Master Plan

De F. Hanganu

Cine suntem?
De unde venim?
Încotro ne îndreptăm?
Suntem, noi oamenii, un produs al simplei întâmplări, al unui joc rece al
probabilităților?
Cât de veche este umanitatea? Cine sunt strămoșii noștri?
Atât de fragil și de neînsemnat pe cât pare, poate omul avea un rol în
imensitatea de necuprins a universului?
Cât din ceea ce cunoaștem astăzi, va rămâne neschimbat de-a lungul
fascinantei noastre călătorii prin timp?
Și dacă realitatea depășește orice ne-am imaginat vreodată?
Suntem pregătiți să descoperim cine suntem cu adevărat?

*

“Tu ai putea fi divinitatea în aceste realități hibride pe care le-ai
creat,... poți să știi tot, să determini tot...” spuse omul
“Conceptul divinității este o dimensiune intrinsecă a rațiunii și pe
măsură ce evoluăm, nu avem cum să-l ignorăm!” veni răspunsul.
“Entitatea ta transcende universuri și realități; ai găsit vreo dovadă
concretă a existenței divine?
“O condiție primordială pentru ca aceasta să existe, este lipsa
certitudinii existenței sale!”
“Aș vrea sa înțeleg ...”
“Învăluită în incertitudine, divinitatea este infinită pentru ca poate să
fie orice, oricum, oriunde, oricât, oridecâte ori... cumulul tuturor și al
oricărui atribut cu care cei ce cred, o înzestrează. O simplă dovadă a
existenței concrete înseamnă o limită în spatele căreia divinitatea dispare.”
“Atunci este la fel de posibil ca aceasta să nu existe...”
“La fel cum este posibil să găsim răspunsul la orice întrebare pe care
ne-am pus-o, ne-o punem sau ne-o vom pune vreodată!”
“Oare acesta să fie destinul nostru? cunoașterea absolută?”
“Când nu va mai fi nicio întrebare de pus, când toate răspunsurile vor
fi date, scopul existenței dispare ... "
“Atunci care este sensul real al evoluției? Cunoașterea aduce cu sine și
necunoașterea într-o măsură și mai mare. Un răspuns naște o sută de
întrebări ... cu cât știm mai mult, cu atât nu știm mai mult! ... Zeii de astăzi
sunt infinit mai complecși decât cei ai primilor oameni ...”
“Și totuși... gândește-te la certitudinile care se conturează?”
“Certitudini ...?
“Suntem o specie destinata eternității ... și cu certitudine, acesta nu
poate sa fie sfârșitul drumului nostru!”

*

Atunci când credeam ca nu mai este nimic de adăugat despre originea și
destinul omenirii, o noua teorie vine să schimbe TOTUL.
... și istoria nu va mai fi la fel ...
În Franța medievală, unul dintre cele mai enigmatice personaje ale
istoriei trimite un mesaj către posteritate.
Pierdut în negura timpului, un preot al unui popor necunoscut inițiază un
ritual care va marca destinul unui întreg continent.
În România, un profesor de geologie anonim face o descoperire
bulversantă în munții Orăștie.
În jungla unei planete îndepărtate, colonia unui animal insignifiant
reușește sa răpună un prădător monstruos.
Un eveniment misterios distruge o expediție secretă sovietică în munții
Afganistanului, in timp ce undeva pe orbita Pământului o navetă americană
înregistrează un fenomen necunoscut.
La Institutul Max Planck din München, Germania se naște o teorie
epocală.
Într-un viitor nu prea îndepărtat, pe orbita Pământului un experiment ia o
întorsătură neașteptată.
Vom afla vreodată cine suntem cu adevărat? vor continua să se întrebe
filozofii, neștiind ca pentru cei aleși să ȘTIE, povara cunoașterii MASTER
PLAN-ului este copleșitoare.

Vă promit o lectură fascinantă care va va pune pe gânduri și la capătul
căreia s-ar putea să vă întrebați:
„Și dacă aceasta este chiar realitatea?”
Florin Hanganu
mai 2014

• Limbă: Română
• Editor: F. Hanganu
• Data lansării: 8 aug. 2014
• ISBN: 9781311334756

F. Hanganu

BUCHAREST, ROMANIA

Previzualizare carte

"Tu ai putea fi divinitatea în aceste realități hibride pe care le-ai creat,... poți să știi tot, să determini tot…" spuse Omul.

"Conceptul divinității este o dimensiune intrinsecă a rațiunii și pe măsură ce evoluăm, nu avem cum să-l ignorăm!" veni răspunsul.

"Entitatea ta transcende universuri și realități; ai găsit vreo dovadă concretă a existenței divine?

"O condiție primordială pentru ca aceasta să existe, este lipsa certitudinii existenței sale!"

"Aș vrea sa înțeleg …"

"Învăluită în incertitudine, divinitatea este infinită pen-tru ca poate să fie orice, oricum, oriunde, oricât, oridecâte ori... cumulul tuturor și al oricărui atribut cu care cei ce cred, o înzestrează. O simplă dovadă a existenței concrete înseamnă o limită în spatele căreia divinitatea dispare."

