Umbra lui Raphael

De Adrian Christescu

Aventura palpitanta, investigatiile captivante si dezvaluirile explozive din Destinul lupului singuratic continua! Si in acest roman-thriller scriitorul ne invita sa-l insotim in pasionanta lui incursiune prin hatisurile si tenebrele politicii europene, conectate uneori, nestiut si neasteptat, la interesele lumii interlope, apropiata la randul ei de coordonatorii atentatelor teroriste.
Privind acest tablou deprimant pentru prezent si deloc incurajator pentru viitor, asistand la „performantele” unor demagogi cinici si populisti, apare intrebarea fireasca: exista totusi sanse pentru pastrarea si dezvoltarea insemnelor definitorii ale democratiei si statului de drept, create si pe batranul nostru continent cu atata truda? Iar in multitudinea demersurilor ce se fac pentru protejarea lor, romanul detaliaza ingenios si contributia benefica a unei organizatii internationale – care chiar exista! – calauzita de simbolul Ingerului Raphael, cel recunoscut si venerat in toate religiile.
In alcatuirea seducatoare a scrierii, imbinand documentarea riguroasa si realul cu fictiunea inspirata, scenariul infatisat alert si elocvent in Umbra lui Raphael ne avertizeaza asupra unor posibile consecinte, cu mult mai periculoase, la care chiar noi ne putem condamna prin erori de evaluare sau prin pasivitate.
O lectura in care de-abia astepti sa afli ce iti ofera pagina urmatoare!

• Limbă: Română
• Editor: Editura Lebăda Neagră
• Data lansării: 15 ian. 2021
• ISBN: 9786069499443

Previzualizare carte

polirom.jpg

© 2020 by Editura Lebăda Neagră

www.blackswanpublishing.ro

Editura Lebăda Neagră

Iași, B-dul Chimiei nr. 2, bl. C1, et. 2, ap. 22, 700391

ISBN ePub: 978-606-94994-4-3

ISBN PDF: 978-606-94994-3-6

ISBN print: 978-606-94994-2-9

Copertă: Ștefan Ioan

Foto copertă: © iStock.com/THEPALMER

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Foto%20autor%20AN.jpg

ADRIAN CHRISTESCU s-a născut în 1968 la Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988-1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu (2004-2008). Din 1992 a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. A colaborat în calitate de editorialist la Ziua de Iași (2006-2007), după care și-a continuat activitatea publicistică pe blogul personal. Povestirile publicate în 2011 sub titlul Trofeul au primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași. Este autorul volumului de proze scurte Hotelul amintirilor și al piesei de teatru Dragoste și spațiu locativ (Adenium, 2017); a tradus din limba maghiară Orașul visurilor de Ildikó Judith Jung. Romanul-thriller Destinul lupului singuratic (top vânzări în 2015 la Editura Adenium) a fost reeditat în 2020 la Editura Lebăda Neagră.

Această carte îi este dedicată lui Claudiu Christescu.

„Există un desen de Klee numit Angelus Novus. Înfățișează un înger care pare a fi pe punctul de a se îndepărta de la ceea ce privește fix. Ochii îi sunt holbați, gura, deschisă, aripile, larg desfăcute. Așa trebuie că arată îngerul Istoriei. Chipul îi e întors spre trecut. Unde noi percepem un lanț de evenimente, el vede o singură catastrofă, care continuă să adune ruine peste ruine pe care le azvârle la picioarele sale. Îngerul ar vrea să rămână, să învie morții și să refacă ce s-a distrus. Însă o furtună se abate dinspre Paradis și i se agață de aripi; e atât de puternică încât îngerul nu și le mai poate strânge. Furtuna îl împinge cu o forță irezistibilă către viitor, la care stă cu spatele, în timp ce grămada de ruine din fața lui crește până la cer. Această furtună e ceea ce numim noi progres."

