Trei minute

De Anders Roslund

Continuarea bestsellerului New York Times Trei secunde, un roman din seria Ewert Grens
Cartea care a stat la baza filmului The Informer, cu Joel Kinnaman

Informatorul sub acoperire Piet Hoffmann, despre care poliția din Stockholm crede că a murit, trăiește de fapt, împreună cu soția și cei doi băieți ai lor, sub un nume de împrumut în Columbia. Numai fostul lui agent de legătură știe unde se află — și că a acceptat două noi misiuni periculoase: ca ucigaș plătit pentru un cartel columbian al drogurilor și ca agent infiltrat al DEA în aceeași organizație criminală.
Însă atunci când președintele Camerei Reprezentanților e sechestrat de cartel, situația se schimbă cu repeziciune. Hoffmann este implicat întruna dintre cele mai mediatizate răpiri politice și devine o țintă în „războiul final împotriva drogurilor".
Hoffmann este nevoit să păstreze un echilibru delicat, încercând săși apere familia și săși păstreze rolul dublu. Și înțelege curând că singura lui șansă de supraviețuire este salvarea demnitarului american — misiune pentru care va avea nevoie de ajutorul lui Ewert Grens, îndărătnicul detectiv suedez care nu a uitat întâmplările petrecute cu doi ani înainte în închisoarea Aspsås.

"O descriere elocventă a unei zone viciate și sordide a vieții… Recomandată pentru oricine își propune să afle mai multe despre cartelurile drogurilor care amenință societatea." – New York Journal of Books

„O carte plină de tensiune." – The New York Times

„Intriga plină de întorsături te ține cu sufletul la gură." – Entertainment Weekly

„Un thriller ramificat și adesea palpitant… Detaliile realiste despre traficul de droguri, viața în închisoare și relațiile dintre polițiști și informatori sunt redate cu o forță convingătoare în Trei minute." – Wallstreet Journal

„Un joc dea șoarecele și pisica; te înfioară în fiecare clipă… O poveste neîndurător de amorală." – The New York Times Book Review

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 1 sept. 2022
• ISBN: 9786064015044

Previzualizare carte

Partea întâi

Dacă zorii lasă loc dimineții. Dacă iulie lasă loc lui august.

Dacă un sfârșit lasă loc unui început.

Piet Hoffmann lăsă în jos geamurile camionului — o boare de aer —, nu era nici măcar opt dimineața, dar simțea deja arșița zvâcnindu-i în tâmple și broboanele lucioase de transpirație care-i acopereau țeasta rasă eva­po­rându-se încet în bătaia vântului.

Dacă un sfârșit lasă loc unui început și astfel nu conte­nește niciodată.

Fix în ziua asta, cu trei ani în urmă, sosise într-o țară pe care n-o mai vizitase niciodată.

Un fugar.

Într-un vid.

Viața se reducea acum doar la supraviețuire.

Slăbi pedala de accelerație un pic, 90 de kilometri pe oră, exact cum conveniseră. Verifică distanța față de camio­nul din fața lui: 200 de metri, exact cum conveniseră.

Ieșiseră de mult de pe Autostrada 65. Kilometru după kilometru, în stânga lor, dincolo de desiș, curgea năvalnic râul Caquetá, alcătuind hotarul cu provincia Putumayo — râul îi urmărea de o oră de-acum, păstrând distanța, dar continuând să se țină ca scaiul de drum. El mesteca frunze de coca pentru că voia să fie pe fază și bea ceai alb ca să-și țină firea. Și, din când în când, sorbea din băutura pe care i-o dădea cu forța El Mestizo la fiecare livrare, un soi de colada: făină, apă, zahăr și o cantitate zdravănă de espresso cubanez. Avea un gust ca naiba, dar era eficientă, îți alunga foamea și oboseala.

În mai multe rânduri, mai ales în ultimul an, crezuse că un sfârșit chiar este un sfârșit, o fereastră, o ocazie să se întoarcă acasă. În Europa. În Suedia, în Stockholmul pe care el, Zofia, Rasmus și Hugo îl considerau lumea lor. Și, de fiecare dată, acea fereastră se închidea rapid, vidul se lărgise, exilul lor se prelungea.