"Atunci este la fel de posibil ca aceasta să nu existe..."

"La fel cum este posibil să găsim răspunsul la orice în-trebare pe care ne-am pus-o, ne-o punem sau ne-o vom pune vreodată!"

"Oare acesta să fie destinul nostru? cunoașterea abso-lută?"

"Când nu va mai fi nicio întrebare de pus, când toate răspunsurile vor fi date, scopul existenței dispare … "

"Atunci care este sensul real al evoluției? Cunoașterea aduce cu sine și necunoașterea într-o măsură și mai mare. Un răspuns naște o sută de întrebări … cu cât știm mai mult, cu atât nu știm mai mult! … Zeii de astăzi sunt infinit mai complecși decât cei ai primilor oameni ..."

"Și totuși... gândește-te la certitudinile care se contu-rează?"

"Certitudini …?

"Suntem o specie destinata eternității … și cu certi-tudine, acesta nu poate sa fie sfârșitul drumului nostru!"

* * * *

CAPITOLUL I

Viziuni

- Maestre! Maestre! Miracol, Maestre...! ‒ cu fața roșie, gata să-i explodeze, cu ochii ieșiți din orbite, cu picioarele tremurânde și vocea gâtuită de efort, Jean de Chavigny aproape că se prăvăli prin ușa camerei.

În colțul opus, cu spatele la intrare, o siluetă firavă stătea aplecată asupra unei mese de lucru.

Vacarmul proaspăt iscat o făcu să tresară imperceptibil, capul se ridică încet, dar rămase privind înainte pe fereastra larg deschisă.

Prin lumina roșiatică a amurgului de iunie care se scurgea blând în cameră, părul alb semăna cu o aură și întreaga imagine părea ireală.

- Jean, tu ești? (Vocea era clară, dar slabă, suferindă).

- Da, Maestre, sunt eu Jean, … Lumen Viridisi începe să se schimbe...

- … Aqua, ...Vitrumii?

- Apa și cristalul sunt deja în Previa Coniunctio …

- Lapisiii?

- Avem și Fallacis Lapidem, piatra se schimbă, Maestre.

- Este oare cu putință, Jean? Vocea era și mai slabă, aproape șoptită. Tempus?

- Un ceas de la Lumen Viridis, douăzeci și cinci de minute de la Previa Coniunctioiv...

Brusc, bătrânul întoarse fața către orologiul de pe perete.

- Trebuie să fim acolo imediat! Repede, Jean, ajută-mă! ‒ și, înainte ca Jean de Chavigny să poată să schițeze vreun gest, bătrânul întinse brațul către bastonul care stătea sprijinit de marginea mesei. Mișcarea însă fu curmată de un geamăt înfundat.

- Maledictus morbi... blestemată podagrav, nu acum, suntem atât de aproape!

- Maestre, este un efort atât de mare...

- Și ultimul, Jean! Avem Ultima Coniunctio, Conjuncția Finală; nu putem să o pierdem... ‒ și, cu un efort ce părea supraomenesc, sprijinindu-se cu o mână de masă și cu cealaltă de secretarul său, Jean de Chavigny, Michel de Nostredame se ridică în picioare.

- Să mergem!

*

Ultimele trepte erau cele mai dificilă. De Chavigny coborî primul și când ajunse jos apucă scara strâns cu ambele mâini, uitându-se în sus la maestrul de Nostredame. Bătrânul se mișca încet, foarte încet și, ca de fiecare dată când ajungeau aici în ultimul timp, de Chavigny se întreba dacă bătrânul va mai avea puterea de a urca înapoi.

Trecură șase ani de când, într-o amiază de aprilie a anului 1560, el, Jean Aimes de Chavigny, tânăr absolvent al școlii de litere din Paris, bătea la ușa casei din Salon-de-Provence a renumitului și enigmaticului Michel de Nostredame, oficial medicul curții regelui Henric al II-lea, iar neoficial sfătuitorul de taină al Catherinei de Medicis, regina despre care se spunea că este adevărata conducătoare a Franței.

Îl însoțea o scrisoare de la dascălul său, eminentul savant Jean Dorat, prin care acesta îl recomanda doctorului de Nostredame, prietenul său, ca asistent. Auzise de Michel de Nostredame, dar nu datorită faimei sale de tămăduitor de excepție în timpul epidemiilor „Morții Negre"vi, ci mai degrabă din cauza controverselor create în jurul Almanahurilor sale sau al Centuriilorvii, cartea sa de profeții care-l transformă peste noapte pe doctorul Michel de Nostredame, sau prezicătorul Nostradamus, în subiectul unor discuții încinse care divizaseră membrii lumii academice între cei care vedeau în el un șarlatan și cei care-l considerau un strălucit vizionar.

- Jean, mă ajuți? ‒ De Chavigny tresări din amintiri. Bătrânul său maestru ajunsese la capătul scării și căută ajutorul asistentului său pentru a se da jos de pe ultima treaptă, care era mult prea departe de podea.