Walter Benjamin, Teze privind filosofia istoriei

1

31 decembrie 2013,

 Iaşi

Nicio seară din an nu seamănă cu cea de Revelion. La ora cinci după-amiază, lumina se scurge de pe străzi, dând întunericului libertate și spațiu. Deși încă nu a dispărut de tot, ea mai pâlpâie prin casele unde oamenii s-au retras să pregătească distracția dintre ani. În mare parte însă, acesta este momentul când străzile sunt cu adevărat pustii. Și atunci au venit după el.

Primii doi au sărit gardul în liniște și au tras zăvorul porții masive de metal. Apoi, tacticoși, știind că au la dispoziție tot timpul din lume, au deschis poarta larg pentru cei de afară. Patru scuturi antiglonț purtate de luptători mascați având pe cap căști negre, ce păreau să absoarbă lumina, au intrat în curte și au traversat-o ca un zid negru, înspăimântător.

Arco, rottweilerul casei, apăru mârâind de după colț. În fața vedeniei înfricoșătoare, câinele de luptă, altfel viteaz de felul lui, încremeni. Pupilele i se dilatară, iar vezica i se relaxă. Pe caldarâmul de sub el apăru o baltă care strălucea stingheră în lumina chioară a felinarului. Prin vizoarele de sticlă antiglonț ale peretelui de metal se aprinseră două lumini orbitoare, ale căror fascicule măturară aleea și se opriră pe cățelul paralizat de spaimă. Se auzi un schelălăit înfundat și rottweilerul se topi în întunericul din spatele grădinii.

Zidul de scuturi se opri la doi pași de intrarea în vilă. Din dosul lui, ieși un mascat solid, care târa ceva lung și greu pe lângă coapsă și care se opri în fața ușii. Se retrase un pas, apoi, fără să lase impresia că ar depune vreun efort deosebit, sparse dintr-o singură lovitură ușa cu un berbec de metal ce avea pe capătul bombat un manșon gros de cauciuc. Cu o mișcare rapidă deblocă cele două zăvoare ale ușii duble de la intrare, apoi se trase în lateral, făcând loc colegilor săi. Cele două uși în spatele cărora se căsca întunericul din casă zburară din țâțâni când scuturile trecură pragul. Fasciculele lanternelor măturară livingul, apoi s-au îndreptat către scările ce duceau către etaj. În capul scărilor, zidul se înjumătăți și porni cu pași mari apăsați pe treptele de lemn care gemură sub greutatea invadatorilor. Celelalte două scuturi blocară accesul spre trepte dinspre living, în timp ce polițistul care spărsese ușa dibui întrerupătoarele și întregul parter se ilumină ca un pom de Crăciun. E adevărat că globurile și aranjamentele luminoase din brad ar fi trebuit să dea un aer de sărbătoare, dar în acel moment, atmosfera din casa familiei Iancu era mai degrabă înghețată și amenințătoare, aidoma vântului ce se zborșea, dezlegat, prin spărtura de pe verandă.

— Poliția! Culcat! Culcat! Mâinile la vedere! se auziră răcnetele polițiștilor amplificate de spațiul mic al coridorului care ducea înspre dormitoare.

Îi aștepta la mijlocul holului, în dreptul dormitorului conjugal, îmbrăcat în pijama, cu mâinile la vedere și palmele deschise și orientate către ei. I-au secerat picioarele deși era evident că nu avea de gând să opună rezistență. Unul dintre mascați îi puse un genunchi în spate și-l încătușă. Polițistul rămase îngenuncheat pe Bazil, strivindu-i coloana, în timp ce colegii lui verificară rapid restul încăperilor. O găsiră pe soția lui în dormitorul copiilor, strângându-le în brațe pe cele două fetițe livide. Stăteau toate trei îmbrățișate în colțul cel mai îndepărtat față de intrare. Un polițist aprinse lumina și răcni la ele:

— Nu mișcați! La pământ!