Diseară. Diseară avea să-i revadă. Femeia pe care o iubea, deși odinioară crezuse că e incapabil să iubească pe cineva, și doi omuleți pe care cumva îi iubea și mai mult — oameni de-a binelea, care gândeau cu adevărat și care se uitau la el ca și cum era ceva de capul lui. Nu-și propusese niciodată să aibă copii. Acum însă, când încerca să-și amintească viața până să apară ei în peisaj, nu-i apărea nimic dinaintea ochilor, ca și cum acele amintiri s-ar fi șters.

Încetini un pic, se apropia. Să mențină o distanță constantă, pentru siguranță maximă. Era responsabilitatea lui să protejeze ambele camioane. Deja plătiseră ca să poată trece — era genul de loc în care, dacă intrai în poliție sau în armată, nu era din cauză că ai fi vrut să prinzi infractori sau să lupți împotriva infracționalității, ci din cauză că voiai s-o duci bine din șpăgile adunate.

Protecție.

Asta făcuse ieri, asta făcea azi și asta va face mâine. Se ocupa de transport. De oameni. Atât timp cât era mai bun decât oricine altcineva la treaba asta, nimeni n-avea să-i pună identitatea sub semnul întrebării. Dacă El M­estizo sau oricine altcineva din gherilele PRC se îndoia, chiar și pentru o clipă doar, că el era cine spusese că era, dacă se dădea de gol, asta ar fi însemnat moarte sigură. Pentru el, pentru Zofia, pentru copii. Trebuia să-și joace rolul zi de zi, clipă de clipă.

Piet Hoffmann închise cele două geamuri laterale, alungase pe moment arșița — adierea risipise valul înspu­mat de transpirație care i se strecura pe sub ținuta obișnuită. Vesta antiglonț cu două buzunare cusute de el — pentru receptorul GPS în care erau salvate coordonatele exacte ale fiecărei rute și destinații și telefonul prin satelit care funcționa chiar și în junglă. Plus arma care-i atârna într-un toc pe umăr, un Radom, cu 14 gloanțe în magazie, cel pe care se obișnuise să-l poarte ani în șir, în perioada în care fusese infiltrat sub acoperire în mafia poloneză, pe statul de plată al poliției suedeze. În celălalt toc din dreptul umărului avea un cuțit de vânătoare cu mâner de lemn, pe care îi plăcea să-l strângă în mână, cu o lamă dublă proaspăt ascuțită. Îl avea de mult, încă dinainte de a primi sentința judecătorului și condamnarea, încă dinainte de a fi lucrat pentru brigada suedeză de protecție specială — face ravagii dintr-o singură lovitură. Pe locul din dreapta se afla un Mini-Uzi care trăgea 950 de focuri pe minut, cu un pat reglabil. De asemenea, pe rampă, chiar în spatele cabinei camionului, era fixată în două cârlige o armă cu lunetă. Avea chiar și permise pentru toate armele. Eliberate de El Cavo din Bogotá, în schimbul unui preț pe măsură.

Acolo. Dincolo de șopronul rămas nezugrăvit de lângă șosea, chiar în fața celor doi copaci înalți care se uscaseră de mult — crengi dezgolite care păreau să aștepte pe cineva care nu avea să mai vină vreodată. Aici o să încetinească pentru a vira la dreapta și o să parcurgă apoi ultimii câțiva kilometri pe un drum neasfaltat, plin de noroi, prea îngust și cu gropi adânci, pline de apă. Un câmp de cartofi, la naiba! 30 de kilometri la oră — nu puteai să înaintezi mai repede de-atât. Așa că Piet Hoffmann se apropie un pic de camionul din față, la jumătate din distanța de siguranță, nelăsând mai mult de 100 de metri între ei.

