Destinul lupului singuratic

De Adrian Christescu

Actiune palpitanta, suspans, momente dramatice, situatii-limita, tradare, dragoste si camaraderie, meandrele ascunse ale gravei crize financiare mondiale din 2008 si masurile drastice hotarate la cel mai inalt nivel de marile puteri pentru eliminarea vinovatilor.
Totul alcatuieste un captivant puzzle, care se intregeste fie in decorul unor capitale europene – Paris, Londra, Bruxelles, Bucuresti sau Budapesta –, fie in peisajul exotic al vreunui paradis fiscal din Caraibe. Iar pe fundalul evenimentelor economice, sociale si politice derulate intr-un larg interval de timp se proiecteaza personalitatea seducatoare a celui care devine factor determinant in executarea deciziilor dure, menite sa restabileasca normalitatea.
Virgil nu este un supererou si nici un asasin platit. El este, pur si simplu, un barbat puternic, inzestrat cu o structura fizica de fier si cu un mental deplin echilibrat, un soldat perfect antrenat in misiunile din teatrele de razboi aparute in Europa la sfarsitul secolului trecut.
Un maestru al supravietuirii in conditii cumplite, un luptator implacabil pentru apararea cu orice pret a principiilor care ar trebui sa ne calauzeasca oricand, oriunde.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Lebăda Neagră
• Data lansării: 15 dec. 2020
• ISBN: 9786069499399

Previzualizare carte

polirom.jpg

© 2020 by Editura Lebăda Neagră

www.blackswanpublishing.ro

Editura Lebăda Neagră

Iași, B-dul Chimiei nr. 2, bl. C1, et. 2, ap. 22, 700391

ISBN ePub: 978-606-94993-9-9

ISBN PDF: 978-606-94993-8-2 

ISBN print: 978-606-94971-7-3

Coperta: Ștefan Ioan

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Foto%20autor%20AN.jpg

ADRIAN CHRISTESCU s-a născut în 1968 la Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988-1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu (2004-2008). Din 1992 a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. A colaborat în calitate de editorialist la Ziua de Iași (2006-2007), după care și-a continuat activitatea publicistică pe blogul personal. Povestirile publicate în 2011 sub titlul Trofeul au primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași. Este autorul volumului de proze scurte Hotelul amintirilor și al piesei de teatru Dragoste și spațiu locativ (Adenium, 2017); a tradus din limba maghiară Orașul visurilor de Ildikó Judith Jung.

Mamei mele Ildiko și unchiului meu Claudiu.

Pentru cei care m-au însoțit în călătoria acestei cărți.

Mama cu gândul, iar Claudiu cu fapta.

„Singurătatea absolută și definitivă a lupului – chiar dacă există o femeie care, orice s-ar întâmpla, nu spune decât «Ai nevoie de mine? Mă bucur că ai nevoie de mine» – e fără ieșire. Singur împotriva tuturor, bandiți și polițiști, buni și răi. Nu are prieteni, nici dușmani. E deasupra binelui și răului, e în afara categoriilor etice. Îngrozitor de trist este că el nu poate câștiga niciodată. Chiar admițând, prin absurd, realizarea șansei de unu la mie de a-i înfrânge pe toți, după o asemenea victorie nu mai ești om, ești doar o voință tenace, implacabilă, supraumană. Chipul tău împietrit înspăimântă pe toată lumea. Până și femeia care te iubește tăcută, mai mult decât propria-i viață, se va frânge în fața alcătuirii invincibile și reci care ai devenit.

Iată de ce, pentru lupul singuratic, moartea e o izbăvire."

Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei

1

8 decembrie 2010

În dimineața aceea se trezi fericit.

Nu era prima oară când își punea întrebarea cum de are atâta noroc. Să poți face în viață numai ceea ce vrei și ce îți place! Puțină lume se poate lăuda cu asta, dar, iată, se pare că el era unul dintre aleși. E adevărat că pentru asta trebuie plătit și un preț, dar el era pregătit să plătească. Acum sau… mă rog, atunci când va trebui. Nu voia să se gândească la momentele acelea când… Virgil se alinta în fiecare dimineață punându-și mereu aceeași întrebare la care încerca cu încăpățânare să găsească un alt răspuns de fiecare dată. Simțea că, dacă ar putea veni mereu cu câte o altă motivare, sentimentul acesta de satisfacție ar putea să se autogenereze, să se amplifice continuu și să îi rafineze trăirile de zi cu zi.

