Testamentul lui Abraham

De Igor Bergler

Un scandal cu prostituate la summitul Americilor de la Cartagena. Un atentat la viața președintelui Statelor Unite. O bibliotecă dispărută de 2 000 de ani. O organizație secretă. Și încă una. O lungă istorie de papi mincinoși. Criminali de război. Un oraș legendar. Agenți cu identități multiple. O bestie numită „El Diablo“. Și toate numele sale. Doar simpla ei apariție te face să încărunțești pe loc. Un asasin plătit care îl știe pe dinafară pe Borges. Zece manuscrise dispărute ce reapar brusc. Și codurile complicate ascunse în ele. Un uriaș și un pitic. Și un festin roman. Un basilisc și un șarpe cu pene. O femeie fatală. Un polițist care nu poate uita niciodată nimic. Un psihiatru care crede că 240 de călugări franciscani îi locuiesc creierul. Un om cu părul portocaliu. O poveste cu sclavi. Și cu președintele lor. Oameni obișnuiți prinși în întâmplări neobișnuite. Un trecut care devine pentru câteva clipe prezent, doar pentru a dispărea din nou pentru totdeauna. Cervantes și Eco și Borges. Și peste toate astea, cărțile. Toate cărțile.

UN ROMAN CARE TE VA BÂNTUI MULTĂ VREME DUPĂ CE L-AI CITIT



„Roman polițist, roman de aventuri, thriller, roman metafizic, roman istoric, desfătare erudită, parodie în cel mai înalt grad, Testamentul lui Abraham este, în opinia mea, o carte inegalabilă. Cu acest roman, mai mult chiar decât cu Biblia pierdută, Igor Bergler dovedește că e un scriitor extraordinar. Și nu numai pentru literatura română.“ – Jean Harris

„Erudiția renascentistă, modul inteligent în care se întrepătrund fi rele narative, subtilitatea cu care se raportează la întreaga istorie a literaturii și ritmul alert al Testamentului lui Abraham nu îl vor lăsa indiferent nici măcar pe cel mai pretențios dintre cititori. Chapeau!“ – Rareș Bogdan

„Sumă a tuturor bibliotecilor, noua Bibliotecă a lui Igor Bergler nu se mai adresează doar memoriei, ci deconstruiește, fecundează și reconstruiește întreaga istorie. Printr-o arhitectură unică și irepetabilă. “ – Pavel Șușară

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 aug. 2017
• ISBN: 9786063383069

Previzualizare carte

1.png

Testamentul lui Abraham

Igor Bergler

Copyright © 2017, 2018 Grup Media Litera

pentru prezenta ediţie

Toate drepturile rezervate

Toate informaţiile din această carte sunt responsabilitatea autorului, iar editura nu poate fi trasă la răspundere pentru conţinutul acestora sau pentru corectitudinea lor.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Editori: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Mihnea Gafiţa

Corector: Anca Coman

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Anca Suciu

ISBN 978-606-33-3233-3

ISBN EPUB 978-606-33-8306-9

Danei

Aceasta ar putea foarte bine să fie o poveste ade­vărată. Cea mai mare parte a ei este, cu siguranţă. Dacă ar fi fost adevărată în totalitate, unele nume ar fi fost schimbate pentru protejarea protagoniştilor şi a vieţii şi siguranţei familiilor lor.

Ceea ce s-a pierdut ne-ar putea salva de ceea ce avem deja.

Mulțumiri

Se împlinesc, iată, doi ani de când scriam pagina de mulţumiri pentru Biblia pierdută. Nu mi-am imaginat atunci că romanul meu de debut va avea un succes atât de mare încât să ajungă cea mai vândută carte a unui autor român de după Revoluţie. Tot aşa cum nu mi-am imaginat că va face impresia pe care a făcut-o unora dintre cei mai importanţi agenţi literari din lume şi unor edituri de mare prestigiu din diverse ţări.

Datorez succesul primei cărţi celor pe care i-am menţionat în pagina dedicată lor din Biblia pierdută.

Iată-mă acum, entuziasmat să îmi exprim aceeaşi recunoştinţă pentru toţi cei care au sprijinit această a doua carte, despre care cred că e mai bună decât prima şi despre care am convingerea că va depăşi cu mult recordurile stabilite de cea dintâi.

Aşadar:

În primul şi în primul rând le mulţumesc prietenilor mei Giuliana şi Dan Boicu, Roxana şi Marius Chiriac, care au crezut în mine şi în suc­cesul acestei cărţi. Au fost, încă de la prima carte, printre puţinii care mi-au înţeles viziunea şi „planul imens". Visul meu a devenit şi visul lor.

Mulţumiri speciale lui Cătălin Crudu, prietenul meu de-o viaţă, care a muncit la Testamentul lui Abraham cot la cot cu mine. Ca şi la Biblia pierdută, misiunea lui a fost să ţină sub control toate firele povestirii, în aşa fel încât povestea să îşi păstreze coerenţa de la început până la final. A fost mult mai greu decât la cartea ante­rioară. În afară de asta, a fost responsabil de tot ceea ce ţine de coduri şi de felul în care se aşază enig­mele de-a lungul povestirii. Ideile sale au făcut-o mai interesantă, iar dedicarea sa încăpăţânată, obsesia pentru fiecare detaliu, care uneori m-a făcut să vreau să îmi iau câmpii, nu m-au slăbit o secundă şi nu mi-au permis să las nici o pistă – dintre multele pe care le-am des­chis – nerezolvată. Este, ca şi la Biblia pierdută, fără îndoială, coautor al cărţii.

Au acceptat cu bucurie să fie cititorii mei de probă Maria Iordache, Remus Crudu şi Mihaela Frăţilă. Entu­ziasmul lor şi observaţiile excep­ţionale au făcut ca şi această carte să fie mai bună decât în varianta ei iniţială.

Mulţumiri speciale Lilianei şi lui Harald Bock, oa­meni de afaceri unici în România, cu o aplecare pentru cultură cum eu, cel puţin, n-am mai întâlnit.

M-am bucurat în continuare de sprijinul unor oameni minunaţi. Îi mul­ţumesc minunatei doamne Virginia Oţel de la Garanti Bank, pentru dispo­nibilitate şi generozitate şi, mai ales, pentru căldura cu care a ac­ceptat să mă sprijine.

Domnul Tudor Ciortea de la Noumax mi-a asigurat partea tehnologică, staţia Apple pe care mi-a dăruit-o cu atâta generozitate este ceea ce numesc astăzi OZN-ul meu personal.

Doamnelor Flavia Popa şi Cosmina Frâncu, de la BRD, a căror impli­care în promovarea cărţilor în România este impresionantă. Cum este şi pasiunea lor pentru litera scrisă.

Le mulţumesc, de asemenea, susţinătorilor mei ab­soluţi – Mihaela şi Ciprian Teleman, Adrian Mădărăsan, Răzvan Sabie, care mi-a pus din nou la dispoziţie casa lui de producţie pentru cele două trailere, prieten vechi şi persoană foarte cultivată, şi Răzvan Stanciu, editorul de geniu cu care, iată, am dovedit vizual şi a doua carte.

Mulţumiri nesfârşite i se cuvin şi lui Paul Smarandache, de la Searchads, care se ocupă de site-ul meu şi de campaniile mele online. Profe­­sio­nalismul echipei sale, dedicarea şi generozitatea lor m-au lăsat fără cuvinte.

Ca de obicei, The Marketing House e agenţia care s-a ocupat de strategia de promovare a cărţii şi nu numai. Le mulţumesc neobositei Cristina Blănaru, lui Mircea Mihăilă. Şi, mai ales, îi mulţumesc lui Daniel Chiva. Sprijinul lui e nepreţuit.

Mulţumiri speciale profesorului Dan Negrescu, de la Universitatea de Vest din Timişoara, latinist desăvârşit, pentru consultanţă şi sugestii! Mulţumiri profesorului Ştefan Cristea, de la UMF Bucureşti, intelectual ge­ne­ros, pentru susţinere!

Şi acum să dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Mulţumesc Editurii Litera, care m-a primit în ceea ce îmi place să numesc noua mea casă. Profesionalis­mul lor, seriozitatea cu care şi-au respectat toate pro­misiunile sunt nu numai impresionante, dar, cred eu, unice în peisajul editorial din România. Dan Vidraşcu mi-a plăcut de la prima întâlnire. Un om fin, inteligent, de o politeţe desăvârşită. Le sunt recu­noscător, de ase­menea, fermecătoarei doamne Vidraşcu şi domnului Marin Vidraşcu pentru tot ce au făcut pentru cartea mea cea nouă.

