Apocalipsa

De Remus Moise

”Nu cu mult timp în urmă, în România, libertățile individuale erau restrânse până la a nu mai exista, toată populația țării trăind tiranizată ca într-un coșmar.
Însăși hrana necesară unei subzistențe larvare abia se găsea, energia electrică se distribuia pe sponci, dreptul la exprimare era interzis, granițele erau închise.
Dar distrugerea cu desăvârșire a personalității umane, a demnității și a stimei de sine s-a produs când, printr-un decret, avortul a fost declarat ilegal, tragediile declanșate de această măsură afectând nu numai mii și mii de femei, ci și bărbați tineri, și bătrâni și copii, deturnând destine și generând suferințe în lanț”.

• Limbă: Română
• Editor: Remus Moise
• Data lansării: 25 aug. 2021
• ISBN: 9786060335443

Remus Moise

Remus Moise este fascinat de trecutul ținutului său natal din lunca Dunării - ținut care, conform unor istorici și arheologi de renume, a reprezentat „leagănul” vechii civilizații a Europei - și, de aceea, se străduiește atât să recompună acel magnific trecut, populându-l cu chipuri și cu întâmplări reale, cât și să le transmită cititorilor propria sa fascinație.Este creștin și, în scrisul său, pretutindeni se regăsește dragostea pentru umanitate.

Previzualizare carte

„Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc" (Apocalipsa ; 3 - 19)

 - Da!... Da! strigă doctorul Angelescu la telefon, cu gâtul sucit inutil, cu toată faţa încreţită de încordare. Nu!... Nu, bineînţeles!... Categoric!... Dacă vă spun, cum să... Nu, nu, nu, nu!... Fireşte – conchise şi puse încet, oftând, receptorul în furcă.

 Un moment, rămase cu mâna încleştată pe el, dar parcă nici nu mai îşi dădea seama ce face.

 Surorile îl priveau buimăcite, mirate, puţin crispate, aşteptând cu un soi de înfricoşare. Cea tânără se numea Tereza, era înaltă, subţire, brună, delicată, cu aparenţă fragilă şi halatul alb îi acorda un aer aristocratic. Pe cealaltă, mult mai în vârstă ca ea, şi mai comună, o chema Mioara; avea chipul plin şi sever, cu tenul pergamentos, gălbui, brăzdat de cute şi era soră şefă. Din pricina ţinutei sobre şi a atitudinii reci, rezervate, semăna cu o stareţă. Însă purta ochelari cu lentile groase, prin care ochii i se vedeau bulbucaţi, ca ai fluturilor, şi asta îi conferea o alură mai mult de profesoară decât de egumenă.

 Lângă uşă Marin, şoferul de pe ambulanţă, stătea zgribulit şi umil, ca un câine, frecându-şi palmele înroşite de frig. Pe gulerul şubei încă avea zăpadă, adusă de-afară, care se topea şi se scurgea către poale în râuleţe subţiri, alunecoase.

 Medicul, simţind că nu e urmărit, se posomorî şi se închise în sine. Totuşi, îi lămuri:

 - Trimit ei pe cineva, zise el. Trec şi pe la procuror, să-l ia şi pe el, sau să-i spună să vină încoace, nu prea am înţeles, fiindcă se auzea ca vai de lume. Numai că, la ora asta, e puţin probabil să vrea. Dar, dacă refuză să vină, până la urmă, nu ar fi tocmai rău. Ar mai avea şi ea o şansă.

 Şi, fără să privească anume, arătă, printr-un gest indiferent, către patul mărunt de sub fereastră, pe care zăcea o femeie.

 Doamna Mioara se înfioră.

 - Dar moare până atunci, şopti ea.

 Tereza tresări violent, deschizând gura şi parcă sorbind aerul printre buzele decolorate, însă numaidecât, luându-şi seama, se stăpâni, îşi reveni şi murmură, clătinând încet din cap:

 - Nu... Asta nu trebuie să se întâmple...

 Marin întinse gâtul.

 - Ce-o vrea Dumnezeu, îngână el, mai mult ca pentru sine. Soarta omului e în mâna lui Dumnezeu...

 Dar îndată parcă se sperie de propriul glas, se roşi, îşi retrase capul şi amuţi, prudent ca o ţestoasă ascunsă în carapace.

 În picioare, doctorul sufla pe nări, foindu-se şi făcându-şi de treabă. Luă, enervat, un tampon de sugativă de pe birou, îl ridică, îl privi şi îl azvârli înapoi, printre lucrurile aflate în devălmăşie. Între ele se detaşa o cană mare cu apă, adusă, acum o oră, de o infirmieră. Fără să vrea, medicul se strâmbă a lehamite mare, apoi săltă capul către surori.

 Dar surorile îl ignorară. Tăcute, se apropiară de pat, aplecându-se către bolnavă şi privind-o puţin, apoi, deoarece nu li se îngăduia să o trateze, începură să o aşeze mai bine.         Inertă, bolnava parcă nici nu simţea ce i se face, rămânând întocmai cum o puseseră brancardierii: cu faţa în sus, cu picioarele puţin desfăcute şi cu capul parcă trântit pe perna de muşama. Ţinea ochii închişi, dar era conştientă; uneori se văita, alteori se tânguia; mai mereu însă gemea înfundat, reţinut, cu o ciudată rezervă. Cineva îi dezbrăcase paltonul şi acum rămăsese înveşmântată doar cu o flanelă scămoasă, veche, lucrată de mână, descheiată la nasturi, trasă peste un cămăşoi de finet. Avea o fustă largă, de casă, ponosită şi foarte mototolită iar picioarele îi fuseseră vârâte într-o pereche de cizme negre, din cauciuc, deasupra cărora, până sub fustă, se vedeau nişte ciorapi tricotaţi, lungi şi cenuşii.

 Când o aşezaseră, brancardierii o acoperiseră cu o pătură aspră, de inventar. Ea însă se dezvelise, din pricina durerilor mari, şi-acum, cu pătura adunată în jurul ei, îşi încleşta degetele, din când în când, pierită şi schimonosită, în aşternut. Pe cap, basmaua i se dezbrobodise, părul negru, spicat i se lipea de obraji, iar pielea, mustind de transpiraţie, îi strălucea.

 Alături, în zid, deasupra unuia dintre calorifere şi a unei pete de igrasie, sub perdelele albe, din pânză groasă, care atârnau în falduri, se zărea un geam dreptunghiular încastrat în perete ca o oglindă. Printre perdele, pe fereastră, se vedea bine noaptea liniştită de iarnă, cu omăt troienit, cu fulgi care cădeau, cu lumini slabe de becuri, cu brazi încărcaţi, cu dezordine şi cu un frig vătuit, încremenit.

 Lângă pat se mai aflau un cuier de lemn, cu paltonul bolnavei, şi o vitrină vetustă, ciobită şi prăfuită, aproape sprijinită de zid. Pe rafturi erau orânduite o mulţime de sticluţe etichetate, cu un conţinut colorat, tuburi de plastic, blistere etalate demonstrativ şi cutii de carton cu medicamente.    

 Sora şefă oftă, clipind cu părere de rău.

 - Păcat! zise ea dezamăgită. Pierdem timpul degeaba, când am fi putut să intervenim...

 Tereza stătea nemişcată. Rămăsese înţepenită şi se uita la bolnavă, pe ai cărei obraji, poroşi şi lucioşi, parcă unşi cu ulei, lumina albă a tubului fluorescent aluneca în ape înşelătoare. Dar,

 când o auzi pe sora şefă, se pomeni dând şi ea din cap şi aprobând. Şi chiar îngână:

 - N-ar fi târziu... N-ar fi târziu deloc...

