât de clar, pentru că expresia lui, deși tehnic inofensivă, era lipsită de umor sau de orice sugestie de bunăvoință.

– Da, sunt Cranmer, am zis, păstrând o undă interogativă în glas.

– Domnul Timothy Cranmer? E doar o chestiune de rutină, dacă nu vă supărați. Sper că nu vă deranjăm.

Mustața lui ascundea o cicatrice verticală albă. Am ghicit o operație de buză de iepure. Sau poate că cineva îl izbise cu o sticlă spartă, pentru că avea un ten cârpit, refăcut parcă din bucăți.

– De rutină? am repetat, vădit neîncrezător. La ora asta? Nu-mi spuneți că mi-a expirat certificatul de înmatriculare al mașinii.

– Nu, nu e vorba de certificatul de înmatriculare al mașinii dumneavoastră. Ne interesăm de un anume profesor Lawrence Pettifer de la universitatea din Bath.

Mi-am îngăduit o pauză de calmare, apoi o încruntătură la mijlocul drumului între amuzament și jignire.

– Larry, vreți să spuneți? Of, Doamne! Ce-a mai făcut? Cum n-am primit alt răspuns în afară de o privire lungă, am adăugat: Sper că nimic rău.

– Ni s-a dat de înțeles că sunteți o cunoștință de-a domnului profesor, dacă nu chiar prieten apropiat. Este corect?

„Este puțin prea corect", m-am gândit.

– Apropiat? am zis, ca și când ideea de proximitate mi-ar fi fost străină. Nu cred că aș merge chiar până acolo.

Mi-au înmânat pardesiele la unison și m-au ur­mă­rit în timp ce le agățam în cuier, apoi m-au urmărit iarăși în timp ce le deschideam ușa interioară. Majoritatea oamenilor care vin prima oară la Honey­brook se opresc reverențioși în acest moment, copleșiți de galeria menestrelilor, de șemineul imens, de portretele de pe pereți și de acoperișul curbat cu blazoane. Nu și mustăciosul. Nu și cap-de-sicriu, care, după ce a asistat cu un aer lugubru la discuția noastră de după umărul colegului său mai vârstnic, a ales să mi se adreseze pe un ton arțăgos:

– Din câte am auzit noi, dumneavoastră și Pettifer erați frați de cruce. De la Winchester College, nici mai mult, nici mai puțin. Ați fost colegi de școală.

– Era o diferență de trei ani între noi. Pentru niște școlari înseamnă ca de la cer la pământ.

– Cu toate astea, în cercurile absolvenților de școli private, din câte am auzit, asemenea chestii creează o legătură. Pe deasupra, ați fost amândoi studenți la Oxford, a adăugat acuzator.

– Ce-a pățit Larry? am zis.

Întrebarea mi-a atras o tăcere insolentă din partea ambilor vizitatori. Păreau să cumpănească dacă meritam un răspuns. Îi revenea celui mai în vârstă, în calitate de purtător de cuvânt oficial, sarcina de a mi-l oferi. Tehnica lui, am decis, era să-și interpreteze propria caricatură. Cu încetinitorul.

– Ei, păi, amicul dumneavoastră doctorul a cam dispărut, ca să v-o spunem pe-a dreaptă, domnu’ Cranmer, mi s-a destăinuit în cele din urmă, imitând perfect un polițist de țară ușor bătut în cap. Nu se bănuiește c-ar fi vorba de ceva necurat, nu în faza asta. Totuși, nu-i de găsit nici acasă, nici la locul de muncă. Și, din câte putem aprecia – ah, cât de mult îi plăcea cuvântul acela, o spunea încruntătura lui –, n-a lăsat nimănui un bilețel de adio. Dacă nu cumva, bineînțeles, v-a trimis unul dumneavoastră. Din întâmplare, n-o fi pe-aici? La etaj, dregându-se cu un pui de somn, ca să zic așa?

– Sigur că nu. Nu fiți absurd!