Am descoperit şi o echipă extraordinară. Îi mul­ţu­mesc inegalabilei doamne Mihaela Moroşanu, nu numai pentru incredibila muncă pe care a făcut-o cu pasiune şi dedicare, dar şi pentru stoicismul cu care a revenit de fiecare dată cand am rugat-o asupra textului. Flori Zahiu, grafician de mare talent, a făcut o copertă mai bună decât am visat eu, iar Mihnea Gafiţa, o muncă sisifică la redactarea cărţii.

De asemenea, le mulţumesc admirabilelor Raluca Tîrnăuceanu, om de marketing excepţional, şi colegei sale, Raluca Enache. Felul în care au pregătit campania mi-a depăşit cu mult aşteptările.

Şi, în fine, le mulţumesc tuturor iubitorilor de lite­ratură, ziarişti sau critici, care mi-au sprijinit şi îmi vor sprijini în continuare eforturile de promovare a cărţii, şi fanilor mei, al căror număr a devenit de-a dreptul impresionant.

Jean Harris munceşte de zor pentru ca această carte să ajungă în cea mai bună formă în întreaga lume. A scris, şi de această dată, o postfaţă excelentă.

De asemenea, le mulţumesc susţinătorilor mei de peste Ocean, Simona Epuran, Hannibal Johnson şi Calvin Moore, universitari americani de calibru. Au fost din nou alături de mine.

Dar mai presus de toate îi mulţumesc jumătăţii mele mai bune, Dana. Fără dragostea ei nici una dintre cărţi n-ar fi existat. Sau, dacă ar fi existat, n-ar fi avut oricum nici un sens.

Toţi aceştia vor dăinui.

Igor Bergler

Cum se poate ca un poet care habar n-avea de existența plantei numite trandafir să scrie despre uleiul de trandafir?

Aulus Gellius, Noctes Atticæ¹

Așa s-a stabilit: nu doar cel ultradotat pentru a înțe­lege poate intra în adâncul cunoașterii sale, dar chiar și ignorantul, chiar dacă nu poate intra, nu trebuie să se lase cuprins de disperare. Va observa că, în ciuda dificultății unelor lucruri, așa din pricina naturii lor, sunt prezentate și revelate într-o proză plăcută, cu anumită grație și, precum o grădină cu flori de toate felurile, sunt discutate și aduse în fața ochilor ca imagini și simboluri.

Francesco Colonna, Hypnerotomachia Poliphili

Se știe doar că, din faptele întâmplătoare, singure acelea ni se par minunate câte ne lasă impresia că s-ar fi petrecut cu socoteală: ca atunci, bunăoară, când, în Argos, statuia lui Mitys l-a ucis pe omul vinovat de moartea lui Mitys, căzându-i în cap, în timp ce acesta o privea.

Aristotel, Poetica²

Nopțile atice, trad. rom. de David Popescu, Editura Academiei Repu­blicii Socialiste România, București, 1965 (n. red.)

Trad. rom. de D.M. Pippidi, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2011 (n. red.)

PROLOG

14 aprilie 2012

Geamul căzu ca o cortină de apă, în bucăţi de mărime variabilă, care se prăbuşiră unele peste altele, în cascadă. Charles Baker apucă să vadă asta şi simţi aproape simultan primul glonţ, care îi zbură vârful urechii. Al doilea îl lovi cu putere în umăr şi îl trânti la podea. Durerea îi umplu instantaneu ochii de lacrimi. Se mai auzi o împuşcătură. Şi încă una. Creierii agentului de la Secret Service desenară harta unui continent dispărut pe peretele din spate. Glonţul care îi străpunse capul luă o traiectorie ciudată şi lovi candelabrul. Se auzi un clinchet, apoi o voce de femeie care urlă ascuţit, aproape în tonalitatea candelabrului, ca un ecou. De jur împrejurul lui, oameni întinşi pe podea încercau să se ascundă, să se aplece cât mai jos, să-şi tragă podeaua peste ei. Reuşi să îşi revină din şoc şi încercă să se ridice, sprijinindu-şi mâinile în spate. Chiar în dreapta lui, secretarul de stat se urcase peste soţie, în încercarea disperată de a o proteja. Majoritatea celor de pe jos aveau mâinile încolăcite în jurul capului. O nouă serie de gloanţe trecu prin peretele din spatele lui. Alte ţipete, fojgăială pe podea. Cineva începuse să se roage cu o voce plângăreaţă. Încercă să se uite în jur, dar privirea îi era înceţoşată. Vedea dublu sau triplu, ca printr-un pahar de cristal sau, mai degrabă, ca prin faţetele multiple ale unui diamant. Câţiva agenţi, aplecaţi, apucaseră un bărbat şi îl târau, lăsând în urma lor o dâră groasă de sânge aproape negru. Strânse foarte tare ochii şi îi deschise din nou, în­cer­când să îşi concentreze privirea pe imaginea din faţă. Înţelese că erau trei. Doi îl prinseseră de subsuori pe cel căzut, iar al treilea îl proteja cu corpul. Se inter­punea între acesta şi direcţia de unde veneau gloanţele. Începuse să se tragă şi din încăperea în care se aflau, în sens invers.

Mai apucă să spună atât, înainte să-şi piardă cunoştinţa:

– Preşedintele, pentru Dumnezeu, preşedintele!

Sunetul telefonului întrerupse tăcerea totală din încăpere. Ochii tuturor de la masă erau aţintiţi asupra aparatului. În aer tensiunea era aproape insuportabilă. Cei din jurul mesei, la fel ca şi cei care şedeau pe fotolii sau cei rămaşi în picioare, înmărmuriseră. Unul dintre ei rămase la jumătatea gestului de a duce paharul la gură, într-o imponderabilitate improbabilă. Omul ridică telefonul cu o mişcare bruscă şi, fără să aştepte ca cel care sunase să vorbească, spuse:

– Dă-mi vestea bună! Spune-mi că e mort!

Singur, omul din fotoliul cel mai impunător, retras într-un colţ şi urmărindu-i pe ceilalţi ca dintr-o lojă, la teatru, nu schiţa nici un gest. Nu era vorba de expresia feţei. Pe aceasta nu se putea citi oricum nimic, pentru că masca pe care o purta era impenetrabilă, dar nici corpul sau vreun gest nu trăda vreo urmă de emoţie. Din două, una: fie se controla foarte bine, fie nu împărtăşea defel entuziasmul celorlalţi.

Partea întâi

Este suficient ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe. Numai imposibilul este exclus.

Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel³

I range the fields with pensive tread,

And pace the hollow rooms,

And feel (companion of the dead)

I’m living in the tombs.⁴

Abraham Lincoln

O mână-ascunsă scrie și trece mai departe.

Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte

Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt;

Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rând.

Omar Khayyam⁵

Capitolul 1

Cu nouă zile mai devreme

Avionul se desprinse de burduful de acces şi începu să ruleze în spate, când însoţitoarea de zbor se apucase să recite cu braţele mantra cu ieşirile în caz de urgenţă, cu masca de oxigen şi vesta de salvare. Charles Baker depăşise de mult milionul de mile, dar privea întotdeauna fascinat acest ritual al decolării. Era un fel de superstiţie, un mod de a se asigura că şi de această dată totul va decurge în ordine. Că cercul se va închide. O de­colare perfectă, cu toate ingredientele la locul lor, se încheie, logic, cu o aterizare sigură. De această dată însă, avea un fel de presimţire de altă natură. Îşi amintise, când ieşise de la curs, că avea, în rucsacul de care nu se despărţea niciodată, un dosar pe care îl primise de la asistentul său, chiar în aeroport, înainte de a trece de filtrul de control. Băiatul ajunsese transpirat şi gâfâind şi îi trebuiseră câteva secunde până să îşi recapete suflul. Îşi sprijinise braţul de umărul lui Charles până reuşise să îngaime câteva cuvinte şi să îi întindă dosarul de culoare rozalie, făcut sul, pe care îl ţinea foarte strâns în cealaltă mână, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu îi scape sau să nu i-l smulgă cineva.

Uitase de el când ajunsese la hotel şi în toate cele trei zile cât dură conferinţa, deşi îl plimbase mereu după el. Abia în ultima dimineaţă, când plecase spre Aula Magna Fray Alonso de la Veracruz a Universidad Nacional Autónoma de México, îşi aminti de dosar. Îl răsfoise puţin în maşină, dar, cum era foarte preocupat să facă un spectacol şi din acea ultimă prezentare, mintea lui nu reuşi să înregistreze rândurile minuscule, mâzgălite în toate părţile, şi desenele de toate culorile, schemele aruncate, aleatoriu parcă, pe cele câteva pagini ce îi treceau prin faţa ochilor. Îşi aminti din nou de el când îşi puse rucsacul în compartimentul de bagaje, spunându-şi că avea aproape cinci ore până la aterizarea pe LaGuardia, timp suficient pentru a-şi arunca ochii pe hârtiile pentru care asistentul său aproape făcuse un atac de cord, în încercarea disperată de a i le aduce la vreme.

