Pe serviciul adversarului

De John le Carre

Nat, un veteran al Serviciului Secret de Informații din Marea Britanie, crede că anii săi de muncă în cadrul agenției s-au încheiat. Dar MI6 are alte planuri. Pentru a face față amenințărilor din ce în ce mai mari ale Centralei din Moscova, Nat este numit la conducerea Limanului, o subdirecție defunctă aflată sub egida Direcției Generale Londra, o groapă de gunoi pentru transfugii și informatorii de mâna a cincea. Însă Nat nu e doar un spion redutabil, ci și un împătimit jucător de badminton. Partidele sale săptămânale cu Ed, un tânăr singuratic și introvertit, care urăște Brexitul, pe Trump și își detestă jobul la o companie de media, îi oferă singurele momente de respiro de la noul loc de muncă. Ceea ce nu știe însă Nat este că tocmai Ed va declanșa un șir de întâmplări care-i vor conduce pe toți cei implicați într-un adevărat vârtej de evenimente cu ramificații politice internaționale. Pe serviciul adversarului este un portret lipsit de compromisuri al epocii noastre, plin de tensiune și de umor, un roman scris cu talentul și verva-i bine cunoscute de către cel mai mare cronicar al vremurilor noastre.

 

„Un exemplu de măiestrie narativă. O poveste clară, compactă, conținând cantitatea perfectă de răsturnări de situație și piste false. Loialități împărțite, mobiluri incerte, agenți ruși, conflicte birocratice interne, spioni blazați, birouri dărăpănate – toate ingredientele pe care le doriți și le așteptați de la un thriller marca John le Carré sunt reunite aici.“ THE TIMES

 

„Le Carré oferă o poveste demnă de epoca noastră, asezonată cu amestecul clasic de trădare, manevre cu secrete de stat și fragilitate umană înduioșătoare... Pe serviciul adversarului nimerește drept la țintă, atât la nivel psihologic, cât și politic; e o întruchipare desăvârșită a thrillerului britanic de spionaj de cea mai bună calitate.“ OBSERVER

 

„O carte substanțială, splendid scrisă, presărată cu o mulțime de surprize. Arta narativă ține de magie, iar le Carré este marele ei maestru.“ SPECTATOR

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 18 ian. 2021
• ISBN: 9786063370014

Previzualizare carte

1.png

Agent Running in the Field

John le Carré

Copyright © 2019 David Cornwell

Editura Litera

Tel.: [phone]

Mobil: 0770 408 924

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Pe serviciul adversarului

John le Carré

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Ovidiu Șerban

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidraşcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

le Carré, John

Pe serviciul adversarului / John le Carré; trad. din lb. engleză și note: Andreea Năstase. – Bucureşti: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-6816-5

ISBN EPUB 978-606-33-7001-4

I. Năstase, Andreea (trad.; note)

821.111

Pentru Jane

1

Întâlnirea noastră n-a fost aranjată. Nu de mine, nu de Ed, nu de vreuna dintre mâinile ascunse care-i trăgeau pesemne sforile. N-am fost marcat ca țintă. Ed n-a fost pus să mă abordeze. Nu eram observați nici pe ascuns, nici vizibil. El mi-a lansat o provocare sportivă. Eu am acceptat-o. Am jucat. N-a fost nici o uneltire, nici o conspirație, nici o complicitate. În viața mea sunt evenimente – e drept, doar câteva în ultima vreme – care nu admit decât o versiune. Întâlnirea noastră e un asemenea eveniment, pe care l-am descris la fel ori de câte ori m-au obligat s-o fac.

E sâmbătă seara. Sunt la clubul Athleticus din Batter­sea, unde ocup funcția fără noimă de secretar onorific, așezat comod pe un șezlong tapițat lângă piscina interioară. Sediul clubului este cavernos, cu tavanul înalt și căpriorii la vedere, amenajat într-o fostă fabrică de bere, cu piscina la un capăt și barul la celălalt, între ele aflându-se un coridor care duce la vestiare și dușuri.

Așa cum stau, cu fața la piscină, am o vedere oblică asupra barului. Dincolo de el se află intrarea în club, apoi holul, apoi ușa spre stradă. Prin urmare, nu pot să văd cine intră în club sau cine se învârte prin hol citind anunțurile, rezervând un teren ori înscriindu-se în registrul de jucători. La tejgheaua barului e animație. Câteva fete și cavalerii lor se stropesc cu apă și stau de vorbă chicotind.