Mustața lui cu cicatrice s-a lățit brusc, dându-i la iveală furia și dinții stricați.

– Da? Și de ce-s așa de absurd, domnu’ Cranmer?

– V-aș fi spus de la început. V-aș fi zis: „E la etaj". De ce să pierd timpul, pe al dumneavoastră sau pe al meu, afirmând că nu e aici dacă ar fi?

Nu mi-a răspuns. Era viclean în privința asta. Înce­peam să bănuiesc că era viclean și în alte privințe. Des­pre polițiști aveam o părere proastă, de care încercam să mă descotorosesc tocmai în timp ce el făcea totul ca să mi-o confirme. În parte era o chestiune de clasă socială, iar în parte era efectul fostei mele cariere; în mediul acela, polițiștii erau tratați ca niște rude sărace. Și în parte îl simțeam pe Larry agitându-se în mine, pentru că, așa cum obișnuiam să spunem la Birou, era de ajuns ca Larry să fie în același cartier cu un polițist, ca să fie arestat pentru obstrucționarea aplicării legii.

– Numai că, vedeți dumneavoastră, domnu’ doctor nu pare să aibă o soție, o tovarășă de viață, o parteneră, pe nimeni, se tânguia mustăciosul. E foarte popular în rândul studenților, care parcă-și iau lumina de la el, dar dacă-i întrebați pe colegii lui din cancelarie, o să vă alegeți cu un perete gol, cum îi zic eu, că-i dispreț, că-i invidie, asta n-am de unde să știu.

– E un spirit liber, am spus. Universitarii nu sunt deprinși cu așa ceva.

– Pardon?

– E obișnuit să spună ce gândește. Mai ales pe subiectul mediului academic.

– Din care, totuși, domnul doctor se întâmplă să facă parte, a remarcat mustăciosul înălțând insolent din sprânceană.

– Era fiu de preot, am zis fără să mă gândesc.

– Era?

– Da. Tatăl lui a murit.

– Chiar și așa, rămâne fiul tatălui său, mi-a spus mustăciosul cu reproș.

Își juca atât de grosolan falsa cumsecădenie, încât începeam s-o simt ca pe o insultă. „Așa crezi dumneata că ar trebui să fim noi, polițaii ignoranți, deci așa sunt și eu", îmi spunea.

Un coridor lung, decorat cu acuarele din secolul al nouăsprezecelea, duce la salonul de zi. Am luat-o înainte, ascultându-le țăcănitul tălpilor pe pardoseală. Ascultasem Șostakovici, dar acum am închis în silă combina și, vrând să mă arăt ospitalier, am umplut trei pahare cu niște Honeybrook Rouge, producția noastră din ’93. Mustăciosul a murmurat: „Sănătate!, a băut și a spus: „E nemaipomenit, dacă stai să te gândești, că a fost făcut chiar aici, în casa asta, cum s-ar zice. Dar acolitul lui colțuros și-a îndreptat paharul spre focul din șemineu ca să-i examineze culoarea. Apoi și-a vârât înăuntru nasul lung și a adulmecat. După aceea a sorbit cu un aer de cunoscător și și-a plimbat vinul prin gură în timp ce se uita la pianul Bechstein cu coadă scurtă, pe care, în nebunia mea, îl cumpărasem pentru Emma.

– Detectez o anume notă de pinot pe undeva? m-a întrebat. În legătură cu taninul nu încape discuție.

– Este un pinot, i-am replicat printre dinți.

– Nu știam că se cultivă pinot în Anglia.

– Nu se cultivă. Decât dacă ai un teren excepțional.

– Al dumneavoastră este excepțional?

– Nu.

– Și atunci de ce îl cultivați?

– Nu eu, predecesorul meu a plantat vița. Era un optimist incurabil.

– Ce vă face să spuneți asta?

M-am stăpânit. Cu greu.