Aşa că deschise curios dosarul, cu riscul de a pierde ceremonia de iniţiere a stewardesei. Apucase să arunce o privire peste cele câteva file şi tocmai se pregătea să le studieze cu atenţie, când avionul opri şi o luă înapoi în faţă. Văzu pe geam cum nişte uniforme se agită să repună burduful în poziţia iniţială. Se auzi în difuzoare vocea pilotului care vorbi direct în engleză, lucru neobişnuit. Pasagerii trebuiau să rămână calmi, aşezaţi şi să îşi păstreze legate centurile de siguranţă. Atât. Lui Charles îi trecu prin cap că vreo oficialitate sau vreun om de afaceri local, dintre cei care au la mână guvernele, trebuie că s-a hotărât în ultima clipă să meargă la New York. Pentru Mexic acesta nu era deloc un lucru neobişnuit.

Uşa se deschise şi în avion năvăliră şase indivizi cu uniforme ciudate. Patru dintre ei se năpustiră în spatele avionului. Dintre aceştia, doi se opriră la mijloc. Ultimii doi rămaseră în faţă, în zona business class. Unul chiar în dreptul lui Charles, iar celălalt pe locul în care stătuse stewardesa. Acesta ridică staţia şi anunţă, de această dată în spaniolă, că toţi pasagerii trebuie să coboare de urgenţă pentru un control suplimentar, fără să îşi ia bagajele. Aveau să se întoarcă în scurt timp. Când puţinii pasageri din partea din faţă începuseră să se ridice, omul insistă că evacuarea se face de la spate în faţă, în ordine. Lumea comentă un pic, dar situaţia părea foarte serioasă şi oamenii ştiau că nu e de glumit cu trupele speciale. Mai ales dacă exista, cum bănuiau, un pericol terorist la bord.

Când se ajunse la cel de-al patrulea rând, Charles vru să se ridice, dar mâna individului care stătea în dreptul lui îl împinse cu putere înapoi pe scaun. Charles ridică privirea, iar individul îi spuse autoritar, printre dinţi:

– Dumneavoastră nu!

Profesorul dădu să apuce menghina care îi strângea umărul, dar in­di­vidul îşi retrase mâna. Până să reacţioneze, avionul era deja gol. O luase spre burduf până şi ultimul pasager. Şi, lucrul cel mai ciudat, coborâră şi cei doi piloţi împreună cu însoţitoarele de zbor. Uşa se închise în urma lor cu zgomot.

Capitolul 2

Respectabila doamnă Bidermeyer nu ştia dacă să se apuce să ţipe sau să leşine. Stătea în uşa camerei, cu gambele-i de hipopotam încălţate în ciorapi cu dunguliţe albe şi albastre, în papucii de casă cu botul în formă de cap de raton, şi era albă ca varul. Urcase la etaj să îi facă scandal chiriaşului care pornise muzica după ce îi ţopăise în cap vreme de câteva minute, care i se păruseră nesfârşite. Cum era prima oară, în cei trei ani de când stătea acolo, când asistentul universitar de la Princeton George Buster Marshall dădea muzica în halul ăla de tare, hotărâse să îi treacă cu vederea comportamentul inadecvat, gândindu-se că era doar un fenomen accidental. Întâi, cu înţelepciune, hotărâse să îl ignore. Apoi îi bătu cu coada de la mătură în tavan, în calorifere şi, în final, ieşise pe scară şi începu să zbiere.

Bătrâna cu mutră de crocodil era de mai bine de treizeci de ani un fel de administrator al câtorva clădiri din preajma campusului universităţii, dar camera ei era fix în clădirea aceea, chiar sub a unuia dintre cei mai buni chiriaşi din istoria nesfârşită şi foarte zbuciumată a carierei ei de administrator. Domnul Marshall era ceea ce se numeşte un chiriaş exemplar. Plătea toate cheltuielile la timp, uneori achita chiria cu o lună sau două în avans. Nu făcea niciodată scandal, nu distrugea niciodată nimic şi nu făcea chefuri îngrozitoare, ca acelea ale colegilor săi de palier. Unde mai pui că, din când în când, o trata şi pe Heidi Bidermeyer cu câte un şnaps, o dată la câteva seri. O bomboană de băiat. Şi, pe deasupra, mai era şi de familie bună şi universitar, autor de cărţi, dintre care ultimele două îl făcuseră un fel de celebritate naţională. Apăruse şi la televizor.

Ştia că nu peste mult timp tânărul avea să-şi ia zbo­rul, pentru că, odată cu celebritatea, veneau şi banii. Şi, pe deasupra, o tânără absolventă, de la aceeaşi universitate, începuse să îl viziteze din ce în ce mai des. De fapt, bănuia că era şi aceasta acolo când se prăvălise tavanul, în zgomotele de baterie, peste ea. Dar nu îşi închipuise că acesta va fi felul în care se va despărţi de el.

Stătea în prag, paralizată, şi nu ştia ce să facă. Se gândi, întâi, să leşine, dar i se păru prea riscant. Era în capul scărilor şi ar fi putut să se prăvălească peste balustradă. Aşa că decise pentru a doua variantă. Încercă să ţipe, dar nu fu capabilă să scoată nici măcar un sunet. Era atât de îngrozită de imaginea mutilată a cadavrului chiriaşului ei preferat, încât un amestec de teamă şi de groază o ţinea paralizată acolo.

Doar când auzi uşa reuşi să se desprindă şi să se îndrepte spre scări. De jos, domnii Bingham şi Zsuscek sau Zaschek, cum s-o fi pronunţând, intraseră binedispuşi, dar buna dispoziţie le pieri când o văzură pe bătrâna lividă, cu ochii bulbucaţi, dominând etajul întâi şi parterul, precum Colosul din Rodos cu chip de Chupacabra.

Capitolul 3

Se urcă în maşină, nervos că nu găsise mare lucru. Câteva fiţuici disparate, dar nici urmă de ceea ce venise să ia. Răsfoise cu grijă toate cărţile din mica bibliotecă improvizată. Inclusiv maldărele de hârtii clădite peste tot în cameră – de jur împrejurul biroului şi al patului. Înşfăcase doar laptopul. Poate acolo să găsească ceva. Treaba se complicase mai mult decât se aşteptase. Auzise zgomote pe scări şi se ascunsese în dulap. N-avea să plece de acolo fără informaţii complete. Acum însă imbecilul ăla sclifosit se întorsese acasă. La naiba! Îşi făcuse temele cu grijă. Nu trebuia să vină decât două ore mai târziu. Îl urmărise pas cu pas mai bine de două luni. Ştia totul despre el. Dar nu reuşise încă să afle esenţialul. Îi spuseseră clar că treaba era foarte delicată şi problema trebuie rezolvată altfel decât de obicei. Şi să fie precaut, pentru că se afla în America, nu în locurile cu care era obişnuit.

Îşi curăţă cu gesturi profesioniste maceta încă plină de sânge şi aprinse cârpa umedă cu care înlăturase orice urmă a măcelului de pe arma crimei. O aruncă pe geamul maşinii şi o privi cum arde până la capăt.

Ţinta intrase în cameră şi venise direct la dulap. Deschisese uşa, văzuse o arătare între hainele sale şi începuse să urle, aşa că fusese nevoit să îl lovească cu pumnul direct în faţă. Tânărul se prăbuşise, dar începuse să urle şi mai tare. Apucase o ganteră de pe covor ca să se apere. Dar în loc să îl atace cu ea, începuse să lovească în podea, strigând şi mai tare. Se apropiase de el şi îl lovise cu piciorul în faţă. Dar ţinta îi apucase strâns piciorul şi aşa, plin de sânge, îşi înfipsese dinţii în gamba lui. Încercase să scuture piciorul şi reuşise să îi descleşteze dinţii. Dar reîncepuseră urletele. Se auzeau bătăi în podea venind de la apartamentul de dedesubt. Fără să se gândească, îl lovise cu maceta în faţă. Sângele ţâşnise peste tot, dar urletele nu încetaseră. Se uitase în jur şi singurul lucru care îi trecuse prin cap în acel moment fusese să apese „play" pe staţia audio, care era la îndemână. Zgomotele de tobă acopereau acum ţipetele, dar bătăile din podea se transferaseră la calorifer. Era clar ce urma să se întâmple. Femeia care locuia dedesubt avea să cheme poliţia şi, probabil, să urce la etaj. Trebuia să reacţioneze repede, aşa că, deşi ştia, conform indicaţiilor pe care le primise, că amuţirea definitivă a ţintei era ultima opţiune, ridicase maceta şi i-o înfipsese în gât, apoi răsucise. Corpul se mai zvârcolise câteva momente, lovise de câteva ori podeaua cu palmele şi încremenise.