Nu făcuse niciun transport la cocina² asta până acum. Dar toate arătau la fel oricum și toate aveau aceeași func­ție — procesarea frunzelor de coca, în combinație cu chimicale, pentru a produce peste 100 de kilograme de cocaină pe săptămână. După vreo oră pe acest drum nenorocit vor ajunge într-o zonă aflată sub controlul PRC — care fusese la un moment dat sub controlul gherilelor FARC³ —, unde laboratoarele sunt deținute fie de PRC, fie de operatori care închiriază terenuri de la PRC și le plătesc spre a-și cultiva și produce marfa. Când a venit prima dată aici, Hoffmann a presupus că mafia deținea controlul, cu ideea asta crescuse, așa se formează miturile, așa prind rădăcini. Acum știa că lucrurile nu stăteau așa. Poate că membrii mafiei împart marfa în Columbia și strâng averi, dar fără proprietarii terenurilor din junglă nu însemnau nimic. Mafia. Statul. Grupările paramilitare. Și o învălmășeală de alte organizații care aleargă de colo colo și se războiesc. Dar nu aveai nicio putere fără gherilele PRC — pentru cocaină aveai nevoie de junglă, de frunzele de coca, iar acestea nu erau cultivate pe teritoriul gherilelor fără autorizația lor.

— Alo!

Își propusese să n-o sune imediat. Dar își dorea prea tare s-o sune. Să-i simtă mâinile pe obraji, s-o vadă uitându-se în ochii lui, dorindu-și ce avea el mai bun, iubindu-l statornic, zâmbindu-i plină de încredere.

— Alo!

Lipsise șapte zile. Ca ultima dată. Așa funcționau lucrurile. Despărțiți, în așteptare, lucrând până târziu în noapte. El îndura totul pentru că îndura și ea. Nu aveau de ales. Asta era singura lui metodă de a-și întreține familia. Dacă se întorcea în Suedia, ar fi fost închis. Dacă nu continua să-și joace rolul, ar fi fost ucis.

— Mi-e dor de tine.

— Și mie.

— Diseară. Sau poate chiar după-amiază. Ne vedem atunci.

— Te iubesc.

Voia să-i răspundă. Și eu te iubesc. Dar legătura se întrerupse. Se întâmpla uneori treaba asta pe-aici. O s-o sune din nou mai târziu.

Drumul deja minuscul începea să aducă mai mult a potecă, era din ce în ce mai îngust și plin de gropi din ce în ce mai largi. Era greu să mențină distanța corectă. Uneori, al doilea camion dispărea după vreo curbă abruptă sau după o creastă mai înaltă. Hoffmann tocmai reușise să scoată roata din spate, stânga, dintr-un crater, când văzu că se aprind două lumini de frână mai în față, scânteind ca niște ochi roșii în lumina orbitoare a soarelui. Nu era de bine. Celălalt camion n-ar fi trebuit să încetinească sau să oprească — nu aici, nu acum. Planificase personal fiecare detaliu al acestui transport, era responsabilitatea lui, și el subliniase că niciun vehicul nu trebuie să încetinească sub 25 km/h fără să fie avertizat și el.

— Fii atent!

Auzi vocea lui El Mestizo în ureche și reglă receptorul rotund, argintiu, ca să-l audă mai bine.

— Oprește!

Hoffmann încetini și el, apoi opri, exact ca El M­estizo. La vreo 80–90 de metri distanță. Și descoperi obstacolul, în ciuda curbei pronunțate și a tufelor care-i blocau vederea. Mai în față drumul era blocat de un vehicul de teren verde-închis. Și mai erau și altele de-o parte și de alta a dru­mului. Numără patru vehicule de armată dispuse în semicerc, ca un rânjet care se întindea dintr-un capăt al junglei în celălalt.

— Așteaptă și…

Se auzi un pârâit strident, un soi de hârșâit care se înverșună deodată, mai să-i spargă timpanul, și Hoffmann nu reuși să mai deslușească restul propoziției, semn că El Mestizo își mutase microfonul minuscul pe gulerul de la cămașă și îl fixase pe modulul de transmisiune.

Hoffmann lăsă motorul pornit, studiind mașinile verzi. Armata? Pe ei îi plătiseră deja. Una dintre grupările paramilitare? Dacă era așa, aveau o problemă. Acestea nu erau pe statul de plată al lui El Mestizo.