Îndepărtă draperia grea de pluș cu vârful degetelor și privi pe geam. Dincolo de gardul de piatră cu fier forjat trecea o alee îngustă, ce permitea riveranilor să-și aducă mașinile în garaje. După pavajul îngust al aleii începea un spațiu verde de 50 de metri, plin de copaci, care vara îți dădeau impresia că Bulevardul Copou, cu toată aglomerația lui, s-ar afla undeva foarte departe. Dar acum nu era vară. Mai erau doar două săptămâni până la Crăciun și, printre arborii lipsiți de frunze ce răsăreau din stratul gros de zăpadă, se vedeau tramvaiele urcând Copoul. Ici-colo, câte un trecător înfofolit, singur sau cu un câine în lesă mai înviora nemișcarea de pe trotuarele late.

Deschise televizorul și apăru sigla canalului Mezzo. Nu suporta dimineața alt post în afară de acesta, câteodată făcea o excepție cu Discovery Channel, însă rar de tot. Să asculte televiziunile de știri, chiar și fără să fie atent la ele, i se părea o tortură cumplită, pe care chiar nu credea că ar fi meritat-o. În dimineața aceea, pe Mezzo era o înregistrare cu La Traviata. Mustăci mulțumit. Era opera lui preferată, iar Thomas Hampson era baritonul lui favorit. Nici înregistrarea nu era foarte veche. Părea să fi fost făcută la Opera din Zürich prin 2005. Werner îi povestise că asistase la premieră și chiar îl făcuse curios. Se pare că ziua începea sub auspicii bune.

Trecu în camera alăturată, în care ar fi trebuit să fie un living, dar care acum era sala lui de sport și, uneori, când mai spăla acasă, și nu la spălătorie, o folosea și ca uscătorie. Îmbrăcă treningul, trase hanoracul pe el și ieși afară, în curte. Aici îl scărpină după urechi pe Bruno, apoi îl invită să intre în padoc. Rottweilerul se bosumflă, apoi, cu pași mici și trăgând cu coada ochiului la el – poate se răzgândea! –, o luă către cușcă. Închise padocul, deschise apoi poarta și, până ieși la trotuarul de pe bulevard, făcu câteva mișcări de încălzire. Ca de obicei, începu să alerge la deal, către Facultatea de Agronomie. Chiar dacă era mai greu, lui Virgil îi plăcea să simtă rapid efortul, pentru ca apoi ușor-ușor să-și intre în ritm. Toate aceste tabieturi și ritualuri îl ajutau pe bărbatul de circa 45 de ani înalt și agil să se conecteze la programul zilei. După ce dădu ocol rondului de la Agronomie, ca de obicei, în timp ce alerga pe Copou la vale, începu să-și facă în minte programul zilnic. După zece ture prin Grădina Expoziției, mări ritmul și sprintă către casă. Alergatul pe zăpadă, precum și efortul de a rămâne în echilibru pe oglinzile mici de gheață de pe trotuar îl făcură să se recupereze mai greu ca de obicei când ajunse acasă. Dar endorfinele suplimentare făceau toți banii!

După un duș fierbinte, își savură cafeaua, zăcând câteva minute bune în fotoliu, ascultând pierdut aria Violettei, Addio del passato. Se mobiliză cu greu, iar după ultimele acorduri trecu la bucătărie și își făcu un castron de cereale cu Sana.

La ora nouă și jumătate ajunse în stația de troleibuz. În acest moment al zilei, obișnuiții campusului universitar, studenții, nu erau în troleibuz, iar ceilalți călători erau foarte puțini, astfel încât, atunci când acesta coborî huruind prin gropile de pe Copou către Piața Unirii, alături de Virgil se aflau numai doi pensionari, care pesemne ieșiseră să-și facă de lucru cu plata vreunei facturi de gaz sau curent.

Intră în Poșta Mare și își verifică rapid căsuța poștală închiriată. Găsi plicul într-un maldăr de reclame și reviste. Plicul albastru cu alb, de dimensiunea A4, avea ca de obicei colțul tăiat, prin care se vedea revista. Aruncă la primul coș toate reclamele fără ca măcar să se uite pe ele și dădu să plece, când simți că cineva îl fixează din priviri.

O cucoană grasă de la ghișeul de timbre se uita la el oarecum indignată de indiferența cu care aruncase atâtea hârtii. Era genul de grăsană care toată ziua stă cuplată la televizor, mestecând toate idioțeniile de pe OTV sau ProTV, deplângând soarta pițipoancelor părăsite sau bătute de prietenii lor, în general, niște maneliști grohăitori. Deși îl mânca limba, Virgil se abținu și întoarse privirea. Îi intrase de mult în sânge reflexul de a aluneca prin mulțime ca o umbră fără să iasă cu nimic în evidență. Trase cu ochiul din ușa grea și văzu ușurat că balena uitase de el și se apucase să-l certe pe un pensionar amărât, ce stătea în fața ei cu un plic în mână. Amărâtul îi suporta mizeriile legănându-se de pe un picior pe altul, așteptând umil să treacă furtuna, pentru ca apoi să i se permită să depună plicul pe tejgheaua grea de marmură.