Scara începuse să se zguduie ca la un cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârşit. Se auzise scârţâitul uşii. Apoi nimic, preţ de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla încă în pragul uşii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel.

Se enervă pe el însuşi pentru reacţia aceea ne­con­trolată. El, cel care îşi păstra mereu sângele-rece şi îşi petrecuse atâtea ore antrenându-se să nu reacţioneze impulsiv, cedase pentru prima oară după foarte mult timp. Durerea ascuţită din gambă, zgomotul de pe scară, nevoia de a lua o decizie rapidă şi rezistenţa neaşteptată pe care o opusese victima îi întunecaseră pentru câteva fracţiuni de secundă minţile. Se comportase ca un novice. Şi asta îl enerva cel mai tare. Slăbiciunea era ceea ce dispreţuia cel mai mult la cei din jur. Şi, cu atât mai mult, la el însuşi.

Capitolul 4

Soneria sună atât de tare şi de brusc, încât lui Charles îi scăpă mâna cu aparatul de bărbierit pe obrazul drept, chiar în dreptul urechii. „Parcă nu te mai poţi tăia cu lamele astea moderne", îşi spuse Charles în timp ce privea cum picăturile de sânge se prelingeau în chiuveta plină cu spumă albă. Îşi instalase o sonerie nouă cu câteva zile în urmă şi insistase să aibă un sunet distinct, pe care să îl audă. De asemenea, îi ceruse electricianului să pună difuzoare în mai multe locuri din casă, inclusiv în dormitor. Era pentru prima dată când o auzea sunând, în întreaga ei splendoare. Poate că fusese o idee proastă. Zgomotul se repetă o dată, şi încă o dată.

– OK. Am auzit, am auzit! strigă profesorul în timp ce cobora în fugă treptele.

Deschise vizeta uşii de la intrare, în timp ce îşi punea halatul pe care îl agăţase de pe hol. O femeie şi un bărbat, pe care nu îi mai văzuse niciodată, aşteptau nerăbdători să li se deschidă. Nu apucă să întrebe cine sunt şi ce vor de la el, pentru că femeia întinse o legitimaţie în faţa vizorului. Pe ea scria cu litere de-o şchioapă FBI. Charles deschise uşa. Femeia se prezentă şi îl întrebă dacă ar putea sta de vorbă înăuntru.

Charles nu se trezise încă de-a binelea, aşa că nu înregistrase nici măcar o literă din numele celor doi. Îi invită cu un gest aproape automat în sufragerie. Apucă să spună „Mă scuzaţi două minute" şi dispăru înapoi pe scări.

Îi găsi pe cei doi în picioare, privind cu interes cărţile din biblioteca imensă care înconjura încăperea.

– Îmi cer scuze, spuse Charles. Vă rog, luaţi loc!

Femeia privi cu interes tricoul pe care profesorul şi-l trăsese în grabă. Pe pieptul gazdei trona un pumn cu degetul mare ridicat, în culorile steagului american, iar dedesubt scria mare: „Votaţi Obama!" Femeia zâmbi, iar lui Charles, care începuse să se trezească, nu îi scăpă ironia din privirea ei. Dădu să bolborosească o scuză, dar se opri. La ur­ma urmei, se aflau în casa lui. Neinvitaţi. Se aşeză şi el în faţa celor doi.

– Cu ce vă pot ajuta? întrebă Charles, care îşi recă­pătase politeţea.

– Probabil că nu ştiţi ce s-a întâmplat, spuse femeia. Sunt sigură că cineva a încercat să ia legătura cu dumneavoastră.

Charles îşi aminti că închisese telefonul, extenuat după călătoria din Mexic, şi că se aruncase direct în pat, urmând să lămurească a doua zi incidentul din avion.

– De fapt, cred că şi eu aş fi venit astăzi la dum­neavoastră. Numai că l-aş fi căutat direct pe şeful cel mare.

Spuse asta îngândurat, arătând cu un deget spre tavan. Femeii nu îi scăpase deloc subtextul vorbelor lui Charles. I se păru destul de naiv modul în care sugera că e o persoană importantă. Ca şi cum cineva s-ar fi putut îndoi.

– Poate că e prea puţin, totuşi, ca să îl deranjăm pe domnul director. Aşadar, ştiţi?

– Prea puţin? E un scandal.

Vru să continue, dar îşi dădu seama că se refereau la lucruri diferite. Ca şi când abia în acel moment ar fi terminat de procesat ce îi spusese femeia, se ridică de pe scaun şi se întoarse după puţin timp cu telefonul. Îl deschise. Pe ecran îi apărură 19 apeluri pierdute şi, în dreptul mesa­geriei, numărul 24. Agenta înţelese întocmai la ce se uita Charles.

– Probabil că veţi afla acelaşi lucru despre care am venit să discutăm astăzi.

Charles ridică privirea, dar nu apucă să spună nimic, pentru că bărbatul, care până atunci nu scosese nici un sunet, se aplecă puţin în faţă şi spuse pe un ton şoptit:

– Asistentul dumneavoastră, un anume George Buster Marshall, a fost găsit la el acasă, azi-noapte, într-o baltă de sânge. Omorât într-un mod bestial, cu un obiect ascuţit, cel mai probabil o sabie lată sau o macetă, după ce fusese torturat în prealabil.

Şocul îl paraliză pe Charles câteva secunde. Nu fu în stare să întrebe decât:

– La el acasă? În campus, adică?

Agentul părea că încheiase ce avea de spus, aşa că se lăsă înapoi pe spate. Femeia dădu afirmativ din cap.

– Un pic în afara campusului, de fapt, spuse ea, cu obsesia aceea pentru detalii pe care numai copoii o au. Aveţi habar despre ce ar putea fi vorba?

Lui Charles i se ridică părul pe spate. Marshall, mort? Ucis? Torturat chiar? Făcu imediat legătura. După ce o autoritate necunoscută, dintr-o ţară în care legea e un moft, îi confiscase într-o manieră brutală şi abuzivă nişte hârtii pe care le primise de la asistentul său, acum acesta era mort. Coincidenţa era prea mare ca acele două evenimente să nu fie legate. Se gândi un timp ce să le răspundă celor doi.

În timp ce bărbatul interpreta pauza lungă pe care o făcea profesorul ca pe ceva normal pentru cineva care primeşte o astfel de veste, agenta înţelese că motivul tăcerii era altul.

– E clar că sunteţi în stare de şoc, spuse ea. Dar dacă ştiţi ceva sau vă gândiţi la ceva, la orice, trebuie neapărat să ne spuneţi.

– Trebuie să mă gândesc, răspunse profesorul, absent.

– Înţeleg, continuă femeia, începând să preseze, putem lămuri detalii sau ne puteţi spune mai târziu dacă vă aduceţi aminte de ceva, dar e important dacă vă vine ceva în minte acum. Primele ore sunt esenţiale pentru prinderea criminalului.

Charles părea să înţeleagă ce îi spune agenta, dar în acel moment în mintea lui se amestecau fel de fel de întrebări în legătură cu fostul său asistent. Încercă să rememoreze ultimele luni în compania acestuia şi să îşi amintească ce văzuse în hârtiile confiscate în avion, în puţinul timp în care apucase să îşi arunce ochii peste ele.