- Așteaptă-mă puțin, spuse maestrul ascunzându-și cu greu durerea. Și continuă:

- Câteva secunde, să-mi revin...

De Chavigny se uită de jur împrejur și, ca de fiecare dată, îl încercă un sentiment de reverie mistică la fel de copleșitor ca acea prima dată...

*

Era la mai bine de jumătate de an de când se afla în slujba doctorului de Nostredame. De Chavigny, cufundat într-o rutină plictisitoare, constata cu dezamăgire că munca sa se reducea la catalogarea unor plante și leacuri pe care doctorul le adunase de-a lungul timpului și la redactarea unei corespondențe superficiale.

Doctorul părea detașat și total neinteresat de persoana noului său asistent; câteodată treceau zile întregi în care nu schimbau vreo vorbă.

De Chavigny începuse să pună serios sub semnul întrebării decizia de a accepta această slujbă care nu se asemăna câtuși de puțin cu cea pe care și-o închipuise.

Profesorul Dorat îi vorbise de Michel de Nostredame ca de o persoană miraculoasă, poate și pentru că profesorul era unul dintre susținătorii cei mai fervenți ai acestuia din urmă, mai ales pentru calitatea sa de vizionar.

Așa că apariția doctorului în toiul acelei nopți de noiembrie, precedată de bătaia lungă în ușa camerei sale de la mansardă, îl surprinse total pe de Chavigny.

- Bună seara, Jean, îmbracă-te și urmează-mă, spuse de Nostredame pe o voce joasă, dar autoritară. Te aștept la intrarea în cramă.

Zece minute mai târziu, în mână cu o lampă pe care maestrul i-o dăduse la intrare, de Chavigny se afla în mijlocul unei încăperi lungi de la subsolul casei.

Cunoștea bine locul pentru că, printre alte îndeletniciri „înalte", trebuia să ajute și la prepararea meselor, de aceea, acum, nu înțelegea ce putea să fie atât de important în această cramă banală, încât să-l facă pe doctor să-l târască aici în toiul nopții.

Pe un perete erau rafturi cu provizii, pe celălalt, un șir de butoaie cu vin și, atârnate de tavan, tot felul de legume, cârnați și cărnuri uscate.

Cu o expresie de neîncredere amestecată cu nerăbdare, pe care de Chavigny nu o mai văzuse poate și pentru că nu stătuseră niciodată mai mult de cinci minute împreună, doctorul, ținând și el o lampă în mână, se învârtea în jurul asistentului său, măsurându-l din cap până în picioare, de parcă atunci îl vedea pentru prima oară.

Brusc, doctorul se întoarse și se îndreptă către ultimele butoaie din șirul aliniat la peretele cramei. Se vârî între ultimele două și, proptindu-și mâinile în ultimul butoi, strigă:

- Împinge! ‒ de Chavigny, bulversat și de somn, dar și de ceea ce se întâmplă, puse lampa pe jos mai mult scăpând-o și se repezi să împingă și el.

În spatele butoiului, cam un sfert în podeaua cramei și restul pe perete, se deschidea o gaură care părea că intră oblic în pământ, iar la partea inferioară o scară de lemn foarte rudimentară se pierdea în întuneric.

- Adu-mi și mie lampa și ai grijă! Sunt câteva trepte rupte, spuse doctorul, va trebui să le repari. Și, aplecându-și puțin capul, intră în tunel, pășind pe scara de lemn. De Chavigny îl urmă imediat.

Când mersul îi deveni cât de cât sigur, își îndreptă atenția asupra tunelului. Privit dinspre cramă, acesta părea săpat în pământ la repezeală, dar, imediat după ce intră, își dădu seama că avea, de fapt, o formă perfect circulară.

De asemenea, de Chavigny constată că nu putea să identifice clar consistența pereților; materialul semăna și cu piatra, și cu metalul. În lumina lămpilor părea foarte neted, însă la atingere și studiat mai de aproape, suprafața pereților părea încrustată cu nenumărate ornamente geometrice legate în modele complicate și de neînțeles.

- În curând nu vom mai avea nevoie de lămpi, dar nu încă.

Pășind prin tunelul întunecat, de Chavigny nu înțelese ce dorea să spună maestrul. Pe pereți nu erau atârnate lămpi sau făclii și coborau cu siguranță din ce în ce mai adânc, în pământ, unde nu avea cum să fie lumină.

Privi în spate, într-o doară, și atunci văzu că, în zonele în care lumina lămpilor era obturată de trupurile lor, pereții erau luminați aproape imperceptibil de o lumină albăstruie care părea că izvora din interiorul lor.

*

Ca și cum ar fi continuat o discuție întreruptă nu demult, pășind cu grijă pe scara de lemn, doctorul de Nostredame începu să vorbească.

- Când ne-am mutat în casa aceasta eram un doctor, unul foarte bun. Vocea lui se auzea clar. Vorbea calm și fără grabă și, pentru prima oară, de Chavigny avu impresia ca îl cunoaște de mult, de foarte mult timp. Din primul moment în care am intrat, am știut că acesta este locul pe care l-am căutat toată viața mea...

