Camerista

De Nita Prose

Tânăra cameristă Molly Gray rămâne singură pe lume, după moartea bunicii sale. La serviciu, s-a obișnuit să treacă neobservată atunci când șterge praful, mizeria și secretele lăsate în urmă de oaspeții prestigiosului hotel unde lucrează. La urma urmei, e doar o cameristă – de ce i-ar acorda cineva atenție?

Dar Molly intră brusc în lumina reflectoarelor după ce îl descoperă pe unul dintre clienții hotelului mort în patul său. O problemă pe care nu o poți șterge, pur și simplu, cu buretele. Din acest moment, în timp ce se trezește prinsă, fără voia ei, în cursa pentru aflarea adevărului și pe măsură ce dezleagă misterele de la Regency Grand Hotel, își descoperă o forță lăuntrică pe care nu știa că o are. Ce-i drept, e doar o cameristă – dar oare nu tocmai asta o face să vadă lucruri pe care toți ceilalți le trec cu vederea?

Captivant, fermecător și având în centru un personaj cu totul original, romanul Camerista ne învață că oricine merită să fie privit și remarcat și că adevărul nu este mereu în alb și negru, ci uneori se ascunde undeva la mijloc, în zonele gri, prăfuite și tenebroase.



„Un roman de debut fabulos, scris cu multă iscusință de Nita Prose. Mi-a plăcut să urmăresc lupta lui Molly pentru a da un sens lumii și i-am aplaudat pe cei care i-au arătat bunăvoință. Camerista este o încântare de la început până la sfârșit.“ Jill Mansell

„Cea mai fermecătoare, originală și nuanțată carte pe care o veți citi anul acesta. Camerista reușește să fie în același timp misterioasă, plină de forță și înduioșătoare, iar Molly este un personaj pe care îl veți iubi cu înverșunare. Nita Prose este un talent exploziv, iar Camerista, o capodoperă unică, ce sfidează etichetele.“ Laurie Elizabeth Flynn

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 feb. 2022
• ISBN: 9786063387036

Previzualizare carte

Prolog

Eu sunt camerista ta. Eu sunt cea care face curat în camera ta de hotel, cea care intră ca o fantomă când tu umbli brambura pe timpul zilei, fără nici o grijă la ce ai lăsat în urmă, la mizerie, sau la ceea ce aș putea observa în lipsa ta.

Eu sunt cea care îți golește coșul de gunoi, aruncând chitanțele pe care nu vrei să le descopere altcineva. Eu sunt cea care îți schimbă așternuturile, care poate să își dea seama dacă ai dormit în ele și dacă ai fost singur sau nu în seara precedentă. Eu sunt cea care îți așază frumos pantofii lângă ușă, care îți umflă pernele și găsește fire de păr rătăcite pe ele. Ale tale? Probabil că nu. Eu sunt cea care curăță după ce ai băut prea mult și murdărești capacul de la toaletă, sau mai rău.

Când îmi termin treaba, îți las camera imaculată. Patul tău e perfect făcut, cu patru perne pufoase, de parcă nimeni niciodată nu s-ar fi întins acolo. Praful și murdăria pe care le-ai lăsat în urmă au fost aspirate și date uitării. Oglinda ta lustruită îți reflectă expresia de inocență. De parcă nu ai fost niciodată aici. De parcă toată murdăria ta, toate minciunile și înșelăciunile tale au fost șterse.

Eu sunt camerista ta. Știu foarte multe despre tine. Dar, dacă stai să te gândești: ce știi tu despre mine?

LUNI

1

Îmi dau prea bine seama că numele meu este ridicol. Nu a fost ridicol înainte să accept această slujbă, cu patru ani în urmă. Sunt cameristă la Regency Grand Hotel, iar numele meu este Molly. Molly Maid¹. O glumă. Înainte să accept slujba, Molly era doar un nume pe care mi l-a dat mama mea, care m-a părăsit cu atât de mult timp în urmă încât nu am nici o amintire cu ea, doar câteva fotografii și poveștile lui Buni. Buni spunea că mamei i se păruse că Molly ar fi un nume drăguț pentru o fată, că evocă obraji ca mărul și codițe, însă nu a fost cazul meu. Eu am un păr întunecat, drept, pe care îl țin prins într-un coc strâns, simplu. Îl port cu cărare pe mijloc – fix pe mijloc. Îl pieptăn și îl netezesc cu grijă. Îmi plac lucrurile simple și curate.