– Mai multe motive. Solul este prea bogat, cu un drenaj prost și la o altitudine prea mare față de nivelul mării. Unchiul meu era hotărât să ignore toate aceste probleme. Când a văzut că alte podgorii din jur prosperau și a lui nu, a dat vina pe ghinion și a încercat iar în anul următor. M-am întors spre mustăcios: Poate că-mi veți îngădui să vă aflu numele.

Au afișat jena cuvenită și și-au întins legitimațiile spre mine, dar le-am îndepărtat cu un gest. Pe vremea mea am avut și eu legitimații elaborate, cele mai multe false. Mustăciosul încercase să mă sune înainte, mi-a zis, dar descoperise că-mi trecusem numărul la secret. Așadar, cum se aflau în zonă pentru o problemă fără nici o legătură, deciseseră să-și ia libertatea de a suna la ușă. Nu i-am crezut. Peugeot-ul lor avea numere de Londra. Purtau pantofi de oraș. Tenurile lor nu aveau strălucirea tipică vieții la țară. Îi chema, mi-au spus, Oliver Luck și Percy Bryant. Luck, cap-de-sicriu, era sergent. Bryant, mustăciosul, era inspector.

Luck îmi examina salonul: miniaturile de familie, mobila gotică din secolul al optsprezecelea, cărțile – memoriile lui Herzen, Clausewitz despre război.

– Se vede că citiți mult, a observat el.

– Când pot.

– Limbile străine nu-s o piedică?

– Unele da, altele nu.

– Care nu sunt?

– Știu ceva germană. Rusă.

– Franceză?

– În scris.

Ochii lor, toți patru, erau fixați permanent asupra mea. Oare polițiștii ne pot repera? Recunosc în noi ceva ce le amintește de ei înșiși? Lunile de când mă aflam la pensie dispăruseră ca prin farmec. Eram din nou agent operativ, întrebându-mă dacă asta se vedea și dacă Biroul era implicat. „Emma, oare te-au găsit? Te-au interogat? Te-au obligat să le dezvălui unele lucruri?", mă gândeam.

E patru dimineața. Emma stă în studioul ei de la mansardă, la biroul din palisandru, un alt cadou extravagant pe care i l-am cumpărat. Bate la mașină. A făcut asta toată noaptea, o pianistă care și-a dezvoltat o dependență de mașina de scris.

– Emma, îi spun din prag. La ce bun? Nu-mi răspunde, așa că insist: Te epuizezi. Dormi puțin, te rog.

Inspectorul Bryant își freca mâinile între genunchi ca și când ar fi treierat grâu.

– Așadar, domnu’ Cranmer, mi-a spus, cu zâmbetul pregătit să-i invadeze chipul, când l-ați văzut ori l-ați auzit ultima oară pe amicul nostru domnu’ doctor, dacă pot cuteza să întreb?

Aceasta era întrebarea pentru care mă pregătisem zi și noapte în ultimele cinci săptămâni.

Nu i-am răspuns însă. Nu în acel moment. Hotărât să-i refuz puterea de a impune ritmul interogatoriului, am preferat să adopt un ton agreabil, potrivit cu atmosfera de sporovăială la gura sobei pe care o împărtășeam.

– Acum, când spuneți că nu avea nici o parteneră…, am obiectat.

– Da?

– Păi, pentru numele lui Dumnezeu, am spus râzând, Larry avea întotdeauna pe cineva, negreșit.

În clipa aceea, Luck a intervenit în discuție. Brutal. Era un tip care ori stătea țeapăn, ori sprinta, n-avea o viteză intermediară.

– Vreți să ziceți o femeie?

– De când îl cunosc a avut întotdeauna un harem, am zis. Nu-mi spuneți c-a apucat-o pe calea burlăciei la bătrânețe.

Bryant mi-a cumpănit vorbele.