 Nimeni însă nu se sili să-i răspundă şi ea, descurajată, tăcu.

 Neobservat, Marin se propti de uşă, apoi, cu spatele lipit de lemn, privi pe furiş, cu un fel de mirare, către propriii bocanci, pe care zăpada topită se transforma în dâre tremurătoare.

 Angelescu simţi tensiunea surorilor, dându-şi seama că, deliberat, privirile lor îl ocoleau. Ba, i se părea că le percepe chiar şi gândurile învălmăşite, care mocneau de reproş, iar atitudinea lor, involuntar, îi aminti de soţia sa. Acelaşi comportament dubios îl avea şi ea înainte să răbufnească: se învârtea acuzatoare pe lângă el, îl fila, îl observa, îl cerceta, apoi, într-un crescendo care îl înfricoşa, se dezlănţuia.

 - Ce vă uitaţi aşa la mine ?! izbucni el, deşi nimeni nu îl privea. Ce vreţi să fac ?! Ce dracu mai pot să fac?! L-am sunat pe Oprea, l-am anunţat, i-am spus despre ce este vorba, a înţeles, e pe drum, vine încoace acum! Ce Dumnezeului vă tot holbaţi ?! Se răsuci iritat către ele, desfăcu braţele, neputincios, şi aripile halatului alb se smuciră zvâcnind în sus. Apoi se dezlipi de birou. Căldura degajată de reşoul rudimentar, ascuns sub scaun, îl agasa. Străbătu camera în sus şi-n jos. În cele din urmă se opri, ca poticnit, cu o expresie meditativă, şi-şi şterse fruntea cu dosul palmei. Aţi pregătit sala de operaţii? întrebă el.

 - I-am spus lui Florea să dea drumul la caldarină, zise sec sora şefă.

 - Atât ?!... Şi restul ?! strigă el, răguşit. Aţi prevenit anestezistul ? Aţi pus pe cineva să pregătească instrumentarul ? Aţi descuiat blocul operator ? L-aţi asigurat ? Dacă se fofilează vreun intrus pe acolo? Nu vreau să văd picior de om străin în sala aia!

 La fel de liniştită ca la început, sora şefă îl lămuri:

 - Nu veţi vedea pe nimeni, nu vă faceţi griji ! Am vorbit cu asistentele de la „Ortopedie", le-am rugat pe ele să supravegheze. Le-am cerut să-i înştiinţeze şi pe brancardieri, să le spună să fie gata. Iar doctorul Murariu deja ne aşteaptă. Aşa că totul e aranjat.

 Însă Angelescu nu se arătă mulţumit. Supărat, pocni din degete, cu un gest ţărănesc, şi din nou începu să se învârtească prin încăpere. Păşea energic, pufnea şi se încrunta. Doar câteodată parcă se împiedica şi stătea pe loc, apoi se răsucea şi se uita spre bolnavă, şi-atunci o mare mirare i se întipărea pe chip.

 Pacienta, nemişcată, lungită pe pat, respira adânc. Tendoanele gâtului, umede şi proeminente, îi tresăltau în răstimpuri ca nişte vergi. Şi continua să suspine, să geamă şi să icnească, mototolind pătura cadrilată în pumni.

 Angelescu se încruntă, mestecând puţin din fălci, pe urmă porni iar să măsoare odaia. Uneori se oprea brusc, ca programat, în dreptul chiuvetei de după birou, şi iarăşi privea mirat, apoi pleca din nou. Umbra sa, mişcătoare şi inconsistentă, părea colţuroasă ; venea fantomatic dinspre cuier şi, pe când el trecea pe sub tub, ea se chircea şi se dilata măturând parcă scaunele înşiruite pe lângă zid, podeaua murdară şi dulapul cu fişe.

 Lângă uşă, Marin îşi luă căciula din cap, dar o făcu pe furiş, cu mare fereală, ca şi când ar fi comis ceva interzis. Se uită circumspect primprejur, apoi, cu dosul palmei, începu să îndepărteze încet, lovind-o, apa de pe blana de miel.

 Sora şefă se răsuci spre Tereza, îi făcu semn cu capul către bolnavă şi îi şopti:

 - Şterge-o puţin de năduşeală, te rog! Cu un tampon. Uite, sunt destule pe măsuţa din colţ. Dacă mai trebuiesc, mai scot eu din dulap. Şi mai turteşte-i perna, fiindcă respiră cam greu. Dar încearcă s-o şi linişteşti...

 Apoi, încă în timp ce vorbea, ea însăşi făcu un pas şi se întinse spre pat, voind să o descalţe pe pacientă de cizmele din cauciuc. Apucă una şi se pregăti să o tragă. Medicul însă o observă şi, fără să se oprească, rosti gâtuit, amorţit:

 - Mioara, te rog! Nu te atinge de ea! Au spus să nu-i facem nimic până când... Până când nu vin şi ei aici ...

 - Dar nu-i acord îngrijiri ! protestă sora şefă. O ajut doar să stea mai comod. Ce Dumnezeului! Să nu fim absurzi!

 - Nu, nu! se împotrivi însă medicul, netulburat. Las-o aşa cum ţi-am spus! Mai aşteptăm, şi pe urmă... Să vină ei... Mult nu pot să mai întârzie. Ziceau că au ordonat să li se încălzească maşina...

 Sora şefă oftă şi se dezumflă. Lăsă cizma pe care o avea în mână şi privi spre podea, apoi, observând că Tereza încă nu se mişcase, ci se uita atentă când la ea, când la Angelescu, şi mai rar la bolnavă, o îndemnă, înălţând cu blândeţe capul:

 - Tereza! Fii, te rog, rezonabilă ! Ia un tampon şi fă ce ţi-am spus.

 - Da, dar... Să nu se considere că... zise Tereza şi când, în sfârşit, se uită din nou spre bolnavă, se poticni, fiindcă vederea femeii aceleia neputincioase îi făcea rău, iar mirosul o cutremura. Dar şi mai mult o chinuia faptul că pacienta refuza să o privească în mod voit, ca şi când ea ar fi fost vinovată de starea ei. O ! De-ar fi ştiut bolnava cât o compătimea! Şi cum se amăra când se imagina în locul ei! Îi era atât de milă de ea încât ar fi făcut orice ca să o ajute, să o scape de chinuri şi să o însănătoşească. Dar nu putea, şi asta, adăugată împrejurărilor, o îndemna să se acuze şi să se arate încă mai sfioasă şi mai stângace decât era. În plus, gândul că Angelescu ar putea-o certa fiindcă îi încălca interdicţia o muncea într-atât încât, de teamă şi de ruşine, repetă bâlbâit: Să să... Să nu zică dom’ doctor că trec peste cuvântul lui...

 - Nu zice ! o asigură sora şefă. Ştie dom’ doctor că asta nu e un act medical.

 Tereza însă încă nu se mişcă, aştepta în continuare încuviinţarea lui Angelescu.

 - Dragă, m-asculţi, sau nu m-asculţi ?! o întrebă sora şefă.

 Fata o privi înfricoşată. Totuşi, observând că medicul tot nu zicea nimic, se îndreptă, în sfârşit, către celălalt colţ al încăperii, unde era măsuţa. Pe tablia rotundă, furniruită se aflau cutii cu seringi şi cu ace sterilizate, feşe, pense, un garou, stetoscopul, pachete de vată, tifon şi o mulţime de piese de instrumentar medical. Mecanic, luă mai multe tampoane, apoi se reapropie de bolnavă, se aplecă deasupra ei şi se sperie.