Am pomeții ascuțiți și pielea palidă, iar oamenii se minunează uneori când mă văd, iar eu nu știu de ce. Sunt la fel de albă ca așternuturile pe care le adun și le așez, le adun și le așez, cât e ziua de lungă, în cele peste douăzeci de camere pe care le pregătesc pentru stimații oaspeți de la Regency Grand, un hotel rafinat, de cinci stele, care se mândrește cu „eleganța sofisticată și un decor adecvat pentru epoca modernă".

Nu m-am gândit niciodată în viața mea că voi de­ține o poziție atât de importantă într-un hotel de lux. Știu că alții gândesc diferit, că o cameristă este o persoană neînsemnată. Știu că toți trebuie să aspirăm să fim doctori, avocați și magnați imobiliari. Dar nu e cazul meu. Sunt atât de mulțumită de slujba mea, încât mă ciupesc în fiecare zi. Chiar o fac. Mai ales acum, de când n-o mai am pe Buni. Fără ea, casa nu mai e casă. Mi se pare că apartamentul pe care îl împărțeam și-a pierdut orice urmă de culoare. Dar în momentul în care intru în hotelul Regency Grand, lumea capătă nuanțe strălucitoare.

Pe când îmi așez mâna pe balustrada lucioasă, de alamă, și urc treptele stacojii care duc la porticul maiestuos al hotelului, mă simt ca Dorothy intrând în Oz. Împing ușile rotative sclipitoare și mă văd oglindită în sticlă, așa cum sunt eu cu adevărat – părul meu întunecat și înfățișarea palidă sunt omniprezente, dar obrajii prind din nou culoare, iar rațiunea mea de a fi este încă o dată restabilită.

După ce trec de uși, de obicei mă opresc pentru a admira grandoarea foaierului. Nu își pierde niciodată strălucirea. Nu devine niciodată monoton sau prăfuit. Culorile sale nu se estompează și nu se decolorează niciodată. Este binecuvântat să rămână neschimbat în fiecare zi. Recepția este în stânga, cu blatul de culoarea obsidianului și recepționerii îmbrăcați elegant, în alb și negru, ca niște pinguini. Iar apoi este foaierul în sine, amplu, în formă de potcoavă, cu podelele de marmură fină, italienească, radioase, de un alb imaculat, atrăgând privirile sus, spre terasa de la etajul al doilea. Îți atrag atenția bogatele ornamente în stil Art Deco ale terasei și scara impozantă din marmură, care te duce acolo, cu balustradele strălucitoare și opulente, șerpi care se răsucesc în sus spre sfere aurii ținute nemișcate în fălci de alamă. Deseori, oaspeții vor sta în dreptul balustradei, cu mâinile odihnindu-se pe unul din stâlpii sclipitori, urmărind scena glorioasă de dedesubt – hamalii mergând în zigzag, trăgând după ei valize, oaspeții relaxându-se în fotolii somptuoase sau cupluri ghemuite pe canapelele pentru două persoane, de culoarea smaraldului, cu secretele lor absorbite în adâncul catifelei pufoase.

Dar poate că ceea ce îmi place cel mai mult la foaier este senzația olfactivă, acea primă inspirație intensă la începutul fiecărei ture, când trag adânc în piept mirosul hotelului – melanjul parfumurilor fine ale doamnelor, moscul întunecat al fotoliilor din piele, nota înțepătoare de lămâie a produselor de lustruire care sunt folosite de două ori pe zi pe podelele de marmură strălucitoare. Este însăși mireasma sufletului. Este însăși aroma vieții.

În fiecare zi, când ajung la muncă la Regency Grand, mă simt din nou vie, o parte din țesătura lucrurilor, din splendoarea și culoarea lor. Sunt o parte a structurii, un pătrat unic, strălucitor, integrat în tapiserie.

Buni obișnuia să spună: „Dacă îți place munca pe care o faci, nu vei lucra nici o zi din viața ta". Și avea dreptate. Fiecare zi de muncă este o bucurie pentru mine. M-am născut să fac munca aceasta. Îmi place nespus să fac curat, îmi plac nespus căruciorul meu de cameristă și uniforma mea.