Ieși în curte și frigul îl izbi ca un zid. Norii cenușii stăteau să cadă pe oraș. Luă plicul și îl introduse în buzunarul interior al gecii matlasate, apoi ridică gulerul îmblănit și, cu mâinile adânc băgate în buzunarele largi, o luă pe jos spre Piața Unirii.

Din mers, înlătură plicul și îl aruncă în primul coș de gunoi, apoi urcă în tramvai și căută din reflex un loc strategic. În cele din urmă, se așeză pe scaunul din spatele vatmanului, pentru a nu avea pe nimeni în spatele său, apoi se apucă să răsfoiască revista.

Cine l-ar fi zărit răsfoind revista Die Geflügel ar fi spus: iată un pasionat columbofil! Un observator mai atent însă ar fi fost mai rezervat. Virgil nu părea deloc un om mistuit de această domestică pasiune. Înalt, în jur de 1.90 metri, bărbatul era brunet, aproape negricios la față. Umerii lați, precum și talia subțire, surprinzătoare pentru un bărbat de vârstă mijlocie, depuneau mărturie pentru nenumăratele ore de sală și kilometrii alergați zilnic. Mereu îmbrăcat în haine largi, de culori șterse sau chiar negre, avea un fel aparte de a nu ieși în evidență. O barbă de câteva zile îi acoperea aproape mereu ovalul feței, dar, pentru cine privea cu atenție, ochii albaștri și nasul drept, precum și fruntea înaltă îi dădeau un aer de distincție ce nu putea fi ascuns.

Deschise revista la pagina 3 și începu să caute literele însemnate cu markerul. După ce le identifică pe toate cele șase, le scrise cu pixul pe ultima pagină sub o reclamă, apoi închise revista, o băgă în buzunar și, întinzându-și picioarele, se uită pe geam la forfota de afară.

Deși mai era o săptămână până la vacanță, studențimea avea propriul calendar: străzile și stațiile de autobuz și tramvai se umpluseră de tineri plini de bagaje, roșii în obraji, flecărind cu voce tare și flirtând pe ultima sută de metri.

Virgil coborî la a doua stație de la Universitate, după ce privise amuzat năvala mulțimii în tramvaiele care circulau în direcția opusă. Abia ajunse în stație, garniturile erau luate cu asalt în cel mai pur stil revoluționar. Un comando format din trei-patru studenți năvăli la fiecare ușă a tramvaiului și le blocă, apoi, ca într-un plan prestabilit, o studentă frumușică intră în vorbă cu vatmanul. După ce pe uși erau zvârlite înăuntru o grămadă de bagaje, urmă un șuvoi de tineri ce îi copleșiră pe puținii pasageri surprinși pe scaunele din plastic. Ultimii dintre ei, mai grași sau mai slabi încât puteau fi luați la legătură, umplură spațiile de tranzit din garnituri. Invazia fiind consumată, frumușica se putu retrage pe un scaun strategic ocupat de prietenii săi și se puse pe chicotit în timp ce tramvaiul porni la vale trosnind pe șine.

Jos, în stație, rămaseră ceilalți cetățeni, care, pe moment, nu înțelegeau ce li s-a întâmplat. Într-un târziu, dumirindu-se, cei mai tineri o luară sprinten la picior, timp în care ceilalți, mai deprinși cu așteptatul, înghițiră în sec și își lungiră gâturile după vreun alt tramvai ce s-ar fi putut ivi de pe culmea Copoului.

Nu se schimbaseră prea multe lucruri de când fusese el student! După ce își râse în barbă, amintindu-și plecările sale în vacanță, se gândi apoi – mai trist, ce-i drept! – că nici unul dintre studenții de acum nu era născut în timpurile acelea.

Ajuns acasă, intră pe net pe site-ul www.jagdschein.be și evită în viteză ferestrele cu diverse trofee de vânătoare, apoi se duse la ultima, care trata folosirea câinilor de aport în vânatul păsăretului. Se duse în bara de pe ultima pagină și găsi imediat reclama pe care o căuta. Din când în când, cam la trei luni distanță, cei ce navigau pe acest site, dacă ar fi fost atenți la reclama pătrățoasă, de culoare sepia din bara de jos a paginii, ar fi rămas surprinși. Aceasta înfățișa un elefant african ce ducea în spate o căsuță de stuf, din care se întrezărea îngrijitorul cu turban ascuțit și un ditamai toiagul în mână. Peste grafica în gen retro, care avea pe fundal și niște munți înalți, acoperiți de păduri, trona o frază scrisă cu violet: Visit Africa with Our Elephants.