Port costumul de badminton: pantaloni scurți, tricou cu mânecă lungă și o pereche nouă de bascheți. I-am cumpărat ca să-mi protejez glezna stângă, unde simt o durere constantă de când am umblat prin pădurile estoniene în urmă cu o lună. După o serie lungă de posturi în străinătate, mă bucur de o binemeritată ședere acasă. Peste viața mea profesională plutește un nor pe care mă străduiesc din răsputeri să nu-l bag în seamă. După toate probabilitățile, luni mi se va spune că postul meu dispare din cauza restrângerii de activitate. Ei bine, asta e, îmi tot repet. Mi-am început al patruzeci și șaptelea an de viață, am avut o carieră frumoasă, știam că așa urma să se întâmple, deci n-am motive să mă plâng.

Așadar, cu atât mai consolator e gândul că, în ciuda înaintării în vârstă și a gleznei cu probleme, continui să domin autoritar clasamentul clubului; chiar sâmbăta trecută mi-am confirmat titlul la simplu împotriva unui adversar talentat și mai tânăr. În general, probele de simplu sunt considerate apanajul puștilor agili de douăzeci și ceva de ani, dar până acum m-am ținut tare. Azi, în conformitate cu tradiția clubului, am susținut o partidă amicală cu campionul clubului rival de pe celălalt mal al fluviului, din Chelsea. Acum, încă marcat de atmosfera luptei, adversarul meu, un avocat indian tânăr, ambițios, cu alură sportivă, stă lângă mine cu un pahar de bere în mână. Am fost într-o situație grea până la ultimele puncte, când experiența și un pic de noroc au întors soarta în favoarea mea. Poate că aceste detalii explică într-o oarecare măsură de ce eram într-o dispoziție mărinimoasă atunci când Ed și-a lansat provocarea, nutrind sentimentul, chiar și efemer, că există viață și după concediere.

Purtam o discuție amicală cu învinsul meu de mai devreme. Subiectul, țin minte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, era legat de tații noștri. S-a vădit că amândoi fuseseră jucători entuziaști de badminton. Al lui fusese vicecampionul Indiei. Al meu, preț de un sezon glorios, fusese campionul armatei britanice din Singapore. Pe când le comparam realizările în această manieră amuzantă, am observat că Alice, recepționera și contabila noastră de origine caraibă, se îndrepta spre mine în compania unui tânăr foarte înalt și totuși fără trăsături deosebite. Alice are șaizeci de ani, e trupeșă și cu toane și tot timpul pare să n-aibă destul aer. Noi doi ne numărăm printre cei mai vechi membri ai clubului, eu ca jucător, ea ca angajată. În orice colț al lumii m-aș fi găsit la post, niciodată nu uitam să ne trimitem felicitări de Crăciun. Ale mele erau bășcălioase, ale ei erau sobre, cu o aură de sfințenie. Când afirm că se îndreptau spre mine, vreau să spun că, întrucât cei doi mă atacau din spate, cu Alice conducând formațiunea, întâi trebuiau să avanseze, apoi să se întoarcă în direcția mea, ceea ce, în mod comic, au izbutit să facă la unison.

– Domnu’ Sir Nat, domnule, anunță Alice cu mare pompă. De obicei mă numește Lord Nat, dar în seara asta sunt un simplu cavaler. Tânărul ăsta foarte chipeș și politicos dorește să stea de vorbă cu Domnia Voastră între patru ochi, patru și-atât, continuă ea. Da’ nu vrea să vă tulbure taman când vă savurați clipa de glorie. Îl cheamă Ed. Ed, salută-l pe Nat.

Preț de un moment pe care mi-l amintesc foarte lung, Ed, ochelaristul de un metru nouăzeci, stângaci, cu un aer de singurătate și un zâmbet jenat, rămâne la doi pași în spatele ei. Țin minte că două surse de lu­mină i se întâlneau pe figură: neonul portocaliu de la bar, care-i dădea o aură celestă, și, în spatele lui, lumi­nile de la piscină, care-i lărgeau silueta.