Am știut că acest loc este special pentru mine, când visele mele nu mai erau la fel cu cele dinainte. Mai întâi o dată la câteva zile, apoi din ce în ce mai des, visam semne necunoscute, până când acestea erau tot ceea ce visam.

Am încercat să mi le aduc aminte, să le dau un sens... în zadar. Chiar și cele pe care mi le aduceam aminte nu însemnau nimic. Starea de bine pe care o trăisem la început se transforma într-un coșmar.

Trebuia sa înțeleg... dar nu înțelegeam...

Continuau să înainteze prin tunel. Lumina pereților se accentua și lui de Chavigny i se păru că începe să vadă niște străfulgerări, dar nu era sigur.

- … la circa un an după ce ne-am mutat, într-o noapte, pentru prima oară după mult timp am visat din nou, fără Semne, doar un vis. Simplu și precis.

În vis îmi vedeam casa, apoi crama și, într-un colț, mă vedeam pe mine dezgropând o carte. Nu i-am dat importanță prima dată, dar visul începuse să se repete la nesfârșit. Eram la un pas să-mi pierd mințile. Preferam să nu mai dorm. Și atunci, într-o noapte, am luat o lopată și am coborât în pivniță...

Vocea doctorului se curmă. De Chavigny văzu că erau aproape de capătul tunelului care se deschidea către un spațiu larg. Silueta doctorului dispăru peste marginea tunelului.

De Chavigny se apropie și el de capăt și privi.

În fața sa se întindea o incintă ale cărei dimensiuni nu le putea aprecia. Îi era clar că era un spațiu închis, deoarece de jur împrejur pereții erau luminați de aceeași lumină albastră ca și cea din tunel și care străbătea trasee complicate amețindu-l și făcând imposibilă aprecierea distanțelor.

Prin lumina difuză, de Chavigny distingea niște forme pe care însă nu putea să le identifice. Se apropie si mai mult de marginea ieșirii din tunel și se uită în jos.

Se afla la mai bine de trei stânjeni înălțime față de podeaua incintei. Sprijinită de peretele acesteia, era o scară la fel de precară ca și cea din tunel și, dată fiind înălțimea, părea chiar periculoasă. Doctorul se afla deja jos și se uita încurajator către de Chavigny.

Acesta își plimba bulversat privirea neîncrezătoare când la scară, când înainte, încercând să discearnă prin semi-obscuritate ce se ascunde în fața sa.

- Hai, Jean, curaj! Coboară! ‒ vocea doctorului era calmă și liniștitoare. ‒ Este numai lumină și liniște! Ascultă!

Și, într-adevăr, în momentul în care își concentra atenția asupra sunetelor din jur, de Chavigny constată cu stupoare că tot acest spectacol halucinant se petrecea într-o liniște desăvârșită. Și, totuși, avea senzația pregnantă că, până în acel moment, nu fusese deloc liniște, dar nu mai era sigur.

Trase adânc aer în piept, se prinse cu putere de capătul scării și coborî cu grijă.

*

Podeaua încăperii era făcută din același material ca și tunelul de intrare. Străfulgerările, care acum se înscriau într-un flux continuu, străbăteau trasee complicate printre ornamentele geometrice, chiar pe sub picioarele sale. Jocul de lumină îi crea senzația că picioarele nu mai stăteau pe o suprafață solidă, că plutește, și de Chavigny simți nevoia să se prindă de ceva pentru a-și recăpăta echilibrul.

- Este un cub perfect, se auzi vocea doctorului. De Chavigny ridică o privire derutată din podea și se uită către doctor care, cu un gest amplu al brațelor, arăta cuprinzător de jur împrejur. Un cub, Jean, cu latura de exact șaizeci și opt de picioare și trei degeteviii.

De Chavigny observă că lumina crescuse în încăpere și, în acel moment, putea să vadă detaliile pe care până acum le percepuse doar ca umbre.

- În acea noapte am făcut acest drum ca prin vis. Am folosit frânghii ca să pot ajunge până la capătul tunelului, doctorul arătă către gura tunelului pe care tocmai veniseră.

Ascultându-l, de Chavigny începu să studieze mai atent încăperea. Erau într-o sală care într-adevăr părea pătrată. Detaliile muchiilor păreau perfecte. Nu se vedea nicio urmă care să trădeze că acest loc fusese realizat de mâini omenești.

Chiar și acele ornamente complicate din podea și de pe pereți erau realizate fără cusur, parcă turnate în mulaje perfecte. Întreaga lucrare părea realizată dintr-o singură bucată, imensă.

- În acea primă noapte, nu am putut coborî până aici, își continuă doctorul povestea, dar, stând acolo pe marginea tunelului, știam că aici voi dezlega misterul Semnelor din visele mele.

Nu „vedeam" încă nimic cu mintea, vedeam numai cu ochii, dar știam că nu eram aici din întâmplare. Simțeam acest loc ca pe o prezență.