Faptul că reclama era destul de neclară nu era cine știe ce. În definitiv, e plin netul de reclame tâmpite și fără vreo legătură cu locul postării, dar dacă cineva ar fi dat click, voit sau din greșeală, ar fi rămas surprins să vadă cum pe iconul reclamei s-ar fi deschis o fereastră albă, ce permitea să tastezi o parolă de maximum opt caractere.

Dar bărbatul nu fu câtuși de puțin surprins. Tastă cele șase litere pe care le copie din revistă, apoi adăugă cifra 12, a lunii în curs, și dădu enter. Ecranul se înnegri o secundă, apoi dădu impresia, pe măsură ce se lumina, că se traversează cu o mare viteză un tunel la capătul căruia se auzi un click. Pe ecran apăru o poartă masivă de stejar, exact ca într-un joc pe calculator.

Pe Virgil îl pufni râsul. Era curios să vadă ce mai scornise de data asta Werner. La fiecare accesare trebuia să treacă prin tot felul de probe, una mai trăsnită ca alta. Deși amuzat, venise momentul să se concentreze, pentru că altfel totul se putea sfârși aici, iar aceasta nu era o opțiune. La început fusese iritat, dar, odată cu trecerea timpului, simțul umorului și detașarea dobândită prin rezolvarea numeroaselor șarade îl determinaseră să privească admirativ ingenioasele teste prin care Werner, singurul chip cunoscut dintre partenerii săi, se asigura că datele puse la dispoziție ajungeau la el, și nu la altcineva. Dădu click pe poartă și apăru o mână masivă, care bătu de două ori, făcând un zgomot înfundat. Poarta se deschise greu, cu un sunet enervant de balamale neunse și în pragul ei apăru Diana, zeița vânătorii în mitologia romană, însoțită ca întotdeauna de un pui de căprioară. Frumoasa femeie, ale cărei trăsături fuseseră împrumutate de la Diane Kruger, actrița preferată a lui Werner, descoperită de acesta în filmul Troia, se înclină grațios, ținându-și cu o mână arcul și cu cealaltă sprijinindu-se de grumazul ciutei:

— Bine ai venit, chipeșul meu prieten! Astăzi am pentru tine trei întrebări. Pentru început, aș vrea să-mi spui unde este locul în care niște bărbați scăpați din iad și-au cioplit viitorul în abur?

Virgil surâse în fața amintirilor și își aduse aminte cum, scăpați cu viață din infernul operațiunii „Storm", care pusese capăt războiului sârbo-croat, el și camarazii săi petrecuseră o săptămână de pomină în Budapesta, în septembrie ’95. La celebrele băi termale din Buda, toți, printre care și Werner, amețiți de alcool și moleșiți de abur, și-au spus fiecare, pe rând, speranțele și planurile pe care le ciopliseră de-a lungul celor patru luni infernale, în tranșeele din Croația și Krajna.

Tastă în căsuța de răspuns: Băile Gellért. După ce dădu enter, Diana îi zâmbi apoi își flutură genele, privindu-l ca o femeie îndrăgostită. Apoi îi puse a doua întrebare:

— Cine are cea mai senzuală interpretare a lui Core Ingrato, iubitule?

Răspunse simplu: Mario Lanza și lovi tasta enter. Diana se îmbujoră toată, apoi, cu un zâmbet seducător, îl întrebă:

— Ce se vede din Cuib dacă privești spre vest?

Zâmbi și tastă rar în calculator: Notre Dame.

Odată mesajul trimis, prinse viață și scena bucolică de pe ecran. Căprioara țopăi de câteva ori, apoi o zbughi în pădure în timp ce vântul începu să bată puternic, înfoind copacii. Diana râse cu capul dat pe spate și cu părul răsfirat de vânt, apoi îi trimise drept rămas bun un pupic din vârful degetelor. Zeița se întoarse grațioasă și, încordându-și arcul, trase o săgeată într-unul dintre stejarii din dreapta pădurii, dispărând apoi într-o pulbere fină și scânteietoare. În spatele copacului se ivi o ladă veche din lemn masiv ferecată în chingi groase de fier, care, spre mirarea lui, se deschise la primul click. Înăuntru, pe fundul lăzii, se afla un plic. În momentul în care poziționă cursorul pe el, apăru întrebarea: Download?.