 Femeia începuse să se strâmbe de suferinţă. Pe obrajii contorsionaţi îi curgea sudoarea, printre buzele cianozate, deschise ca într-un surâs, i se zăreau dinţii albi, umezi şi încleştaţi. Din când în când trupul îi zvâcnea răscolit de convulsii, şi-atunci ea gemea din nou, chinuită şi îndurerată. Îşi punea palmele, în mod reflex, pe fusta mototolită, se zvârcolea şi se apăsa. Mâinile i se pătaseră de ceva închis la culoare, ca vinul, care însă pe îmbrăcăminte se zărea cafeniu.

 - Doamne! icni Tereza, ducându-şi mâna la gură, şi se îngrozi. Dar ce i se întâmplă ?!... Doamna Mioara! Vă rog să vă uitaţi!

 Sora şefă, care era alături, lăsă capul în jos şi, deşi văzuse, mai privi o dată către bolnavă.

 - Nu e altceva decât sânge, răspunse ea. Are hemoragie, datorită contracţiilor.

 - O, Doamne sfinte! şopti Tereza din nou, şi se înmuie. Ochii începură să-i ardă şi tenul parcă i se albi. Dar îi e rău! Rău de tot !... Poate că ar trebui... Poate c-ar trebui să îi facem ceva... N-o putem lăsa aşa...

 Sora şefă observă că se tulburase, înălţă capul spre ea şi, cu acelaşi calm de nezdruncinat, îi explică:

 - Are să intervină dom’ doctor. Dar mai târziu, aşa cum a spus, după ce vin ăia pe care îi aşteptăm. Şi după ce vine şi doctorul Oprea... Dar de ce te-ai pierdut aşa?... Nu mai fii timorată! Aminteşte-ţi ce ai făcut la şcoală, şi aplică întocmai ce ai învăţat. E doar o pacientă. O pacientă obişnuită, care are nevoie de sprijinul tău.

 Tereza se încordă. Pe de o parte, înţelegea că, purtându-se astfel, se discreditează, iar pe de alta vorbele sorei şefe o îmbărbătau, aşa că făcu un efort să se adune.

 - Dar... Dar nu cred că o pot ajuta dacă... Dacă nu ni se permite să o tratăm... zise ea. Ar trebui să o conectăm la perfuzii, să îi dăm antibiotice... Să-i administrăm un calmant...

 - O să le facem şi pe-astea, încuviinţă sora şefă, dar, deocamdată, ascultă-l, te rog, pe domnul doctor, lasă intervenţia medicală pe mai târziu. Şterge-o doar de sânge şi de transpiraţie şi asigură-te că stă confortabil. Hai! Nu te mai codi, şi nu te mai teme, fiindcă sunt aici, lângă tine!

 Apoi, ca şi când ar fi vrut ca, prin atitudinea sa, ea însăşi să-i dea o pildă, se aplecă spre bolnavă şi o întrebă:

 - Vă e sete, doamnă? Sau aveţi vreo trebuinţă anume?... Sau vă e cald, vă e frig? Spuneţi-mi dacă aveţi vreo doleanţă !

 Femeia însă nu răspunse nimic, o privi doar o clipă în ochi, umilită şi înspăimântată, pe urmă prinse din nou să se frământe. Pesemne că durerile îi erau de nesuportat.

 - Hai! repetă sora şefă, întorcându-se încet către Tereza. Începi, te rog, să te ocupi de ea !

 Fata mai şovăi un moment dar, în cele din urmă, se încurajă şi se aplecă mai mult spre bolnavă. Cu mâini inabile, tremurătoare începu mai întâi să-i reaşeze perna, pe urmă, potrivind puţin pătura în jurul ei, dar mai mult pe picioare, fără să o atingă de pata de sânge, îşi mai reveni şi mişcările îi căpătară profesionalism. Îi tamponă bolnavei fruntea şi o mângâie, o strânse puţin de umăr, complice, ca să îi transmită că e aproape de ea apoi, cu o dexteritate din ce în ce mai evidentă, trecu, metodic, la ştersul mâinilor murdărite de sânge.

 În timp ce făcea toate astea, la început nu se gândi la nimic. Se străduia doar să fie utilă şi să arate că ştie ceva, ca să o mulţumească pe sora şefă. Pe urmă însă, năprasnic şi parcă fără motiv, deodată se pomeni asaltată de propriu-i trecut, care izbucni luminos în mintea ei şi, pentru că nu se putea împotrivi, se lăsă în voia acelor sublime senzaţii. Din tot ce se întâmplase însă, nu-şi dădea seama cum, dar nu se alegeau nici griji mărunte, nici zbuciumul proiectelor adolescentine, nici ecourile vreunei camaraderii juvenile, nici altceva, ci îi răsări ca un fulger în gând doar chipul serafic al lui Eugen. Apoi îşi aminti de zâmbetul lui, de sărutările lui, de asigurările lui, de viitorul magnific pe care i-l făgăduise şi, pentru că el i se impregnase acum în toată fiinţa, şi o sfâşia, şi o devora, i se puse parcă la dispoziţie şi, încă înfiorată de trecutul comun, începu, pentru a mia oară, să revadă mental tot ce se petrecuse cu ei.

&

 Tereza era de la ţară, dar se stabilise în Giurgiu îndată ce isprăvise şcoala elementară şi venise să urmeze liceul. Cât a fost elevă a stat la cămin, ca internă, ducându-se să îşi viziteze părinţii doar duminicile şi în vacanţe. Pe urmă însă, după bacalaureat, în timpul cât a învăţat la cursul sanitar de asistente, pe care l-a preferat facultăţii atât din vocaţie, cât şi din necesitate, şi până a ieşit pe leafa ei, s-a mutat cu chirie la o bătrână, într-o mahala mărginaşă. Dar în vremea din urmă lucrurile s-au mai îndreptat. Prin intermediul spitalului i s-a repartizat o garsonieră, într-un cartier mai nou de blocuri – dar nu mai curat şi nici mai liniştit decât mahalaua -, pe lângă vamă, ea a mobilat-o împrumutându-se şi făcând economii şi, când a inaugurat-o, s-a simţit, pentru prima dată în viaţă, pe deplin încântată şi împlinită.

 Totuşi, ceva mai târziu, a înţeles că îi lipseau încă multe pentru a fi fericită.

 Mai întâi, îi era un dor nebun de părinţi, pe care, în ultimii ani, nu-i mai vedea decât rar, pe apucate, în zile festive sau, mai apoi, în concedii. O vreme, chiar s-a gândit dacă nu s-ar putea transfera la dispensarul din Vedea – adică din satul ei – ca agent sanitar. Însă numaidecât a priceput că, oricum ar fi privit-o, înapoierea la ţară, acum, când se mai cizelase, nu putea constitui decât un eşec şi, cu destulă părere de rău, în cele din urmă a renunţat la planul ei. Cu toate astea, seri întregi stătea pierdută la geam, se uita în stradă, către furnicarul uman, şi se gândea, potopită de nostalgie, la amurgurile idilice din satul ei.

 Apoi, slujba la un spital judeţean, deşi nu era de lepădat, şi îi oferea satisfacţii, s-a dovedit a fi uneori nespus de grea. Avea momente când se clătina pe picioare şi când, întorcându-se în garsonieră, îi venea să urle de neputinţă.