Doctorul se întoarse către asistentul său și, privindu-l fix, căuta parcă o reacție. De Chavigny privi și el către doctor și rămase o clipă nemișcat, ca și cum dorea să-și amintească ceva.

Nu, nu simțea și nici nu simțise ceva până atunci. Fusese acea senzație stranie de mai devreme, când i se păruse că, atunci când încerca să le asculte, toate zgomotele dispăruseră, dar nu, în afară de teama inerentă de necunoscut, nu simțea nimic.

- Locul acesta este cartea visului meu, doctorul își întoarse privirea de la de Chavigny și începu sa meargă către centrul sălii.

- Nu eu l-am găsit, Jean, ci el m-a găsit pe mine!

Urmărindu-l pe doctor, abia atunci de Chavigny realiză că în centrul sălii se afla un obiect semisferic, negru ca smoala, de circa două picioare înălțime.

Era destul de voluminos și ar fi putut, de fapt ar fi trebuit să-l remarce de la început, dar, ciudat, nu-l vedea decât acum. Poate că asta era din cauza culorii sau a luminii care crescuse îndeajuns încât să estompeze efectul străfulgerărilor, care, curios lucru, deveniseră atât de dese, încât nu se mai distingeau separat și acum formau niște șuvoaie subțiri de lumină care curgeau în toate direcțiile.

Obiectul din centrul sălii avea și el o formă perfectă, părea realizat dintr-un material diferit de cel din pereți și era asemănător cu porțelanul.

- Maestre..., vocea lui de Chavigny era răgușită și abia atunci realiză că, de când începuse această aventură, el nu scosese niciun cuvânt. Își drese scurt vocea și încercă din nou. Maestre, ce este asta?

Doctorul nu răspunse, dar, misterios, fixându-l cu privirea parcă pentru a-i urmări reacțiile, își îndreptă lent degetul arătător în sus.

De Chavigny urmări semnul doctorului și, cu și mai mare surprindere, zări pe tavan un obiect transparent care părea de aceleași dimensiuni cu cel de pe podea și a cărui suprafață era formată din fațete ca acelea ale pietrelor prețioase.

Culoarea materialului transparent din care era făcut era un negru fumuriu și, în lumina albastră a camerei, la care se adăugau reflexiile șuvoaielor luminoase de pe pereți, era de o frumusețe fascinantă.

Brusc, ca în fața unei revelații târzii, de Chavigny își roti privirea de jur împrejur. În mijlocul peretelui din dreapta era o fereastră rotundă, dintr-un material lucios-întunecos, care părea de sticlă. Dimensiunile acestei ferestre păreau să fie apropiate de cele ale cristalului din tavan sau ale semisferei de porțelan de pe podea.

Undeva, pe la jumătatea distanței dintre semisfera din podea și tunelul opus ferestrei din perete, se afla un obiect care părea o masă de circa trei picioare înălțime, acoperit cu o pânză.

În mijlocul ultimilor doi pereți se afla câte un tunel asemenea celui pe care tocmai intraseră.

- Două picioare, o palmă și trei țoli ‒ aceasta este mărimea razei tuturor elementelor circulare de aici, se auzi vocea doctorului.

- Vitrum ‒ Cristalul, doctorul arăta obiectul din tavan, Lapis – Piatra, continuă el indicându-l pe cel de pe mijlocul podelei, și Aqua – Apa, fereastra de pe peretele din fața lor. Toate aceste obiecte au toate exact aceeași rază: două picioare, o palmă și trei țoli.

- Mai mult decât atât, continuă el, Cuniculum Austrum ‒ Tunelul de Sud, cel pe care am venit, Cuniculum Septentrio ‒ Tunelul de Nord, cel opus acestuia, și Cuniculum ad Sidera ‒ Tunelul către Cer au un diametru interior la ieșire de exact două picioare, o palmă...

Înainte de a-și termina cuvintele, fără ca nimic să-l preceadă, un trăsnet de lumină orbitoare țâșni dinspre Cristal către Apă și umplu întreaga încăpere pentru o clipă, după care se retrase într-un șuvoi nemișcat de lumină roșie. Evenimentul fusese așa de scurt, încât de Chavigny nu apucă să reacționeze în niciun fel. Rămase cu ochii pironiți la rază cu o expresie de groază înghețată pe față.

- Maestre, ce este acest loc? ‒ vocea lui de Chavigny abia se auzea. Își simțea genunchii moi gata să cedeze, dar încă putea să raționeze, ceea ce era un semn foarte bun.

Lumina albastră din pereți era acum la intensitatea și la culoarea unui cer de vară, iar șuvoaiele luminoase se remarcau mult mai puțin.

- Maestre...?

Doctorul se îndrepta acum cu pași grăbiți către obiectul ascuns sub pânză.

- Porta Tempus, Jean, am numit acest loc Poarta Timpului, vocea sa era calmă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este locul care m-a schimbat. Ceea ce vezi acum este Previa Coniunctio - Conjuncția Primară.