— Dar, pentru Dumnezeu, ce altceva aș putea eu să caut aici?! mormăi Virgil în timp ce descărcă fișierul. Listă fișierul pe imprimanta lui obișnuită HP LaserJet și îi ieșiră aproape cincisprezece pagini, iar pentru cele două poze își conectă laptopul la o imprimantă foto Sony DPP-FP 97. După ce termină de lipit pozele și de perforat colile, le introduse într-un dosar din plastic și se apucă de curățenie. Mută fișierul parolat pe un memory stick nou și șterse din memoria calculatorului, cu un program special, toate operațiunile făcute…

Ieși pe verandă și îl fluieră pe Bruno, chemându-l în bucătărie. Rottweilerul, mare cât un vițel, veni tropăind vârtos și, cu urechile pliate spre spate, îl umplu pe mâini de bale. În timp ce Bruno încerca să se urce pe el în două labe, iar ciotul de coadă se învârtea ca o elice de elicopter, stăpânul îi puse în castron o cutie de „Lăbuș pe care o amestecă cu niște grăunțe uscate de „Azor. În vreme ce Bruno clefăia nevoie mare, îi roti zgarda astfel încât medalia groasă, pe care câinele o purta deasupra pieptului, să îi ajungă pe ceafă. Apăsă un arc minuscul de sub teșitura medalionului și acesta se deschise ca o carte, lăsând să se vadă că în interior era exact atâta loc cât să poată intra memostickul. După ce introduse în medalion și îl închise pocnind, așteptă ca Bruno să termine de înfulecat, apoi deschise ușa și îi făcu semn din cap să o șteargă afară. Acesta se uită cam nedumerit, dar până la urmă ieși tacticos din bucătărie legănându-se pe picioarele strâmbe din spate, nu înainte de a-i trage o ultimă limbă, care îi udă manșetele și îi acoperi ceasul Atlantic Worldmaster Art Deco cu o peliculă udă.

După masa de prânz compusă din paste cu trei tipuri de brânză și un pahar de vin roșu, Virgil pierdu aproape două ore făcându-și rezervările pe net pentru plecare. Către seară aprinse un foc în șemineu și adormi cu ochii la jăratic, în timp ce pe combină se derula, pentru a doua oară în aceea seară, Italianca din Alger de Rossini, în varianta lui preferată, cea din ’54, cu Cesare Valletti și Giulietta Simionatto. Alături de el, pe măsuța mică de stejar sclipeau în reflexele roșietice un pahar de vin roșu pe jumătate gol și telecomanda de la combina Hi-Fi. Sus, în colțul opus al camerei, un ochi întunecat de sticlă, ce aparținea unei camere de luat vederi disimulate sub o grindă de stejar, înregistra tăcut. Văzut de sus, bărbatul cufundat în somn în fotoliul uriaș, acoperit cu o pătură din păr de cămilă, părea o pată întunecată ce absorbea licăririle de lumină aruncate de flăcările din șemineu. Afară, liniștea adâncă învăluise Copoul, fiind tulburată doar de trosnetele crengilor încărcate peste măsură de zăpada ce acoperise totul.

Dimineața plecă spre București cu Intercity-ul de ora 5.15. Pe drum, stând comod în compartimentul deschis de la clasa a II-a, lucră absorbit la laptopul așezat pe măsuța din fața lui. Controlă corespondența, trimise câteva e-mailuri, apoi se ocupă de planul de acțiune pentru următoarele zile. Nici nu simțise cum trecuse timpul, când observă deja blocurile jegoase de pe Calea Griviței, ce reprezentau cartea de vizită a Bucureștiului pentru orice om care intră în capitală pe calea ferată.

Luă primul taxi care îi sări în față și merse până la Otopeni, ajungând tocmai la timp pentru check-in-ul pentru Paris. Cursa Wizz Air, plecată cu o ușoară întârziere, ateriză la ora 15.30, ora locală, pe pista de la Beauvais, la Terminalul 1. La ora 17.30 ieși din stația de metrou Pont Marie și trecu podul în plimbare, intrând pe Île Saint Louis și ajunse pe Quai d’Orléans, la numărul 18. Aici, într-o clădire cu patru etaje, acoperită până pe la mijloc de iederă, la etajul trei, cu balconul orientat spre cheile Senei, se afla Cuibul.