Nimic nu se compară cu un cărucior perfect aprovizionat, dimineața devreme. Este, în umila mea opinie, un corn al abundenței în materie de mărinimie și frumusețe. Cutiile micuțe cu săpunuri în ambalaje fine, mirosind a flori de portocal, sticluțele de șampon de la Crabtree & Evelyn, cutiile de șervețele înghesuite, rolele de hârtie igienică în folie de protecție, prosoapele albe, de trei mărimi – de baie, de mâini și de față – și teancurile de milieuri pentru tăvile de servire a ceaiului și cafelei. Și ultimul, dar nu cel din urmă, setul de curățare, care include un pămătuf pentru praf, un lac de mobilă cu aromă de lămâie, saci de gunoi antiseptici, ușor parfumați, precum și o gamă impresionantă de solvenți și dezinfectanți în sticle cu pulverizator, toate aliniate și pregătite să combată orice pată, fie ea de cafea, de vomă sau chiar și de sânge. Un cărucior încărcat cu produse de menaj este un miracol sanitar portabil; este un curățător pe roți. Și așa cum am mai spus, e ceva frumos.

Și uniforma mea. Dacă ar trebui să aleg între uniforma și căruciorul meu, nu cred că aș putea. Uniforma este libertatea mea. Este o imbatabilă pelerină invizibilă. La Regency Grand, este curățată în fiecare zi la spălătorie, care se află în măruntaiele igrasioase ale hotelului, imediat după vestiarele echipei de curățenie. În fiecare zi, înainte să ajung la muncă, uniforma este agățată de ușa dulapului meu. Vine înfășurată într-un plastic lipicios, cu un bilețel autoadeziv care are pe el numele meu mâzgălit cu marker negru. Ce bucurie simt să o văd acolo dimineața, a doua mea piele – curată, dezinfectată, călcată recent, mirosind deopotrivă a hârtie proaspătă, a piscină interioară și a nimic. Un nou început. De parcă ziua anterioară și toate celelalte zile de dinainte de aceasta au fost șterse cu buretele.

Când îmi îmbrac uniforma de cameristă – nu în stilul acela învechit à la Downton Abbey și nici măcar în cel clișeic de iepuraș Playboy, ci alcătuită dintr-o cămașă apretată, de un alb orbitor, și o fustă-creion neagră (cu fibră de lycra, ca să permită lejeritate în mișcări) –, sunt întregită. Odată ce m-am îmbrăcat pentru ziua de muncă, mă simt încrezătoare, ca și cum aș ști exact ce să spun și ce să fac – cel puțin, în majoritatea timpului. Iar când o dau jos la sfârșitul zilei, mă simt goală, neprotejată, distrusă.

Adevărul este că, deseori, întâmpin dificultăți în situațiile sociale; de parcă toată lumea ar juca un joc ela­borat, cu reguli complexe pe care ei toți le cunosc, dar eu joc întotdeauna pentru prima dată. Fac greșeli de etichetă cu o regularitate alarmantă, jignesc când vreau să fac un compliment, interpretez greșit limbajul corpului, spun lucruri nepotrivite în momente nepotrivite. Doar datorită bunicii mele, știu că un zâmbet nu înseamnă neapărat că cineva e fericit. Uneori, oamenii zâmbesc când râd de tine. Sau îți mulțumesc când de fapt vor să te plesnească peste față. Buni spunea că începeam să mă pricep tot mai bine la citirea comportamentelor – „zi de zi, în toate felurile, draga mea –, dar acum, fără ea, îmi e greu. Înainte, când mă grăbeam acasă după muncă, deschideam ușa apartamentului nostru și îi adresam întrebările pe care le reținusem de-a lungul zilei. „Sunt acasă! Buni, ketchupul chiar curăță alama sau ar trebui să rămân la sare și oțet? Este adevărat că unii oameni beau ceai cu frișcă? Buni, de ce mi-au spus Rumba la muncă azi?

