Iezuitul

De Sorin Bubau

Noua Ordine Mondiala a inceput la 1 mai 1776, in Bavaria, odata cu infiintarea ordinului Illuminatis, de catre Adam Weishaupt, sub controlul iezuitilor. Urma sa se impuna lumii dupa probarea principiilor sale functionale in Revolutia Franceza. Dar planul n-a reusit decat partial.

Deloc intamplator, un document de mare importanta se pierde pe drumul spre Paris, destinat lojei masonilor din Grand Orient de France, alesi de superiorul general iezuit pentru declansarea revoltei populare. Urma sa fie sustinuti cu banii pe care-i punea la dispozitie un camatar iudeo-khazar numit Amschel Mayer, apartinand casei Rothschild, din Frankfurt.

Vaticanul ii cere celui mai bun ostean al sau, iezuitul Tirso diReggio y Montserrat, sa caute, sa gaseasca si sa se prezinte cu acest inscris codificat.

Dupa ce ani la rand Tirso a indeplinit cu loialitate, la curtile europene, cele mai josnice ordine venite de la Roma, printr-o sclipire divina, acest iezuit atipic isi tradeaza stapanii, punandu-si extraordinarele calitati in slujba Adevarului.

Gaseste documentul ascuns in inima Transilvaniei, apoi, cu ajutorul unor intelepti ai vremii, reuseste decodificarea lui. Tradus in limba franceza, Tirso il preda colonelului Louis Alexandre Berthier, pe atunci seful garzii regale.

Dupa cativa ani, acelasi Berthier il determina pe Napoleon Bonaparte sa-i dea ordin sa-l aresteze pe papa Pius al VI-lea, la Roma, intemnitandu-l ulterior in Franta. Determina apoi cautarea, arestarea si deportarea tuturor iezuitilor din tara. Fiara biblica a primit o lovitura de moarte!

Aventura, intriga, iubire si ucidere, intr-o carte care incearca sa faca lumina intre complicatele ite ale inceputului conspiratiei mondiale, numita Novus Ordo Seclorum.

Autorul

• Limbă: Română
• Editor: Sorin Bubau
• Data lansării: 24 feb. 2021
• ISBN: 9786060712787

Sorin Bubau

M-am nascut in Ardeal, pamant de legenda iar pe malurile Tarnavei Mari si codrii adanci mi-am purtat copilaria. Pe strazile enigmatice ale burgului secular mi-am dus tinereatea nazuind intotdeauna la vremuri cand cerul va straluci albastru si bun iar nu rosu, amenintator si...bolsevic.Am iesit la Revolutie cu aceeasi dorinta. M-am temut, am plans si am ras atunci impreuna cu milioane de oameni. Am privit in sus si iata, cerul se facuse gri! Nu era albastru si mi s-a spus ca niciodata nu va fi in tara mea...Atunci maniat pe mine si pe tara care a inghitit intr-un friguros decembrie sangele a mii de tineri ca si mine atunci, am strans ce era al meu si m-am stramutat intr-un loc sub soare unde cerul luceste albastru, nefiresc de albastru.De atunci, Tarnava si Muresul in care undeam candva se numesc acum Ebro sau Segre... pe malurile carora astept ca cerul tarii mele sa se faca albastru, inalt si bun...

Previzualizare carte

Copyright

Iezuitul

COPYRIGHT 2021 SORIN BUBĂU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-278-7

Corectura: Evelin Ceciu

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii IEZUITUL, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Iezuitul

Copyright

Cuvânt-înainte

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Cuvânt-înainte

Noua Ordine Mondială a început la 1 mai 1776, în Bavaria, odată cu înființarea ordinului Illuminatis, de către Adam Weishaupt, sub controlul iezuiților. Urma să se impună lumii după probarea principiilor sale funcționale în Revoluția Franceză. Dar planul n-a reușit decât parțial.

Deloc întâmplător, un document de mare importanță se pierde pe drumul spre Paris, destinat lojei masonilor din Grand Orient de France, aleși de superiorul general iezuit pentru declanșarea revoltei populare. Urma să fie susținuți cu banii pe care-i punea la dispoziție un cămătar iudeo-khazar numit Amschel Mayer, aparținând casei Rothschild, din Frankfurt.

Vaticanul îi cere celui mai bun oștean al său, iezuitul Tirso diReggio y Montserrat, să caute, să găsească și să se prezinte cu acest înscris codificat.

După ce ani la rând Tirso a îndeplinit cu loialitate, la curțile europene, cele mai josnice ordine venite de la Roma, printr-o sclipire divină, acest iezuit atipic își trădează stăpânii, punându-și extraordinarele calități în slujba Adevărului.

Găsește documentul ascuns în inima Transilvaniei, apoi, cu ajutorul unor înțelepți ai vremii, reușește decodificarea lui. Tradus în limba franceză, Tirso îl predă colonelului Louis Alexandre Berthier, pe atunci șeful gărzii regale.

După câțiva ani, același Berthier îl determină pe Napoleon Bonaparte să-i dea ordin să-l aresteze pe papa Pius al VI-lea, la Roma, întemnițându-l ulterior în Franța. Determină apoi căutarea, arestarea și deportarea tuturor iezuiților din țară. Fiara biblică a primit o lovitură de moarte!

Aventură, intrigă, iubire și ucidere, într-o carte care încearcă să facă lumină între complicatele ițe ale începutului conspirației mondiale, numită Novus Ordo Seclorum.

Autorul.

Capitolul 1

„Lumina luminează în întunerec, și întunericul n-a biruit-o."