Face un pas în față și devine real. Doi pași mari, greoi, stângul, dreptul, stop. Alice se face nevăzută. Îl aștept să vorbească. Îmi potrivesc trăsăturile într-un zâmbet răbdător. Cel puțin un metru nouăzeci, părul negru și ciufulit, ochi căprui mari, studioși, cărora ochelarii le dau un aspect eteric, și genul de pantaloni albi până la genunchi pe care-i poartă mai curând pasionații de iahting sau fiii bogătașilor din Boston. Vârsta, cam douăzeci și cinci de ani, dar cu trăsăturile acelea de student veșnic ar putea foarte bine să aibă mai puțin sau mai mult.

– Domnule? rostește în cele din urmă, dar nu întru totul respectuos.

– Nat, dacă nu te superi, îl corectez cu un nou zâmbet.

Îmi absoarbe replica. „Nat." Se gândește. Strâmbă din nasul ca un cioc.

– Eu sunt Ed, spune, făcându-mi hatârul de a repeta informația dată de Alice.

În Anglia în care m-am întors de curând, nimeni nu are un nume de familie.

– Ei bine, salut, Ed, îi zic vesel. Ce pot să fac pentru tine?

O altă pauză cât timp reflectează la asta. Apoi izbucnește, de parcă vorbele i-ar scăpa din țarcul unde au fost închise:

– Vreau să joc cu dumneata, bine? Ești campionul. Faza e că de-abia m-am înscris în club. Săptămâna trecută. Da. M-am trecut pe listă, sigur, dar să urci pe lista aia îți ia luni întregi, la dracu’! Tace cât se uită la noi, întâi la adversarul meu afabil, apoi la mine. Uite ce-i, reia peste câteva clipe, încercând să mă lămurească, deși n-am arătat nici o opoziție. Nu cunosc protocolul clubului, da? – vocea i se ridică indignată. Dar nu-i din vina mea. Am întrebat-o pe Alice, iar ea mi-a zis: „Întreabă-l tu, n-o să te muște". Așa că întreb. În caz că ar fi necesare explicații suplimentare, adaugă: Te-am văzut jucând, bine? Și am bătut vreo doi tipi pe care i-ai bătut. Și unul sau doi care te-au bătut. Sunt destul de sigur că-ți pot oferi o partidă faină. Da. O partidă faină de tot.

Iar vocea lui, din care am acum un eșantion suficient? Nu sunt un practicant prea versat al vechii tradiții britanice de a ne situa compatrioții pe scara socială în funcție de dicția lor, întrucât mi-am petrecut mare parte din viață în străinătate, dar dacă ar fi să judece fiica mea, Stephanie, o luptătoare înverșunată pentru egalitate, verdictul ar fi probabil că dicția lui Ed e aproape în regulă, însemnând că nu există dovezi directe ale unei educații private.

– Pot să te întreb unde joci, Ed?

Întrebarea e standard în rândul membrilor clubului.

– Peste tot. Oriunde găsesc un adversar ca lumea. Da. Apoi, de parcă s-ar mai fi gândit: Și, la un moment dat, am auzit că ești membru aici. Unele cluburi te lasă să plătești la partidă. Nu și ăsta. Aici, întâi trebuie să devii membru. După mine, e o escrocherie. Așa că m-am înscris. Pizda mă-sii, îți iau și pielea de pe tine, dar merită.

– Îmi pare rău că a trebuit să plătești atât, Ed, îi răspund cât mai amabil cu putință, punând înjurătura pe seama nervozității. Dar dacă vrei să facem o partidă, n-am nimic împotrivă, adaug, remarcând că discuțiile de la bar încep să se stingă și capetele se întorc spre noi. Hai să stabilim o dată cândva. Mi-ar face plăcere.

Lui Ed nu-i face nici o plăcere răspunsul meu vag.

– Deci când ți-ar conveni? Concret, adică. Nu doar cândva, insistă, ceea ce-i aduce dinspre bar un hohot de râs – care, dacă e să mă iau după încruntătura lui, îl irită.

– Păi, nu pot săptămâna asta, nici cea viitoare, îi spun fără să fie nevoie să mint. Am niște treburi im­por­tante. De fapt, o vacanță de familie de mult amânată, închei, sperând să obțin un zâmbet, dar alegându-mă cu o privire țeapănă.