Dar acum, când ușa de acasă se deschide, nu se mai aude nici un „O, dragă Molly, pot să-ți explic, cum să nu sau „Mai întâi, să-ți fac o ceașcă bună de ceai și apoi am să-ți răspund la toate acestea. Acum, apartamentul nostru confortabil, cu două dormitoare, pare lipsit de sens, și de viață, și pustiu ca o peșteră. Sau un sicriu. Sau un mormânt.

Cred că din pricina problemelor pe care le am în interpretarea expresiilor, sunt ultima persoană invitată la o petrecere, cu toate că mie chiar îmi plac petrecerile. Se pare că mă lansez în conversații stânjenitoare și, dacă e să pleci urechea la bârfe, nu am nici un prieten de vârsta mea. Ca să fiu sinceră, asta e sută la sută adevărat. Nu am prieteni de vârsta mea, de fapt nu prea am prieteni în general.

Dar la muncă, atunci când port uniforma, mă integrez. Devin parte din decorul hotelului, ca tapetul în dungi albe și negre care împodobește pereții multor coridoare și camere. În uniforma mea, atât timp cât îmi țin gura închisă, pot să fiu oricine. N-ai reuși să mă identifici corect la poliție, dintr-un șir de suspecți, chiar dacă ai trece pe lângă mine de zece ori pe zi.

Recent, am împlinit douăzeci și cinci de ani, „un sfert de secol", ar proclama bunica mea către mine dacă ar mai putea să îmi spună ceva. Dar nu poate, pentru că e moartă.

Da, moartă. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Nu a pierit, ca o briză dulce gâdilând iarba neagră. Nu s-a dus la cei drepți. A murit. Cu aproximativ nouă luni în urmă.

Ziua de după moartea ei a fost una plăcută, cu o vreme minunată, iar eu m-am dus ca de obicei la muncă. Domnul Alexander Snow, managerul hotelului, a fost surprins să mă vadă. Îmi amintește de o bufniță. Poar­tă ochelari cu rame de baga, prea mari pentru fața sa turtită. Își piaptănă peste cap părul rar, ceea ce-i evidențiază linia în retragere. Nimeni altcineva din hotel nu îl place prea mult. Așa cum ar spune Buni: „Nu-ți bate capul cu ce gândesc alții; contează ce gândești tu". Sunt de acord. O persoană trebuie să trăiască după propriul său cod moral, nu să îi urmeze orbește pe alții, ca o oaie.

– Molly, ce cauți aici? m-a întrebat domnul Snow când am apărut la muncă, în ziua de după moartea lui Buni. Îmi pare rău pentru pierderea ta. Domnul Preston mi-a spus că bunica ta s-a prăpădit ieri. Am chemat deja pe cineva să-ți țină locul. Am presupus că-ți iei liber azi.

– Domnule Snow, de ce ați presupus? l-am întrebat eu. Când presupuneți, ne faceți de râs și pe dumneavoastră, și pe mine.

Domnul Snow părea că avea să regurgiteze un șoarece.

– Te rog să accepți condoleanțele mele. Ești sigură că nu vrei să îți iei liber?

– Buni a murit, nu eu, i-am răspuns. Așa cum ar spu­ne Buni: „Spectacolul trebuie să continue".

A făcut ochii mari, ceea ce sugerează oare un șoc? Nu voi înțelege niciodată de ce oamenii găsesc adevărul mai șocant decât minciunile.

Totuși, domnul Snow a cedat apoi.

– Cum dorești, Molly.

Câteva minute mai târziu, eram jos, într-unul din vestiarele echipei de curățenie, îmbrăcându-mi uniforma de cameristă, așa cum fac în fiecare zi, așa cum am făcut exact în această dimineață, așa cum o voi face și mâine, chiar dacă altcineva – nu bunica mea – a murit azi. Și nu acasă, ci la hotel.

Da. Chiar așa. Azi la muncă, am găsit un oaspete mort de-a binelea în patul său. Domnul Black. Acel domn Black. În afară de asta, ziua mea de muncă a fost la fel de normală ca întotdeauna.