 Şi, în sfârşit, deşi se mai obişnuise cu traiul de la oraş, pe măsură ce trecea timpul, simţea întotdeauna, nelămurit, că e în căutarea a ceva misterios şi scump, care să-i umple viaţa . Bănuia ce poate fi şi chiar, în nopţile de insomnie, în intimitate, când ardea toată şi nu putea dormi, îşi mărturisea cu îndrăzneală sieşi că e vorba de un bărbat; de cineva, deocamdată, imaterial, fără faţă şi fără trup, pe care însă îşi dorea cu disperare să-l aibă, să fie al ei, să o iubească şi să o ocrotească. Dar nu s-a convins că acesta e adevărul până în ziua când l-a întâlnit pe el. Pe Eugen.

 L-a cunoscut întâmplător, într-o cofetărie, pe când stătea la rând, într-o după amiază de vară, să-şi ia amandine şi bomboane cu lapte, ca să urce la televizor. Nu căuta ceva anume, sau pe cineva, privea doar plictisită în jurul ei când l-a zărit pe el. Era înalt şi blond, zvelt, ingenuu, cu ochii verzi, îmbrăcat îngrijit, cu cămaşă albă, dar şi cu cravată, foarte proeminent, foarte manierat. Răsărise parcă pe neaşteptate în faţa ei. Oare cum de nu-l văzuse până în acel moment? S-a dezmeticit abia când l-a auzit conversând încurcat cu vânzătoarea; voia să comande un tort, pentru o aniversare, dar nu ştia să precizeze ce fel de tort dorea; şi-atunci ea, cu o îndrăzneală spontană, pe care n-ar fi crezut niciodată c-o are, a intervenit, zâmbind cu voioşie, şi l-a ajutat, recomandându-i un tort de ciocolată. Cele câteva persoane care erau între ei au privit-o mirate, dar ea nu le-a observat. De altfel, nu mai observa nimic şi pe nimeni; nu mai vedea decât chipul lui, uşor întors spre ea, puţin nedumerit şi întrebător, dar şi recunoscător, cu surâsul fermecător şi cu ochii care o cuprindeau cu tandreţe, şi care, încă din clipa aceea, s-au aprins de pasiune la zărirea ei. Apoi, ieşind împreună pe stradă, şi mergând alături până la un chioşc de ziare, s-au împrietenit.

 Eugen era student la Politehnică, în ultimul an. În Bucureşti, când se ducea la facultate, stătea cu chirie într-un apartament, undeva prin Grozăveşti. În Giurgiu însă, când revenea în vacanţe, ori la sfârşiturile de săptămână, locuia cu părinţii şi cu sora sa, Mihaela, pe strada 6 Martie, într-un cartier patriarhal, dar cu aer aristocratic. Tatăl şi mama lui erau inspectori la CFI, cunoscuţi în tot oraşul; aveau un renume de puritani, însă apropiaţii îi considerau ca fiind mai degrabă cosmopoliţi. Mihaela era profesoară de limba franceză şi urma să se mărite; de o jumătate de an se logodise cu un tânăr avocat giurgiuvean, domnul Octavian Lăzăreanu; aşteptau însă ca părinţii lui, amândoi judecători la tribunalul din Giurgiu, să le cumpere un apartament, ca dar de nuntă şi, din pricina asta, căsătoria, chiar şi în principiu, se tot amâna.Totuşi mariajul era hotărât, şi toată lumea se întreba doar când va fi celebrat. Până atunci, domnul Octavian Lăzăreanu continua să o viziteze pe Mihaela la date fixe, să ceară permisiunea părinţilor ei când o scotea în oraş, să-i ducă flori şi să o ia de la şcoală ca un incurabil îndrăgostit. Iubirea lor avea în ea ceva desuet, dar şi romantic, pur, cavaleresc şi era mişcător când amândoi coborau din maşină atât de caşti, atât de însufleţiţi, atât de visători.

 Tereza i-a văzut casa lui Eugen de două ori. Nu era curioasă, nici nu se temea că, dacă îl va întreba unde stă, va fi învinovăţită de un calcul meschin, ci pur şi simplu din pricină că, atâta vreme cât se afla cu el, celelalte lucruri îi deveneau complet indiferente. Dar Eugen a insistat să i-o arate şi, în cele din urmă, ea a încuviinţat.

 Întâia oară a rămas cu o impresie extraordinară.

 Întreaga stradă, liniştită şi largă, cenuşie, asfaltată şi măturată, potopită de soare, cu trotuarele mari, cu gazon pe margini, înviorat de ronduri cu flori, era umbrită de pomi; castani şi tei se înălţau maiestuoşi, într-o neclintire semeaţă, spre aerul alb. În tăcerea adâncă locuinţele toate păreau că dorm; pete luminoase le sclipeau pe pereţi. Era o tihnă de după amiază, cu odăi amorţite, cu storuri trase, cu porţi nemişcate, cu bâzâit de insecte, care a copleşit-o. I-a amintit de satul ei, de încremenirea zăvoaielor de lângă baltă, când se ducea să se scalde, şi asta a impresionat-o profund, a cutremurat-o, a istovit-o şi a moleşit-o.

 A doua oară însă senzaţia de măreţie s-a şters.

 Ieşeau în oraş, dar urma să întârzie (se duceau la un spectacol nocturn), şi Eugen nu îşi înştiinţase părinţii; ar fi vrut să o facă; era disciplinat, ascultător şi, întotdeauna când zăbovea accidental pe undeva, îi anunţa, măcar în ultimul ceas, pe ai lui, ca să nu se îngrijoreze. În seara aceea însă părinţii îi erau plecaţi şi, pentru că îl aştepta Tereza, nu i-a putut preveni, dar, când s-a găsit cu ea, i s-a confesat. Iar Tereza, înduioşată de zbuciumul lui, care părea serios, mai întâi l-a liniştit, apoi i-a sugerat să îi caute la telefon. Însă el a şovăit. Se temea, pe de o parte, că ei nu se vor înapoia până când Tereza şi el vor intra la spectacol, iar pe de alta că, şi în eventualitatea că va reuşi să le vorbească, nu va fi convingător, aşa că, în cele din urmă, s-a decis să se întoarcă acasă, să le explice, iar ea l-a însoţit.

 Acasă, temerile lui s-au adeverit. Soţii Fefioru – adică părinţii săi – încă nu reveniseră, totuşi, prevăzând că poate vor fi căutaţi, lăsaseră vorbă unei vecine: o rugaseră să le transmită celor care vor întreba de ei că erau în apropiere, se repeziseră doar până la tribunal. Iar lui Eugen, după ce îi mulţumise vecinei, nu i-a fost greu să le sesizeze mobilul: pesemne că – a spus el -, apropiindu-se sfârşitul de săptămână, părinţii săi puneau la cale, ca de obicei, o reuniune cu intimii şi cu domnii judecători.

 Nici Mihaela nu se vedea pe nicăieri. Totuşi, voind să îi înştiinţeze cumva, Eugen, întrebând-o pe Tereza din ochi, s-a hotărât să îi aştepte.

 Ca să nu se plictisească, s-au aşezat pe terasă. Pe urmă el, întârziind puţin la bucătărie, a adus cafele, apoi i-a spus o mulţime de banalităţi. I-a surâs şi, ca întotdeauna, s-a purtat foarte drăguţ cu ea, răsfăţând-o şi alintând-o, dar ea nu s-a bucurat ci, mai degrabă, s-a simţit stânjenită. Tot timpul, în sinea ei, şi-a reproşat că e nerecunoscătoare, fiindcă nu ştie să răsplătească un gest frumos, şi senzaţia de stinghereală a persistat, făcând ca totul în jurul ei să i se pară ostil. Casa impunătoare, înaltă, lungă şi încăpătoare, cât pentru mai multe familii, cu două garaje, cu bucătărie de vară, cu acareturi, cu flori în grădină, cu dependinţe, cu scări cu rododendroni, cu zorele pe ziduri, cu iederă verde pe jgheaburi a inhibat-o, iar curtea întreagă, cu ordinea ei, cu glacialitatea ei, a timorat-o. Tot ce a văzut i-a insuflat un sentiment de nimicnicie, i-a luat curajul, i-a arătat cât e de nevolnică şi de neînsemnată, i-a trasat limitele, i-a maculat satisfacţia de a fi lângă el.