Se opri pentru o clipă și se întoarse către de Chavigny.

- Lumen Caeruleum - Lumina Albastră, doctorul arătă scurt, de jur împrejur, evident lumina înconjurătoare de pe pereți. Iar ceea ce dă forță acestui loc este Sanguis Lucis- Sângele de Lumină, acest fluid strălucitor roșu care acum lega Vitrum și Aqua.

- Privește-i calea, Jean!

De Chavigny se uită de jur împrejur. Sângele de Lumină curgea acum ordonat în șuvoaie care izvorau din tunelele din pereți, se uneau în Cristal ca într-un șuvoi continuu, intrând în Apă de unde se separă din nou într-unele mai mici, care se duceau din nou către tunele.

- Până la inițierea Conjuncției Primare cu acea explozie mută, continuă doctorul, Poarta Timpului se trezea, era în ceea ce eu am numit Suscitare – Trezire.

Într-adevăr, de Chavigny abia acum își dădea seama; toată acea explozie teribilă de lumină se produsese într-o liniște totală...

Doctorul ajunsese lângă obiectul acoperit cu pânză pe care încercă să îl descopere.

- Vino, te rog, sa mă ajuți, Jean! - tonul calm al doctorului îl făcu pe asistentul său să prindă curaj. Își îndreptă spatele și se grăbi să ajungă lângă doctor.

- Dacă vrei să mă întrebi cum funcționează acest loc, doctorul apucă de un capăt al pânzei și îi arătă din ochi lui de Chavigny să facă la fel în partea cealaltă, să știi că nici eu nu înțeleg...

Și, spunând acestea, ridică brusc capătul de pânză. De Chavigny, bineînțeles surprins, cu o mică întârziere, făcu la fel.

Se aștepta ca și sub acea pânză să se ascundă o altă mostră de perfecțiune, așa cum era tot ceea ce-l înconjura în acea încăpere, dar total neașteptat, sub husă se afla un fel de masă rudimentară lucrată din lemn, fără prea multă pricepere.

O jumătate din tăblia mesei era de fapt o cutie, de circa o palmă înălțime, compartimentată în incinte aproximativ pătrate, cu latura de o palmă.

În fiecare compartiment se zăreau plăcuțe mici, tot de lemn, în care erau desenate niște semne necunoscute. Pe cealaltă jumătate a mesei se aflau unelte de scris, circa o duzină de caiete de lucru, așezate pe două rânduri, un orologiu cu două fețe și o lampă mare cu ulei.

Un caiet de lucru era deschis și de Chavigny putu să vadă că pagina din stânga era acoperită cu acele semne necunoscute, în timp ce pagina din dreapta era goală.

Sub tăblia mesei se afla o etajeră pe care erau așezate niște cutii, tot de lemn, înguste și lungi de circa două picioare, și o sumedenie de teancuri de hârtie și alte caiete de lucru. Lângă masă se afla un taburet ca și cele din bucătăria casei.

- Tot ceea ce am realizat aici am făcut ca să mă pot descurca singur. - Doctorul se așeză în fața mesei, privind către peretele pe care era Apa. Luă în mână, la întâmplare, una dintre plăcuțele de lemn, dintr-un compartiment de pe masă, și i-o arătă lui de Chavigny. Acestea sunt Semnele pe care le visam la început.

- Vino aici, te rog! ‒ și doctorul se dădu un pas în spate pentru a-i face loc lui de Chavigny.

Acesta se apropie cu oarecare teamă și se așeză unde-i arătase doctorul, care, luându-l de umeri, îi potrivi poziția.

- Uită-te înainte, fixează centrul Apei. Mișcă-te ușor în lateral... și o să-ți dai singur seama.

De Chavigny îl ascultă pe doctor. Își mișcă ușor capul, dar nu știa prea bine ce caută. Vedea lumina Apei în față, dar nu era nimic diferit față de ceea ce văzuse până atunci, pană când, tot mișcându-se, avu pentru o fracțiune de secundă senzația că vede în fața sa ceva suspendat în aer. Încercă să regăsească acea poziție și brusc rămase nemișcat.

Înaintea sa, undeva între el și Apă, plutind în văzduh fără vreun suport aparent, vedea un bulgăre de lumină format dintr-o succesiune de forme, ca un fel de clocot foarte rapid.

De Chavigny încercă să distingă ceva inteligibil din acea succesiune de forme, dar îi era imposibil. După câteva secunde, ochii îl usturau și se dădu la o parte.

- Ce ai văzut? ‒ îl întrebă doctorul și de Chavigny simți o urmă de speranță în glasul său.

- O învălmășeală de nedescris, și duse mâna la ochi, ce ar fi trebuit să văd?

- Mai încearcă o dată, încearcă să găsești în tine puterea de a stăpâni ceea ce tu spui că este o învălmășeală ‒ vocea doctorului sună încurajator, așa că de Chavigny reveni cu hotărâre pe poziția inițială și, în scurt timp, își regăsi locul în care vedea acel bulgăre.