– Asta e reputația care a ajuns înaintea lui la Bath, domnu’ Cranmer. Dar am descoperit că în realitate lucrurile nu stau chiar așa, nu, Oliver? Luck se tot încrunta la foc, așa că mustăciosul a continuat: Am stat de vorbă cu proprietăreasa lui pe îndelete, și am stat de vorbă cu colegii lui de la universitate. Confidențial. Firește, în stadiul ăsta timpuriu nu vrem să tulburăm apele. A tras aer în piept, făcându-mă să mă întreb ce proporție din comportamentul acela lugubru era împrumutată de la absurd de popularii lui omologi de la televizor. A reluat: Pentru început, imediat după ce și-a intrat în funcție la Bath, a fost întocmai cum spuneți dumneavoastră. Avea cârciumile lui preferate și le făcea ochi dulci studentelor drăguțe, și se pare că nu puține i-au căzut în mreje. Treptat însă, observăm o schimbare. Devine serios. Nu mai merge la petreceri. În multe seri nu e de găsit acasă. Uneori toată noaptea. Bea mai puțin. „Potolit e un cuvânt pe care martorii îl folosesc destul de des. „Cu un scop, de asemenea. În obiceiurile doctorului din ultima vreme e un mister pe care, ca s-o spun pe-a dreaptă, n-am reușit să-l deslușim.

„Se cheamă profesionalism", m-am gândit.

– Poate că în fine s-a maturizat, am zis senin, totuși cu mai multă pasiune decât aș fi vrut, deoarece capul prelung al lui Luck s-a întors să mă privească în timp ce lumina focului interpreta acorduri roșii și portocalii pe coardele gâtului lui.

– Din câte știm, singurul lui vizitator din ultimele douăsprezece luni este un domn străin cunoscut drept Profesorul, a urmat Bryant. Profesor de ce, n-am reușit să aflăm. Profesorul n-a stat niciodată mult, se pare că-și făcea apariția neanunțat, dar domnul doctor se bucura întotdeauna să-l vadă. Comandau un curry și niște beri, beau și niște scotch, spre sfârșit se auzeau râsete. Profesorul era el însuși un tip cum nu vezi pe toate drumurile, potrivit sursei noastre. Dormea pe canapea și pleca a doua zi. Avea numai o gentuță, era foarte autonom. Un motan vagabond, i-a zis. Proprietăreasa n-a aflat cum îl cheamă, doar Profesorul, „a venit domnul profesor". El și domnu’ doctor vorbeau într-o limbă foarte străină, adesea până târziu în noapte.

Am încuviințat din cap, încercând să afișez un interes politicos în locul fascinației pe care începuse să mi-o stârnească.

– Nu era rusă, proprietăreasa și-ar fi dat seama. Răposatul ei soț a fost ofițer de marină și a făcut un curs de rusă, așa că știe cum sună limba asta. Am verificat la universitate. Nici unul dintre oaspeții lor oficiali nu se potrivește descrierii. Profesorul venea neștiut de nimeni și pleca neștiut de nimeni.

Merg prin Hampstead Heath, acum cinci ani, cu Larry alături. Mergem prea repede. Întotdeauna facem așa când suntem împreună. În parcurile din Londra, în weekendurile petrecute în casa conspirativă a Biroului din Norfolk, mergem ca doi atleți care concurează chiar și în timpul liber.

– Ceceiev s-a convertit la curry, mă informează Larry. Timp de șase luni nenorocite m-a tot dăscălit că mielul e miel și sosurile sunt o chestie decadentă. Aseară ne-am dus la restaurant, la Viceregele Indiei, a înfulecat un vindaloo de pui și l-a descoperit pe Dumnezeu.

– Din cât se pare, era un tip mititel, dar voinic, spunea Bryant. Se apropia de cincizeci de ani, după părerea ei, păr negru pieptănat pe spate. Favoriți, o mustață deasă cu colțurile în jos. De obicei, purta o scurtă de aviator și pantofi de sport. Tenul, măsliniu, dar încă alb, zice ea. Cu ciupituri de vărsat. Un umor sec, făcea des cu ochiul. Nu ca alți profesori pe care-i cunoaște. Vi s-a aprins cumva becul?

– Mă tem că nu, am răspuns, refuzând să las becul să se aprindă – sau, mai precis, refuzând să-i văd lumina orbitoare.