Apoi toate cabinele se deschiseră în același timp. Bărbați în uniforme verzi săriră din mașini, cu arme automate în mână, dar fără a le îndrepta spre ei.

Și acum se lămuri.

Nu era o grupare paramilitară. Nu recunoștea uniformele lor. Și se mai liniști cât de cât. El Mestizo părea să se fi liniștit și el, vocea lui nu mai aducea așa tare a mârâit, cum suna când vigilența și neîncrederea — trăsăturile lui caracteristice — își intrau în drepturi.

— Îi cunoaștem. Revin.

Se deschise și portiera de la cabina lui El Mestizo. Era un individ solid, înalt și lat în umeri, dar, când ateriză pe pământul acoperit de noroi, păși ușurel. Hoffmann rareori văzuse pe cineva atât de corpolent mișcându-se atât de agil.

— Dom’ căpitan Vásquez? Care-i problema?

Transmițătorul fixat la guler nu mai pârâia, semnalul se transmitea limpede și fără bruiaje acum. Lăsând să se audă tăcerea prelungită.

Până când Vásquez își aruncă brațele în lături.

— Problema?

— Ce-i cu vehiculele astea? Pare să fie un baraj rutier, la naiba!

— Mmm. Exact asta este.

Tonul lui Vásquez. Lui Piet Hoffmann nu-i plăcea cum sună. Lipsea ceva de-acolo. O rezonanță. Era genul de ton pe care îl adoptă involuntar cineva când nu-ți vrea binele. Hoffmann se ridică ușurel de pe scaunul șoferului, ieși pe geamul din spate al cabinei și se târî până în remorca acoperită a camionului. Pușca cu lunetă era fixată cu două cleme simple, iar el le desfăcu, scoase bipiedul, se întinse pe burtă și trase piedica în sus și spre el, strecurând țeava puștii printr-una din găurile lăsate dinadins în prelată.

— Ai fost plătit.

— Nu suficient.

Luneta îl aduse mai aproape. Parcă ar fi stat chiar acolo cu ei, printre ei, cu El Mestizo de-o parte și căpitanul Vásquez de cealaltă.

— Ai primit ce-ai cerut, Vásquez.

— Dar nu e destul.

Îndeajuns de aproape cât să devină una cu fața lui El Mestizo. Sau fața lui Johnny — îi spunea din ce în ce mai des așa. Lucind de transpirație, cu o expresie de încor­dare în jurul gurii, cu ochii ațintiți asupra prăzii, ochi care îl înspăimântau cândva pe Piet, dar care începu­seră să-i devină simpatici, chiar dacă expresia lor prie­tenoasă lăsa atât de des loc unui aer nemilos. Și fața lui Vásquez — mustața stufoasă, neagră ca tăciunele, de care era tare mândru, sprâncenele răsfirate ca niște antene răzvrătite. Arăta ca de obicei. Și totuși complet schimbat. Întocmai ca glasul lui, iar gesturile lui se schimbaseră, nu era deloc înverșunat sau violent, doar mai încrezător. Da, asta îl descria, gesturile lui erau încetinite, aproape transparente, ca și cum voia ca spusele lui să percuteze cât mai bine. Nu avusese același aer când negociaseră cu el și îi plătiseră șpaga la un restaurant minuscul din spatele unei biserici din Florencia, compensația pentru a lăsa să treacă trei transporturi. În acele dăți, Vásquez fusese îmbrăcat civil și părea agitat, vorbea și se mișca repezit și se așezase doar după ce desfăcuse plicul și numărase banii bancnotă cu bancnotă, mormăind.

— Nu mi-ai spus cât de mare e transportul. N-ai spus adevărul.

— Avem o înțelegere.

— N-am știut cât face. Dar acum știu.

Piet Hoffmann se uită la ei prin lunetă, privind fix în ochii lui El Mestizo. Îi cunoștea bine. Erau pe cale să-și schimbe forma. Întotdeauna se întâmpla fulgerător — pupilele se dilatau, absorbind mai multă lumină ca să aibă mai multă forță, pregătindu-se de atac.