De data aceasta, încercă să se concentreze cât putea de mult, dar în zadar, clocotul pe care-l vedea rămânea la fel de neînțeles.

Dezamăgit, de Chavigny se ridică de pe scaun, făcu un pas în spate și se uită către doctor:

- Îmi pare rău, Maestre, nu pot să vă fiu de ajutor.

- Este un dar, Jean, pe care bănuiam ca este foarte greu să-l mai aibă altcineva în afară de mine.

Și, vorbind, doctorul îi făcu semn lui de Chavigny să-i dea locul în fața mesei. Se aplecă și luă trei dintre cutiile cele lungi goale de pe etajera mesei și le așeză în fața sa, de-a lungul laturii tăbliei mesei.

- Magus Orbis - Globul Magic, și doctorul arătă către locul în care de Chavigny văzuse acel bulgăre de lumină, l-am găsit din întâmplare. Timp de aproape zece luni am coborât în Poarta Timpului, zi de zi, pentru a-i găsi un rost. Făceam măsurători, observații, schițe și, într-o zi, eram chiar în punctul acesta când s-a produs Conjuncția Primară. Stăteam aici în Loco Magicis - Locul Magic, când m-am uitat către Apa...

Doctorul se opri din vorbit, se mai uită o dată în jos, pentru a-și verifica poziția, întinse mâinile deasupra compartimentelor cu Semne și închise ochii.

De Chavigny înțelese imediat că urma ceva important, așa că se retrase un pas pentru a-i lăsa spațiu doctorului, continuând să-l privească cu maxim interes.

După circa cincisprezece secunde de meditație, doctorul deschise ochii și îi aținti către Apă.

Fără să privească în jos, cu o agilitate demnă de un organist, începu să adune cu repeziciune plăcuțe din compartimentele aflate în tăblia mesei și să le pună în prima dintre cutiile lungi, pe care și-o așezase mai devreme în față.

În circa trei minute cutia se umplu, iar doctorul trecu la următoarea și, când o termină și pe aceasta, umplu și următoare cutie aproape jumătate, după care se opri și, vădit obosit, se așeză pe taburetul de lângă masă și închise ochii parcă pentru a se odihni.

- În Globul Magic, eu reușesc să văd o succesiune de Semne pe care o culeg în aceste cutii, spuse doctorul cu un zâmbet indecis. Mi-ar fi plăcut să ai și tu darul acesta, dar poate că este mai bine așa.

De Chavigny stătea retras și-l asculta pe doctor, neînțelegând prea bine ce se va întâmpla în continuare.

- Chiar dacă nu ai „darul" meu, Jean ‒ doctorul își căută asistentul în spatele său și, îndată ce-l găsi, îl pironi cu privirea, pentru a fi sigur că înțelege exact ceea ce va spune ‒, vei avea un rol foarte important. Eu nu știu cât mai am de trăit, blestemata asta de gută mă supără din ce în ce mai tare și am nevoie de tine să-mi ușurezi cât mai mult din muncă.

Doctorul făcu un gest larg cu mâna peste masă și apoi peste întreaga încăpere.

De Chavigny înaintă un pas către masă și se uită cu atenție la obiectele și la cărțile expuse. Întinse mâna să ia unul dintre caiete.

Privi către doctor, care încuviință.

Deschise caietul. Paginile din stânga erau acoperite de Semne, în timp ce pe paginile din dreapta erau texte în limba franceză.

- Dar ce facem noi aici? ‒ vocea lui de Chavigny era înceată și timidă, de parcă acesta se simțea vinovat pentru ignoranța de a nu fi deslușit nici măcar atâta lucru.

- Noi, Jean, ascultăm. Zămislirea asta nu știu cine a făcut-o, dar sunt sigur că nu ne-a fost menit să o înțelegem.

Doctorul se ridică de pe taburet și aruncă o privire către orologiul de pe masa de lucru.

- E momentul să ai din nou lampa la îndemână, spuse doctorul scurt, după care continuă:

- Poarta Timpului știe totul despre noi, despre ceea ce a fost și despre ce va să vină, iar darul meu nu face decât să mă lase să arunc o privire și să-i fur gândurile.

De Chavigny ridică lămpile de lângă masă și o puse pe cea a doctorului la îndemâna acestuia.

Încercă să pună cap la cap informațiile așa cum le auzea de la acesta, dar cel mai mult aștepta de la acesta să-i explice, mai pe înțelesul său, ceea ce urma el să facă.

- Globul Magic nu există cu adevărat, altfel l-am vedea oricând. Este un gând al Porții Timpului pe care îl vedem cu mintea, iar pe care eu, printr-o minune sau blestem, pot să-l văd...

Fără vreun semn prevestitor, așa cum apăruse, într-o liniște desăvârșită, tot ceea ce însemna lumină crescu pentru o fracțiune de secundă într-un flux orbitor, după care dispăru, parcă prăvălindu-se în neant.

De Chavigny închise ochii, încercând instinctiv să se apere de întunericul dens care, parcă, i se lipise de retină.