 Apoi, întâlnirea cu soţii Fefioru a fost un dezastru. Când aceştia s-au înapoiat, împreună cu Mihaela şi cu avocatul, glumind şi râzând între ei, erau voioşi, ironizându-se şi tachinându-se tot timpul cât Octavian a parcat maşina (plecaseră doar cu Dacia lui; Volskvagenul lor rămăsese încuiat în garaj). Când însă au dat cu ochii de ea, toţi, ca la un semn, au amuţit: Mihaela nici nu a salutat-o, prefăcându-se că nu o observă şi intrând în vestibul, Octavian a înclinat în treacăt din cap şi a urmat-o, iar soţii Fefioru nici nu s-au aşezat; din picioare, au privit-o cu condescendenţă. Fireşte, Eugen le-a prezentat-o, recomandând-o ca fiind prietena lui. Dar, deoarece ei nu au schiţat nici un gest, nici ea n-a putut să întindă mâna; s-a ridicat doar, politicoasă şi foarte rigidă, şi s-a îndoit puţin de mijloc.

 Apoi, în sfârşit, domnul Fefioru a întrebat-o de unde e. Ea s-a roşit şi le-a mărturisit că s-a născut la ţară, însă a precizat că, în prezent, locuieşte în Giurgiu. Domnul Fefioru n-a mai spus nimic, a pufnit doar pe nări, a decepţie şi a privit într-o parte, neconsolat şi dezamăgit. Se vedea însă că avea cunoştinţă de situaţie mai dinainte, şi acum doar îşi manifesta dezacordul.

 Doamna Fefioru s-a interesat cu ce se ocupă. Ea a lămurit-o abia şoptind, înţelegând că înşela nişte dorinţe, şi nu s-a simţit deloc în largul ei. Când a priceput, doamna Fefioru s-a încruntat, dând apoi din cap şi rostind răspicat că o fată modestă, ca ea, ar trebui să frecventeze familii mai pe potriva ei. Pe urmă, amândoi s-au scuzat că sunt obosiţi, i-au îngăduit lui Eugen să întârzie şi, ostentativ, au intrat în vestibul.

 Întâlnirea fusese scurtă, dar edificatoare. Oricât era de novice, Tereza s-a lămurit: nu era agreată de familia lui. Soţii Fefioru erau inspectori; fiica lor era profesoară, ginerele era avocat, iar viitorii cuscri – judecători. Chiar şi Eugen, peste un an, la absolvire, va deveni inginer. Or, în asemenea împrejurări, când mai existau şi prejudecăţi, şi moravuri de castă, şi ambiţii de ascensiune în carieră, Terezei i s-a părut ei înşişi normal ca părinţii lui să o respingă. Fusese crescută la ţară şi, încă din copilărie, cunoştea incompatibilitatea dintre diversele structuri ale societăţii. Au plecat, aşadar, şi pe drum ea i-a explicat lui Eugen că relaţia lor nu avea nici un viitor. I-a mulţumit pentru amabilitate, pentru bunătate şi pentru afecţiune,dar l-a rugat să pu -nă capăt unei prietenii nepotrivite, care i-ar fi putut nenoroci pe amândoi.

 Eugen însă nici n-a voit să audă, implorând-o să tacă şi îndemnând-o să îl asculte. A conjurat-o să aibă încredere-n el şi, pentru întâia oară, i-a mărturisit că o iubeşte, destăinuindu-i că vrea să o ia de nevastă. I-a spus că nu îl interesează părerea lumii şi nici mofturile părinţilor săi; el e hotărât să se însoare cu ea, indiferent de ce-o să se întâmple.

 Atunci, ea a plâns şi l-a îmbrăţişat, bucurându-se că el e atât de generos. Îşi dădea seama că nu se înşelase: în sfârşit, întâlnise un om deosebit, cu un suflet ales, cu care i-ar fi plăcut să-şi petreacă întreaga viaţă. Dar nu se cădea să-i facă nici lui necazuri, deoarece nu le merita, aşa că i-a amintit din nou de părinţii lui, rugându-l să nu-i ignore, fiindcă era la mâna lor; fără sprijinul lor, n-ar mai fi terminat facultatea.

 Înseninat, el a liniştit-o, explicându-i că nu sunt atât de răi precum par: se poartă brutal doar din grijă pentru viitorul copiilor lor. Mai exact, pentru el ar fi vrut să găsească o fată titrată, dintr-o familie bună şi, dacă s-ar fi putut, cu o cât mai mare zestre. Totuşi, îl iubesc enorm şi, în cele din urmă, el nu se îndoieşte că îl vor accepta şi aşa: adică, din clipa când se vor convinge că fericirea lui depinde de ea, de Tereza, mai mult ca sigur că nu vor mai cuteza să-i despartă, fiindcă, după cum i-a repetat obsesiv, ţin la el şi nu-i pot face rău. Ba, dacă stă şi se gândeşte, crede chiar că se vor îmblânzi. De altminteri, la fel s-au petrecut lucrurile şi cu Octavian: ei voiau pentru Mihaela pe cineva din sistemul politic, de la Comitetul judeţean de partid, dar Mihaelei i-a plăcut avocatul, le-a spus-o frust şi bătrânii, nemaiavând ce face, într-un final l-au îngăduit.

 Mai târziu, în garsonieră, stând lungiţi pe pat, dezbrăcaţi, el chiar i-a deconspirat un secret: şi tatăl său era fiu de ţăran. Se născuse şi copilărise pe lângă Oradea (doar mama lui Eugen avea o origine oarecum mic-burgheză: ai ei fuseseră un neam de negustori), schimbându-se doar la maturitate, când a venit la Bucureşti, apoi la Giurgiu şi când, după căsătorie, a avansat în carieră. Dar el ştia cu certitudine că bătrânul ţinea la el mai mult ca mama şi putea anticipa ce se va întâmpla: când tatăl se va convinge că Eugen o iubea cu adevărat pe Tereza, şi nu va voi să stea fără ea, îl va sprijini fără menajamente. În plus, o va îndupleca pe doamna Fefioru să cedeze şi ea; trebuia doar luaţi cu binişorul, lăsaţi să se obişnuiască şi să se dezmeticească.

 Ea i-a mulţumit şi a plâns din nou, rămânându-i recunoscătoare şi îndatorată (şi i s-a închinat, pe ascuns, lui Dumnezeu, pentru că a ajutat-o să îşi exprime, în sfârşit, gratitudinea care somnola în inima ei). Totuşi, din seara aceea nu l-a mai însoţit niciodată pe strada lui. Fusese atât de lovită, atât de jignită, atât de umilită de părinţii lui încât, în fundul sufletului, deşi îi era ruşine de ea însăşi, simţea că îi detestă, voind, dacă s-ar fi putut, să nu-i mai întâlnească nicicând, în viaţa ei.

 Dragostea ei cu Eugen, în schimb, a înflorit sărbătoreşte. În chiar prima lună de când a cunoscut-o el s-a mutat la ea, nemaitrecând pe la părinţi decât în cursul zilei. Serile ieşeau în oraş, iar nopţile se culcau împreună.