Ioan 1:5

În seara de întâi de octombrie a anului 1787, un călăreț intra pe poarta străjuită de Turnul Croitorilor, a cetății Sighișoarei. După calul asudat și pelerina prăfuită, omul arăta că venea de departe și ca venise întins, în goana armăsarului. Trecând de poartă, călătorul își pusese calul la pas, suind spre buricul târgului. Piatra rotundă, de râu, din pavaj scotea uneori scântei sub potcoavele armăsarului, scame gălbui sclipind efemer în lumina puțină a înserării. În fața hanului „Das Bet zu Hause", care nu era departe de intrarea în cetate, călătorul se oprise citind cu vădit interes bucata de scândură lată pe care era zugrăvit cu var ceea ce se dădea pentru cină în seara aceea. Ochii săi negri, întunecați, se aprinseră de curiozitate când dădu cu privirea de un soi de mâncare la care râvnise întotdeauna, nu-l încercase, ci doar auzise vorbindu-se despre el de cei care au venit pe aceste meleaguri sălbatice, înfruntându-se cu vitejie pădurilor mari, întunecate, adânci și tot atât de primejdioase, ca și oamenilor cu obiceiuri stranii care trăiesc înlăuntrul și la marginile lor…

Descălecase, prinzându-și armăsarul de dârlogi. Îndată, un rândaș al hanului venise lângă omul acela, care, după veșminte, nu părea de prin părțile locului, și-i spuse în nemțește:

—Bună seara, domnule! Fiți binevenit! Pot purta de grija calului înălțimii voastre?

Călătorul era un om tânăr, destul de înalt, cu umerii largi și pieptul puternic. Purta o pelerină largă, lungă până la călcâie, de culoare neagră, pudrată pe ici, pe colo, de colbul drumurilor, încheiată la gât cu o curelușă. Pe cap avea o pălărie cu boruri largi, neagră, cu pana de culoare verde, mare, bogată, de la vreo pasăre măiastră trăitoare pe alte tărâmuri. Părul lung și negru era prins la spate cu o fundă meșteșugit împletită, tot de culoare neagră. În picioare purta cizme până peste genunchi, de piele subțire, moale, negre de asemenea. Pe dedesubt, se vedeau o haină din catifea fină de culoarea sângelui și o centură după modelul celor militare, din piele groasă de bou. Din partea stângă se vedea ieșind garda unei săbii care părea să fie lucrată în argint, căci era lustruită, strălucind chiar și în lumina puțină care mai rămăsese.

Omul nu-i răspunse rândașului, dar îi întinse frâul armăsarului său formidabil. Prin părțile acelea, nu se mai văzuse un astfel de cal. Pe șaua de culoare neagră, se vedeau bătute două litere mari, C și G, în argint, fără alte precizări, blazoane ori înflorituri.

Călătorul intrase pe poarta hanului tocmai când o slujnică aprindea fanarele din interior și pe cele două de la intrare. Camera de primire și totodată pentru ospăț era mare, uriașă aproape. Tavanul era sprijinit pe arcade zidite din cărămidă, iar pereții încăperii erau făcuți din piatră de rău prinsă în mortar albicios. Pe pereți, din loc în loc erau așezate în furci din fier tot felul de scule agricole vechi făcute din fier, din aramă, din lemn ori din os de cerb ori alte sălbăticiuni încornorate.

Hangiul, un sas pe care Dumnezeu l-a uitat din creștere, ședea în spatele unei tejghele lungi, înnegrită de trecerea mușteriilor, a pocalelor, a ulcelelor și a blidelor de tot felul, mestecând în colțul gurii o bucată din șoriciul nou al unui godac pârpălit cu paie de puțin timp.

Deși apatic și somnolent, vederea straielor străine și a sabiei al cărei vârf îl vedea acolo unde se termina pelerina îl înviorară subit, făcându-l chiar vorbăreț.

—Buna seara, domnule! Hans Auber, la serviciile dumneavoastră… Veniți de departe, desigur! La noi vă așteaptă un pat bun, o odaie curată și foarte liniștită! Dar înainte de asta, o minunată cină și cele mai bune vinuri din această parte de lume…

Oaspetele ridică însă mâna înmănușată, oprindu-i la mijloc pledoaria negustorească.

—Vreau să stau la o masă retrasă, hangiule, și să mănânc pastramă, pâine caldă și murătură bună. Să-mi aduci o ulcea cu tulburel, dar să nu fie prea aspru! porunci tânărul.

—Desigur, desigur! zise hangiul făcând temenele, aproape scurmând cu nasul în podele. Urmați-mă, domnule, vă rog!

Hans Auber îl conduse pe oaspetele înfometat la o masă așezată în colțul cel mai îndepărtat al încăperii, împrăștiind cu ștergarul firimiturile de pâine imaginare care ar mai fi rămas pe tăblia unsuroasă a mesei.

—Să mi se pună un ștergar curat deasupra, hangiule! ceru oaspetele.

—Cum să nu, domnule! îndată…

La orele acelea ale serii, erau unii mușterii așezați pe la mese, câțiva deja țepeni după ce au probat tăria șnapsului ardelean din prună stins cu bere, alții la început de drum, dar mergând cu încredere spre tărâmul închipuirilor, iar ceilalți, mai puțini, servindu-și cina cu eleganță ori bădărănie, după cum le era obârșia sau obiceiul.

Erau acolo târgoveți, negustori, cătane imperiale, călători cu treburi, vreo doi, trei avocați după haine și poate un secretar de cancelarie…

Tânărul se așezase la masa pătrată făcută din scândură groasă de brad, pe o banca așijderea, cu spatele rezemat de zidul de piatră, în așa fel încât să cuprindă toată încăperea cu privirea.

Își dădu jos pelerina și o puse împăturită meticulos la colțul mesei. Jiletca era de un roșu sângeriu lungă până deasupra genunchilor, încheiată cu cheotori petrecute pe după butoni lustruiți din argint. Își scoase pălăria neagră cu pene verzi și o așeză deasupra pelerinei. Tot acolo, au poposit mănușile, lungi, din piele fină, negre, având bătute pe fața exterioară a palmei aceleași litere C și G, arătând desigur spre un nume care numai purtătorul îl cunoștea și-l făcea cunoscut numai dacă voia.