Capitolul 5

Profesorul Baker nu ştia cum să reacţioneze. Se ataşase într-un fel de asistentul lui. Era fiul unei rude îndepărtate a tatălui său. La insistenţele acestuia, Charles îl luase pe George Marshall sub aripa lui ocrotitoare. Băiatul avea ceva. Părea că trăieşte dintr-o obsesie în alta. De multe ori se gândea că, la felul în care îmbrăţişa o cauză, ar fi devenit un real pericol pentru toată lumea dacă s-ar fi hotărât să se ataşeze de vreo ideologie fundamentalistă. Avea vocaţie de martir. Îl comparase odată cu un buldog care muşcă greu, dar, odată ce a muşcat, nu îi poţi descleşta colţii, nici măcar cu cuţitul. Studenţilor care îi reproşau ideile fixe ale asistentului le dădea un răspuns ce nu lăsa loc de vreo interpretare: „Dacă Adolf Hitler ar fi fost admis la Şcoala de Arte Frumoase, una dintre cele mai mari nenorociri care s-au abătut vreodată asupra omenirii nu ar fi existat. E mai bine să ţinem persoane de felul ăsta sub control strict". Lumea a râs de exagerarea lui Charles. Dar nimeni nu i-a mai contestat protejatul. Şi apoi, George era foarte simpatic. În afara momentelor în care era bântuit de obsesii şi aproape îşi pierdea respiraţia din cauza presiunii şi a excitării pe care i le generau propriile gânduri şi perspectiva că ar putea descoperi ceva interesant, ceva nou, ceva revoluţionar, avea un umor nebun, foarte special. Era original, iar glumele pe care le făcea aveau întotdeauna o mare încărcătură culturală. Adevărate enigme, de o subtilitate şi o inteligenţă sclipitoare. Mediocrii, pe care nu se putea abţine să nu îi ia peste picior în fel şi chip, mai ales în public, îl urau cu o ură neagră, definitivă. Dar oamenii inteligenţi şi relaxaţi îi căutau mereu com­pania. Era atât de burduşit de informaţii, iar conexiunile pe care le făcea erau atât de surprinzătoare şi de fermecătoare, încât nu era chip să-i rezişti. Lucrurile pe care le făcea sau spunea, modul în care acesta îşi alegea subiectele de cercetare, felul în care decidea ce pistă să urmărească îl lăsau de cele mai multe ori cu gura căscată pe profesor.

Îl îndrăgise, într-un anume fel. Şi acum era mort? Ucis în propria cameră?

– A fost vorba de un jaf? se trezi întrebând.

– Jaf a fost, cu siguranţă. Doar că nu unul î­ntâm­plător, răspunse agenta. După cum i-am găsit camera, e clar că asasinul căuta ceva anume. Şi sigur i-a luat laptopul. L-a smuls cu priză, cu tot. Aveţi habar dacă lucra la ceva?

– Domnul Marshall e cercetător istoric. Şi încă unul foarte serios. Nu e… nu era vreun căutător de comori. În general, lucrurile asupra cărora se apleca interesează foarte puţină lume.

Agenta îl privi într-un fel care părea să spună că orice fel de informaţie e bine-venită. Avea nevoie de un fir de care să se agaţe.

– Aţi spus „în general", apăsă femeia pe ultimul cuvânt. E posibil ca de această dată să fi fost altfel?

După câteva momente de gândire, Charles, care nu reuşea să îşi dea seama de vreo posibilă legătură, decise să spună câte ceva. Cine ştie, poate femeia asta, care părea inteligentă, ar putea să îl lămurească şi pe el. Sau să facă vreo conexiune de care el nu era capabil în acel moment.

– Cea mai recentă obsesie a lui era Lincoln.

– Preşedintele?

– Mai ştiţi dumneavoastră altul?

Femeia zâmbi, dar nu spuse nimic. Aştepta con­ti­nuarea.

– Da. Abraham Lincoln.

– Presupun că descoperise ceva nou.

– Da. Aşa zicea. Ceva care ar schimba tot ce ştim despre cel mai important preşedinte al Americii.

– Şi asta nu vă sună periculos deloc? Nu ar putea deranja pe cineva puternic?

– Ce? O nouă teorie despre un personaj istoric? Chiar dacă de o statură ca a lui?

Femeia dădu afirmativ din cap.

– Despre Shakespeare se spune că e o catedrală. Şi că n-ai decât să fluieri în ea cât vrei, că nici măcar un fir de praf nu se clinteşte. La fel e cu Lincoln. S-au spus atâtea. Poate o nouă descoperire ar putea stârni pasi­uni printre istorici şi niscaiva obsedaţi. Dar de aici până la crimă…

În timp ce purta acest dialog, Charles încerca din răsputeri să îşi clarifice dacă ceva din ce îi spusese asistentul ar fi putut avea un poten­ţial exploziv. Pentru asta avea nevoie să îi citească notiţele. Dar acestea îi fuseseră confiscate de către o echipă de asalt, în avionul cu care tocmai se întorsese.

O privi lung pe agentă şi avu pentru o clipă sen­zaţia că aceasta îi citeşte gândurile. Voia să încheie con­versaţia cât mai repede. Dar ştia că trebuia să îi dea măcar ceva. Aşa că răspunse pripit:

– George susţinea că e în posesia unui adevăr atât de teribil despre Lincoln, încât aflarea acestuia ar putea zgudui întreaga naţie.

– Şi asta vi se pare puţin? Ce adevăr?

– Habar n-am.

Femeia îl privi neîncrezătoare.

– E impor…

– Da. Important, i-o luă Charles înainte. Nu cred că e important. Dar dacă tot insistaţi şi pentru că oricum nu mai contează, George susţinea că a găsit răspunsul la una dintre marile întrebări ale istoriei, la care nu s-a răspuns încă. De ce un om care nu a dat niciodată semne că ar fi deranjat fundamental de existenţa sclaviei, nu era pentru, dar nici nu s-a manifestat vreodată elocvent împotriva ei, nu era aboliţionist, cel mult un moderat, ba uneori cu accente rasiste evidente, îşi face brusc un scop în viaţă, scopul suprem în viaţă, din abolirea ei? Ce s-a întâmplat la un moment dat, ce e acel punct de turnură, acel tipping point care îl face pe cel mai celebru preşedinte american să lase totul baltă, să sacrifice totul, inclusiv propria viaţă, după cum s-a văzut, pentru această cauză, despre care nu a lăsat vreo­dată impresia că ar fi fost mai mult decât o conjunctură politică pentru el?

Agenta îl privea altfel pe profesor. Lui Charles i se părea că îi sticleau ochii într-un fel pe care nu îl văzuse decât la oamenii foarte pasionaţi de ceva. Se hotărî să dea la o parte acea senzaţie şi refuză să încerce să dezlege gândul din spatele privirii aceleia pe care o cunoştea atât de bine.

– Şi care e? întrebă agenta.

– Ce? A, răspunsul la întrebare? Asta n-a mai apucat să îmi mai spună. Dar aşa făcea întotdeauna. Nu îşi prezenta nici o teorie până nu avea răspunsul complet şi nu venea cu o demonstraţie impecabilă.

– Nici măcar nu bănuiţi?

– Nu. Dar, cu siguranţă, orice ar fi descoperit, fie s-a spus deja într-o formă sau alta, fie e atât de extravagant, încât nu poate fi luat în serios. George era capabil de felul ăsta de exaltare.

– Tocmai a ieşit un film în care Lincoln e vânător de vampiri.

Charles crezu că nu înţelesese prea bine ce spusese agenta. Avu impre­sia că îi ţiuie urechile.

– Aţi spus vânător de vampiri?? întrebă cu o jumătate de voce, nesigur pe el.

– Da, răspunse agenta. Nu l-aţi văzut?

Profesorul habar nu avea de existenţa peliculei cu pricina. O privi cu sus­piciune pe femeie şi se întrebă dacă aceasta ar fi avut vreun motiv să îl ia peste picior chiar în acele momente. Aceasta înţelese din nou ce se pe­trece în mintea lui Baker şi se grăbi să adauge:

– Chiar există. Puteţi căuta pe net. Deci, nici o legătură?

– Nu. Adică, nu cred, răspunse Charles, vădit în­curcat.

Se făcu linişte. Pentru câteva clipe, fiecare dintre cei trei şi-ar fi putut auzi gândurile.

Telefonul sună în mâna lui Charles. Acesta se ridică în picioare. Atitudinea lui dădu de înţeles că întâlni­rea luase sfârşit. Agenta înţe­lesese imediat şi se ridică şi ea. Nedumerit, se ridică şi însoţitorul ei.

– Vă mai putem deranja dacă avem nevoie de lămuriri? întrebă agenta în drum spre uşă.

Charles apăsă butonul lateral al telefonului şi acesta se opri din cântat melodia lui Guido şi Maurizio de Angelis Zorro is back, inter­pretată de Oliver Onions, melodia din filmul copilăriei lui Charles, pe care o avea setată ca sonerie doar pentru oamenii cei mai apropiaţi.

– Îmi cer scuze, nu vreau să fiu nepoliticos, dar ştiţi cum se întâmplă. De multe ori, când dai mâna cu cineva în mod mecanic, nu eşti foarte atent. Şi, în plus, continuă Charles, surprinzând-o pe femeie, nu mi-aţi dat o carte de vizită, cum cred că se obişnuieşte, şi nici nu mi-aţi spus să vă contactez, dacă îmi amintesc ceva important.