– A mers până acolo încât să-l descrie drept spumos, nu-i așa, Oliver? Ne-am gândit că i-o fi picat cu tronc.

În loc să răspundă, Luck mi s-a adresat cu bruschețe:

– Ce limbi vorbește exact Pettifer, în afară de rusă?

– Exact nu știu, am zis, aducându-i o expresie de ne­plăcere pe față. E specialist în slavistică. Limbile sunt punctul lui forte, mai ales cele ale minorităților. Aveam impresia că le prindea din zbor. Cred că e și filolog.

– Are sânge slav, deci?

– Nu, din câte știu. Are fler.

– Ca dumneavoastră.

– Eu sunt sârguincios.

– Și Pettifer nu?

– N-are nevoie. V-am spus, are fler.

– Când a călătorit ultima oară în străinătate, din câte știți?

– Să călătorească? Dumnezeule, călătorea tot timpul! Pe vremuri, cel puțin. Era pasiunea lui. Cu cât un loc era mai dezagreabil, cu atât îi plăcea mai mult.

– Când a fost ultima oară?

„Pe 18 septembrie, m-am gândit. „Când altcândva? Ultima dată, ultima întâlnire clandestină, ultimul lui cuvânt.

– Ultima oară când a călătorit, vreți să spuneți? am zis. Mă tem că n-am nici o idee. Dacă m-aș aventura să ghicesc, ar însemna să vă induc în eroare. Nu puteți să verificați listele de pasageri și așa mai departe? Cre­deam că acum genul ăsta de informații sunt computerizate.

Luck i-a aruncat o privire lui Bryant. Bryant s-a uitat la mine cu zâmbetul întins până la limitele răbdării.

– Ei bine, domnu’ Cranmer, ce-ar fi să ne întoarcem la întrebarea mea inițială, mi-a spus cu o politețe la limita lingușirii. Când este problema, asta-i clar. Și ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră dacă în sfârșit ne-ați face părtași la secret și ne-ați spune când ați intrat ultima oară în contact cu bărbatul dispărut.

Pentru a doua oară, adevărul a fost pe cale să iasă la suprafață. „Contact?, am vrut să spun. „Contact, domnule Bryant? Acum cinci săptămâni, pe 18 septembrie, la lacul Priddy, domnule Bryant! Un contact de o intensitate pe care nu ți-ai putea-o imagina niciodată!

– Trebuie să fi fost la puțin timp după ce universitatea i-a oferit un post permanent, am răspuns. Era în culmea fericirii. Se săturase de colaborările pe termen scurt și de firimiturile pe care le câștiga din jurnalism. S-a repezit să-l înșface cu ambele mâini.

– Și? m-a îmboldit Luck, pentru care mitocănia era un semn de virtute.

– Și mi-a scris. Era maniac în privința scrierii de bilețele. Acela a fost ultimul nostru contact.

– În care ce spunea, mai precis? a vrut să știe Luck.

„În care spunea că Universitatea din Bath era exact la fel ca atunci când îl dusesem eu acolo: gri, îngrozitor de friguroasă și mirosind a pipi de pisică, i-am replicat în minte, simțind cum adevărul iarăși dădea în clocot. „Spunea că începuse să putrezească de la cap în jos, într-o lume fără credință sau anti-credință. Spunea că Universitatea din Bath era Lubianka fără râsete și că mă învinovățea pe mine, personal, pentru asta, ca de obi­cei. Semnat, Larry.

– În care spunea că primise scrisoarea oficială de numire, că era peste măsură de fericit și că trebuia să ne bucurăm și noi alături de el, am răspuns calm.

– Când s-a întâmplat asta, exact?

– Din păcate, nu țin minte datele, după cum v-am tot zis. Doar dacă e vorba de anii recoltelor de vin.

– Aveți scrisoarea?

– Nu păstrez niciodată corespondența veche.

– Dar i-ați răspuns.