 De obicei, îşi pierdeau timpul lăsându-se cuprinşi de iluzii. Vorbeau ori despre nimicuri, despre fleacuri la modă, ori despre visele şi despre dorinţele lor, dar se întâmpla să fie şi realişti: mai pragmatic, el îi spunea că, dacă va vrea Dumnezeu, la anul se vor căsători; vor mai aştepta doar până ce el va absolvi facultatea, ca să aibă din ce trăi, apoi se vor cununa.

 Romantică, ea îl asculta şi zâmbea, parcă nevenindu-i să creadă. Totuşi, se lăsa ameţită de cuvintele lui, şi nu se mai sătura să-şi facă planuri. Uneori, doar, îl întrerupea şi îl corecta şi, în momentul acela, părea că se metamorfozează subit, ca şi cum s-ar fi scuturat de închipuiri şi ar fi plonjat în concret, iar ipostaza cea nouă o făcea limbută, dar şi îngrijorată de viitor. Şi, ca să îşi revină i se adresa, informându-l că abia când va termina facultatea le va fi mai greu; ea, fireşte, va continua a lucra la spital şi va rămâne, deci, în oraş; el însă, dacă va deveni inginer, va trebui să îşi satisfacă întâi stagiatura, şi cine ştie în ce colţ de ţară va fi repartizat. Şi-atunci, ce se va întâmpla cu ei? Dacă ea nu-şi va găsi un post lângă el, în localitatea unde va fi aruncat, cum se vor mai căsători? Ce se va alege de dragostea lor, dacă viaţa îi va despărţi? Fiindcă, de la distanţă, oricât ar dori amândoi, le va fi imposibil să se mai iubească, şi toată povestea se va sfârşi urât şi trist, fără ca vina să le aparţină.

 El însă râdea şi o contrazicea, spunându-i că nu va pleca nicăieri şi, când ea făcea ochii mari, îi explica: aveau ai lui destule relaţii pentru a îl aduce, ca stagiar, în oraşul natal, şi nu oriunde, ci la alegere: ori la Şantierul Naval, ori la Combinatul chimic, ori la ICMUG. Apoi, dacă tot va veni lângă ea, nici el n-avea să stea cu mâinile-n sân: va face cerere să i se repartizeze un apartament. Ai lui erau intimi cu un vicepreşedinte de la Consiliul municipal, şef la locativ (pe care, de altfel, îl cunoştea şi el foarte îndeaproape), şi nu se îndoia că va fi înscris printre primii pe lista cu priorităţi. Aşa că, în cel mult un an, se puteau aştepta să se mute în casă nouă şi să îşi trăiască perioada de început a mariajului lor într-un decor potrivit cu iubirea care îi anima reciproc, adică într-un apartament decent, luminos şi spaţios, nu într-o gâgâlice de garsonieră. Să-l scuze, nu vrea să fie ironic, vrea numai să spună că dragostea lor incendiară merită un adăpost maiestuos, pe măsura intensităţii ei.

 Ea însă clătina încet din cap, şi încă se arăta reticentă, apoi, când el o privea incredul, îl lămurea: îi spunea, pentru a mia oară, că ai lui nu vor fi de acord în vecii vecilor cu această căsătorie, care lor li se părea o mezalianţă, şi-apoi nici nu credea că ei vor îngădui ca el să se înapoieze în Giurgiu, adică într-un târguşor mizerabil ca un cătun. Aveau atâtea relaţii? Atunci, ce îi împiedica să apese pe nişte butoane, şi să-i obţină un post, ca stagiar, la Cluj, sau la Iaşi, sau la Timişoara, sau la Constanţa? Adică, oriunde în altă parte, numai în Giurgiu nu. Şi, într-adevăr, de ce l-ar fi chemat ai lui în localitatea aceasta modestă, cu câini pe uliţe, cu gropi în asfalt, cu cartiere sărăcăcioase, când îl puteau plasa într-un oraş în realul sens al cuvântului, cu tramvaie, cu troleibuze, cu întreprinderi superdotate, dar, mai ales, cu capacitatea de a-i oferi o perspectivă de viitor?! Ea, dacă ar fi fost în locul lor, aşa ar fi făcut, pentru că, aici, aveau dreptate: Giurgiul era o aşezare nenorocită, în care putea trăi cumsecade un activist de partid, sau un miliţian, sau un ospătar, dar nu un inginer cu pretenţii care, pe deasupra, mai era şi căsătorit. Deci, să-i intre bine în cap: ea nu i-ar condamna deloc pe ai lui dacă ei ar încerca să-l smulgă din oraşul ăsta medieval şi să-l planteze într-un loc mai civilizat, care să îi priască.

 Nici el însă nu se lăsa biruit, şi disputa se prelungea până se întuneca.

 Totuşi, toată vara aceea ei i s-a părut a fi ca un vis. Abia aştepta să vină seara, ca să-l primească pe el, iar el se înfiinţa punctual ca un orologiu, venind întotdeauna cu un cadou, cu un buchet de flori, cu voie bună şi cu un surâs. O îmbrăţişa, o săruta, o întreba ce e nou. În timp ce ea, topită de fericire, punea florile într-o vază cu apă, el se interesa cum îi trecuse ziua, ascultând-o cu un zâmbet înduioşat, apoi o scotea în oraş. Nu aveau un scop anume; se duceau să se plimbe aproape la întâmplare, colindând magazinele, trecând prin pieţe şi îndreptându-se către centrul localităţii. Sâmbăta, lângă Turnul Ceasornicului, pe trotuar, dar şi într-un gang mărginaş, se strângea puhoi de lume; o mulţime de fete şi de băieţi mişunau ca la paradă. În principiu, se adunau ca să intre la cinema, dar acesta era doar un pretext ca, până să înceapă filmul, să se plimbe cu toţii până la Parcul Alei şi, îndeosebi, să se vadă; să se ştie cine cu cine iese, ce prietenii s-au mai legat, ce despărţiri s-au făcut, ce scandaluri au izbucnit, ce poveşti stăteau gata să se înfiripeze. Or, toate acestea erau impresionante, frumoase, palpitante şi parcă nepieritoare. Şi totul se petrecea doar pentru că o mulţime de tineri, veseli şi îmbujoraţi, se scurgeau ca o lavă pe străzi, în sus şi-n jos.

 Duminicile, câteodată, cumpărau bilete la câte-un spectacol. Reprezentaţiile erau susţinute de artişti ambulanţi, sosiţi din Bucureşti sau din oraşele din împrejurimi. Exista şi în Giurgiu o trupă de teatru, dar, până spre toamnă, stagiunea era închisă. Actorii din alte localităţi însă îşi găseau timp să se producă, şi manifestările se desfăşurau furtunos, mahalageşte, însoţite de fluierături şi tropăituri. Erau găzduite, de obicei, de Casa de cultură, în centrul oraşului, dar aveau loc şi la Teatrul de vară, în dosul gării, şi-atunci incinta se umplea de o lume pestriţă şi zgomotoasă.