Femeia zâmbi la auzul clişeului pe care Charles îl văzuse, probabil, prin filme. Scoase din buzunar o carte de vizită şi i-o întinse.

– Menard, spuse, mă numesc Petra Menard.

Şi îi întinse mâna.

Capitolul 6

Îl chema Socrate. Ăsta era numele lui adevărat. Nu vreo poreclă. Sau, oricum, unul dintre multele nume pe care tatăl său i le pusese. Se născuse în preajma Campionatului Mondial de fotbal din Spania. În 1982. Tatăl său, brazilian de origine, era un microbist cum rar s-a întâlnit. Iar Brazilia era obligată să câştige com­petiţia în acel an, pentru că trecuseră 12 ani de când cea mai frumoasă echipă de fotbal a lumii nu mai ridicase trofeul deasupra capului. Aşa că îşi botezase copilul, premonitoriu, cu numele celor 11 jucători de bază care ar fi urmat, în imaginaţia lui, să triumfe, la care adăugase cele două nume ale sale.

Se născuse în cel mai sărac cartier al Buenos Airesului, în Fuerte Apache, la villas, corespondentele favellasurilor braziliene sau ale shanti town-urilor. Tatăl său se ascunsese acolo cu frumoasa-i soţie haitiană, pentru că era un criminal căutat de autorităţile din propria ţară. Waldir Leandro Oscar Luisinho Junior Cerezo Falcao Zico Serginho Eder Dirceu Socrates Pereira Teixeira nu apucase să îşi cunoască tatăl, care murise tot în urma blestematului de campionat mondial care îl pricopsise pe el cu grămada de nume, de nu îi încăpeau pe nici un formular oficial. Se îmbătase de necaz atât de tare, când Italia învinsese Brazilia, încât la întoarcerea acasă se împiedicase în situl unei construcţii abandonate, prăvălindu-se în golul săpat pentru fundaţie, unde se înfipsese într-un drug de fier-beton. Acolo l-au găsit după cinci zile. În mână strângea o fotografie a superbei sale soţii.

Socrate crescuse sub supravegherea strictă a mamei sale, printre copiii din Fuerte Apache. De la cinci ani învăţase să mânuiască cuţitul ca nimeni altul, iar de la 13 devenise singurul cap al familiei, pentru că fratele său mai mare, de 16 ani, fusese ucis într-o confruntare nocturnă de bande, în alt barrio⁶ celebru: Ciudad Oculta – Oraşul ascuns. Prima lui acţiune ca adult fusese să-şi răzbune fratele. Îi măcelărise într-o singură noapte pe toţi cei opt băieţi care participaseră la uciderea fratelui său, în propriile lor case, alături de fraţi, surori şi părinţi. Le intrase în case după ce adunase timp de câteva luni informaţii despre ei şi îi trimisese la cele veşnice în paturile lor. Nu înainte de a îi spune fiecăruia, cât încă agoniza, cine e şi ce, dar mai ales pentru ce i se întâmpla ceea ce urma să i se întâmple.

O fetiţă de şapte ani a fost singura pe care a cruţat-o, pentru că i s-a făcut milă de ea. Fetiţa s-a luat după el şi l-a urmărit zile întregi. Îl aştepta când ieşea din casă şi îl urmărea peste tot. I-a şi salvat o dată viaţa, când, în timpul jafului unui magazin, rămasă afară la o oarecare distanţă, a in­trat urlând. O armată privată tocmai sosise în parcarea din faţă. Au fugit amândoi pe geamul depozitului şi au reuşit să se ascundă ore în şir sub un morman de gunoi până când asasinii plătiţi ai proprietarului s-au retras. Nu a scăpat nimeni din acel măcel. Întreaga lui gaşcă a fost distrusă. Pe fetiţă a luat-o cu el şi de atunci a devenit sora lui. I-a fost frică de răz­bunarea ei, despre care era sigur că va veni într-o zi, dar a răsuflat uşurat la înmormântarea mamei sale, patru ani mai târziu, când Rocio Belen, cum se numea micuţa, i-a mărturisit că omorându-i familia i-a salvat viaţa, pentru că tatăl său începuse s-o violeze de la şase ani, iar mama ei ridica de fiecare dată neputincioasă din umeri.

După moartea mamei sale, pe care o iubea ca pe ochii din cap şi pentru care fusese în stare să facă orice, hotărâse să părăsească Argentina, unde devenise unul dintre cei mai căutaţi tâlhari. Din păcate, o răpusese una dintre bolile mizeriei, aşa că nu avea pe cine să se răzbune, oricât s-a străduit să găsească un vinovat. Pentru tatăl său găsise deja unul. Pe marele jucător italian Paolo Rossi, care năruise speranţele naţionalei braziliene cu trei goluri în acel meci memorabil. Aşadar, îl va ucide pe Paolo Rossi într-o zi, îşi jură. Pentru asta, însă, trebuia să ajungă în Italia, o ţară care i se părea atunci foarte departe.

La două zile după înmormântare, hăituit deopotrivă de poliţie şi de găştile rivale, o luă pe Rocio şi se urcară la bordul unui vas la întâmplare, unde stătură ascunşi până la următorul port. Deşi crescut în sărăcie, mama lui fusese o femeie educată, de condiţie bună, care se îndrăgostise de un criminal plin de farmec şi care o trata cum nu o tratase nimeni niciodată. Îi citea unicului fiu tot timpul înainte de culcare şi îi alesese, dintre toate numele pe care le avea, pe cel al filosofului grec Socrate, spunându-i că trebuie să fie la fel de inteligent şi de educat ca acesta. El îşi împărţea timpul între bătăile nesfârşite din Fuerte Apache, Ciudad Oculta, La Boca, Recoleta şi Belgrano şi Biblioteca Nacional de Maestros şi Biblioteca Nacional de la Republica Argentina, unde îşi procurase abonamente şi unde, cu o ambiţie nemăsurată, orice avea de făcut, îşi petrecea programatic patru ore în fiecare zi. Cărţile îi salvaseră viaţa, obişnuia să spună. Îi dăduseră un avantaj decisiv în faţa străzii, îl învăţaseră să supravieţuiască şi să se descurce. În ultimii ani petrecuţi în capitala Argentinei descoperise o altă bibliotecă, Biblioteca Municipal Miguel Cané, unde lucrase cel ce avea să devină scrii­torul său ultrapreferat, Jorge Luis Borges.

Cărţile îl învăţaseră să înţeleagă lumea şi să o folosească în favoarea sa, îi dezvoltaseră imaginaţia şi îi organizaseră mintea. Şi făcuseră din el, probabil, cel mai cult criminal din istorie. Dar nu îi înmuiaseră cruzimea. I-o temperaseră şi i-o transformaseră în ceva calculat şi rece. Ca oricărui intelectual lipsit de orice fel de scrupule, îi aduseseră explicaţii şi justificări raţionale pentru întreaga ură care îi făcea sângele fierbinte să clocotească. Ştia aproape pe dinafară Moartea şi busola, Grădina cu cărări ce se bifurcă, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, dar era îndrăgostit, în special, de Evaristo Carriego şi, bineînţeles, de ceea ce spunea el că era capodopera absolută a mentorului său, Biblioteca Babel.

Cum ştia foarte bine că atunci când e să ţi se în­tâmple ceva, întregul univers conspiră în favoarea acelui lucru şi cum nu credea deloc în coincidenţe, fu definitiv convins că de Borges şi de opera lui îl leagă mult mai multe lucruri decât o simplă admiraţie. Află atunci, citind un interviu al autorului, că acesta ura fotbalul la fel de mult ca şi el. Borges spusese că ura din răsputeri acel sport şi că nu văzuse niciodată nici măcar o partidă până la capăt. Recunoscuse că fusese la un meci cu prietenul său, scriitorul uruguayan Enrique Amorim, dar jurase că plecaseră la pauză şi că în prima repriză discutaseră lucruri care îi interesau pe amândoi, şi nici unul din ei nu văzuse, de fapt, nimic. Asasinului cu numele întregii echipe a Braziliei din 1982 îi ajunse la un moment dat la ureche o speculaţie apărută în La Gaceta de Tucumán, potrivit căreia Borges ar fi minţit şi că, de fapt, ura lui pentru sportul-rege era legată de un accident oribil, petrecut tocmai la un meci de fotbal. După ziarul amintit, Borges ar fi fost un microbist înflăcărat, suporter aproape fanatic al Newell’s Old Boys până când a participat la un meci între scriitorii şi vagabonzii din cartierul Palermo. Era în echipă cu Bioy Casares şi Julio Cortázar. La un corner ar fi sărit cu capul înainte, direct în genunchiul lui Flequillo Soraire. Chiar în acel moment, din cauza loviturii, i s-ar fi dezlipit ambele retine. Acesta ar fi fost, după autorul articolului – de fapt, un interviu cu un presupus biograf nonagenar al lui Borges, Harold Macoco Salomón –, chiar motivul orbirii sale. Nu îi trecuse o secundă prin cap lui Socrate că această poveste seamănă prea mult cu o istorie borgesiană. Din contră, o luase foarte în serios. Pentru că, nu-i aşa?, în lumea destinelor legate implacabil, nu există niciodată coincidenţe.