— Glumești? Ai fost plătit.

— Vreau aceeași sumă… încă o dată.

Vásquez ridică din umeri și arătă spre camioanele dispuse în diagonală și spre cei patru tineri care așteptau în dreptul lor. Și toți ca unul își fixară degetul arătător pe trăgaci, fără să ridice armele.

Un semnal limpede.

Piet Hoffmann reglă luneta și fixă ținta pe fruntea căpitanului Vásquez, luând în cătarea puștii punctul dintre sprâncene.

— Ai primit ce ai dorit.

— Asta crezi tu. Dar eu nu sunt de acord.

— La naiba, ai grijă ce faci, Il Capitano.

O temperatură de 27 de grade. Mâna stângă a lui Hoffmann rămase pe lunetă. Nu bate vântul. Strângea ușurel șurubul minuscul între degetul mare și arătător. Distanța — 90 de metri. Răsuci șurubul — clic!

TPD1. Transportul din dreapta unu.

Obiectivul în cătarea puștii.

— Ai grijă… Știi la fel de bine ca mine că se poate întâmpla cu ușurință un accident aici în junglă. Așa că, ascultă-mă bine, Vásquez… nu mai primești niciun ban în plus.

Prin lunetă, Piet Hoffmann devenise aproape una cu pielea aceea groasă, cu fruntea care se încrețea, cu sprâncenele gata să se îmbine. Căpitanul Vásquez tocmai fusese amenințat. Și reacționă.

— În acest caz…

Încrederea în sine și autocontrolul lăsară loc agre­sivi­tății și atacului.

— Îți confisc oficial transportul.

Hoffmann o simți. Se îndreptau spre acel punct. În care el nu dorea să ajungă.

Arătătorul drept se lăsă ușurel pe trăgaci.

Evită orice întrebare.

Trebuie să supraviețuiești.

Datoria lui oficială era aceea de a proteja. Asta credea El Mestizo și asta trebuia să creadă și de-acum înainte.

Inspiră pe nas, expiră pe gură, căută calmul, trebuie să fie pe-acolo pe undeva.

Ucisese de șapte ori până acum. De cinci ori de când ajunsese aici. Din cauză că fusese constrâns de împrejurări. Spre a nu fi demascat.

Ori tu, ori eu.

Și țin mai mult la mine decât la tine, așa că mă aleg pe mine.

Dar ceilalți fuseseră genul de oameni care aveau de câștigat direct din traficul de droguri, care le răpeau treptat viețile altora. Căpitanul Vásquez era un ofițer oarecare în armata columbiană. Un om care făcea ce fac cu toții, se adaptează sistemului, acceptând șpaga ca parte din salariu.

— Asta înseamnă că transportul tău e al meu acum…

Vásquez era înarmat, o pușcă automată îi atârna pe umărul stâng și avea un toc în dreptul șoldului drept — scoase arma de-acolo, un revolver pe care i-l puse la tâmplă lui El Mestizo.

— …și ești arestat.

Căpitanul coborâse glasul, ca și cum era o discuție doar între ei doi, și probabil că din cauza asta clinchetul metalic se auzi atât de strident când armă revolverul și țeava se roti, gata să elibereze un nou cartuș.

Inspiră, expiră.

Piet Hoffmann ajunsese în punctul acela acum, punctul în care totul putea fi demontat în părțile componente și reasamblat. Era în elementul lui, în lumea în care se simțea în siguranță. Un foc, o lovitură. Fără să verse mai mult sânge decât era cazul. Elimină liderul, metoda funcționa de fiecare dată, silindu-i pe ceilalți să se uite în jur, să vadă de unde se trăsese și să se adăpostească.

— Mie nu-mi pune nimeni o nenorocită de armă la tâmplă!

El Mestizo i se adresă în surdină, aproape șoptit, în timp ce se întorcea, deși țeava pistolului îi era apăsată pe pielea delicată a tâmplei — o să-i rămână un semn rotund, roșu, acolo.

— El Sueco.⁴

Și acum se uita țintă la al doilea camion. La Hoffmann.