– Pe loc. Dacă primesc o scrisoare personală, asta fac. Nu suport să am hârtii în tăvița de intrări.

– Presupun că aici se manifestă fostul funcționar public din dumneavoastră.

– Într-adevăr.

– Dar acum sunteți la pensie.

– Sunt oricum, numai la pensie nu, domnule Luck. În viața mea n-am fost atât de ocupat.

Bryant revenise cu zâmbetul și mustața lui cu cica­trice.

– Îmi închipui că vă referiți la variata și utila dumneavoastră muncă în folosul comunității. Mi s-a spus că domnu’ Cranmer e sfântul cartierului.

– Nu al cartierului. Al satului, l-am corectat liniștit.

– Salvăm biserica. Îi ajutăm pe vârstnici. Vacanțe la țară pentru copiii defavorizați de la oraș. Ne deschidem casa și domeniul, primind țărănimea din împrejurimi, spre beneficiul azilului local. Am fost impresionat, nu-i așa, Oliver?

– Foarte, a zis Luck.

– Prin urmare, când a fost ultima oară când v-ați întâlnit cu domnul doctor, față în față, lăsând la o parte mania lui pentru scris bilețele? a reluat Bryant.

Am șovăit. Anume.

– Acum trei luni? Patru? Cinci?

Îl invitam să aleagă.

– A fost aici, domnule? La Honeybrook?

– A venit aici, da.

– Cât de des, ați spune?

– Of, e greu de zis – cu Larry n-ai carte de oaspeți, dă buzna înăuntru, îi dai un ou în bucătărie, îl azvârli pe ușă –, în ultimii doi ani, hm, de vreo șase ori. Să zicem opt.

– Și chiar ultima oară?

– Încerc să mă gândesc. În iulie, probabil. Hotărâse­răm să curățăm mai devreme butoaiele de vin. Cel mai bun mod de a scăpa de Larry e să-l pui la muncă. A frecat o oră, a mâncat niște pâine cu brânză, a băut patru pahare cu gin tonic și a întins-o.

– În iulie, deci, a mormăit Bryant.

– Am spus. În iulie.

– Aveți o dată cumva? Ziua săptămânii, de pildă? Era în weekend?

– Da, trebuie să fi fost.

– De ce?

– Angajații nu erau aici.

– Parcă ați spus că „hotărâserăm să curățăm", domnule.

– Câțiva puști din blocurile sociale mă ajutau pentru o liră pe oră, am răspuns, din nou evitând cu delicatețe s-o menționez pe Emma.

– Vorbim despre mijlocul lui iulie, sau de început? Sau poate a fost mai spre sfârșit?

– Trebuie să fi fost pe la mijloc. M-am ridicat, poate ca să le arăt cât eram de destins, și am studiat ostentativ calendarul unui fabricant de sticle pe care Emma îl agățase lângă telefon. Iată, am zis. Tanti Madeline, din douăsprezece până în nouăsprezece. Bătrâna mea mătușă a stat la mine o săptămână. Larry trebuie să fi venit în weekendul acela. I-a ţinut companie.

N-o văzusem pe tanti Madeline de douăzeci de ani. Dar dacă aveau de gând să caute martori, preferam să se ducă la tanti Madeline și nu la Emma.

– Se spune, domnule Cranmer, a rostit Bryant cu șiretenie, că domnul doctor Pettifer folosea din abun­dență telefonul.

Am izbucnit într-un râs vioi. Intram în altă zonă întunecată, și aveam nevoie de toată siguranța pe care o puteam mobiliza.

– N-am nici o îndoială că se spune asta. Și pe bună dreptate.

– Vă revine ceva în minte, nu-i așa?

– Ah, da, cum să nu? Au fost vremuri când Larry putea să-ți transforme viața în iad dacă avea un tele­fon la îndemână. Te suna la orice oră din zi sau din noap­te. Nu te alegea anume, îi suna pe toți cei din cartea de telefon.

Am râs din nou, și Bryant a râs împreună cu mine, pe când puritanul Luck continua să se încrunte la flăcări.