Între timp venise și hangița, un zdrahon de săsoaică bălaie, punându-i în față un ștergar țesut din cânepă, curat, albit și mirosind a gutui. Oaspetele încuviință mișcând din cap.

—Vă rog, să-mi dați la curățit aceste veșminte și, desigur, cizmele, dar pe acestea le voi lăsa la ușa odăii! spuse oaspetele într-o germană curată, dar cu oarecare accent străin.

—Prea bine, domnule! spuse femeia-urs înhățând hainele de pe colțul mesei.

Între timp, o altă slujnică, mai tânără și mai arătoasă decât muntele de osânză care se petrecuse pe la masa călătorului, îi puse dinainte un fund de lemn de brad, alb, curat, parcă proaspăt tăiat din trunchiul măreț, plin cu bucăți de carne afumată de oaie, sărată, înmiresmată cu ierburi trecute oleacă pe deasupra jarului, dar numai cât să-i tragă seul în afară și s-o facă să sfârâie nemulțumită de fierbințeala la care a fost supusă. Alături, tânăra slujnică îi puse un alt fund de lemn cu o bucată de pâine albă, din care ieșeau aburi mirosind a dulce și a toropeala verii. Apoi, tot fătuca aduse un castron din pământ ars, dar smălțuit pe margini cu alb și albastru, cu castraveciori murați înecați în moare argăsită cu ierburi aromate, între care cimbrul și mărarul glăsuiau cel mai tare, iar într-o ulcică micuță usturoi pisat, frecat cu sare și puțin untdelemn. La urmă îi aduse la masă un ulcior din pământ ars, cu tulburel nu prea aspru, și un pocal de aramă pe care însă călătorul îl împinse într-o parte cu vârful degetului, spunându-i slujnicei:

—Adu-mi o ulcică din pământ, dar nouă!

—Da, domnule! spuse fata înroșindu-se tare și dând fuga să împlinească porunca meseanului.

Împinse afară din teritoriul ștergarului după examinare atentă tridentul de fier pentru mâncare, scoțând de la brâu o dagă cu lama subțire, lungă și mânerul învelit în piele neagră, iar capul din argint arătând un lup cu fălcile căscate.

Tacticos, învârti cu vârful cuțitului în mujdei, turnându-l cu măsură peste pastramă și tăie bucăți din pâinea aburindă, să se mai răcească. Apoi, ca un bun creștin, mulțumi lui Dumnezeu pentru bucate, făcând semnul crucii peste masa așternută.

Când se întoarse slujnica punându-i înainte o ulcea din pământ ars pentru tulburelul care cânta simfonia bucuriei vieții prin mii de bășicuțe care se spărgeau deasupra licorii, meseanul îi spuse:

—Rogu-te, spune-i hangiului să-mi pregătească o odaie bună și curată, iar calul meu să primească cele mai bune îngrijiri… Să i se dea și pâine să mănânce!

—Îi voi spune acum, domnule! Poftă bună!

Pastrama era bună, moale, iute și cu un gust plăcut în care se regăseau cimbrul, rozmarinul, magheranul și paprica iute, sub aroma neprețuită a fumului făcut cu lemne alese cu multă chibzuință. Pâinea călduță era amanta nedespărțită a acestui soi de mâncare sălbatic și vechi de când valahii prin acele locuri… Cu adevărat, spusele celor care s-au înfruptat din bucatele acestea alese n-au exagerat cu nimic când au vorbit despre gustul păcătos de bun, primitiv chiar, ce te vrăjea și te cucerea pentru totdeauna. Mulți dintre călători au asemuit pastrama cu femeia, căci bucuria de-a te înfrupta din ea seamănă cu viciul carnal: fierbinte, înmiresmată, ademenitoare, fragedă și cu multe taine ascunse…

În timp ce călătorul se desfăta cu bucatele valahe, Hans Auber, hangiul care umbla lovind tavanul afumat cu capul, se apropie și, rămânând respectuos departe de masă, spuse servil:

—Să mă iertați înălțimea voastră, dar comitele ținutului ne poruncește să cunoaștem numele celor care vor petrece noaptea între porțile cetății!

Meseanul îl privi pe sub sprâncene cu privirea sa întunecată și-i răspunse tărăgănat:

—Tirso diReggio. Fray Tirso! răspunse acesta fără să-l mai învrednicească pe hangiu nici măcar cu o privire.

—Mulțumesc, domnule! Vă satisface mâncarea…? Mai doriți ceva?

Fray Tirso își întoarse însă privirea spre o masă cu gălăgioși, în care prea multul vin dat pe gâtlej făcea acea nedorită transformare aducându-l pe om la înălțimea porcului ori poate mai jos de acesta. Erau vreo cinci oșteni imperiali, husari și un subofițer, beți și neobrăzați, căci făceau gesturi scârboase bietei slujnice, îi dădeau palme peste fund și o trăgeau să și-o pună pe genunchi ca s-o caute pe sub fuste. Biata fetișcană era pe punctul de-a izbucni in plâns, iar fața ei roșie de rușine și de ciudă i se umpluse de sudoarea efortului eliberării. Hangiul privea neputincios hărțuirea frângându-și mâinile să găsească o soluție grabnică și decentă, mai ales că restul mesenilor își întoarseră spatele indiferenți și temători, deși mulți dintre ei purtau sabie și păreau cavaleri încercați.

—Hans! spuse fray Tirso și în glasul său se ascultase mocnind neplăcerea. Spune-le animalelor acelora că vreau să mănânc în liniște!

—Da… da, înălțimea voastră! Numai că… Vedeți dumneavoastră… Aaaa…

—Du-te, omule! Nu te teme! Eu te trimit!

—Da, bine! Acum plec! spuse plăvanul înțepenit de teamă, mergând încet, târșâind picioarele spre masa bețivanilor.