– Și când te întorci?

– De sâmbătă într-o săptămână, dacă nu ne rupem nimic. Mergem la schi.

– Unde?

– În Franța. Lângă Megève. Schiezi?

– Am schiat în Bavaria. Ce zici de duminica de după?

– Mă tem că va trebui să fie într-o zi de lucru, Ed, îi spun ferm.

Weekendurile în familie sunt sacrosancte, acum, că Prue și cu mine le putem petrece împreună. Azi e o excepție rară.

– Deci într-o zi de lucru începând de luni peste două săptămâni, da? Care? Alege-ți una. Zi tu. Pentru mine nu-i nici o problemă.

– Probabil că luni mi-ar conveni cel mai bine, îi sugerez, gândindu-mă că în serile de luni Prue își desfășoară activitățile pro bono la cabinetul ei.

– Perfect, de luni în două săptămâni. La șase? La șapte? Când?

– Păi, la cât vrei tu. Planurile mele sunt destul de vagi, îi spun – probabil că în momentul acela o să fiu deja șomer.

– Uneori mă țin mai mult la slujbă lunea, oftează el părând nemulțumit. Ce zici de opt? La opt e bine?

– La opt e foarte bine.

– Terenul unu e în regulă dacă-l pot obține? Alice spune că nu le place să dea terenurile pentru meciurile de simplu, dar cu tine nu se pune.

– Orice teren e în regulă, Ed, îl asigur în râsetele și aplauzele celor de la bar, probabil pentru stăruința lui.

Facem schimb de numere de mobil, întotdeauna o mică dilemă. Îi dau numărul de acasă și-i sugerez să-mi dea un mesaj dacă apare vreo problemă. Îmi cere același lucru.

– A, și, Nat? – cu o îmblânzire bruscă a vocii prea agitate.

– Ce-i?

– Îți urez o vacanță grozavă cu familia, bine? Apoi, în caz că uitasem: De luni în două săptămâni, deci. La opt. Aici.

De acum toată lumea râde sau bate din palme când Ed, cu o fluturare nonșalantă, deșirată a întregului braț drept, își ia rămas-bun și pornește cu pas săltăreț spre vestiarul bărbaților.

– Îl știe careva? întreb, dându-mi seama că incon­știent m-am răsucit ca să-l urmăresc plecând.

Clătinări din cap. „Ne pare rău, amice."

– L-a văzut careva jucând?

„Ne pare rău."

Îmi conduc adversarul de la clubul din Chelsea până în hol, iar pe drumul de întoarcere spre vestiar îmi vâr capul în biroul administrativ. Alice e aplecată peste tastatura computerului.

– Ed și mai cum? o întreb.

– Shannon, intonează ea fără să ridice capul. Edward Stanley. S-a înscris ca membru pentru partidele de simplu. Achită prin plăți lunare planificate.

– Ocupația?

– Domnu’ Shannon e cercetător de felul lui. Pe cine cercetează, n-a zis. Ce anume cercetează, n-a zis nici asta.

– Adresa?

– Hoxton, în Hackney. Tot acolo stau și cele două surori ale mele și vară-mea Amy.

– Vârsta?

– Domnu’ Shannon nu e eligibil pentru tariful de membru junior. Cu cât nu e eligibil, asta n-a zis. Tot ce știu e că tare trebuie să mai vrea să joace cu tine, dacă umblă cu bicicleta prin toată Londra numai ca să-l înfrunte pe Campionul Sudului. A auzit de tine, iar acum vine să-ți facă felul, așa cum i-a făcut David lui Goliat.

– A spus el asta?

– Ce n-a zis am ghicit eu cu mintea mea. Ești campion la simplu de prea multă vreme pentru vârsta ta, Nat, precum Goliat. Vrei să știi cine-s mămica și tăticul lui? Cât are de plătit la ipotecă? Cât a stat la pușcărie?

– Noapte bună, Alice. Și mersi.

– Noapte bună și ție, Nat. Și nu uita să-i transmiți lui Prue toată dragostea mea. Să nu te-apuci să te îngrijorezi în privința puștiului. O să-l pui la punct, așa cum faci cu toți înfumurații ăștia cu caș la gură.