 Zilele însă şi le petreceau în chip campestru, luând o pătură, ceva merinde, un termos cu ceai de la frigider şi pornind spre pădure.Veniseră căldurile cele mari ale verii şi lunca parcă tremura în dogoare. Zăpuşeala sufoca întregul şes, nimicea frunzele şi usca buruienişul, dar în crânguri era răcoare, şi ceasuri lungi stăteau ascunşi în zăvoaie, singuri, împăcaţi şi fericiţi. El, rezemat de un trunchi de copac, îi ţinea capul pe pieptul lui şi îi vorbea despre viitor. Ea îl asculta cuminte, cu ochii închişi şi, cine ştie de ce, uneori i se părea că e din nou copilă, pitită în tufărişurile din satul ei. Alteori ieşeau la plajă, pe malul fierbinte al Dunării, cu nisip auriu, sau la Canal. Odată, Eugen a dus-o la ştrand, dar ei nu i-a plăcut; acolo forfoteau prea mulţi tineri pletoşi, imberbi, agresivi şi insistenţi, care o intimidau, şi n-au mai repetat. Hoinăreala prin dughene vetuste, demodate şi întunecoase, în care mărfurile abia se vedeau, şi plimbările prin cofetării, prin ceainării şi pe la bâlci rămâneau însă plăcerea lor; ori, cel puţin aşa pretindea Eugen.

 Ea însă se simţea cel mai bine noaptea, în garsonieră, întinsă pe pat alături de el. Atunci, în aerul cald, între lucruri familiare, avea sentimentul că se împlinise: trăia cu bărbatul pe care-l iubea, era liniştită, senină, calmă şi nu se mai gândea doar la viaţa ei, ci la viaţa lor; slujba de la spital o făcea încrezătoare în sine, făgăduinţele lui o înviorau; se simţea mai mult ca oricând femeie şi ar fi îmbiat-o să devină mamă; trebuia însă să mai aştepte puţin; să se cunune întâi cu Eugen, şi apoi să aducă pe lume copii.

 Când el adormea, ea se ridica, uşoară, din pat şi se ducea la fereastră aşa cum era, în combinezon sau în cămaşă de noapte. Prin geam se zărea creştetul unui roşcov imens, cu crengile parcă încremenite şi cu frunzele negre, apoi, dincolo de pomul stufos sclipea oraşul: şoseaua pustie, cu trotuare largi, alţi arbori, plantaţi pe lângă blocuri, becuri gălbui, sufragerii luminate, rari trecători, obosiţi la ora aia, un cer spuzit de stele şi departe, în spate, pe calea ferată, un tren ce alerga şuierând şi păcănind către Podul Prieteniei...

 Aşa s-a dus întreaga vară, ca o feerie şi ca o părere. În octombrie, întrucât începeau cursurile şi nu putea absenta, Eugen a plecat la Bucureşti, dar s-a întors peste o săptămână. Cum a venit, nerăbdător şi înfrigurat, cu osteneala călătoriei încă aşternută pe chip, a îmbrăţişat-o, i-a mărturisit cât de greu îi e fără ea, a asigurat-o din nou că o iubeşte, că se vor căsători, că se vor aşeza la casa lor şi a rugat-o să nu-şi facă griji. Totuşi i-a spus că în continuare, până va termina facultatea, vor fi siliţi să se vadă mai rar, deoarece el fiind în ultimul an, îl aşteptau examene deosebit de dificile, de care îi depindea cariera, şi nu voia să rişte nimic; dacă va fi nevoie – o încredinţa – va renunţa, temporar, la întâlnirea cu ea, şi se va pregăti, însă îşi va lua licenţa orice s-ar întâmpla.

 Peste trei săptămâni, într-o seară de miez de toamnă, s-a reîntors. Acum ploua şi se răcise, iar roşcovul din dreptul ferestrei începuse să se îngălbenească. Fructele îi atârnau ca nişte scrumbii pe crengi, maronii şi zgâlţâite de vânt, şi frunzişul sărac îi lucea de-atâta apă. Eugen însă n-a avut timp să observe astea, el era bucuros că o revede pe ea, că sunt din nou împreună, că o poate, în sfârşit, îmbrăţişa, aşa că, după ce a sărutat-o şi s-a dezbrăcat de hainele ude, a înnoptat din nou la ea, arătându-se acelaşi dintotdeauna: a mângâiat-o şi a alintat-o, a răsfăţat-o şi a glumit cu ea, jucându-i-se, un timp, cu părul, punându-i mâna pe ochi şi atingându-i obrajii, dar, mai ales, vorbindu-i: i-a spus din nou că ea, pentru el, e totul pe lumea asta, şi i-a jurat că va fi fericită; că va face tot ce e omeneşte posibil ca ea să se împlinească.

 Tereza l-a ascultat ca vrăjită, însă, deşi el părea acelaşi, dintotdeauna, ceva indefinit din tonul lui i s-a părut schimbat: parcă glasul îi suna puţin străin şi parcă îl stăpânea un soi de crispare. O vreme s-a amăgit, spunându-şi că se înşeală. Dar dacă era adevărat? Dacă presimţirile nu o minţeau? Dacă se petrecuse ceva cu el? S-a perpelit ce s-a perpelit apoi, spre dimineaţă, n-a mai răbdat şi s-a hotărât să se lămurească. L-a aşteptat să se deştepte şi, când el s-a trezit, l-a întrebat: ce se întâmplă cu el? Să nu i-o ia în nume de rău, dar pare altfel decât îl cunoaşte, îndepărtat, preocupat, marcat parcă de o suferinţă. Are necazuri, sau supărări? Sau, care e pricina schimbării lui?

 El însă a surâs, a tras-o spre pieptul lui, încă puţin adormit a mângâiat-o ca de obicei, apoi, în sfârşit, i-a răspuns, confiindu-i că e doar obosit: are mult de învăţat, dar, îndeosebi, multe decizii de luat, însă ea să stea liniştită, fiindcă el nu se gândeşte decât la căsătorie, la repartiţie şi la apartament. Să nu-şi facă griji, că n-are rost. Când se va înapoia va fi, poate, mai odihnit, şi vor vorbi mai pe larg, dar se vor distra şi mai bine. Apoi, după ce a făcut un duş, s-a îmbrăcat, a sărutat-o cu gingăşie şi a plecat.

 De-atunci nu l-a mai văzut niciodată. Au trecut şapte sau opt săptămâni, a trecut toamna, a venit iarna, cu zăpezi şi cu îngheţuri, dar Eugen nu s-a mai înfăţişat. Ea continua să îl aştepte, înfrigurată şi neliniştită, însă încrezătoare ca prima dată, să-i caute scuze, să-şi facă planuri, să se încurajeze şi să reziste, dar el nu s-a mai înapoiat. Şi totuşi ea încă nu a încetat să spere, spunându-şi mereu că se întâmplase ceva – un lucru teribil, o catastrofă – care era natural să o înfricoşeze, însă, când va afla ce se petrecuse – şi poate chiar din gura lui – totul se va limpezi, ea se va linişti şi viaţa va fi din nou ispititoare, îmbătătoare, duduind de frenezie, de frumuseţe, de tinereţe, de exuberanţă, de sfâşiere şi de melancolie, ca înainte, când el venea pe la ea...

&

 Fără să-şi dea seama, Tereza oftă. Era lângă bolnavă, încă stând aplecată, cu tamponul în mână, dar parcă încremenise şi nu se putea mişca. În cele din urmă însă îşi mai reveni şi se apucă, extenuată şi totuşi cu delicateţe, să îi potrivească bolnavei broboada desfăcută pe cap, aşezându-i-o şi înnodându-i-o. Pe urmă înlemni din nou, subţire şi încovoiată, ca şi cum n-ar mai fi ştiut ce să facă, şi rămase aşa, statuară şi prăpădită, privind ţintă spre pacientă.

 Atunci o observă sora şefă, care se încruntă.

 - Ce e? o întrebă. Îi e mai rău, sau ce Dumnezeu ?!

 Tereza se îndreptă cu greutate.