– Cu toții știm un tip ca ăsta, nu-i așa, domnule? a spus Bryant. Negustori de dramă, le zic eu, cu tot respectul. Au o problemă – se ceartă cu iubitul sau iubita, oare ar trebui să cumpere casa asta nemaipomenită pe care au văzut-o de pe platforma autobuzului? – și nu-s mulțumiți decât după ce te trag și pe tine în bulboană. Ca să fiu sincer, cred că nevastă-mea e cea care-i atrage în gospodăria noastră. Eu, unul, n-am răbdare. Când a făcut-o pe ultima domnul doctor Pettifer?

– Ce să facă?

– O dramă, domnu’ Cranmer. O criză de nervi. O dambla, cum îi zic eu.

– Ah, de mult.

– E vorba iarăși de câteva luni?

Din nou m-am prefăcut că-mi scormoneam prin memorie. Sunt două reguli de aur ale supunerii la interogatoriu, și deja le încălcasem pe amândouă. Prima e să nu oferi voluntar detalii suplimentare. A doua este să nu spui niciodată o minciună directă dacă nu poți să te ții de ea până la capăt.

– Poate că, dacă ne-ați descrie natura dramei, am reuși să-i asociem o dată, nu-i așa? mi-a sugerat, pe tonul cuiva care propune un joc de familie.

Mă aflam într-o dilemă teribilă. În viața mea anterioară cu toții eram convinși că poliția, spre deosebire de noi, nu prea folosea microfoanele și interceptările telefonice. Așa-zisele lor investigații discrete se limitau la presarea vecinilor, comercianților și directorilor de bancă, fără să intre pe teritoriul supravegherii electronice, care ne era rezervat nouă. Sau așa credeam. Am decis să mă refugiez în trecutul îndepărtat.

– Din câte îmi amintesc, a fost atunci când Larry își lua un fel de adio public de la socialismul de stânga și voia ca prietenii lui să participe și ei, am zis.

Încă așezat lângă șemineu, Luck și-a dus o mână lungă la obraz, părând să-și calmeze o nevralgie.

– Despre socialismul rusesc e vorba? m-a întrebat cu vocea lui posacă.

– De orice fel vreți. Se deradicaliza – e cuvântul folosit de el – și avea nevoie ca prietenii să-l urmărească în cursul acestui proces.

– Când s-a întâmplat asta mai precis, domnu’ Cran­mer? m-a iscodit Bryant din cealaltă parte.

– Acum doi ani. Mai mulți. Încă își punea viața în ordine înainte de a candida pentru postul de la uni­versitate.

– Noiembrie ’92, a zis Luck.

– Poftim?

– Dacă vorbim despre renunțarea publică a domnului doctor la socialismul radical, vorbim despre articolul său intitulat „Moartea unui experiment", apărut în Socialist Review, numărul din noiembrie ’92. Domnul doctor își asocia decizia cu o analiză a ceea ce denumea continuumul subteran al expansionismului rusesc, indiferent că a fost sub drapelul țarist, comunist sau, ca acum, federal. De asemenea, se referea la recent descoperita ortodoxie morală a Occidentului, pe care o compara cu primele faze ale dogmei comuniste, însă fără idealismul fundamental. Vreo doi colegi de-ai săi de stânga din mediul academic au numit articolul acela un act cras de trădare. Și dumneavoastră?

– N-am avut nici o opinie.

– Ați discutat despre articol cu dânsul?

– Nu. L-am felicitat.

– De ce?

– Pentru că asta voia.

– Întotdeauna le spuneți oamenilor ce vor să audă?

– Dacă trebuie să-i fac pe plac unui tip care mă bate la cap, domnule Luck, și vreau să-mi văd de treabă, da, e foarte probabil să procedez astfel, am spus aruncând o privire spre ceasul meu francez din globul său de sticlă, însă Luck nu se lăsa descumpănit atât de ușor.