2

Dacă acesta ar fi un raport oficial, aș începe cu numele complet al lui Ed, numele părinților, locul și data nașterii, ocupația, religia, originea rasială, orientarea sexuală și toate celelalte date esențiale care lipseau din computerul lui Alice. Așa însă, o să încep cu informațiile despre mine.

Am fost botezat Anatoli, nume anglicizat ulterior în Nathaniel, Nat pe scurt. Am un metru șaptezeci și opt, sunt mereu perfect bărbierit, părul grizonant îmi crește în smocuri, sunt căsătorit cu Prudence, parteneră miloasă din fire la o veche firmă de avocatură din City, ocupându-se cu chestiuni juridice generale, dar mai ales cu cazuri pro bono.

Am o siluetă subțiratică, Prue preferă să mă descrie drept suplu și musculos. Îmi plac toate sporturile. Pe lângă badminton, fac jogging și merg o dată pe săptămână la o sală de forță care nu e deschisă publicului larg. Posed un farmec brut și personalitatea accesibilă a unui om de lume. Ca înfățișare și comportament, sunt un arhetip britanic, capabil să argumenteze fluent și persuasiv pe termen scurt. Mă adaptez împrejurărilor și nu am scrupule morale de neînvins. Pot fi irascibil și nu sunt în nici un caz imun la farmecele feminine. Nu sunt din fire adaptat pentru munca de birou sau viața sedentară, ceea ce e puțin zis. Pot fi încăpățânat și nu reacționez favorabil la măsurile de disciplină, ceea ce poate fi deopotrivă un defect și o calitate.

Citez din rapoartele confidențiale ale fostului meu angajator cu privire la activitatea și comportamentul meu general din ultimii douăzeci și cinci de ani. De asemenea, veți dori să aflați că la nevoie pot dovedi duritatea necesară, deși nu se specifică la cererea cui și în ce grad. În schimb, am o atitudine relaxată și o fire afabilă care inspiră încredere.

La un nivel mai concret, sunt cetățean britanic cu origine mixtă, fără frați sau surori, născut la Paris, în momentul concepției tata fiind un maior sărac din Gărzile Scoțiene detașat la cartierul general NATO din Fontainebleau, iar mama, fiica unui mărunt nobil rus alb ce locuia la Paris. Când spun „rus alb" trebuie să adaug și o cantitate importantă de sânge german de pe partea bunicului dinspre mamă, pe care ea o invoca sau o nega după cum îi venea cheful. Potrivit legendei, cei doi s-au cunoscut la o recepție dată de ultimele rămășițe ale autointitulatului guvern rus în exil; pe atunci mama încă se prezenta drept studentă la arte, iar tata se apropia de patruzeci de ani. A doua zi dimineață erau deja logodiți, sau cel puțin așa povestea mama, și, ținând cont de alte episoade din viața ei, n-am motive să-i pun relatarea la îndoială. Când tata a plecat din armată – trecere în rezervă grăbită de faptul că avea deja o soție și alte obligații –, tânărul cuplu s-a stabilit în suburbia pariziană Neuilly, într-o casă albă drăguță pusă la dispoziție de bunicii mei din partea mamei. Acolo m-am născut eu în scurt timp, îngăduindu-i mamei să caute alte distracții.

Am lăsat-o la urmă pe iubita mea profesoară de limbi străine, dădacă și guvernantă de facto, Madame Galina, o persoană maiestuoasă și înțeleaptă, presupusă contesă din regiunea Volgăi care pretindea că prin vene îi curgea sângele Romanovilor. Cum a ajuns ea în zăpăceala din casa noastră nu mi-e clar, cred că era fosta amantă a unui străunchi din partea mamei, care, după ce a fugit din Leningrad, cum se numea pe atunci, și a făcut iar avere ca negustor de artă, și-a dedicat viața achizițiilor de femei frumoase.

Madame Galina avea cincizeci de ani bătuți pe muchie când și-a făcut apariția la noi, foarte dolofană, dar cu un zâmbet de pisicuță. Purta rochii lungi dintr-o mătase neagră foșnitoare și-și făcea singură pălăriile; locuia în cele două camere de la mansardă împreună cu toate posesiunile ei de pe lumea asta: gramofonul, icoanele, un tablou foarte întunecat cu Fecioara despre care insista că fusese pictat de Leonardo și nenumărate cutii cu scrisori vechi și fotografii ale unor prințișori și prințese înconjurate de câini și servitori în zăpadă.