Nu e interesant cum un eveniment seismic îți poate modifica amintirea lucrurilor întâmplate? De obicei, zilele de muncă alunecă împreună, sarcinile zilnice se mai suprapun. Coșurile de gunoi pe care le golesc la etajul al patrulea se suprapun peste cele de la etajul al treilea. Aș putea să jur că fac curat în Apartamen­tul 410, cel de pe colț, cu vedere către partea de vest a străzii, dar de fapt sunt în celălalt capăt al hotelului, în Camera 430, cea de pe colțul din partea de est, care este o imagine în oglindă a Apartamentului 410. Apoi, ceva ieșit din comun se întâmplă – cum ar fi să-l găsesc pe dom­nul Black mort de-a binelea în patul său – și dintr-odată ziua se cristalizează, trece, într-o secundă, din stare gazoasă în stare solidă. Fiecare moment devine memorabil, unic față de toate celelalte zile de muncă ce au precedat-o pe aceasta.

Evenimentul seismic a avut loc azi, în jurul orei trei după-amiază, pe la sfârșitul turei mele. Făcusem deja curat în toate camerele care îmi fuseseră atribuite, inclusiv în apartamentul familiei Black de la etajul patru, dar trebuia să mă întorc acolo pentru a termina de făcut curat în baia lor.

Să nu te gândești nici un moment că sunt neglijentă sau dezorganizată în munca mea, doar pentru că am făcut curat de două ori în apartamentul familiei Black. Când fac curat într-o cameră, o atac de sus până jos. O las proaspătă și imaculată – nici o suprafață rămasă neștearsă, nici o murdărie lăsată în urmă. „Curățenia e soră cu dumnezeirea", obișnuia să spună bunica mea, iar eu cred că acesta este un principiu mai bun după care să trăiești decât majoritatea. Nu trec cu vederea locurile mai ascunse, le fac să strălucească. Nici o amprentă rămasă neștearsă, nici o pată, necurățată.

Deci nu e ca și cum m-aș fi lenevit în această dimi­neață și aș fi decis să nu fac curat în baia familiei Black când am curățat restul apartamentului lor. Au contraire, baia era ocupată de un oaspete la prima mea vizită sanitară. Giselle, actuala soție a domnului Black, a intrat la duș curând după ce am ajuns eu. Și cu toate că mi-a acordat (mai mult sau mai puțin) permisiunea de a face curat în restul apartamentului cât timp ea se spăla, a zăbovit destul de mult timp la duș, atât de mult încât aburii au început să se strecoare în valuri pe sub ușa băii.

Domnul Charles Black și a doua sa soție, Giselle Black, sunt de ceva timp oaspeți fideli ai Regency Grand. Toată lumea din hotel îi cunoaște; toată lumea din țară îi cunoaște. Domnul Black stă – sau mai degrabă, stătea – la noi pentru cel puțin o săptămână în fiecare lună, în timp ce își supraveghea afacerile imobiliare din oraș. Domnul Black este – a fost – un impresar faimos, un magnat, o persoană foarte influentă. El și Giselle figurau deseori în paginile mondene. El era descris ca „un vulpoi argintiu, de vârstă mijlocie, deși, ca să fie clar, nu e nici argintiu și nici vulpoi. Asta, în vreme ce Giselle era descrisă deseori ca „o tânără mondenă atrăgătoare, soția-trofeu tipică.

Eu am considerat descrierea ca fiind laudativă, dar când a citit-o Buni, nu a fost de acord. Când am întrebat de ce, mi-a spus: „E ceea ce se află printre rânduri, nu în ele".

Domnul și doamna Black nu erau căsătoriți decât de vreo doi ani. Noi, cei de la Regency Grand, eram norocoși că acest stimat cuplu ne onora cu prezența sa în mod regulat. Asta ne conferea prestigiu. Ceea ce, în consecință, înseamnă mai mulți oaspeți. Ceea ce, în consecință, înseamnă că eu am încă de lucru.

Odată, cu doi ani în urmă, când treceam prin Dis­tric­tul Financiar, Buni mi-a arătat toate clădirile deți­nute de domnul Black. Nu-mi dădusem seama că el deținea aproape un sfert din oraș, dar într-adevăr, așa este. Sau era. Din câte se pare, când ești un cadavru, nu mai poți deține proprietăți.

– Dumnealui nu deține Regency Grand, a spus odată domnul Snow despre domnul Black, pe vremea când domnul Black era încă foarte viu.