Zdrahonul de muiere îi strigă ceva de după tejghea, însă hangiul îi făcu semn spre masa oaspetelui ridicând neputincios din umeri și, apropiindu-se, se aplecă la urechea subofițerului, șoptindu-i dorința mușteriului de la masa retrasă. Subofițerul spuse ceva cu voce tare, bătând cu palma sa groasă în tăblia udă a mesei. Hangiul o întinse strategic, ascunzându-se după tejgheaua înaltă, croită după statura lui. Pe dată, gălăgioșii tăcură, întorcându-și ca la o comandă fețele roșii, schimonosite de băutură, către masa la care fray Tirso tocmai isprăvea de ridicat la gură ultima bucată de pastramă.

Fetișcana pipăită de mâinile pofticioase și pupata de buze băloase, profitând de momentul de acalmie de la masă, o șterse fără prea multe regrete, aciuindu-se într-un loc sigur, depărtat, aproape de beciuri, ca o căprioară speriată de zăvozi.

Dorința neobișnuită, dar de bun-simț a unui civil primită de către niște urechi care serveau niște trufași le-a părut un afront nemaipomenit, demn de primirea unui răspuns imediat și potrivit de aspru. Pe dată, doi dintre husari se ridicară de pe locurile lor. Doi țărănoi tirolezi mari și lați, cu niște burdihane pline fiecare cu câte o vadră de vin, veniră împleticindu-se și bocănind cu ciubotele lor grele pe podeaua de cărămidă, punându-se înaintea mesei lui fray Tirso. Acesta nici măcar nu-i învrednicise cu o privire, ci, privind în fundul ulcelei cu tulburel, spuse într-o limbă pe care cei doi n-o înțeleseră:

—Bendecidos sean los néctares de los ángeles! (Binecuvântate fie aceste nectaruri ale îngerilor!)

Plescăind din limbă, mai luă o gușă din tulburelul pișcăcios, pe care îl plimbă cunoscător prin toate părțile, sluțindu-și fața în fel și chip și înghițind cu zgomot, râgâind cu poftă.

Cele două cătane imperiale îl priviră cu ochi roșii, cețoși, fixându-l tâmpi fără să înțeleagă nimic și fără să simtă primejdia care plutea în aer, adiind ca o aripă neagră amenințătoare.

Unul dintre ei își puse cele două palme deasupra mesei oaspetelui și, apropiindu-și fața roșie, tumefiată de băutură, de chipul acestuia, spuse duhnind a băutură și cu limba împleticită:

—Adică domnul vrea liniște! Vrea sa fie siiingur…! Hiiic!

Celălalt îi luă ulceaua cu tulburel din față, se uită în ea mirosind-o ca un câine care adulmecă ciolanul aruncat de stăpân, apoi scuipă în ea cu silă, făcând scârbit:

—Puah! Ce pișat!

Dar pe când încerca să-și șteargă botul cu dosul mâinii, se întâmplă un lucru atât de iute, încât ochiul obișnuit n-a putut cuprinde toată mișcarea aceea de la un capăt la celălalt. Daga străinului trecuse de la centură să străpungă palma soldățoiului țintuind-o de tăblia mesei, în timp ce pumnul său stâng lovi cu putere bărbia pătrată a scârbosului, dându-l peste cap, căzând ca snopul la podea. Străinul nici măcar nu se mișcase de pe bancă! Urletul de mirare și durere al celui cu mâna străpunsă îi deșteptă pe ceilalți bețivi și întoarse toate privirile din ospătărie spre locul acela. Se lăsase o tăcere nefirească la mese.

Tirso își trase cuțitul din palma husarului urlător și, ștergându-l de șervetul pe care mâncase, și-l puse în teaca lui la centură.

Trei haidamaci se ridicară de la masa lor și, împreună cu gefreiterul, au dat să sară în ajutorul camarazilor căzuți învinși și umiliți într-o scurtă și inegală bătălie. Dar străinul acela se ridicase în picioare cu repeziciune și cu aceleași mișcări iuți și înșelătoare scoase de la spate două pistoale mici, franțuzești, lucrate în argint și cu patul din lemn negru de abanos, țintind capul subofițerului tirolez, iar cu celălalt ținând la respect pe unul care învârtea fioros în mână o sabie lată.

Spuse simplu tărăgănat:

—Îndrăzniți, domnilor! Îndrăzniți! Apoi, rânjind batjocoritor, zise în italiană:

—Voi che entrate qui lasciate ogni speranza…! (Voi care intrați lăsați orice speranță…!)

—Ha?! făcu subofițerul, neînțelegând nici vorba și nici cum se întâmplase acea rapidă și nefirească înfrângere, în care unul dintre vajnicii lui soldați zăcea încă inconștient la podea, iar celălalt se văicărea sângerând din mâna dreaptă.

—Nu v-am cerut decât să vă comportați civilizat, domnilor! Acum trebuie să vă cer să plecați, dar nu înainte de a-mi plăti nu numai ulceaua de tulburel pe care mi-a spurcat-o animalul care zace la podea, dar și cina pe care mi-ați tulburat-o! Ai înțeles, gefreiter!? zise oaspetele în germana lui cu accent straniu.

Omul, plin de băutură, înțelese printre aburii curajului efemer că străinului aceluia îmbrăcat în haine fine puțin îi păsa de uniforma și armele husarilor imperiali și că pistoalele cu care-i țintuia erau adevărate, dar mai ales că în ochii lui negri lucea o lumină crudă si nerăbdătoare totodată. Cântărind bine situația în cele câteva clipe de încordare cât durase cercetarea, gefreiterul imperial dădu înapoi, semnând capitularea necondiționată:

—Da, domnule! Plecăm… Plecăm și plătim! Vom face cum doriți!

În liniștea care se așternuse în ospătărie, se auzi dintr-odată un suspin colectiv de ușurare. Murmurul sălii se reluă nerăbdător după întreruperea vremelnică, adăugându-i și istorisirea aceasta nouă, în care, mai târziu, fiecare bețiv de acolo își va afla locul său eroic…

Străinul îi făcu semn hangiului să se apropie și-i spuse:

—Ia banii domnului gefreiter, Hans! Și adu-mi altă ulcea, din același tulburel…!