Sanda trase fetițele care plângeau cu sughițuri către ea, le cuprinse cu brațele și încercă să le liniștească. Polițistul rămase în pragul ușii cu casca pe cap. Sticla lucioasă și întunecată a vizierei care reflecta luminile becurilor îi păreau Sandei o viziune coborâtă dintr-un coșmar ce nu se mai termina. Spera din tot sufletul să se trezească dintr-un vis urât, dar nu era cazul.

Se lăsă liniște câteva secunde, apoi unul dintre mascați vorbi în stație scurt și sacadat cu cei de afară. Termină de raportat și liniștea se așternu din nou.

În dreptul curții, în spatele dubele de intervenție, un Audi A6 era parcat cu luminile de poziție aprinse. Girofarul arunca fulgere albastre către cei doi mascați care stăteau nemișcați lângă limuzină. Unul dintre polițiști deschise portiera din spate și din interior apăru conducătorul operațiunii.

Chestorul Lupu avea aerul unui om obișnuit să i se deschidă ușile, deși după statură și îmbrăcăminte nu părea să iasă cu nimic în evidență. Înalt cam de 1.75, părea totuși un pitic pe lângă cei doi malaci mascați, echipați de luptă, care îl însoțeau respectuos, la doi pași în spate. Dintr-o dubă apărură procurorul însoțit de un alt polițist care îi urmară tăcuți. Cei doi erau în civil și nu părea să se simtă tocmai în elementul lor.

În pragul ușilor rupte, care se bălăngăneau cu un scârțâit sinistru în vântul rece, chestorul Lupu se opri și își aprinse o țigară. Trase primul fum pe care îl savură tacticos, privind în jur. Apoi, păși peste prag, urmat de însoțitorii săi.

La etaj, din capul scărilor, Lupu privi satisfăcut la priveliștea ce i se înfățișa. Le făcu semn oamenilor săi să îl aducă în fața sa pe sărmanul Bazil. Acesta horcăia deja sub apăsarea greutății celui care îl imobilizase și care scuipă în palme, țărănește, făcându-i semn colegului său. Îl ridicară ca pe un sac, smucindu-l fără milă.

Chestorul se apropie și îl privi în ochi îndelung și teatral. Își compuse o mină dezgustată, de parcă avea în față un gunoi sau ceva scârbos. Trecu pe lângă el împingându-l deoparte cu dosul palmei sale înmănușate, ferindu-se parcă să se murdărească, și trecu în revistă camerele de la etaj. Toate erau goale cu excepția ultimei, aflate în capătul din stânga al coridorului, unde găsi și restul familiei. Mascatul din pragul ușii se retrase respectuos, eliberându-i calea. Cele două fiice ale lui Bazil erau ghemuite într-un colț de dormitor, iar Sanda, mama lor, le ținea în spatele ei, încercând să le protejeze.

Chestorul pufni scurt, cu dispreț, apoi se întoarse pe hol și se duse spre Bazil. Îl împinse peste pragul ușii, apoi trase de elasticul pantalonului de pijama până ce se rupse cu un pocnet. Apucându-l de cot, îl aduse în mijlocul dormitorului, în fața fetelor sale, prezentându-l ca pe un trofeu. Bazil, palid ca un mort, pășea împiedicat, cu pași mici și nesiguri din cauza nădragilor căzuți pe vine.

— Doamnă Iancu, puteți să-mi confirmați că acesta este soțul dumneavoastră, Vasile Iancu, cu domiciliul la adresa la care ne aflăm?

Priveliștea ar fi fost caraghioasă pentru oricine, mai puțin pentru familia Iancu. Bazil era un bărbat între două vârste, cu părul blond spălăcit și rar, având o burtă imensă, care se revărsa peste picioarele-i dolofane. Se oprise în mijlocul camerei și privea în jos, fără să îndrăznească să-și ridice ochii către fete. Umilit, cu umerii căzuți, conștient de imaginea dezolantă pe care o oferea, își mușcă buzele străduindu-se să nu izbucnească în plâns.