Pe locul al doilea după bunăstarea mea, marea pasiune a lui Madame Galina o reprezentau limbile, dintre care vorbea câteva. Abia ajunsesem să stăpânesc rudimentele ortografiei engleze, când ea mă bătea la cap cu scrierea chirilică. Lecturile la culcare constau din aceeași poveste pentru copii, în fiecare seară în altă limbă. La reuniunile comunității tot mai restrânse de urmași ai rușilor albi și exilați din Uniunea Sovietică dădeam reprezentații pe post de copil-minune poliglot. Se spune că vorbesc rusa cu intonație franceză, franceza cu intonație rusească și germana cu un amestec din cele două. Pe de altă parte, engleza mea rămâne cea moștenită de la tata. Mi se spune că am chiar și cadența lui scoțiană, totuși fără mugetul alcoolic care-i însoțea frazele.

Când aveam doisprezece ani, tata a fost biruit de cancer și melancolie; cu ajutorul lui Madame Galina m-am ocupat de nevoile lui de pe patul de moarte, mama fiind prinsă într-o relație cu cel mai bogat dintre admiratorii ei, un negustor de arme belgian pentru care n-aveam nici cel mai mic respect. În triunghiul stingher care s-a constituit după dispariția tatei am fost etichetat drept cantitate în surplus și trimis la frontiera scoțiană, urmând să fiu încartiruit în peri­oada vacanțelor cu o mătușă ursuză din partea tatei și în timpul școlii la un internat spartan din Highlands. În ciuda eforturilor susținute ale școlii de a nu mă instrui în nici o materie de studiu, am fost admis la o universitate din Midlands, în plină zonă industrială, unde am făcut primii pași stângaci în compania sexului feminin și am obținut cu greu media de absolvire în slavistică.

În ultimii douăzeci și cinci de ani am fost un membru activ al Serviciului Secret de Informații din Marea Britanie – pentru inițiați, Biroul.

Chiar și astăzi, recrutarea mea pare să fi fost predestinată, deoarece nu-mi amintesc să fi avut în vedere o altă carieră sau să-mi fi dorit una, poate în afară de badminton sau alpinismul în Cairngorms. Din momentul în care profesorul meu coordonator de la universitate m-a întrebat timid, la un pahar de vin alb cald, dacă mă gândisem vreodată să fac ceva „foarte discret pentru țara ta", inima mi-a tresărit a recunoaștere și mintea mi s-a întors într-un apartament întunecat din Saint-Germain unde mersesem cu Madame Galina în fiecare duminică până la moartea tatei. Acolo simțisem primele emoții ca martor al conspirației antibolșevice, ascultând cum verișorii mei vitregi, unchii prin alianță și strămătușile cu ochi holbați șopteau mesaje din patria unde foarte puțini dintre ei puseseră piciorul – înainte de a-mi remarca prezența și de a-mi cere să jur că voi păstra secretul, indiferent dacă înțelesesem sau nu secretul pe care n-ar fi trebuit să-l aud. Tot acolo am dobândit și fascinația pentru Marele Urs al cărui sânge îl împărtășeam, pentru diversitatea și imensitatea lui și pentru căile lui de nepătruns.

O scrisoare cu aspect banal se ițește din cutia poș­tală, invitându-mă să mă prezint la clădirea cu portic de lângă Palatul Buckingham. Din spatele unui birou cât o turelă de tanc, un amiral în retragere din Royal Navy mă întreabă ce sporturi practic. Îi spun de badminton, ceea ce-l impresionează vizibil.

– Știi că am jucat badminton cu răposatul tău tată în Singapore și că m-a zdrobit pur și simplu?

– Nu, nu știam, îi spun, întrebându-mă dacă ar trebui să-i cer scuze în numele tatei.

Trebuie să mai fi vorbit și despre alte lucruri, dar nu țin minte nici un detaliu.

– Și unde e înmormântat bătrânul? vrea să știe când mă pregătesc de plecare.

– La Paris, domnule amiral.

– Ah, bine. Succes!