Nu coborî pistoalele, țintind piepturile husarilor fără să-i tremure mâinile, cu același rânjet batjocoritor în coltul gurii.

Gefreiterul numără banii în palma hangiului.

—Adios, domnilor! spuse fray Tirso fără ranchiună.

—Ne mai vedem noi…! amenință gefreiterul, ducându-și oamenii către ieșire. Să nu te îndoiești de asta, domnule!

—Oricând și oriunde, gefreiter! zise fray Tirso, făcând o plecăciune în batjocură.

După ce liota de bețivi cu uniformă ieși pe ușa ospătăriei Hans Auber, hangiul veni cu un ulcior plin-ochi cu tulburelul din soiul traminer de Jidvei, ori Seiden, cum numeau sașii acele locuri cu podgorii bogate, punându-l înaintea cavalerului cu plecăciuni și temenele până-n podele.

—Vă mulțumim, domnule Tirso! Vă mulțumim din inimă… Nu știți de câte ori au făcut distrugeri aici…! Din păcate, veți avea de suferit! Gefreiterul se va plânge rittmeisterului Frick, iar acesta… Nu-l cunoașteți! E un om rău și răzbunător! zise negustorul cu părere de rău.

—Hans! Mâncarea este un dar de la Dumnezeu… Mâncăm pentru că ne bucurăm de mila Lui și cum acest lucru este înconjurat de grația divină, nimic nu trebuie să tulbure cina robilor Săi! spuse fray Tirso umplându-și nările cu aromele tulburelului înspumat.

—Da, herr Tirso. Aveți dreptate! Numai că oamenii proști nu înțeleg acestea…! Aici totul este plătit, înălțimea voastră… Când doriți, slujnica vă va conduce la odaia pe care v-am pregătit-o!

—Bine, hangiule! Spune-i slujnicei că îndată voi urca… Mulțumesc!

Mușteriilor care și-au păstrat intactă judecata, aflați în ospătăria hanului, le-a fost dat să vadă un lucru inedit în seara aceea, demn de povestit vreme îndelungată. Un străin care a umilit cinci husari și un gefreiter, trimițându-i la plimbare ca pe niște copii obraznici, dar tonți, ba încă pe unul cu mâna rănită și pe altul cu mințile zdruncinate.

Oamenii de pe la mese nu prea îndrăzneau să privească înspre străinul acela îmbrăcat în haine scumpe, ci îi aruncau priviri piezișe, furișate, cu teamă și admirație.

Fray Tirso sorbi îndelung din licoarea care pișca suav la limbă; era mai mult dulce decât acrișoară și-i umplea gura cu căldura soarelui toamnei și aromele pământului din care se hrănise bobul de nectar. Era încântat!

Când isprăvi, se ridică de pe banca pe care șezuse și, zornăind din pintenii argintați, purcese condus de fetișcana de curând salvată din labele care-i pipăiseră, lipicioase, pofticioase, părțile ascunse. Purta un felinar mare, care ardea cu seu. Suiră niște scări din lemn spălate bine și albite cu leșie, la primul cat al hanului. De-a lungul unui coridor îngust și întunecos, erau ușile odăilor de dormit, de-o parte și alta. Pe sub unele ieșea lumina lumânărilor, semn că aveau ocupanți. Chiar în capătul holului, era odaia pe care i-o hotărâse Hans Auber hangiul, cel care crescuse nesfârșit și era un căcăcios grămadă!

Era curat înăuntru, iar patul mare și lat avea așternutul schimbat proaspăt, mirosind a gutui. Slujnica aprinse cu un bețigaș pe care-l purta într-un pliu al șorțului cele două lumânări dintr-un candelabru de aramă aflat pe o măsuță afumată. Pe o altă măsuță era un lighenaș, tot de aramă, iar alături, o cană așijderea, cu apă pentru spălat și două-trei ștergare din cânepă, aspre și curate.

Fereastra era destul de mică, având cercevele din lemn tare. Într-un colț era un godin din fier, cu lemne tăiate și clădite unul peste altul. Mai era lângă măsuța cu candelabrul păstrător de lumânări un scaun din lemn cu trei picioare. Pe dosul ușii din scânduri de lemn de brad geluite și bine îmbinate erau câteva cuie de lemn pentru atârnat în ele lucrurile și veșmintele oaspetelui. În rest, odaia era goală, cu dușumeaua măturată și stropită cu apă.

—Înălțimea voastră, aș vrea să vă mulțumesc că m-ați scăpat din mâinile husarilor! spuse slujnica înroșindu-se în obraji ca o roză.

—Cum te cheamă, fătucă? întrebă fray Tirso așezându-se pe spate, pe pat. Trage-mi, rogu-te, cizmele…!

—Gerda-mi zice, domnule! Gerda Schneider! răspunse slujnica încălecându-i piciorul și trăgând cizma cu dibăcie.

—Bine, Gerda! Să le dai rândașului să le curețe…

—Da, domnule! Vreau, vreau să vă spun ceva… dar să nu vă supărați…, zise fata, codindu-se.

—Spune, Gerda, spune!

—L-am auzit pe gefreiter zicând că va trimite un om să vă iscodească toată noaptea și au mai șușotit între ei ceva, dar n-am mai auzit, căci s-au îndepărtat! mărturisi slujnica rușinându-se că vorbise prea mult.

—Aha! făcu străinul. Cum i-ai auzit, Gerda?

—Am fugit și m-am ascuns sub scară, la intrarea în beci. Acolo e o fereastră micuță care dă la stradă, la rasul ei. Pe acolo i-am auzit vorbind…, răspunse slujnica dând amănunte.

Deodată, între degetele lui Tirso se ivi, nu se știe cum, un florin de argint. Prinse mâna stângă a slujnicei și-i puse bănuțul în palmă.