— De ce nu-mi întrebi soțul dacă îmi confirmă mie identitatea, scrâșni fără teamă femeia. Cu siguranță pe el îl cunoașteți mai bine decât pe mine!

— Priviți-vă bărbatul, doamnă, mârâi chestorul, priviți-l… Ăsta este curajosul care pune tot felul de mizerii pe net, iar unii dintre oamenii serioși ai acestei țări au avut de suferit. Unii dintre ei mai și mor din cauza ta, dobitocule! Dar acum, ți-a venit și ție ceasul! Uitați-vă bine la el, fetelor! Umflatul ăsta de tată al vostru pleacă acum într-o lungă călătorie, iar acolo unde se duce va da socoteală pentru ce ne-a făcut! Adică țării, nu nouă… se corectă el. Duceți-l în mașină, încheie chestorul și privi în urma oamenilor lui care îl împinseră pe Bazil către ușă fără menajamente.

Dezechilibrat, acesta se împiedică în prag și căzu pe burtă, lăsând să se vadă un fund mare și alb. Cei doi polițiști îl luară pe sus și îl târâră pe scări fără să le pese de genunchii arestatului care pocneau la fiecare treaptă sau de gemetele acestuia.

— Veți sta cu noi și veți fi martoră la percheziția pe care o vom face.

Chestorul îi făcu semn procurorului să se apropie. Acesta, fără să o privească, îi înmână femeii o folie de plastic cu documente. Cei doi reprezentanți ai Parchetului păreau stânjeniți de această descindere. Lupu îi privi cu răutate. Nu păreau să aibă stofă și nici stomac pentru ce aveau de făcut. Își notă în minte chipurile lor apoi se întoarse către doamna Iancu și lătră:

— Îmbrăcați-vă decent și haideți jos!

— Mare ticălos ești, izbucni femeia. Ați venit și mi-ați spart casa în ajun de Revelion, în timp ce familia mea dormea, și tu îmi cer să mă îmbrac decent… Îți bați joc de sărmanul bărbatu-meu în fața copiilor și îmi ții mie lecții de decență și moralitate în casa mea! Porcule, vreau să-ți văd legitimația…

Bărbatul îi puse o legitimație în față apoi șuieră nervos:

— Acum, că ai constatat că stai de vorbă cu un chestor de poliție, îndrăznește să-mi mai vorbești așa și te bag și pe tine la zdup pentru ofensă adusă autorității și împotrivire la arestare! Să te văd cu cine o să lași atunci fetele… mârâi amenințător chestorul.

— Este legal ceea ce se întâmplă, domnule procuror? se bâlbâi ea fluturând hârtiile către acesta.

Procurorul dădu din cap fără să o privească, apoi se întoarse către însoțitorul său și îi făcu semn să înceapă percheziția. Acesta coborî la parter, acolo unde deja așteptau șase colegi de-ai lui care aduseseră câteva cutii mari de carton, pline cu saci mari, din plastic negru și rezistent.

— Începem de jos, madam! Dumneata ai să stai aici, sub supraveghere și ai să aștepți până terminăm. Și o să ai răbdare, așa cum am avut și eu. Mi-a fost greu să aștept, dar acum, a venit vremea să plătiți pentru ce i-ați făcut lui Chioțea și pentru toți oamenii noștri care au avut de suferit din cauza voastră, trădătorilor!

Îi întoarse spatele și ieși din încăpere.

După ce îl urcară pe Bazil în dubă și terminară de răscolit în biroul lui, procurorul îi permiseră Sandei să dea un telefon. Spre surpriza lor, nu sună un avocat.

Peste douăzeci de minute în fața casei opriră două limuzine Mercedes asemănătoare. Din prima, cea mai nouă, coborî un vlăjgan de doi metri ce șchiopăta ușor la piciorul stâng. Constantin Savin, Ticuță pentru Bazil și Virgil, era prietenul lor de-o viață. Îmbrăcat în blugi, acesta purta ghete înalte de aviator și o geacă groasă de navigație, cu guler de blană, peste care cădeau niște plete cărunte de rocker. În spatele lui, doi bărbați, ce păreau a fi luați direct de la masa de Revelion, se dovediră a fi avocați de la firma „Zaharia & Asociații", una dintre cele mai cunoscute din oraș.