Domnul Snow și-a accentuat comentariul cu un mic pufnet bizar. Nu am nici cea mai vagă idee ce trebuia să însemne acel pufnet. Unul dintre motivele pentru care cea de-a doua soție a domnului Black, Giselle, mi-a devenit dragă este că ea îmi spune lucrurile direct. În cuvintele sale.

În această dimineață, prima dată când am intrat în apartamentul familiei Black, l-am curățat de la un capăt la altul – mai puțin baia, care era ocupată de Giselle. Nu părea deloc în apele ei. Când am ajuns, mi-am dat seama că avea ochii roșii și umflați. Alergii? m-am întrebat. Sau ar fi putut să fie tristețe? Giselle n-a pierdut timpul. Aproape imediat după sosirea mea, a fugit în baie și a trântit ușa în urma ei.

Nu am permis comportamentului ei să interfereze cu sarcina pe care o aveam de îndeplinit. Dimpotrivă, m-am apucat imediat de treabă și am curățat temeinic apartamentul. Când totul a fost în perfectă ordine, am stat în fața ușii închise de la baie, cu o cutie de șervețele în mână, și am strigat la Giselle, așa cum mă învățase domnul Snow.

– Camerele dumneavoastră au fost impecabil cură­țate! Mă voi întoarce mai târziu ca să curăț baia!

– Bine! a răspuns Giselle. Nu e nevoie să țipi! Dum­nezeule!

Când a ieșit în cele din urmă din baie, i-am înmânat un șervețel, în caz că era într-adevăr alergică sau supărată. Mă așteptam la puțină conversație, deoarece deseori este destul de vorbăreață, dar ea s-a făcut repede nevăzută în dormitor, pentru a se îmbrăca.

Așa că am părăsit apartamentul și am lucrat pe etajul patru, cameră după cameră. Am umflat pernele și am lustruit oglinzile aurite. Am pulverizat substanțe de curățat pe petele de pe tapet și pereți. Am adunat așternuturile murdare și prosoapele umede. Am dezinfectat toaletele și chiuvetele de porțelan.

Când am ajuns pe la jumătatea muncii mele pe acel etaj, mi-am luat o pauză scurtă pentru a duce căruciorul la subsol, unde am lăsat la spălătorie doi saci mari și grei de așternuturi și prosoape murdare. În ciuda aerului sufocant de la subsol, atmosferă înrăutățită și de luminile strălucitoare, fluorescente, și de tavanul foarte jos, a fost o ușurare să las sacii aceia în urmă. Pe când mă îndreptam din nou spre coridoare, m-am simțit mult mai ușoară, chiar dacă eram ușor asudată.

M-am hotărât să îi fac o vizită lui Juan Manuel, care lucrează ca spălător de vase la bucătărie. Am străbătut coridoarele întortocheate, cotind de fiecare dată corect – stânga, dreapta, stânga, stânga, dreapta – ca un șoarece antrenat inteligent într-un labirint. Când am ajuns la ușile mari de la bucătărie și am intrat înăuntru, Juan Manuel a oprit totul și mi-a adus imediat un pahar mare de apă rece cu gheață, lucru pe care l-am apreciat foarte mult.

După o discuție scurtă și plăcută, l-am lăsat. Apoi mi-am refăcut proviziile de prosoape și așternuturi curate. După aceea, am urcat, în aerul proaspăt de la etajul al doilea, pentru a începe să fac curat într-un alt rând de camere, ceea ce, în mod suspect, mi-a adus doar bacșișuri mici, dar mai multe despre asta, mai târziu.

Atunci când m-am uitat la ceas, era în jur de ora trei. Trebuia să mă întorc la etajul al patrulea și să curăț baia doamnei și domnului Black. Am zăbovit puțin în fața ușii lor, ca să îmi dau seama dacă e sau nu ocupată. Am ciocănit, cum e protocolul.

– Curățenia! am spus cu voce tare, dar politicoasă și autoritară.

Nici un răspuns. Am luat cheia principală și am intrat în apartamentul lor, trăgând căruciorul după mine.

– Domnule Black? Doamnă Black? Aș putea să termin vizita sanitară? Mi-ar face mare plăcere să vă las camera impecabilă.