– Iar în noiembrie 1992, când Pettifer a scris acest articol faimos – cam pe atunci vă retrăgeați din activitatea dumneavoastră de la Londra, oricare va fi fost aceea, nu-i așa?

Nu mi-a plăcut că Luck făcea o paralelă între viețile noastre, iar tonul lui asertiv mă enerva de-a dreptul.

– Probabil.

– Erați de acord cu faptul că a renunțat la socialism?

– Vreți să vă spun ce opinii politice am, domnule Luck?

– Mă gândeam numai că trebuie să fi fost oarecum riscant pentru dumneavoastră să-l cunoașteți în timpul Războiului Rece. Dumneavoastră fiind un funcționar public, iar dânsul, pe atunci, după cum tocmai ați spus, un socialist revoluționar.

– N-am făcut nici un secret din faptul că-l cunoș­team pe domnul doctor Pettifer. Nu era nici o crimă că am fost colegi de an la universitate sau că am frecventat aceeași școală, deși păreți să vedeți lucrurile altfel. Cu siguranță, nu a reprezentat niciodată o problemă pentru departamentul meu.

– I-ați întâlnit vreodată prietenii din blocul sovietic? Vreunul dintre rușii, polonezii, cehii și așa mai departe cu care-și petrecea timpul?

Stau în camera de la etaj din casa noastră conspirativă din Shepherd Market, bând un pahar de adio cu consilierul (economic) Volodea Zorin, în realitate rezidentul-șef al serviciului rus de spionaj proaspăt restructurat. Este ultima dintre aceste întrevederi semioficiale. În trei săptămâni voi părăsi lumea secretă și toate mașinațiile ei. Zorin e un veteran al Războiului Rece cu gradul secret de colonel. Să-mi iau rămas-bun de la el înseamnă să-mi iau rămas-bun de la trecutul meu.

– Așadar, ce-o să faci cu restul vieții tale, prietene Timothy? mă întreabă.

– O să-l limitez, îi răspund. O să fac precum Rousseau. O să întorc spatele marilor concepte, o să-mi cultiv podgoria și-o să fac fapte bune în miniatură.

– O să ridici un Zid al Berlinului în jurul tău?

– Din păcate, Volodea, deja am unul. Unchiul Bob și-a plantat vița-de-vie într-o grădină înconjurată cu ziduri din secolul al optsprezecelea. E un loc perfect pentru îngheț și boli.

– Nu, domnul doctor Pettifer nu m-a prezentat nici unei persoane de genul acesta, am răspuns.

– V-a vorbit despre ei? Cine erau? Ce punea la cale cu ei? Își făceau reciproc servicii, aveau afaceri împreună?

– Afaceri? În nici un caz.

– Afaceri. Servicii reciproce. Tranzacții, a adăugat Luck subliniind amenințător cuvântul.

– Habar n-am la ce vă referiți. Nu, nu mi-a mențio­nat nimic de felul acesta. Nu, nu știu ce făceau împreună. Cel mai probabil, vorbeau în dodii. Rezolvau problemele întregii lumi în timp ce dădeau pe gât o sticlă după alta.

– Nu vă place de Pettifer, așa-i?

– Nici nu-mi place, nici nu-mi displace, domnule Luck. Nu sunt genul de om care să-i judece pe alții, cum păreți a fi dumneavoastră. E o veche cunoștință. În doze mici, mă amuză. Întotdeauna l-am privit așa.

– V-ați certat vreodată de-adevăratelea?

– Nici nu ne-am certat, nici n-am fost prieteni de-adevăratelea.

– V-a oferit vreodată Pettifer ceva în schimbul unui favor? Dumneavoastră fiind funcționar public. Sau fost. O cale pe care i-o puteați netezi, un pont, o recomandare pe care i-o puteați da?

Dacă Luck intenționa să mă scoată din fire, își dădea toată măsura talentului.

– Sugestia este cu totul nelalocul ei, i-am replicat. Aș putea la fel de bine să vă întreb dacă luați mită.

Din nou, cu o