Se distră foarte tare şi i se păru că soarta îi adusese într-un loc pre­destinat când află că vasul acostase într-o zonă care se numea Atlantida, departament al Hondurasului. Se stabiliră un timp în ora­şul-port La Ceiba, dar îşi petrecură câţiva ani în Tela, resort paradiziac celebru pentru petrecerile sale legendare. După ce prinse un pic de cheag făcând treburile murdare ale unui număr rezonabil de gangsteri locali, în momentul când renumele său depăşi graniţele ţării de adopţie, cumpără pentru el şi sora sa o proprietate serioasă în cel mai violent oraş al lumii, San Pedro Sula.

Ascunse maceta sub scaun şi porni motorul. Puse mâna pe Macul alb şi îl deschise. Avea nevoie de parolă. Îl ucisese pe proprietarul lui, şi asta nu era deloc bine. Va trebui să dea explicaţii. Sau să găsească, într-un alt fel, răspunsul. În întreaga sa istorie de ucigaş plătit sau de „om care rezolvă orice, nu ratase nici o misiune.În curtea casei sale din San Pedro Sula înfipsese, chiar în primele zile de la instalare, în centru, un stâlp de lemn pe care îl intitulase „stâlpul infamiei, în memoria Istoriei universale a infamiei, de bună seamă. Pe el făcea câte o crestătură pentru toate misiunile duse la bun sfârşit. Erau 821. Nu avea să se oprească aici şi nici nu avea să rateze această misiune care, i se spusese, era cea mai importantă din întreaga sa viaţă. Mai importantă decât vieţile tuturor celor implicaţi. Nu se temea de nimic, în general, dar numai gândul că ar putea să îi dezamăgească pe cei care îl angajaseră îi dădea fiori. „Cu ăştia nu se poate glumi, îşi spuse. „De ăştia nu ai cum să scapi. O misiune care se transformase într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Era vorba despre propria viaţă. Sau despre propria moarte.

Socrate. Aşa îi spuseseră când se dusese să îi viziteze. Pe numele mic, pentru Dumnezeu! Nimeni nu îndrăznea să i se adreseze astfel. Avea o poreclă, pe care o inventase special pentru el. Oricine îl cunoştea sau avea nevoie să i se adreseze trebuia să îi spună „O Parteiro". Era vorba despre o forţare a limbii portugheze. Parteira înseamnă „moaşă, aşa că masculinul s-ar traduce prin „moaşă-ul sau „bărbatul care moşeşte", un fel de asistent maternal pentru naşteri, un mamoş. Pentru cei care nu reuşeau să pronunţe acea portugheză de Brazilia înmuiată, accepta şi echivalentul spaniol: El Partero. Numai la auzul poreclei, oamenilor li se ridica părul pe spate. Îşi luase numele tot de la Socrate şi de la procedeul pe care îl folosea pentru a extrage ideile care sălăşluiesc în mintea interlocutorului, de multe ori fără ca acesta să ştie că sunt acolo. Era un procedeu pe care Socrate însuşi, cel grec de această dată, îl botezase drept „Maieutica" şi susţinea că e o trimitere la felul în care mama lui, moaşă de profesie, extrăgea copiii. Şi nu exista adevăr, cunoscut sau ascuns, pe care El Partero să nu îl poată scoate de la interlocutor printr-o serie de întrebări bine plasate. Chiar dacă era vorba, cum susţinea tizul său, doar de reminiscenţe ale adevărului. Dacă exista, într-un cotlon ascuns al minţii celui interogat, atunci el îl afla întotdeauna.

Capitolul 7

– Al câtelea e? întrebă Walter F. Caligari, în timp ce aştepta, cu mâna proptită în uşă, ca aceasta să se deschidă.

– Al nouălea în ultimele două săptămâni, răspunse ofiţerul care îl în­soţea. Adică de două ori mai mulţi decât în ultimii doi ani la un loc.

Se auzi un ţârâit scurt şi se aprinse un bec verde. Intrară pe cu­loarul lung şi inundat de lumină. Direc­torul se opri o clipă şi îşi privi subalternul îngrijorat, pe deasupra pungilor imense ale ochilor. Avea din nou privirea aceea de pasăre de pradă. Ca şi când ar fi vrut să îţi despice fruntea şi să îţi fure toate gândurile. Câteodată, după o şedinţă nesfârşită cu şeful, care era într-adevăr lungă, dar, spre norocul tuturor, extrem de rară, se distrau pariind că „barosanul" ar putea să taie o uşă din cel mai dur oţel cu privirea. Şi erau convinşi că unul dintre ei va câştiga, odată şi odată, pariul.

– Unde e? întrebă şeful în timp ce se repuse în mişcare.

Ofiţerul trebui să grăbească pasul. Când se pornea, nu era chip să îl însoţeşti. Avea compasul atât de mare şi îşi mişca cataligele într-aşa un ritm, că toţi însoţitorii trebuiau să alerge ca să poată auzi ce spune. De multe ori convoca o armată de oameni la aeroportul bazei militare unde îşi aveau sediul şi prefera să meargă pe jos pe pistă până la avion sau înapoi în clădire, când cobora din vreunul. I se părea cel mai bun moment să facă trecerea în revistă a noutăţilor, să traseze sarcinile şi să audă rapoartele. Cu ei era cum era, dar dacă în echipă mai erau convocate şi două–trei fete, spectacolul acestora alergând cu limba scoasă, în timp ce trebuiau să noteze cuvânt cu cuvânt ce auzeau, merita toţi banii.

– La „matracuci", spuse ofiţerul. Aveţi grijă la cap.

Directorul se cocoşase deja, după ce o cotiseră pe coridorul următor. Avea ceva mai mult de doi metri, iar subsolul în care intraseră începuse să se micşoreze.

– N-aţi scos nimic de la el? întrebă în timp ce împingea urmă­toa­rea uşă.

– Ce ştiţi. Ca toţi ceilalţi.

Se deschise şi uşa aceasta. Un fel de anticameră, din care se făcea intrarea într-un seif. Mare, din oţel. Doi indivizi, înarmaţi până în dinţi, stăteau în poziţie de drepţi, iar alţi doi, a căror unică treabă părea să fie supravegherea monitoarelor, cu căşti mari, de marţieni, pe urechi, se ridicară şi ei, cu gesturi deprinse la instrucţie. Se auzi un scârţâit greu, apoi uşa seifului se deschise. Intrară amândoi.

Peisajul se schimbase cu totul. Coridorul era mult mai îngust, iar pe stânga erau dispuse uşi, la distanţe egale unele de celelalte. Destul de îndepărtate, ceea ce sugera că în spatele lor camerele erau foarte mari. Lumina, slabă şi rece, amintea de luminile de gardă de pe coridoarele spitalelor de psihiatrie. Podeaua era desenată în alb-negru, un fel de piatră cubică, ce îţi dădea senzaţia că ai călca pe o stradă pavată, proaspăt udată de ploaie. Pe peretele din dreapta erau figurate nişte case, tot în alb şi negru, cu acoperişuri care păreau că îşi confundă unghiurile de fugă, ca să se termine într-un punct, cu uşi strâmbe care păreau că se lichefiază şi cu ferestre aşijderea. Totul era dis­proporţionat la oraşul desenat pe coridorul cel lung. În stânga, nişte garduri de case uneau celulele între ele, dar continuau şi pe uşile acestora, tot în alb-negru. Toate liniile erau oblice, nu existau unghiuri drepte, ca şi când cel care le făcuse le-ar fi ignorat cu totul sau nu ar fi avut habar de existenţa acestora. Pe uşa celu­lei în faţa căreia se opriră era desenată un fel de fereastră în formă de romb. O fereastră crescută între gratii reprezentate ca săgeţi oblice care creşteau spre tavan şi continuau pe el. O perspectivă perversă asupra unei lumi strâmbe, plină de unghiuri absurde.