Nimic. Evident, sau așa am crezut, soțul și soția erau plecați. Cu atât mai bine. Mi-aș fi putut face treaba pe îndelete și în liniște. Am lăsat ușa grea să se închidă în urma mea. Am aruncat o privire prin living. Nu mai era așa cum l-am lăsat cu câteva ore în urmă, cu­rat și ordonat. Draperiile fuseseră trase peste ferestrele impresionante, tronând, din podea până în tavan, deasupra străzii de dedesubt, câteva sticluțe de scotch din minibar erau dărâmate pe masa de sticlă, cu un pahar alături, pe jumătate golit, un trabuc neînceput, un șervețel mototolit pe podea și o mică adâncitură în divan, acolo unde șezuse băutorul. Geanta galbenă a lui Giselle nu mai era în locul în care am văzut-o de dimi­neață, pe biroul de la intrare, ceea ce însemna că acum se plimba prin oraș.

Munca unei cameriste nu se termină niciodată, m-am gândit pe când am tras perna de pe divan, am umflat-o, am așezat-o iar la locul ei și am netezit orice cută rămasă. Înainte să curăț masa, m-am hotărât să verific în ce stare se aflau celelalte camere. Eram din ce în ce mai convinsă că trebuie să fac curat de la început, în tot apartamentul.

M-am îndreptat spre dormitorul din capătul apartamentului. Ușa era deschisă, iar unul dintre halatele de baie albe, somptuoase ale hotelului era aruncat pe podea, exact în fața ușii. Din locul unde mă aflam, puteam să văd dulapul din dormitor, cu o ușă încă deschisă, exact așa cum l-am lăsat de dimineață pentru că seiful din interior era, de asemenea, deschis, blocând ușa dulapului. O parte din conținutul seifului era încă intactă – mi-am dat seama imediat –, dar obiectele care mi-au provocat consternare de dimineață lipseau cu desăvârșire. Într-un fel, asta era o ușurare. Mi-am îndepărtat atenția de la dulap, am pășit cu grijă peste halat și am intrat în dormitor.

Abia atunci l-am văzut pe el. Pe domnul Black. Purta același costum la două rânduri pe care-l avusese și mai devreme când mă șocase pe coridor, doar hârtia din buzunarul de la piept dispăruse. Era întins pe spate, în pat. Așternuturile erau mototolite și răvășite, de parcă s-ar fi zvârcolit și s-ar fi foit mult înainte de a se instala pe spate. Capul său se sprijinea pe o pernă, nu două, iar celelalte două perne erau așezate pieziș lângă el. Ar fi fost nevoie să localizez a patra pernă obligatorie, pe care cu siguranță o pusesem pe pat de dimineață când îl aranjasem, pentru că diavolul se află, așa cum se spune, în detalii.

Pantofii domnului Black erau scoși, în cealaltă parte a camerei. Îmi amintesc asta în mod deosebit pentru că unul dintre pantofi era spre sud, iar celălalt spre est, și am știut imediat că era de datoria mea profesională să îi așez pe ambii în aceeași direcție, și să descâlcesc șireturile încurcate, înainte de a părăsi camera.

Bineînțeles, primul meu gând atunci când am văzut această scenă nu a fost că domnul Black era mort, ci că dormea profund după ce savurase mai multe pahare de băutură după-amiază, în living. Dar după o observare mai amănunțită, am perceput și alte ciudățenii în cameră. Pe noptiera din partea stângă a domnului Black era un flacon de medicamente deschis, un flacon pe care l-am recunoscut ca aparținându-i lui Giselle. O varietate de pilule mici, albastre căzuseră în cascadă din flacon, unele aterizând pe noptieră și altele, pe podea. Câteva pilule fuseseră strivite, reduse la o pudră fină, tasată acum în covor. Asta va necesita o putere mare de aspirație și apoi o picătură de dezodorizant, pentru a readuce covorul la starea sa impecabilă.

Nu se întâmplă des să intru într-un apartament și să găsesc un oaspete dormind profund în pat. Mai degrabă, spre profunda mea uimire, este mult mai probabil să îi surprind pe oaspeți într-o cu totul altă ipostază – în flagrant delict, cum s-ar zice. Majoritatea oaspeților care se hotărăsc să doarmă sau să se angajeze în activități private sunt suficient de amabili încât să atârne la ușă semnul cu „Nu deranjați pe care îl las mereu pe biroul de la intrare, pentru asemenea circumstanțe. Iar majoritatea oaspeților strigă imediat dacă, fără să vreau, îi surprind într-un moment inoportun. Dar nu și domnul Black; el nici nu a strigat și nici nu mi-a ordonat să „mă car, acesta fiind felul lui obișnuit de a mă concedia când nimeream într-un moment nepotrivit. În schimb, continua să doarmă profund.