Mi se ordonă să mă prezint la gara Bodmin Parkway ținând în mână un exemplar al revistei Spectator de săptămâna trecută. Descoperind că toate exemplarele nevândute au fost returnate către distribuitor, fur unul dintr-o bibliotecă de cartier. Un bărbat cu pălărie verde mă întreabă când pleacă următorul tren spre Camborne. Îi răspund că nu-l pot lămuri, deoarece eu merg la Didcot. Îl urmăresc de la distanță până în parcare, unde așteaptă o camionetă albă. După trei zile de întrebări enigmatice și cine somptuoase unde-mi sunt testate calitățile sociale și rezistența la alcool, sunt convocat în fața consiliului reunit.

– Așadar, Nat, spune o doamnă cu părul sur așezată în mijlocul mesei. Acum, că ți-am pus toate întrebările despre tine, e vreo întrebare pe care ai vrea să ne-o pui nouă?

– Adevărul e că ar fi una, îi răspund după un moment de prefăcută reflecție. M-ați întrebat dacă vă puteți bizui pe loialitatea mea, dar eu mă pot bizui pe a dumneavoastră?

Zâmbește, și în scurt timp toată lumea din jurul mesei zâmbește la unison: același zâmbet introvertit, inteligent, trist, care este lucrul cel mai apropiat de un semnal de recunoaștere pe care-l poate oferi Serviciul.

Descurcăreț sub presiune. Agresiune latentă de nivel bun. Recomandat.

În aceeași lună în care am efectuat cursul de introducere în misterele culegerii informațiilor am avut norocul să fac cunoștință cu Prudence, viitoarea mea soție. Prima noastră întâlnire n-a fost promițătoare. La moartea tatei, un regiment întreg de schelete evadaseră din dulapul familial. Frați și surori vitrege de care nu auzisem niciodată revendicau o avere care în ultimii paisprezece ani fusese supusă disputelor, proceselor și jafului de către fiduciarii scoțieni. Un prieten mi-a recomandat o firmă de avocatură din City. După cinci minute în care mi-a ascultat necazurile, asociatul senior a apăsat un buton.

– Una dintre cele mai bune avocate ale noastre, m-a asigurat el.

Ușa s-a deschis, iar o femeie de vârsta mea a intrat în birou. Purta un taior negru descurajant, tipic pentru mediul judiciar, ochelari de guvernantă severă și bocanci grei, militari, în picioarele foarte mici. Ne-am strâns mâinile. Fără să-mi mai arunce o privire, s-a îndreptat bocănind pe pardoseală spre un cubiculum pe a cărui sticlă jivrată scria „Dra P. Stoneway LLB¹".

Ne-am așezat față în față, ea își dă după urechi părul castaniu cu un gest ferm și scoate un caiet de notițe cu foi galbene dintr-un sertar.

– Profesiunea dumneavoastră? mă întreabă.

– Membru al Serviciului Extern al Maiestății Sale, îi răspund și, dintr-un motiv necunoscut, roșesc.

După asta îmi aduc aminte de spatele ei țeapăn, bărbia hotărâtă și raza de soare rătăcită care i se juca în puful de pe obraji în timp ce-i enumeram detalii sordide din saga familiei noastre.

– Vă pot tutui? mă întreabă la sfârșitul primei noastre întrevederi.

„Poate."

– Mie mi se zice Prue, mă informează, și stabilim o întâlnire peste două săptămâni, când, cu aceeași voce impasibilă, îmi comunică rezultatul cercetărilor ei: Trebuie să-ți spun, Nat, că dacă toate activele în dispută din averea răposatului tău tată ți-ar fi date mâine, n-ai avea suficiente fonduri nici măcar ca să plătești onorariul firmei mele, darămite să achiți sumele care-ți sunt pretinse de rude. Totuși, continuă ea nelăsându-mi timp să-i zic că n-o s-o mai deranjez, avem o prevedere conform căreia ne putem ocupa gratuit de cazurile dificile și meritorii. Și sunt încântată să te informez că în această categorie se încadrează și cazul tău.

Îmi cere o nouă întrevedere peste o săptămână, dar sunt obligat s-o amân. Trebuie infiltrat un agent leton într-o bază de transmisiuni de-a Armatei Roșii