Procurorul fu luat la întrebări fără vreo sfială, iar atacul lor precis și dovedind o bună cunoaștere a procedurilor penale îl năuci. Descumpănit, acesta dădu din colț în colț și îl căută cu privirea pe chestorul care conducea operațiunea.

Lupu îi trată pe avocați cu dispreț. Ignorându-i, se îndreptă spre ieșire fără să răspundă la vreo întrebare de-a avocaților. Vlăjganul care îi adusese, până atunci nebăgat în seamă, făcu un pas și se așeză în calea lui. Mascații țâșniră ca niște dulăi către el, dar chestorul îi opri cu un semn scurt.

Cei doi bărbați se priviră în ochi câteva secunde, apoi, după ce a savurat frustrarea polițistului de a fi nevoit să-l privească de jos în sus, Savin își puse o țigară în gură, o aprinse cu bricheta și îi suflă fumul în față. Savin făcu apoi un pas în lateral și îl invită să treacă cu un gest ironic, ca de chelner. Chestorul Lupu îl privi atent și încercă să memoreze chipul prietenului lui Bazil. Acesta îi susținu privirea relaxat. Nervos, chestorul strânse din fălci și plecă brusc, urcând în limuzina ce îl aștepta cu motorul pornit. În spatele lui, mascații tremurau ca niște ogari în lesă. Adulmecau vânatul, dar erau nevoiți să-l părăsească și să se îndepărteze de terenul de vânătoare.

Percheziția continuă, dar fără elanul de la început. Strânseră telefoanele tuturor membrilor familiei, calculatoarele, tabletele, stick-urile și CD-urile pe care le puseseră în cutiile de carton. Mârâind, le permiseră avocaților să copieze listele de inventar, apoi, după ce mai aruncară o privire prin garaj, își strânseră catrafusele. Oamenii legii ieșiră din casă cu jumătate de oră înainte de Anul Nou, lăsând în urmă un dezastru: parchetul fusese scos, mare parte din mobilă fusese demontată, țevile centralei termice erau secționate, iar prin camere pluteau fulgii pernelor tăiate.

Pe 5 ianuarie era prima zi de muncă, așa că, în cele patru zile petrecute cu fetițele în refugiu, la prietenul lor Ticuță, Sanda Iancu a avut timp suficient să se gândească prin câte au trecut în ultimul an.

Afacerea Delauney făcuse prăpăd în toată Europa. Guvernul belgian, apoi, nu după multă vreme, și cel român plătiseră prețul pentru amestecul în marea spălare de bani ce urmase jafului fondurilor europene destinate dezvoltării estului Europei. Implicarea companiei de consultanță CreditGest Management Ltd – desființată între timp de justiția belgiană – alături de oficialități din estul Europei în delapidarea a sute de milioane de euro, precum și valul de decese scandaloase în rândul bancherilor au dus la un cutremur al cărui val a măturat o bună parte din elitele politico-financiare. Însă nu pe toate.

De fapt, totul începuse cu patru ani în urmă. În decembrie 2010, au început să moară, rând pe rând, o serie de experți – cu toții foști bancheri – ai discretei firme de consultanță financiară CreditGest Management Ltd, cu sediul în Liege. Ancheta poliției belgiene a scos la iveală că decesele, aparent accidentale și neavând legături între ele, erau de fapt un lung șir de execuții, prin care serviciile secrete din anumite state încercau să pondereze jaful practicat, sub protecție politică evidentă, în unele țări din Est, printre care și România. Deși ziarele au vuit și au împrăștiat cele mai fanteziste variante pentru explicarea vertiginoaselor evenimente încheiate cu spectaculoasa vânătoare națională din Munții Călimani, Sanda a aflat faptele doar din spusele soțului ei. Era mult prea ocupată cu fetele și treburile de zi cu zi de la firmă.