Ochii fetei s-au aburit îndată de mărinimia oaspetelui. Era ceea ce câștiga la han într-o săptămână, trudind de dimineața până seara, răbdând toate nedreptățile stăpânilor și pipăielile mușteriilor.

—Gerda, ai făcut un lucru bun! Oricum, ceea ce ai aflat pentru mine a fost mult mai mult decât am făcut eu pentru tine… Dar tu vei câștiga bani dacă rămâi la fel de isteață și vei avea auzul la fel de ascuțit! Înțelegi ce vreau să spun? vorbi fray Tirso fără ocolișuri.

—Da… cred că da! Îmi puteți spune ce anume trebuie să fac? zise Gerda oarecum pierdută.

—Ascultă! Când oamenii beau vinuri sau băuturi amețitoare, acestea le dezleagă baierele limbii, vorbind vrute și nevrute… Tu asculți ce spun magistrații, avocații, soldații, negustorii, popii, conțopiștii, bărbierii, doctorii, secretarii, mamoșii, spițerii, meșteșugarii, țopârlanii și tot acela care trece pragul ospătăriei și se întrece cu băutura! Ascultă și ține minte… Eu te voi întreba și tu îmi vei spune… Dacă nu voi fi eu, va veni cineva în numele meu… Dacă ceea ce-mi spui îmi place, atunci te voi răsplăti și voi fi generos… Vrei, Gerda?

—Da, da! Sigur că vreau! răspunse slujnica repede.

—Bine! Nu trebuie să-ți mai spun că ceea ce am vorbit rămâne aici, nu!? spuse fray Tirso privind-o pe biata fată în străfundul ochilor.

—Da, domnule! răspunse fata fâstâcită ieșind pe ușa odăii, încărcată cu cizmele fine ale străinului.

După ieșirea slujnicei, fray Tirso suflă în lumânări și se duse la fereastră, privind afară. Vedea o parte din strada pietruită care suia spre Turnul cu Ceas, dar cristalul era tulbure și de aceea nu deslușea cu claritate. Strada era întunecoasă, singura lumină era aceea care venea de la cele două felinare așezate deasupra intrării în ospătăria hanului.

Fray Tirso deschise încet fereastra și privi cu atenție strada întunecoasă. Într-adevăr, Gerda nu mințise… Iscoada gefreiterului era acolo, sub un portal, ascuns. Nu-l vedea bine, doar îl ghicea în obscuritate…

Închise fereastra, apoi puse ivărul la ușă, așezând înainte scăunelul cu trei picioare, iar deasupra, lighenașul din tabla de aramă. Apoi își puse alături în pat, lângă pernă, cele două pistoale, iar de tăblia patului atârnă centura militară, cu sabia și pumnalul în tecile lor.

Își scoase de la gât o cruciuliță din lemn, înnegrită de vreme, legată cu o curelușă. O sărută cu multă evlavie, iar apoi, ținând-o între mâinile împreunate, șopti o rugăciune într-o limbă neînțeleasă, veche. Se vârî în așternut adormind fără griji.

În zori, glasurile străzii care suia în cetatea de sus îl treziră pe fray Tirso. Se deșteptase înainte cu vreun ceas, după obiceiul ordinului, la matutini, ca sa-și facă rugăciunile, și adormise apoi greu, gândindu-se că-i vine ca mănușa un somn, până când soarele se va sui bine pe cer. Deschise mânios fereastra ca să-l certe și să-l alunge pe precupețul care-și striga marfa în limba lui chiar sub odaia unde dormea. Dar chiar atunci însă văzu un căpitan de husari vorbind cu omul care-l pândise noaptea sub poarta clădirii de pe partea cealaltă a uliței și se trase după zid, la timp ca să nu fie zărit.

Protejat de întunecimea odăii, văzuse că iscoada, unul îmbrăcat ca un negustor scăpătat, îi arăta cu brațul întins fereastra după care el ședea ascuns.

Ofițerul de husari trebuia să fie acel rittmeister Frick, despre care-i vorbise hangiul, un om rău, crud și foarte răzbunător.

Fray Tirso era un bărbat de vreo treizeci de ani, destul de înalt de statură, musculos, puternic, rapid și mlădios totodată, semănând cu un gușter în mișcări, dând aparența de om cu puține temeri și care, deși tânăr, trecuse prin multe în viață…

Nu știa unde se născuse și nici cine-i erau părinții adevărați. Îl găsise abandonat sub un pin roșu într-un coșuleț împletit din nuiele, la poalele Montserratului, într-o dimineață urâtă de martie, fray Domingo, un călugăr iezuit aflat în a treia probă de desăvârșire duhovnicească, de pelerinaj pe la abațiile din Pirinei și sudul Franței. Îi atrase atenția călugărului, care suia cărarea pe munte, căci chițăia de foame și de frig ascuns acolo între tufele groase de rozmarin. Îl luase cu sine în urcușul muntelui la mânăstirea Sfintei Maria de Montserrat, a fraților benedictini, cu gândul să-l lase acolo pe micuț și, prin grija vreunui fraile inimos, să-i găsească o familie cumsecade de prin satele din preajmă, la care să fie încredințat. Dar episcopul, fraile Adolfo, fiind în proastă dispoziție fiindcă îl necăjea un dinte putred, îl trimisese pe Domingo la plimbare cu prunc cu tot, ba încă îl și ocărâse pentru îndrăzneala și necugetarea lui. Astfel se pricopsise fray Domingo cu un plod de câteva luni, însoțitor în călătoria lui de penitență pe cărări de munte, dar cu gândul să-l lase în grijă mereu la următoarea mănăstire întâlnită, căci la ultima întotdeauna i se spunea, când îl refuzau, că oamenii de prin împrejurimi sunt năpăstuiți cu mulți copii, că sunt săraci și nenorociți. Nu era rău gândăcelul! Îl ținea fray Domingo legat la piept într-o bucată de cârpă, iar broscoiul îl privea cu ochii săi negri, vii și jucăuși, gângurindu-i tot drumul fără să scâncească prea mult, fiind răbdător. Îl spăla în apele pârâurilor reci de munte, nu-l ștergea, ci îl usca la vânt, dormea noaptea sub cerul liber, uneori în vreo grotă, cu o piatră căpătâi, călindu-l ca pe un oștean adevărat, căci soldat fusese Domingo în tinerețea lui în marele război împotriva Albionului, prin mările îndepărtate ale insulelor Caraibe, fiind fratele amiralului Andrea diReggio. Purta fray Domingo atâtea urme în carnea sa de la mulțimea rănilor căpătate în luptele la care luase parte, dar nu căzuse, încât părea o bucată de mușchi crestat pentru dat la jar.