Nimeni nu ştia cine şi când desenase în acest fel culoarele celei mai secrete şi mai bine păzite închisori psihiatrice care a existat vreodată în America. Circulau mai multe variante – că ar fi fost unul dintre cei internaţi, pe care l-au lăsat să se manifeste în speranţa că vor afla ceva de la el, interpretându-i opera. Sau că însuşi directorul făcuse schiţele la sugestia psihiatrului eminent care conducea spitalul, cunoscut îndeosebi pentru succesele sale în materie de hipnoză. Oricine ar fi avut ghinionul să prindă o cădere de tensiune, cu luminile pâlpâind, ar fi fost victima sigură a unei stări de rău, cu halucinaţii şi senzaţii de leşin.

– E aici, cu ceilalţi? întrebă autoritar şeful. Nu l-aţi izolat?

– Domnul doctor consideră că e mai bine să stea alături de ceilalţi. Un fel de memorie colectivă a ceea ce au trăit îi poate apropia şi îi poate face să se deschidă. Să îşi împărtăşească unii altora experienţele.

Directorul făcu semn cu capul şi ofiţerul bătu în uşă. Se auzi un zumzet de deasupra uşii. Camera de luat vederi se mişcă şi se întoarse spre cei doi vizitatori. Dinăuntru se auziră paşi.

– Şi n-a zis nimic-nimic?

– Nu, stă cu privirea aia îngrozită, cu ochii plini de vinişoare, cu capul uşor aplecat, legat în cămaşa de forţă, şi mai tresare din când în când. Şi de fiecare dată când e întrebat dacă poate descrie ce a văzut, îşi holbează şi mai tare ochii, începe să tremure şi răspunde mereu la fel.

– Ca toţi ceilalţi.

– Da. El Diablo!⁷

Uşa se deschise.

Capitolul 8

După ce închise uşa în urma celor doi agenţi, Charles trase aer adânc în piept şi se trânti pe canapeaua din sufragerie. Nu reuşea deloc să se dezmeticească. Îşi dori ca totul să fi fost un vis urât sau ca cineva să îi fi făcut o farsă. Ca să se convingă, puse mâna pe telefonul mobil. Mesajele nu lăsau nici o urmă de îndoială. Asistentul său era mort. Ucis cu bestialitate, după spusele agentei, în locuinţa sa de la marginea campusului. Îi trecu prin minte să îşi sune secretara, dar nu se simţea în stare să consoleze pe cineva. Îşi spuse că cea mai bună metodă de a trece peste o astfel de veste – nu ştia dacă se afla în stare de şoc sau nu – era să ia puţină distanţă. Îşi făcu o cafea şi se aşeză la masa din sufragerie, încercând să aştearnă pe hârtie o schemă cu desfăşurarea evenimentelor din ziua trecută, dar îşi dădu seama că, în afară de uciderea lui Marshall şi de confiscarea dosarului în avion, nu mai ştia nimic. Trebuia să existe o legătură între cele două. Iar dacă exista, însemna că Marshall fusese ucis din pricina acelui dosar. Pe care el nu-l mai avea. Începu să mâzgălească tot felul de figuri geometrice pe o foaie de hârtie. Asta îl ajuta, de fiecare dată, să se concentreze. Asta şi ţigara de foi strâmbă, pe care o scoase din umidificator. Se ridică şi se aşeză din nou. De mai multe ori. Întâi se duse după scrumieră, apoi după brichetă. Şi după ceva de scris. Apoi deschise frigiderul şi se holbă în el preţ de aproape un minut, fără să vadă nimic. Într-un final, puse mâna pe o cutie de Coca-Cola. Se aşeză la loc şi se întrebă dacă o fi posibil să bea Coca-Cola cu cafea. Rece şi fierbinte. Luă, al­ternativ, câteva înghiţituri din fiecare. În cele din urmă, turnă sucul peste cafea.

Printre însemnările lui Marshall trebuie să fi fost ceva suficient de important încât poliţia mexicană să fi făcut întregul spectacol din avion. Şi atât de important încât Marshall să fie ucis. Cum nu credea în coincidenţe, îşi spuse că cel mai bun lucru pe care îl putea face era să reconstituie cât de mult putea din paginile pe care le răsfoise. Mâzgăli ceva. Îşi notă, una sub alta, cifrele de la unu la cinci, dar cu cât încerca mai mult, cu atât mai puţin îşi amintea. Îşi ridică privirea spre bibliotecă, în timp ce mâna continua să mâzgălească automat foaia care începuse să se umple. Era o tehnică pe care o folosea de multe ori când se afla în impas. De fiecare dată când încerca fie să îşi amintească ceva, fie să găsească un fir logic. Luă la întâmplare cărţile de pe un raft şi începu să le citească cotoarele. Citi câteva, după care îşi aplecă privirea spre foaie. Între figurile geometrice care începuseră să se călărească unele pe celelalte, descoperi un semicerc închis, ca o semilună. Numai că în loc ca aceasta să fie desenată orizontal, zăcea întinsă deasupra unei piramide care se urcase ameninţător peste un paralelipiped.

Brusc, faţa i se crispă de emoţie şi scrise ca şi cum ar fi fost un medium căruia o viziune neagră îi dictează, următoarele cuvinte: OMNES LIBRI. Asta era! Astea erau cuvintele la care se blocase şi în avion. Mai văzuse ceva, în fugă, dar aceste cuvinte, pe a doua sau a treia pagină, îl blocaseră şi atunci. Cuvintele erau aşezate în semicerc, aşa că le scrise întocmai, în semiluna pe care o desenase. Îşi spuse că pagina era prea plină, aşa că luă o coală nouă şi redesenă semiluna mult mai mare. Cu cele două cuvinte în ea, aranjate pe arcul de cerc. I se păru interesant că forma aceea îl făcuse să îşi amintească cuvintele. De ce? Era ceva mai mult acolo. Cuvintele acelea i se păreau foarte familiare. Sigur, era o expresie în latină, care însemna TOATE CĂRŢILE. Dar de unde venea? Unde o mai văzuse? Pe măsură ce pri­vea desenul, i se părea tot mai familiar. Şi nu din avion. Ci de dinainte. Cu mult timp înainte.

Hotărî să pornească spre campus. Mai devreme sau mai târziu, tot tre­buia să dea ochii cu lumea.

Capitolul 9

Charles porni motorul maşinii şi apăsă până la fund pedala de acceleraţie. Aston Martin-ul său tunat aproape se strânse ca un burduf de acordeon şi ţâşni în josul străzii, ca un cal nărăvaş. Pasiunea lui pentru maşini era privită cu severitate la Princeton, în special în rândurile profesorilor scorţoşi, care nu de puţine ori îi comentau destul de zgomotos extravaganţele. Studenţilor, însă, le plăcea ce reprezenta Charles. Combinaţia aceea de celebritate care s-a îmbogăţit de pe urma cunoştinţelor şi a muncii sale, seriozitatea şi minuţiozitatea cu care îşi pregătea fiecare prelegere erau dovada că educaţia de înalt nivel poate duce şi ea la împlinirea visului american. Era profesorul preferat al tuturor, acesta fiind de cele mai multe ori principalul motiv pentru care colegii nu îl prea aveau la inimă. În doar câteva minute viră în viteză pe lângă chioşcul care mărginea piaţa Palmer, la intrarea de pe strada Nassau, şi, cu aceeaşi viteză, coti la dreapta pe lângă restaurantul Winberie’s, unde îşi dădea, de cele mai multe ori, întâlnire cu jurnaliştii care îl vânau pentru interviuri, în special pentru că era la câţiva paşi de casă. Acceleră în curbă. Roţile scrâşniră, în timp ce maşina îşi aranja cochet fundul cu un tremurat. Făcu imediat stânga pe lângă magazinul Brooks Brothers, intră şi ieşi, aproape instantaneu, de sub viaduct. Reduse puţin din viteză, ca să se asigure că nu vine nimeni, şi viră la dreapta, pe Hulfish Street.

Nu apucă să se încadreze bine pe stradă, că văzu în faţa ochilor o arătare nedefinită, dar avu intuiţia că un individ se angajase să treacă strada pe trecerea de pie­toni din faţa parcării Hulfish. Maşina înţepeni, iar privirea lui Charles rămase fixată pe o cataramă din acelea mari, cum poartă cowboy-i în westernuri. Bazi­nul bărbatului, care se întorsese spre maşină, era la o înălţime nefirească, la doar câţiva centimetri în faţa capotei. Ridică privirea. Avu nevoie de câteva secunde să pregătească o scuză, atât de mult dură mişcarea capului său, în timp ce măsura un trunchi