Cu cinci ani în urmă, o corporație cu sediul în Guernsey închiriase apartamentul pe o perioadă de doi ani, cu posibilitatea prelungirii lui în mod automat, lucru care se și întâmplase anual, spre marea satisfacție a doamnei Schwaab proprietăreasa clădirii. Aceasta, o descendentă a unei familii ce se ocupase de-a lungul a trei secole cu felurite afaceri urât mirositoare prin colonii, printre care și contrabanda cu fildeș, în mod obișnuit nu avea curiozități, atât timp cât clientul îi plătea chiria la timp. Dar, în acest caz, locul de unde provenea firma îi stimulase interesul, astfel încât, făcând o excepție, dădu o căutare pe Google. Astfel, madame aflase că Guernsey face parte din Insulele Canalului Mânecii, situate la intrarea în golful Saint-Malo, la 130 de km de coasta engleză, și că este una din domiciliile preferate ale diverselor corporații care doresc să evite impozitele din țările de origine. Deci, madame Schwaab, Jenny pentru puținii ei prieteni, nu avea de ce să-și facă griji, chiriașul ei cu siguranță nu avea să-i facă probleme de plăți, iar faptul că la semnarea contractului se înființă un avocat de la prestigioasa firmă Jean Lemaître Delarue & Associés, după cum citi pe cartea de vizită lăsată de acesta, o liniști pe deplin.

Rareori apartamentul era ocupat, iar singura persoană pe care madame Jenny o văzuse locuind aici fusese monsieur Christian Luca, un foarte amabil și chipeș bărbat între două vârste, originar, se pare, din România sau Ungaria. Madame nu reușea niciodată să deosebească între ele statele astea din estul Europei, iar faptul că nu îl întrebase niciodată pe Monsieur Luca despre asta era de la sine înțeles; în definitiv, era o doamnă discretă în ceea ce privește chiriașii săi, lucru pe care nu înceta să îl dea de înțeles oricui.

— Bonjour, madame Jenny, mes hommages! Anii trec peste noi toți, numai dumneavoastră vă păstrați prospețimea! Cum Dumnezeu reușiți să fiți mereu atât de frumoasă? o salută monsieur Christian în timp ce depuse trolerul și servieta pe mocheta groasă din dreptul apartamentului cu nr. 1, unde locuia proprietăreasa, pentru a-i săruta mâna privind-o galant în ochi.

— Bonjour, monsieur Christian. Vous étes très galante, toujours! se înroși toată de plăcere cucoana.

Esticii ăștia încă mai păstrau ceva din politețea de odinioară, în care crescuse. Își promise în gând, a nu știu câta oară, ca la vară, în concediu, să viziteze și partea aceea de lume. Dacă doar o zecime din bărbații de acolo mai păstrează aceste obiceiuri, trebuie să fie o lume minunată în comparație cu Parisul de astăzi, care a fost împânzit de tot felul de brute.

— Nu mă gândeam că o să am plăcerea să vă revăd acum, în prag de Crăciun. Eram convinsă că sunteți, pe undeva, în vacanță cu familia și vă pregătiți de sărbători, continuă madame încă ținându-l de mână.

Bărbatul vorbea o franceză minunată; va trebui odată, bineînțeles, într-un moment oportun, să afle unde învățase chiriașul său să stăpânească limba atât de bine. Dacă nu ar fi știut că este străin l-ar fi bănuit după un accent abia sesizabil că are de a face cu un intelectual din Provence.

— Madame Jenny, în ziua de astăzi afacerile nu mai țin cont de sărbători ori de sfârșituri de săptămână. Ieri m-au anunțat de la centru că trebuie să negociem un contract cu o firmă de aici și, cum eu sunt singurul celibatar din departament, iată că eu sunt alesul.

— Monsieur Christian, doar v-am mai spus de câteva ori că, dacă v-ați găsi o fată frumoasă, viața vi s-ar schimba cu siguranță și nici n-ați mai fi obligat ca, în momentele când toți stau cu cei dragi, dumneavoastră să fiți mereu pe drumuri. Votre chefs sont une certain coquin! se indignă madame Jenny.

— Nu vă faceți griji, madame! M-am obișnuit și îmi place ceea ce fac. Și, pe de altă parte, ador Parisul în perioada sărbătorilor de Crăciun! spuse bărbatul în timp ce urca scările înguste.

— Vă aștept dimineață la micul dejun, nu? mai lansă o ultimă întrebare către chiriașul ajuns deja la etajul I.

Madame Jenny era, de asemenea, proprietăreasa unui mic bistro, la nici 50 de metri de clădire, situat la intersecția dintre străzile Le Regrattier și Saint Louis en l’Ile. Veniturile se puteau rotunji semnificativ, dacă reușea să își convingă chiriașii să mănânce tot la ea, caz în care, evident, aveau parte și de o reducere din partea casei.