Virgil Săvulescu era prietenul din copilărie al lui Bazil și, din câte știa ea, în oarecare măsură, și binefăcătorul lui. Prieten de familie și naș al copiilor, Virgil fusese dintotdeauna un apropiat al lor, care continuase să le fie reazem și după ce soarta lui Bazil se schimbase atât de spectaculos. Transformarea bărbatului ei dintr-un orfan amărât și terorizat dintr-o casă de copii într-un milionar discret și proprietarul uneia dintre cele mai puternice firme de soft din țară avea o legătură evidentă cu geniul lui Bazil, iar Sanda știa că la fiecare cumpănă din viața soțului ei Virgil fusese acolo, alături de el.

Aflase de-a lungul anilor multe despre viața lui Virgil. Știa despre trecutul lui petrecut în diverse războaie ale Legiunii Străine și de modul în care participase la evenimentele sângeroase care avuseseră loc în România la sfârșitul anilor ’80. Dar ea fusese convinsă că toate acestea rămăseseră în urmă. L-a cunoscut pe Virgil cam în același timp în care îl cunoscuse și pe viitorul ei soț; ar fi fost imposibil să fie altfel, deoarece trioul format din Bazil, Virgil și Ticuță, celălalt prieten de-o viață, era practic inseparabil.

Pe atunci, Virgil era un om de afaceri cu o firmă de logistică în plin avânt, așa că atunci când, aparent din cauza crizei, totul în jurul lui se prăbușise, pentru ea fusese o mare surpriză. Iar surprizele continuaseră. Îl văzuse pe Virgil la televizor, prezentat drept unul dintre cei mai mari criminali din istoria recentă, dat în urmărire generală. Asistase, alături de o țară întreagă, la circul mediatic oferit de hăituirea lui Virgil, în care antipaticul ministru de Interne Oprescu poza în eroul națiunii. Penibilul în care se scăldau autoritățile a mai fost atenuat în final, când, la capătul unui incendiu imens de păduri și după desfășurarea unor forțe cu care s-ar fi putut susține o ofensivă rezonabilă a NATO, Virgil fusese declarat mort.

Nu era prima dată când ușa casei sale fusese spartă. În timpul evenimentelor de atunci, poliția mai năvălise o dată în casă, speriind-o cumplit și înspăimântându-i fetițele. Voiau atunci să afle unde este cabana lor, cea din Munții Călimani, pe care Bazil o folosea drept birou. Ar fi putut să o întrebe cu o zi înainte, când fusese interogată, dar se pare că uitaseră. Așa că, din punctul lor de vedere, informația merita spargerea ușii și intrarea intempestivă peste o femeie și doi copilași a unei duzini de luptători mascați, înarmați până în dinți. Bazil o prevenise din timp și ea colaborase cu ei. După un scurt interogatoriu, comisarul Nistor, îi aflase ulterior numele, plecase cu elicopterul direct spre cabană. Vacarmul creat de aparatul de zbor ce decolase din curtea casei îi impresionase pe vecini. Însă odată aterizat la cabană, etalarea de forță nu îl impresionă câtuși de puțin pe soțul ei, care îi trimisese pe anchetatori la plimbare.

Moartea lui Virgil fusese un șoc atât pentru ea, cât și pentru opinia publică. Diferența însă a fost că pentru ea șocul nu a durat decât o zi. A ajuns a doua zi la cabană și a aflat de la Bazil că totul nu fusese decât o fumigenă menită să acopere o poveste mult mai complicată. Aportul bărbatului ei în salvarea lui Virgil și faptul că a pus pe Internet o cantitate uriașă de informații confidențiale legate de o imensă deturnare și spălare de bani nu o mirase defel. Datorită lui Bazil și amicilor săi căzuse un guvern, o liotă de funcționari publici fuseseră arestați și condamnați, iar pe unul dintre mahării afacerii, bancherul Chioțea, îl găsiseră mort, cu o seringă în venă, pe o alee părăsită dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului.