— Acum.

Un foc, o lovitură.

Piet Hoffmann apăsă un pic mai mult pe trăgaci.

Și țin mai mult la mine decât la tine, așa că mă aleg pe mine.

Iar când glonțul îi străpunse fruntea căpitanului Vásquez, apăru aceeași imagine ca întotdeauna când t­răgea cu genul ăsta de muniție — o rană minusculă, lată doar de un centimetru, în punctul de intrare, dar o rană imensă în punctul de ieșire, o explozie care-i spulberă cu totul ceafa lui Vásquez.

---

² Bucătărie (în limba spaniolă în original). (N.t.)

³ Forțele Armate Revoluționare ale Columbiei, mișcare de gherilă activă din 1964. (N.t.)

⁴ Suedezule (în limba spaniolă în original). (N.t.)

Nu mai văzuse pe cineva murind până atunci. Nu așa, în mișcare. O ființă care respiră, gânduri, dragoste, dorințe și apoi… nimic.

Înfruntase moartea, desigur, fusese hăituit de moartea lașă, hâdă și abjectă și învățase s-o urască, dar într-o altă formă — știa cum e s-o strângi în brațe în timp ce-ți iei rămas-bun, să pierzi persoana pe care o iubești cel mai mult pe lume cu fiecare clipă glacială care se scurge.

Timothy D. Crouse se uită țintă la un ecran cât peretele din sala care îi purta numele. Satelitul, care tocmai filmase și înregistrase un glonț tras de un lunetist, ce se înfipsese în fruntea unui bărbat, plutea la o altitudine de 160 de kilometri, intrând o dată la 88 de minute pe orbita Pământului.

O imagine filmată de la înălțime.

Bărbatul în uniformă — probabil ofițer, asta s­ugerase postura lui în raport cu ceilalți patru inși în uniformă — îi pusese pistolul la tâmplă unuia dintre șoferii de camion. Patru vehicule militare fuseseră dispuse a­stfel încât să blocheze drumul și era limpede că ofițerul comandant și șoferul de camion avuseseră o altercație. Și apoi omul murise sub ochii subordonaților lui, care păreau năuciți, neștiind de unde se trăsese. În curând se trăgea și asupra lor. Se trăgea dintr-o parte, din față și din spatele lor. Părea că lunetistul, care-l nimerise cu asemenea precizie pe ofițer între ochi, își rata dinadins ținta, se mulțumea să-i intimideze, să-i pună la respect. Cei patru soldați se aruncaseră la pământ. Nu căzuseră, era doar imperios necesar să se lipească de pământ, cât mai repede. Sub ploaia de gloanțe, șoferul solid, aproape pătrățos, cu părul negru împletit într-o coadă deasă, își scoase la rândul său arma și dădu fuga spre ei, legându-i rând pe rând, cu brațele la spate și cu fețele îndesate în noroi.

Timothy D. Crouse era absorbit de imaginile de pe monitor.

Toată lumea încremenise. Bărbatul solid din m­ijlocul ecranului părea că așteaptă ceva. Sau pe cineva. Și apoi Crouse văzu ce anume — lunetistul veni în fugă din partea dreaptă, alunecând pe drumul accidentat, plin de noroi, cu arma în mână.

— Eddy… ești OK?

O crimă transmisă în direct. Urmărită de doi spectatori. El din scaunul lui și operatorul satelitului, unul dintre cei cărora le revenea misiunea de a monitoriza situația din Columbia, de la locul lui.

— Da, domnule președinte, sunt OK.

— Fă o pauză, dacă vrei. Chestia asta… nu e ușor să vezi așa ceva.

— O să-mi revin.

— În cazul ăsta, Eddy, te las un minut singur. Trebuie să iau un pic de aer.

Crouse îi puse mâna pe umăr operatorului și se ridică. Aruncă o privire în treacăt spre cele două ecrane uriașe care acopereau alți pereți din sala Crouse: unul care monitoriza Triunghiul de Aur — Laos, Birmania și Thailanda; celălalt, concentrat asupra Semilunii de Aur — Afganistan, Iran și Pakistan.