Deschise ochii și ridică lampa, căutând un punct de reper în lumina ei. Când se reobișnui cu întunericul, îl căută pe doctor, care, cu lampa deasupra capului, se uită la rândul său la asistent.

- Cincizeci și două de minute ‒ vocea doctorului nu trăda nicio emoție ‒, atât durează Conjuncția Primară. Uite ‒ doctorul ridică de pe masă un caiet de lucru ‒, aici ai observațiile mele despre manifestările din Poarta Timpului.

De Chavigny ridică lampa deasupra capului, prinse caietul și-l deschise.

Era un jurnal în care doctorul documentase fiecare coborâre în acel loc straniu.

Însemnările începeau din 7 decembrie 1548 și cuprindeau observații dintre cele mai diverse; măsurători de dimensiuni, însoțite de schițe, sau mențiunea perioadelor de la o Conjuncție la alta, apoi a evenimentelor din timpul acestora, calcule geometrice complexe, pe care de Chavigny nu le pricepea, toate arătând cunoștințe surprinzătoare pentru un doctor.

- Uite aici, îi arătă doctorul.

Acesta răsfoi caietul până la 17 martie 1549. Începusem să îmi pierd răbdarea și speranța că voi reuși vreodată să înțeleg ceea ce se întâmplă, așa că, timp de zece Conjuncții, am încercat să schițez traseele Sângelui de Lumină. Credeam că voi afla ceva. În zadar, până aici… Doctorul mai răsfoi câteva pagini.

Însemnarea era din 18 octombrie 1549 și, undeva la mijlocul paginii, se putea citi:

„Non insanio! Signa autem realiter sunt!"

- Nu sunt nebun! Semnele există! ‒ traduse doctorul cu o voce vibrantă. Printr-o întâmplare sau poate că Poarta a vrut, am găsit Locul Magic de unde se putea vedea Globul Magic.

De Chavigny își privi maestrul impresionat la rândul său de figura acestuia, pe care se vedeau emoțiile acelui episod.

- Am crezut că, din acel moment, totul va fi simplu, continuă doctorul, văzusem Semnele și credeam că le voi și înțelege...

Doctorul răsfoi din nou caietul până la 27 februarie 1550, unde însemnarea începea cu un tabel de opt coloane pe șase rânduri și în care, în fiecare căsuță, era desenat câte un semn necunoscut.

- Alphabeti Portae Tempus – Alfabetul Porții Timpului. Mi-au trebuit încă patru luni numai pentru a descoperi în întregime toate semnele pe care le vedeam în Globul Magic. Dar, ca de fiecare dată când descopăr lucruri noi, în acest loc mă surprinde simplitatea cu care a fost gândit. Porta Tempus este miraculoasă, așa cum am mai zis, nu ne este destinată nouă, oamenilor, dar, pe măsură ce îi pătrund secretele, am siguranța că este făcută de oameni. Pare bizar ceea ce spun și nu am cum să demonstrez încă, poate nu voi putea niciodată...

Doctorul se uită la de Chavigny și, văzându-i expresia reținut dezaprobatoare, continuă:

- Știu că este greu de crezut, dar, cu timpul, cred că vei înțelege. Încă de la început, pe când culegeam Semnele în timpul Conjuncțiilor, fără sa am habar ce însemnau, știam că ele reprezintă o limbă mult mai complicată decât cele pe care le vorbim noi, dar, în esență, era o limbă.

De Chavigny lăsă privirea, din nou, asupra caietului. Se simțea neputincios, incomod, însă voia să afle mai mult. Următoarele însemnări conțineau schițe cu Mensa Visionis - Masa Viziunilor.

Așa cum demonstrase și puțin mai devreme, doctorul de Nostredame rezolvase cu ingeniozitate problema succesiunii rapide a semnelor în Globul Magic, pentru a le putea înregistra cu mare acuratețe.

După fiecare Conjuncție Primară, doctorul vorbea rar, privindu-și asistentul intens.

- Transcriu secvența de Semne în ordine, în aceste caiete. De acum încolo, aceasta va fi sarcina ta, Jean! ‒ decretă doctorul, făcând un gest rotund peste celelalte caiete rânduite la capătul mesei.

De Chavigny tresări și căută din priviri să înțeleagă ce înseamnă noua sa responsabilitate.

- Nu te grăbi, Jean! spuse doctorul, făcându-i un semn să se liniștească. Vei știi la momentul oportun exact ce ai de făcut. Doctorul ridică un sul de hârtie de pe masă pe care începu să-l deruleze.

- De la o Conjuncție Primară la alta pot să treacă între șase și șaptesprezece zile.

Doctorul îl urmărea pe de Chavigny să se asigure că acesta îl ascultă.

- Acesta este un sul în care am notat unul dintre ciclurile Conjuncțiilor la care am fost martor. Am studiat intervalele, am încercat să găsesc corelații geografice, cosmice, religioase, nu am reușit să descopăr vreo regulă după

Recenzii pentru Master Plan

[Paul Nitu · Evaluare: 4 din 5 stele]

O carte fascinanta