Atunci mi-am dat seama că nu l-am auzit respirând în cele zece secunde sau mai mult de când stăteam în ușa dormitorului său. Știu câte ceva despre persoanele care dorm profund, pentru că întâmplarea face că și bunica mea era una dintre ele, dar nimeni nu doarme atât de profund încât să uite să mai respire.

M-am gândit că ar fi recomandat să mă apropii de domnul Black și să mă asigur că era cât de cât în regulă. Ține, de asemenea, de datoria profesională a unei cameriste. Am făcut un pas în față pentru a-i analiza chipul. Atunci am observat cât de palid părea, cât de umflat și cât de… fără îndoială, nu era bine. Cu băgare de seamă, m-am apropiat și mai mult, până am ajuns chiar la capul patului, și m-am aplecat deasupra lui. Ridurile sale păreau mai adânci, gura trasă în jos într-o grimasă, deși pentru domnul Black nu era ceva neobișnuit. Avea niște urme mici și ciudate în jurul ochilor, ca niște înțepături roșii și violete. Abia atunci au început să sune dintr-odată clopoțeii în mintea mea. În acel moment, mi-a picat într-adevăr fisa că situația părea a fi mult mai gravă decât crezusem la început.

Am întins o mână și l-am bătut pe umăr pe domnul Black. L-am simțit rigid și rece, ca o piesă de mobilier. Am dus mâna în dreptul gurii lui, într-o speranță disperată că voi simți o răsuflare, dar fără nici un folos.

– Nu, nu, nu, am spus în timp ce mi-am pus două degete pe gâtul lui, în căutarea pulsului, pe care nu l-am găsit.

L-am apucat de umeri și l-am scuturat.

– Domnule! Domnule! Treziți-vă!

A fost o reacție prostească, acum că mă gândesc, dar la momentul respectiv părea încă aproape imposibil ca domnul Black să fie într-adevăr mort.

Când i-am dat drumul, s-a prăbușit înapoi, lovindu-se ușor cu capul de tăblia patului. Atunci, m-am dat înapoi de lângă pat, cu brațele înțepenite pe lângă corp.

M-am îndreptat spre cealaltă noptieră, unde era un telefon, și am sunat jos la recepție.

– Regency Grand, recepția. Cu ce vă pot ajuta?

– Bună ziua, am spus eu. Nu sunt un oaspete. Nu sun de obicei pentru ajutor. Sunt Molly, camerista. Sunt în Apartamentul 401 și am de-a face cu o situație mai degrabă neobișnuită. O problemă neobișnuită, să zicem.

– De ce suni la recepție? Sună la curățenie.

– Eu sunt de la curățenie, am spus, ridicând vocea. Te rog, dacă ai putea să îl anunți pe domnul Snow că am aici un oaspete care este… indispus permanent.

– Indispus permanent?

Din cauza asta este întotdeauna mai bine să spui lucrurilor pe nume în absolut toate situațiile, dar în acel moment recunosc că mi-am pierdut capul.

– E mort de-a binelea, am spus eu. Mort în patul lui. Cheamă-l pe domnul Snow. Și, te rog, sună la serviciul de urgențe.

Recenzii pentru Camerista

[Mihaela Joe · Evaluare: 5 din 5 stele]

Interesanta si antrenanta! Un adevarat film politist. Intriga se insinueaza subtil iar personajele, rand pe rand, bine conturate isi arata umanitatea, individualismul, individia, uratenia, prietenia, mila si iubirea. As reciti-o cu maaaaare placere.

[Valentin Rares Strat · Evaluare: 5 din 5 stele]

Interesantă și plăcută lectură! Început cam greoi, dar apoi am devenit captivat până la sfârșitul cărții. Recomand!

[adina · Evaluare: 5 din 5 stele]

Impresionanta si surprinzatoare, in situatii limita de descoperim cu adevarat!