— Naturellement, madame! Două-trei zile voi lucra în oraș, dar după aceea voi fi nevoit să plec într-o mică delegație.

Deschise ușa grea de metal și intră în apartament. Despachetă repede, apoi ieși pe balcon și privi în dreapta peste cheile Senei. Deasupra unui Pont Saint-Louis plin de turiști și muzicanți ambulanți ce se luptau cu frigul se zărea dantelăria masivă de piatră a celor trei turle gotice în mijlocul cărora urca spre cer turnul ascuțit și zimțat al catedralei Notre-Dame. Se întoarse în apartament, deschise calculatorul, scoase dosarul din servietă și începu din nou să îl citească, pentru a douăzecea oară. Așternu din memorie pe o foaie albă, scoasă din imprimantă, planul de acțiune și se apucă din nou de lucru. Apoi, pe măsură ce întunericul se lăsa peste Paris, Virgil se cufundă în gânduri.

2

17 decembrie 2010

Mai erau doar patru zile până în Ajunul Crăciunului și tot Liège-ul strălucea sărbătorește, împodobit cu fel și fel de ornamente, crenguțe de brad, ghirlande multicolore și echipaje de reni din carton. Seara, magazinele decorate cu mii și mii de beculețe colorate creau o atmosferă ireală, de basm, iar fanfara din Place de la Cathédrale sau cea din Piața de Crăciun nu făceau altceva decât să animeze zecile de mii de oameni care invadaseră străzile. Doar în această perioadă a anului turiștii erau în minoritate pe străzi, dar, locuitori sau nu ai străvechiului oraș valon, toți trecătorii erau cuprinși de o furie a cumpărăturilor și a distracției. Cupluri tinere cu brațele pline de cadouri, cucoane ambalate în blănuri argintii, singure sau cu companionul la braț, cercetând magazinele de bijuterii de pe Rue des Dominicains, grupuri de adolescenți gureși, scăpați din lesă, cutreierând dintr-o cârciumă în alta se izbeau de câte un pâlc de cheflii falsând voios. Peste tot veselia umpluse străzile.

O siluetă masivă, încotoșmănată cu un palton gros și pălăria trasă pe ochi pășea poticnit, șchiopătând vizibil, ferindu-se de trecători și căutând disperat și inutil un loc retras și întunecos. Bărbatul trecut de 50 de ani avea o față buhăită și o constituție care depunea mărturie că sala de sport sau exercițiul fizic nu fuseseră nicicând la preț de cinste în preocupările sale. Răsuflând din greu și pășind chinuit, omul bălăngănea în ritmul poticnit al mersului o servietă subțire și revoltător de scumpă, din piele de crocodil cusută de mână. Acest gen de accesoriu ar fi dat bine într-un pictorial de modă în care bărbați tineri și atletici, împreună cu fete-șnur îmbrăcate business, ar fi promovat ultimele realizări la capitolul marochinărie; în mâna personajului butucănos crea un efect ridicol.

Drumul de la biroul său, aflat într-o clădire din Place du Marché, la nici 100 de metri de zidurile Palatului de Justiție și vila din Rue de Glacis, se făcea în mod normal în 20 de minute de plimbare relaxată. Vila domnului Lucien De Lairasse se afla peste drum de intrarea în cimitirul eroilor din al Doilea Război Mondial, situat în coasta vestitei Citadelle, cetate, fort, monument și zonă rezidențială. Dar astăzi, pentru domnul ce se îndrepta către casă, drumul părea să nu se mai sfârșească. Mormăi înciudat și încercă să grăbească pasul, dar strada Pierreuse ce se cocoța pe deal nu era chiar locul potrivit pentru străduința lui.

Domnul De Lairasse lucra de aproape zece ani la CreditGest Management și, de obicei, acest drum era un prilej de relaxare după o zi de muncă în care, scufundat în cifre și grafice, propunea cele mai viabile scenarii pentru împrumuturile acordate diverselor state de către Fondul Monetar Internațional. CreditGest era de peste zece ani unul dintre colaboratorii de bază ai boardului FMI, având ca arie de competență estul Europei. Astăzi, în monotonia, ce-i drept, prosperă în care Lucien de Lairasse își petrecea ziua de lucru, avusese parte de un intermezzo de proporții. Cu zece minute înainte de ora 17.00, primise un telefon extrem de ciudat:

— Domnul De Lairasse? se auzi.

Vocea ușor răgușită părea să aibă un ușor accent meridional.

— Da! Cu cine vorbesc, vă rog? răspunse ușor plictisit.