Un pastor din munții prin care umblase Domingo, în călătoria-i pentru a treia probă lăsată de către Ignacio de Loyola călugărilor consacrați, îi făcuse dintr-un burdufel uscat din miel un fel de țâță pentru supt, în care-i punea pruncului lapte de oaie, capră ori vacă, după cum se nimerea, apă sau fiertură de ierburi amestecată cu miere, când altceva nu era. Copilul mânca și niciodată nu se plângea de nimic. Domingo, soldatul călugăr, aspru, morocănos și mai dur ca piatra, începuse să-l îndrăgească și, pentru asta, uneori seara la lumina și căldura focului de pelerin, îi spunea cântece pe care nicio față bisericească n-ar fi trebuit să le știe sau, dacă le-a știut vreodată, ar fi trebuit să se străduiască să le uite…

Îi pusese pruncului numele de Tirso după cel al bunicului său Tirso diReggio, nobil de Palermo, comandantul oștilor Siciliei, dar nu-l botezase, deși ar fi putut. Avea ceva împotriva fray Domingo, cu botezul copiilor… Și mai avea fray Domingo multe împotriviri obiceiurilor iezuite din cauza cărora își atrăsese nu o dată mânia fraților și chiar dojana generalului superior… Dar acestea nu-l clintiseră din convingerile lui, fiind fray Domingo un om hotărât, învățat în Scripturi și dârz în credință.

Când au ajuns la Roma după călătoria făcută, Tirso avea mai mult de doi ani, era mai mare decât orice copil de vârsta lui, nu fusese niciodată bolnav, nu strănutase, nu tușise și nici nu plânsese când îi ieșiseră dinții! Umbla chiar, ținându-se cum putea după fraile, spunându-i Nigo.

Avea Domingo, de mulți ani, o metresă prin Transtevere, la care-l lăsase pe Tirso. Muierea îl privise cam dintr-o parte când venise cu țâncul în casă, dar nu spusese nimic. Se numea Alessia și se trăgea dintr-o familie sărmană din San Salvador de Guardiola, o așezare de la poala Montserratului. O adusese călugărul la Roma când ea avea vreo șaisprezece ani. O întâlnise rătăcind plângând pe drum, după ce fugise din casa unui boiernaș care o luase cu japca la castelul lui. După vreo doi ani, l-au găsit pe Hidalgo Pau de Castellgali i el Villar, mort în odaia lui de culcare, vânăt și cu spume la gură. Parcă din întâmplare se aflase și călugărul iezuit pe acolo, în pelerinaj, în apropiere, la ermita de Sant Pons i Villatorrada…

Casa era a lui fray Domingo cumpărată cu câțiva ani în urmă din economiile lui de căpitan mercenar în Armada spaniola. Nu era prea mare, dar era din cărămidă și era călduroasă iarna și răcoroasă vara, cu un cat sus pentru locuit, iar în partea de jos femeia lui vindea zarzavaturi pe care i le aducea tot la două zile un fraile dominican precupeț de pe lângă Ostia, prieten de arme cu Domingo. Fiind în apropierea pieței de Santa Maria, prăvălia îi mergea bine lui fray Domingo. Alessia se făcuse mama lui Tirso iubindu-l ca pe propria odraslă. Alţi copii n-au mai avut, deși lui Domingo nu-i păsase niciodată de jurămintele iezuite, iar de cel de castitate nici atât.

În casa aceea crescuse Tirso spunându-i Alessiei mama, învățând tot ceea ce știa Nigo despre istorie, filozofie, teologie, științe, arta militară, dar mai ales despre iscodirea, cercetarea vrăjmașului și a prietenului deopotrivă, lucru despre care-i spunea părintele său că era cel care-i dădea putere asupra tuturor, căci cunoașterea lucrurilor ascunse ale semenilor te făcea temut și respectat.

Când Tirso își începuse noviciatul în Compania lui Isus, ca oștean pe frontul credinței catolice, ca sa dea piept cu ereticii, dușmanii de moarte ai papei, vorbea și scria deja în patru limbi, pe lângă italiana și spaniola casei, cunoștea tot ce trebuia să știe din mânuirea armelor și luptele cu pumnul, putea fugi de dimineața până seara, învățase să doarmă acoperit cu zăpadă, putea răbda de foame două săptămâni, înota ca un pește, se cățăra ca o veveriță, cunoștea ierburi și rădăcini pentru tămăduirea bolilor, zicea din cap Evangheliile și stătuse de vorba cu… papa, care-l mângâiase cam ciudat de-a lungul coapsei, numindu-l „pui de leu", strângându-l la piept.

După ce împlinise douăzeci de ani, Tirso fusese uns preot. Vorbea încă doua limbi străine, învățase teologia luterană la Wittenberg și teologia catolică la Roma, istoria și matematica la Sorbona și chiar la Londra a fost, audiind clase la Societatea Regală de Științe.

Dar Tirso nu era un credincios catolic convins. Ca și fray Domingo, manifesta reticențe, dar nu le spusese nimănui, căci știa că Mântuitorul căruia îi slujea cu tot sufletul sau și cu toată mintea sa îi atrăgea atenția de pe paginile Scripturii să fie înțelept ca șarpele… numai blând ca porumbelul... nu era!