Era evident că nimeni nu crezuse o iotă din povestea asta, dar autoritățile au răsuflat ușurate. Cazul a fost prezentat opiniei publice ca un fel de sinucidere determinată de disperarea respectivului personaj, care deveni astfel, prin moartea sa, un acar Păun al întregii afaceri.

Până la urmă, totul se terminase cu bine pentru cei trei prieteni, dar nu peste mult timp, noi probleme apăruseră la orizont. Se întâlniseră cu toții la Virgil acasă, în Heidelberg, acolo unde recent „decedatul" își stabilise rezidența. Petrecuseră o săptămână de vis, mai ales copiii. Virgil îi dusese pe toți la Europa Park și Legoland, celebrele parcuri de distracție, după care cei mici erau înnebuniți. Excursia de câteva zile le prii tuturor. Copiii se întoarseră extaziați, iar ei, mai relaxați ca niciodată. Reveniseră împreună cu Ticuță și familia acestuia acasă, în România, iar viața își reluase cursul obișnuit.

Savin nu era căsătorit, dar avea o prietenă mai tânără și doi băieți din prima căsnicie, în timpul căreia se îmbogățise mult peste așteptările sale. E drept că asta s-a întâmplat și cu ajutorul familiei fostei sale soții. Muncise din greu, riscase, își folosise la maximum farmecul și contactele soției și ale familiei ei și reușise să facă o avere considerabilă din comerț, apoi din imobiliare. Norocos sau inspirat, Ticuță călărise atât valul comerțului sălbatic din anii ’90, cât și explozia din imobiliare dinaintea crizei din 2010. De fiecare dată ieșise de pe piață exact când prețurile erau la cer și, după ce vânduse toate proprietățile deținute în comun cu soția, făcură partajul și se despărțiră rămânând prieteni. Ea își dorea o carieră în afaceri și în politică, cea în care o introdusese venerabilul ei tată, stâlp al socialismului din nordul României. Cosmina nu avusese niciodată prea multă răbdare cu copiii, așa că plecarea ei în parlament și mutarea copiilor acasă la fostul ei soț mulțumi pe toată lumea. Savin, posesor al unei averi ce îi permitea să trăiască fără nicio grijă, el și încă vreo trei generații, se dedică pasiunilor lui de-o viață, pictura și grafica. Predase o vreme la universitate, acolo unde o avusese studentă pe Mona, prietena lui de acum, dar, după câțiva ani, se săturase de mâncătoria din învățământ și a ieșit din sistem. Își trăia viața după propria-i rețetă, așa cum îi plăcea să spună.

La vreo lună după ce se întorseseră din Germania, de la Virgil, se anunțase oficial că guvernul interimar al generalului Oprescu intenționa să organizeze noi alegeri. Cam pe atunci începuseră și problemele pentru familia Iancu. Controale peste controale năvăliră la firma lor și uitară să mai plece. Mediu, Direcția Antifraudă, Corpul de Control al Primăriei, Direcția de Muncă, ba, chiar și pompierii își făceau de lucru tot mai des pe la firmă. Verificarea firmei lor de soft, care nu avea decât clienți externi și care nu participase niciodată la o licitație în legătură cu bugetul de stat, devenise o urgență de grad zero, iar diverșii inspectori care se perindau pe la ei dovediră o disponibilitate nemărginită în a le cerceta până în pânzele albe activitatea. Deși impozitele erau plătite ceas, iar profitul nu era „smântânit" prin vreun offshore – cum se întâmplase de atâtea ori în cazurile altor firme similare, mai ales cele care lucrau cu bugetul de stat –, funcționarii începuseră să se simtă aici ca acasă.