— Sunt inspectorul Martin Pascal de la Serviciul Public Federal de Finanțe. Derulăm o anchetă cu privire la niște tranzacții de mare valoare care, se pare, au trecut prin conturile dumneavoastră din străinătate.

— Ce fel de tranzacții? La ce vă referiți?

— Vom detalia mâine la ora 9.15, oră la care vă rog să vă prezentați cu extrase ale tuturor conturilor dumneavoastră în băncile din regat și străinătate. De asemenea, vă rog să aveți asupra dumneavoastră și un istoric pe cinci ani privind toate taxele și impozitele plătite, pentru o confruntare.

— Ce confruntare… istoric pentru ce?… o dădu în bâlbâială. Simți cum îl iau frigurile și o sudoare rece începu să îi curgă pe frunte.

— Domnule De Lairasse, veți primi toate amănuntele mâine dimineață. Vă rog să nu întârziați, pentru că vor fi de față și inspectori de la Ministerul de Interne. Vocea fermă nu părea să mai aibă chef de conversație. Deci, vă rog să rețineți: ora 9.15, etajul al III-lea, camera 38. Bună seara.

Contabilul rămase încremenit, cu telefonul la ureche, până când țiuitul din receptor îl readuse încet la viață. Puse sfârșit receptorul jos și încercă să își revină. În mod normal, verificările se fac în anumite intervale comunicate cu mult timp înainte, înștiințările se primesc prin poștă. Cât despre inspectorii de la Interne… Se pare că vom avea ceva probleme, gândi Lucien. Intuiția îi spunea că rahatul care se apropia era ca un aisberg. Îi zărise numai vârful. Avea de dat câteva telefoane în seara aceea și, cu siguranță, trebuia să ajungă urgent acasă. Simțea nevoia să trimită niște mesaje, să-și ordoneze gândurile și să ia legătura cu cine trebuie.

Mai rămase încă vreo zece minute, timp în care șterse o sumedenie de fișiere din calculatorul de serviciu, descărcă un virus de pe un CD scos din servietă, apoi trecu rapid în revistă actele din fișetul personal. Luă trei dosare de plastic și o cutie cu CD-uri pe care le înghesui cu greu în servieta subțire din piele de crocodil. Înjură printre dinți: cine dracu’ îl pusese să-și schimbe vechea și încăpătoarea lui servietă cu porcăria asta în care nu intra nimic! Într-un târziu, reuși să înghesuie și restul de acte, precum și două agende. Ultima și cea mai mare dintre ele, cea cu spire din oțel, o puse în buzunarul din interiorul paltonului, apoi ieși din birou încuind cu grijă și luă liftul.

Chinuindu-se din greu la deal, se consolă cu gândul că nici cu taxiul nu ar fi ajuns mai repede, mai ales acum, când tot centrul era închis din cauza târgului de Crăciun. Ar fi trebuit să ocolească jumătate de oraș și, se părea, plimbarea asta îl ajutase să-și pună ordine în gânduri. Ajuns aproape de casă, simți nevoia să tragă o țigară și o luă peste drum către parcul aflat în fața intrării din Cimitirul Eroilor. Soția nu îl lăsa să fumeze acasă și, chiar dacă îl simțea că fumase, nu îi spunea niciodată nimic cu condiția să nu o facă în casă. Atâta vreme cât ritualul lui „de calmare și concentrare", cum îi spunea el justificându-se, nu se petrecea înăuntru, ci pe banca de afară, pentru Marie era în regulă.

Lângă bancă se afla o stâncă de granit având încastrat stâlpul folosit de nemți pentru execuția membrilor Rezistenței. Nu era o fire morbidă, totuși acesta devenise locul lui de fumat de când se mutaseră aici, în urmă cu șase ani. Înconjurat de întuneric, se simțea în siguranță, iar la adăpostul tufișurilor ce încadrau banca putea să-și savureze liniștit cele trei-patru țigări zilnice.

Lucien De Lairasse fuma cu privirea pierdută undeva deasupra stâlpului încastrat, absorbit de gânduri și nu auzi că cineva se apropia pe alee. Din dosul tufișurilor apăru un alergător îmbrăcat complet în negru și cu un fes tras adânc peste ochi. Acesta se opri la doi metri de bancă și scoase cu o mișcare rotundă, din rucsacul de schi purtat pe burtă, ca un marsupiu, un Glock 21 cu amortizor și trase de două ori. Primul glonț îl lovi pe domnul De Lairasse deasupra sprâncenei stângi, iar al doilea în spatele urechii. Muri înainte să atingă pământul.

Virgil îl privi cum cade, apoi puse piedica