 - A, nu... zise încet, dar în clipa următoare se regăsi şi continuă cu mai mult aplomb: Cu mine e ceva în neregulă. Cred că am răcit. Tăcu un moment, apoi adăugă, lămuritor: Mi s-a stricat fereastra, nu se mai închide bine. L-am rugat pe administrator să trimită pe cineva s-o repare, dar, până acum, n-a venit nimeni. Sper însă ca astăzi, când ies din tură, de dimineaţă, să găsesc un tâmplar şi s-o rezolv.

 - Azi e Crăciunul, zise sec sora şefă. Mă tem că speri degeaba, nimeni n-o să se apuce de lucru într-o zi ca asta. Mai bine ai trece mâine sau poimâine pe la magazin şi ţi-ai cumpăra o garnitură. E o chestie simplă, practică şi foarte ieftină, dintr-un fel de burete şi, mai ales, se aplică uşor. Dar, până atunci, ca să nu suferi de frig, ai putea să astupi cu nişte vată. După ninsoarea asta o să se lase ger, şi rişti să te-mbolnăveşti şi mai grav.

 Tereza îi zâmbi prefăcut.

 - Aşa am să fac, mulţumesc pentru sfat. Avem un magazin de profil în cartier, şi cred că mâine va fi deschis. Din câte ştiu, nici cei din comerţ nu sunt liberi de sărbători, iar dacă nu mă înşel, am să scap de necaz.

 Sora şefă o scormoni cu privirea. O cunoştea încă dinainte ca fata să se angajeze în secţia sa, o întâlnise la cursurile de asistente şi o îndrăgise. Îi plăceau frumuseţea, sinceritatea, curăţenia, cuminţenia şi corectitudinea ei dar, îndeosebi, îi admira tenacitatea, temeritatea cu care lupta să îşi croiască un drum în viaţă. Apoi, sora şefă era mamă a trei copii şi, cum Tereza arăta ca o puştoaică mai răsărită, făptura ei suavă şi parcă plăpândă îi amintea în permanenţă de ei, iar din pricina asta o proteja. De obicei, se mulţumea s-o ajute la lucru, dar nu şovăia nici s-o consilieze, atunci când socotea că e necesar, chiar dacă poveţele ei depăşeau sfera lor de activitate, aşa încât, pe neobservate, devenise un fel de mentor al fetei, ocrotind-o şi dădăcind-o tot timpul. Când considera că părerea ei se impune, nici nu mai aştepta ca Tereza să i se plângă, ci spunea liniştită ce avea de spus încă înainte de a fi întrebată.

 Pe Tereza însă severitatea ei o speria. Îi plăcea că era menajată, dar judecata aspră a sorei şefe o înspăimânta, iar ţintuirea privirii ei o înmărmurea. Orice cuvânt de-al femeii parcă o înfricoşa, aşa că se apăra din instinct. Or, cea mai bună cale de a o evita era să fie discretă, să nu-i confieze mai nimic despre ea, ca femeia să n-aibă de ce se lega, şi nici ce o sfătui. Prin urmare, nu-i suflase o vorbă nici despre dragostea ei, nici despre planurile pe care le-avea, mărginindu-se doar să se vaite, ca toată lumea, de condiţiile în care-şi ducea existenţa, de frigul pe care-l îndura cu stoicism, de curentul care se întrerupea, de cozile de la magazin, de pieţele goale, de carnea care pleca la export şi de o mie de alte nimicuri care, totuşi, nu prea o afectau. Sau o afectau atât de puţin încât izbutea să nu le ia în seamă, şi asta deoarece gândul ei era totdeauna la Eugen şi la promisiunile lui. Dar, despre el şi despre făgăduinţele sale nu scăpase nimănui nici o şoaptă, măcar.

 - Poate c-ar trebui să dai un anunţ, reluă sora şefă. Să scrii la „Steagul Roşu, să cauţi să faci schimb de locuinţă cu cineva. Stai într-un cartier execrabil, Tineretului" e cea mai murdară mahala pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu e asta de tine. De ce nu te-ai muta într-un loc mai civilizat, în centru, eventual, sau chiar pe lângă spital? Ţi-ar fi mai uşor să vii la muncă şi te-ai simţi şi mai în formă.

 - Da, poate că aşa ar trebui, zise Tereza mecanic. În sinea ei însă, gândindu-se că atât sora şefă, cât şi Eugen voiau să o scoată din garsonieră şi s-o transfere în altă parte (chiar dacă pentru confortul ei), se scutură şi se înfioră, deoarece, spre deosebire de alte dăţi, când ar fi înflorit de încântare dacă o coincidenţă i-ar fi amintit de el, acum similitudinea preocupărilor lor nu o bucură, ci aproape că o zgudui ca un spasm; prea se întâmpla într-un moment nepotrivit care, fără să priceapă de ce, căpăta în mintea ei urmări de un tragism deplasat. Ca să scape de teama inexplicabilă care o năpădea, oftă din nou, pe urmă, ca să nu se mai vadă cât e de tulburată, se aplecă iar către bolnavă.

 Pacienta, simţind-o aproape, începu să se zvârcolească, anemic şi dezlânat, sfărâmată de suferinţă. Totodată, o privea şi gemea, ca şi când i s-ar fi tânguit personal, dar, printre buzele strânse, nu-i ieşea încă nici un cuvânt.

 La uşă, Marin se gârbovi dintr-o dată, părând slugarnic şi înspăimântat. Sub şubă umerii îl trăgeau în jos, iar spatele i se încovoiase; umil şi neliniştit, parcă aştepta o pedeapsă.

 - Patru şi jumătate! zise Angelescu abrupt, pe neaşteptate, privind smucit către ceas.

 - Cum?! tresări mirată Tereza, fără să înţeleagă.

 - Ceasul! îi explică Angelescu.Timpul; ora la care suntem! E patru şi jumătate, de dimineaţă! Precizările însă îl enervară subit. Înfuriat, îşi repezi mâna spre pardoseală şi, frământat, se opri pe loc, cu ochii aţintiţi spre perete; acolo, sub tavanul plat, varul crăpat se descojise de igrasie; dungi negre, frânte şi fragmentate conturau un uşor zigzag. Dar ce e cu Oprea ?! se miră el. Ce se-ntâmplă cu el ?!... Ce dracu?! Zicea că-n zece minute e-aici! Cât îi ia să ajungă până la poarta spitalului? Sau cască ochii pe undeva? Te pomeneşti că s-o fi întâlnit cu cineva şi... Mioara! Ia mai încearcă tu! Mai dă-i un telefon şi întreabă-l: vine?! Sau ce dracu se moşmondeşte atât?!

 Sora şefă se apropie de birou. Cordonul halatului vişiniu, medical i se slăbise şi ea îl strânse dintr-o mişcare, apoi, întinzându-se spre telefon, începu să formeze un număr. Când lua degetul de pe aparat, discul, care se învârtea, ţăcănea sacadat, fâşâia şi pocnea, iar sunetele parcă zvâcneau prin aer.

 De lângă patul bolnavei, Tereza, speriată, dar şi mirată, se suci smerită spre Angelescu.

 - Dom’ doctor! îl chemă ea.

 - Ce e ?! întrebă el, cu glasul gros.

 - Îi scade pulsul! E... E conştientă, dar respiră mai slab!

 - Eşti sigură? îi ceru Angelescu.

 Tereza îl privi înfricoşată; fără să priceapă de ce, un soi de teamă parcă o paraliza şi îi zdrobea voinţa. Totuşi, din grijă pentru bolnavă, dădu înfrigurată din cap, cu