Fray Tirso a lucrat mult timp ca secretar pe lângă nunții apostolici din Spania, din Flandra, din Prusia, din Franța… căscând ochii și ascuțindu-și auzul la tot ce vedea și la tot ce asculta prin saloanele de dans și cancelariile domniilor, ba încă primise dispensa de păcat din partea superiorului general ca să se vâre în așternutul domnițelor înșelate și al cucoanelor nesatisfăcute, ascultându-le printre gemetele de plăcere destăinuirile cele mai tainice și de folos Companiei. Fusese timp îndelungat amantul neștiut de nimeni, nici măcar bănuit, al bălaiei Maria Antoaneta, care era înnebunită după el, făcându-i lucruri incredibile și de nepovestit în alcovul ei și pe care o ațâțase împotriva ambasadorului englez Guines, la ordinul superiorului general, atingându-l de asemenea și pe ministrul finanțelor, Jaques Turgot, care se arătase dușmănos cu ordinul. A trebuit să fugă de regină și se ascunsese în mănăstirea Clucy, căci de nesățioasă ce se făcuse, devenise imprudentă atingându-i lui Tirso pe sub masă părțile intime cu degetele piciorului, făcându-i gesturi obscene cu limba în văzul tuturor…

La vreo câteva zile, un curier îi înmânase o misivă din partea superiorului general, care-l chema la Vatican, la o întâlnire secretă între papă, superiorul general al ordinului, secretarul Curiei și un profesor german de filozofie și de drept canonic, un fraile iezuit, numit de ceilalți Johann Adam din Bavaria, de la Ingolstadt. El nu știa cine-i acel profesor și de ce era atât de important pentru cei doi mari ai lumii un biet dascăl de drept canonic… dar în curând avea să afle!

Tirso se așezase pe un scăunel mai retras aflat sub fereastra a doua de la odăile personale ale papei, ținând între mâini o cruciuliță neagră din lemn, legată cu un șnur din piele tăiat rotund. Era unicul obiect pe care fray Domingo îl găsise în coșulețul împletit din nuiele în care fusese abandonat sub coroana unui pin roșu într-o latură a drumului care suia pe cocoașa Montserratului, spre abația benedictină…

Istorisea fraile Adam o poveste stranie petrecută în urma cu două luni, despre un zapis încredințat unui curier secret, un iezuit, dar care s-a pierdut încăpând pe mâinile cui nu trebuia. Curierul avea ordin să ajungă la un mason numit Camille Desmoulins, în Paris, dar pe drum l-a atins fulgerul unei furtuni și a căzut secerat, mort. Oamenii stăpânirii au găsit documentul secret care vorbea despre planurile unor revolte în țările Bătrânului Continent, dar și în lumea nouă. Nu erau decât idei pe care Johann Adam le făcea cunoscute unui mason de rang înalt din Paris, numit Camille Desmoulins, și nimic altceva, deși intrigile la adresa monarhiei franceze erau fără perdea…

Dar altcineva a ajuns prima data lângă cadavrul curierului secret, pentru că l-a jefuit de punga cu bani în căptușeala căreia era un document care conținea codicele care făceau cunoscute date, locuri, oameni, care trebuiau activați pentru declanșarea mișcărilor de revoltă și care, potrivit filozofiei ordinului iezuit, urmau să facă din Sfântul Scaun capitala lumii.

Acest document lipsea. Era cel mai important, dar și cel mai periculos… Dacă înscrisurile codificate erau descifrate, lucrarea aceasta putea deveni o sursă de acuzație teribilă împotriva ordinului și Vaticanului. Pentru asta trebuia recuperat, dar nu se știa nimic despre cel care a sustras punga cu arginți a bietului fraile Alois Wirt, căci așa se numea nenorocitul curier.

—De unde trebuie să începem cercetarea, frate Adam? Ce ne-ai putea sugera? întrebase Sfântul Părinte îngrijorat, fiindcă el însuși era parte în acest temerar plan secret.

—Nu știu ce să răspund, sanctitate! Un hoț e precum vântul, vine, pleacă… Nimeni nu știe multe despre el! răspunse neamțul în latină.

—Dacă a fost hoț…! se introduse în presupuneri superiorul general, aducând mai multă nedumerire. Putea fi un urmăritor… Cine știe!? Dacă trăsnetul care l-a ucis pe curier a fost pura soartă pentru el, scutindu-l de o crimă…? Nu știm! Ordinul acesta are deja prea mulți dușmani!

—Ah! făcuse papa ca de o mare descoperire. I-a luat punga să se creadă că a fost un jaf… Să ne abată privirile către un hoț ordinar, nu spre acest Iuda care se numește Knigge!

—Knigge!? întrebase surprins neamțul.

—Da, da! răspunse papa. El era acela care te denunța aici, la Vatican, că vrei să strici ordinea stabilită și că intenționezi să semeni anarhia în toată lumea…!

—Trădătorul…, murmurase plin de năduf neamțul rotofei. Ce facem?

—Să mergem la hrubă…! propuse în șoaptă superiorul general. Acolo ni se va da un sfat!

—Să-l deranjăm pe Marele Arhitect cu asta, Jose? răspunse papa făcându-se livid.

—Ce remediu avem, Sanctitate? Dacă documentul ajunge în mâini inamice, vom fi în preajma unei tragedii mondiale! răspunse sumbru,

Recenzii pentru Iezuitul

[Adrian · Evaluare: 4 din 5 stele]

Făinuță. Scrisa binișor! Construită bine si cu un fir epic interesant! Mulțumesc frumos!

[Sorin · Evaluare: 5 din 5 stele]

O carte excelenta. Oare sa fie o ficțiune? Pare atât de reala și confirmată cu fapte istorice încât îmi ridica serioase semne de întrebare. Am citit-o dintr-o răsuflare!