În curând, numărul celor aflați în control, cărora Sanda în calitate de administrator al companiei ROMSOFT Development SRL le pusese la dispoziție trei birouri, s-a apropiat de cel al angajaților aflați la datorie. Ba, chiar erau mai numeroși decât aceștia. Asta se întâmpla fiindcă programatorii nu aveau un orar strict de lucru, iar puștimea, care era majoritară în firmă, venea la lucru când avea chef.

Bazil, după ce mârâise nemulțumit privind la liota de oameni în diverse uniforme mișunând prin firma lui, o ștersese la cabana din munți, unde putea lucra nestingherit. După vreo șase săptămâni, inspectorii începuseră să bată câmpii interpretând în mod cu totul fantezist legile, vorbind de dosare penale, evaziune sau spălare de bani. Sanda pufnise în râs, dar după ce văzu primele concluzii scrise al controalelor, care contraziceau senine bunul-simț și realitatea, simți că era cazul să se îngrijoreze. Venise momentul să-și cheme avocații. Știa, de asemenea, că pe Bazil nu se prea putea baza, dar, ca întotdeauna, găsi sprijin în Ticuță.

Singurul lor prieten, în afară de Virgil, Ticuță era un personaj fermecător dacă voia. Anii de învârtit banii cu ghiotura, șarmul, portretele făcute de el pe un colț de șervețel, precum și valoarea neștirbită a unui cuvânt de onoare testat și devenit legendar printre oamenii de afaceri îi creaseră lui Ticuță, altfel o persoană discretă, un portofoliu de relații extrem de important. El apăru la firmă după „retragerea în munți" a lui Bazil și fără ca să discute cu nimeni despre aceasta, preluă rolul de interfață în relația cu organele de control. Sanda îi era recunoscătoare, dar când încercă să îi mulțumească, Ticuță o privi atât de ciudat încât realiză instantaneu că ar face bine să tacă.

Pentru Ticuță, situația se prezenta clară ca lumina zilei. Prietenul lui, unul din cei doi pe care îi avea, se afla la ananghie, deci locul său era aici. Îi știa bine pe cei care începuseră să sape în căutare de dovezi eventual incriminatorii pentru Bazil. Știa că dacă nu vor găsi nimic, vor recurge și la cele închipuite. Trecut prin multe, Ticuță bănuia amploarea furtunii care se apropia, așa că începu să-și întindă antenele prin locuri doar de el știute. Apoi îi chemă la el acasă pe Bazil și Sanda, la o discuție în jurul unui foc aprins în vatra bucătăriei de vară.

Nu era prima oară când petreceau astfel câteva ceasuri la el. Locuința de pe strada Dumbrava Roșie fusese a lui Virgil, dar în urma scandalului cu Oprescu și compania, înainte de a se face dispărut, o transferase pe numele prietenului său.

— Ar fi bine să transferi niște bani și să-ți asiguri plecarea, îi spuse el lui Bazil în timp ce scormonea prin jar cu un lemn de prun.

Sanda pălise când îl auzi, dar Bazil părea să nu înțeleagă despre ce e vorba.

— De ce ar trebui să facem noi asta? Am respectat toate legile și nu văd niciun motiv să mă gândesc la vreun exit. Dacă îndrăznesc să mă mai streseze, o să-i dăm în judecată. Nu-i așa, Sanda dragă?

Se uită către soția lui așteptându-se la o confirmare.

Ticuță o privi pe Sanda care părea înspăimântată, apoi se întoarse către Bazil și surâse sumbru:

— Tu ai impresia că respectatul legii are vreo legătură cu ceea ce se întâmplă în cazul vostru? Dacă nu te miști repede, într-o săptămână te vei trezi cu conturile blocate, iar firma o să fie pe butuci! N-are nicio importanță că peste doi-trei ani justiția îți va da dreptate. Atunci vei fi falit, angajații tăi vor fi uitat de tine, iar tu vei fi mulțumit că te-au scos din închisoare; n-o să-ți mai ardă să ceri vreo reparație de la cineva. Și cine ar putea să ți-o dea? Statul și Parchetul, Poliția și