Frunze de coca de cultură în drum spre cuptoarele de cocaină din Columbia. Macii de cultură, în drum spre fabricile de opiu din Asia. Toate, destinate traficului de droguri, vânzării de droguri, abuzului de droguri. Și având ca deznodământ moartea. O moarte ca aceea la care tocmai asistase. Sau genul de moarte pe care o zămislise din sângele lui, o înveșmântase și o văzuse stingându-se sub ochii lui.

Crouse descuie ușa cu cardul de acces și ieși pe culoarul nesfârșit. Un aer sufocant, închis. Bucătărioara era pe la jumătatea holului și era pustie, cum sperase. Puse un ibric cu apă pe aragaz și se uită cum se încălzește apa, cum începe să scoată abur și să țiuie strident. Îi plăcea să lase apa să clocotească mai mult timp, să se lase înconjurat de abur și de acel țiuit prelungit. Puse mai multe lingurițe de nes — trebuia să-i iasă o cafea zdravănă — într-o cană de porțelan pe care scria NGA. De la prima înghițitură simți o zvâcnire în piept. Ar fi vrut să rămână în acel abur plin de umezeală, să lase cafeaua să-l încălzească, de la gâtlej până în stomac — era tare bine să te prăvălești în neant uneori, să te sustragi morții, așteptărilor și responsabilităților. Președintele Camerei Reprezentanților. Tehnic, a treia persoană în ierarhia politică a SUA după președinte și vicepreședinte. Și iată-l aici, într-o bucătărioară minusculă, în clădirea în care revenea din ce în ce mai des, unde — pentru un scurt răstimp — putea să devină anonim.

O ținu tot înainte pe culoar, care nu mai părea chiar așa de înăbușitor. Trecu pe lângă sala pe ușa căreia rămăsese atârnată plăcuța, deși misiunea se încheiase — Operațiunea „Sulița lui Neptun; pe baza informațiilor adunate aici, fusese inițiat un atac al armatei americane asupra unei case din Abbottabad, în Pakistan, în care era ascuns un individ pe nume Osama bin Laden. Trecu pe lângă sala pe plăcuța căreia scria Operațiunea „Libertate pentru Irak — încă în curs, operațiunea urmărea vânarea a 52 de indivizi considerați cele mai importante ținte în invazia Irakului; trecu pe lângă o sală nou-nouță dedicată unei acțiuni numite Operațiunea „Aladin și pe lângă o sală pe ușa căreia scria Operațiunea „Sirena, care încă nu fusese demarată.

Apoi ajunse la capătul culoarului ce păruse fără sfârșit.

Și ieși într-una dintre cele mai spațioase încăperi din lume — un atriu cu un tavan de sticlă atât de înalt, încât ar fi încăput și Statuia Libertății acolo. Ținând cana în mână, se îndreptă spre o banchetă aflată la capătul opus al sălii, lângă scări — nu era un loc foarte elegant, dar îi plăcea să-și bea cafeaua acolo, uitându-se la bolta albastră care se întindea dincolo de tavanul de sticlă, de unde pândeau sateliții de care depindea în mare măsură activitatea lui.

Liz.

Îi simțea lipsa în fiecare zi. De mai multe ori pe zi. Sentimentul nu trecea și nu se îmblânzea cu trecerea timpului. Mai curând se accentua. Și, chiar când era convins că nu mai putea suporta, știa că sentimentul avea să revină și mai intens a doua zi.

Moartea readucea întotdeauna cu sine moartea.

Crouse inspiră adânc, pe îndelete, uitându-se la împre­jurimile complexului în care lucrau 8 000 de angajați, dar care era aproape necunoscut și confundat adesea cu NSA. Agenția Națională de Informații Geospațiale — pe scurt, NGA, agenția guvernamentală americană care avea mi­siu­nea de a analiza imaginile transmise din spațiu de sateliții comerciali și de sateliții altor țări.

Și de sateliții americani.

Unul dintre aceștia din urmă tocmai îl purtase într-un alt colț al lumii. Într-o realitate în care avea să revină în curând, din care va continua să facă parte.

— Domnule președinte, nu-mi place să vă știu aici.

— Nici mie nu-mi place să-mi reamintești treaba asta. Ca de obicei.

Crouse îi zâmbi bărbatului înalt și solid care se apropiase pe nesimțite de el, din spate. Îmbrăcat într-un costum negru, cu un toc de armă fixat în dreptul pieptului și un radioemițător, arăta fix la fel ca toți ceilalți, dar nu era. Crouse știa cum se numește, era cel care-și petrecea cel mai mult timp cu președintele Camerei. Unul dintr-o suită de gărzi de corp, dar care-i fusese cel mai mult alături, încă de când fusese ales liderul grupului minoritar și începuse să primească amenințări — mereu exista câte un individ furios, dezamăgit sau în căutarea cuiva asupra căruia să-și descarce furia.

— Rămăsese că mă anunțați dacă plecați din Sala Crouse.

— Și n-am făcut-o, Roberts. Pentru că voiam să fiu lăsat în pace.

— Treaba mea nu este să vă las să vă beți cafeaua în pace, domnule. Treaba mea este să vă țin în viață.

— Păi, sunt în viață. Nu?

Făcură cale întoarsă și Roberts se ținu după el până în dreptul ușii pe care scria Modelul Crouse și abia atunci se opri, rămânând la ușă. Urma să rămână acolo până când Crouse avea să iasă din nou.

— Durează doar un minut, domnule, până când recuperăm semnalul.

Operatorul din dreptul pupitrului pentru Columbia arătă spre ecranul uriaș de pe perete. Se făcuse negru.

— Urmează să avem o nouă fereastră. De la un alt satelit.

Timothy D. Crouse se trânti pe scaunul simplu de lemn pe care îl folosea atât de des, încât aproape că-l considera al lui. Cu câțiva ani în urmă, când fusese inițiat Modelul Crouse, peretele acela fusese mai mult negru, cu scurte intermitențe în care apăreau imagini la rezoluție foarte scăzută, greu de interpretat. Acum era exact pe dos. Doar de câteva ori pe zi se întâmpla, pentru un scurt răstimp, ca raza de acțiune a sateliților de spionaj, care dădeau roată Pământului mai rapid și pe o orbită mai apropiată decât ceilalți sateliți, să nu se suprapună, moment în care un anumit loc devenea inaccesibil.

— Gata. A trecut pauza. Putem să-i urmărim din nou.

Crouse se uită la ecran. Imaginea transmisă de satelit se modificase, acum avea altceva în centru. Scena se schimbase. Jumătate dintre vehiculele militare care inițiaseră blocajul rutier dispăruseră. Însă cei patru bărbați în uniformă erau încă la pământ, legați și păziți de individul solid.

— O să ne apropiem foarte mult acum.

Operatorul puse mâna pe ceva ce părea a fi un stilou electronic, îl lăsă deasupra discului de pe suprafața de lucru și mări imaginea, aducându-i mai aproape de individul solid.

— Atât de aproape, încât avem șanse să-i identificăm.

Crouse se uită la un bărbat bine făcut aflat pe o potecă șerpuită din jungla amazoniană, care nu știa că este urmărit și se plimba de colo colo pe lângă soldații întinși pe jos, trăgându-le câte un șut zdravăn din când în când, dacă se foiau prea mult. Și imaginea asta era luată tot de sus, din unghiul satelitului, dar era infinit mai detaliată. Treaba asta nu fusese posibilă la început — prima dată când el se aflase aici, folosiseră sateliți de spionaj care transmiteau secvențe în care fiecare pixel corespundea unei rezoluții de zece centimetri — altfel spus, era imposibil să deslușești ceva în imaginile acelea neprocesate, nimeni nu putea fi identificat. Imaginile de următoarea generație, cu o rezoluție de trei centimetri, se dovediseră de asemenea inadecvate. Acum foloseau sateliți cu rezoluția de un centimetru, în așteptarea următoarei generații, de zero virgulă unu, în curs de dezvoltare — moment în care aveau să poată citi și ce scria cu litere mici într-un