Jurnal

De Franz Kafka

„Jurnalul lui Kafka mă cutremură și mă urmărește și-n somn." Mircea Cărtărescu

„Urăsc tot ceea ce nu se referă la literatură; mă plictisește faptul de a purta discuții (chiar dacă ele au subiect literar); mă plictisește să fac vizite, iar bucuriile și suferințele rudelor mele mă plictisesc până-n adâncul sufletului. Când fac conversație, tot ceea ce gândesc își pierde din importanță, din seriozitate și din autenticitate. Spaima de a avea o relație, teama că mă voi revărsa în partea cealaltă. Atunci nu voi mai fi niciodată singur."
Jurnalul lui Franz Kafka reprezintă lumea interioara a unui om care s-a simțit toata viața un proscris: tot ceea ce Kafka a încercat să ascundă în literatura lui este aici asumat.

„Jurnalul este capodopera literară a lui Kafka." The New Yorker

„În cazul meu se poate recunoaște foarte bine o concentrare asupra scrisului. După ce mi-am dat seama că, din punct de vedere organic, scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a ființei mele, totul s-a precipitat în această direcție, lăsând fără preocupare toate aptitudinile ce vizau plăcerile sexului, plăcerea de a mânca și de a bea, bucuria meditației filosofice și a muzicii. Mi-am pierdut vlaga în toate aceste direcții. A fost un lucru necesar, pentru că energiile mele, în ansamblul lor, erau atât de reduse, încât numai concentrate la un loc puteau sluji, într-o oarecare măsură, scopului de a scrie." Franz Kafka

• Limbă: Română
• Editor: Pandora M
• Data lansării: 21 mai 2022
• ISBN: 9786069784815

Previzualizare carte

Notă asupra ediţiei

Traducerea a fost făcută după volumul Tagebücher in der Fassung der Handschrift, apărut în 1990 la Editura S. Fischer din Frankfurt am Main, unde textul jurnalului este îngrijit de Michael Müller, iar cel al însemnărilor de călătorie de Malcolm Pasley. Acest volum reprezintă traducerea celor douăsprezece caiete de Jurnal, a dosarelor intercalate cronologic între acestea şi a însemnărilor de călătorie. Aşa cum se poate vedea şi din titlul original, volumul amintit respectă „varianta din manuscris".

Aparatul critic urmează îndeaproape o selecţie a numeroaselor şi amănunţitelor note din volumul Tagebücher in der Fassung der Handschrift. Kommentarband, editat de Hans-Gerd Koch, Michael Müller şi Malcolm Pasley, volum apărut în acelaşi an, tot la Editura S. Fischer, şi care însoţeşte, completează şi comentează Jurnalul.

Mai menţionăm că, pentru a nu crea confuzii, am corectat tacit transcrierea greşită a unor nume proprii şi titluri de opere, că intervenţiile în text ale editorilor germani sunt marcate prin cursive, între paranteze, şi că unele referinţe din text, rămase fără explicaţii în notele de subsol, nu au putut fi identificate de cercetători; drept urmare, nici n-am mai precizat acest lucru, deşi în comentariile lor editorii germani semnalează cazurile cu pricina.

RADU GABRIEL PÂRVU

PRIMUL CAIET

1910

Spectatorii înlemnesc când trece trenul.¹

„Ori de câte ori el mă întreabă. „E-ul din „întreabă" se desprindea de această propoziţie şi-şi lua zborul, ca o minge pe pajişte.

Gravitatea lui mă omoară. Cu capul înfundat în guler, cu părul neclintit, aranjat în jurul ţestei, cu muşchii încordaţi la locul lor, în partea de jos a obrajilor.

Mai există pădurea? Pădure mai era destulă. Dar de-abia îmi arunc privirea la zece paşi şi renunţ, prins din nou într-o discuţie plictisitoare.

În întunericul pădurii, în pământul reavăn, mă orientez numai după albul gulerului său.

Am rugat-o în vis pe balerina Eduardova² să mai danseze o dată ceardaşul. Ea avea o dungă lată de umbră sau de lumină în mijlocul feţei, între marginea de jos a frunţii şi centrul bărbiei. Tocmai se apropia cineva, mişcându-se dezgustător, ca un intrigant inconştient; voia să-i spună că trenul pleacă imediat. Din felul în care ea a ascultat această înştiinţare mi-a devenit teribil de limpede că nu va mai dansa. „Sunt o femeie proastă şi rea, nu-i aşa?, a spus balerina. „O, nu, am răspuns, nu-i aşa, şi am dat să plec într-o direcţie oarecare.

Înainte am întrebat-o despre numeroasele flori pe care le poartă la cingătoare. „Ele sunt de la toţi prinţii din Europa", a zis ea. M-am gândit bine ce rost a avut să-mi spună că aceste flori proaspete, pe care le-a pus la cingătoare, i-au fost dăruite balerinei Eduardova de către toţi prinţii din Europa.

Ca pretutindeni, balerina Eduardova, iubitoare de muzică, este însoţită şi în tramvai de doi violonişti cărora le cere adesea să cânte. De vreme ce nu exista nicio interdicţie, de ce să n-aibă voie să cânte în tramvai, dacă interpretarea este bună, le place călătorilor şi nu costă nimic, adică dacă nu se face chetă la sfârşit? Totuşi, la început acest lucru este cam surprinzător şi pentru o clipă fiecare îl găseşte nepotrivit. Dar în plină călătorie, în curentul puternic şi pe străduţa liniştită sună nostim.

Balerina Eduardova nu este atât de drăguţă în aer liber ca pe scenă. Paloarea, oasele obrajilor, care întind pielea astfel încât cu greu poţi distinge o tresărire mai puternică a feţei, nasul mare, care parcă se ridică dintr-o adâncitură şi cu care nu e de glumit, bunăoară să-i verifici duritatea vârfului sau să-l apuci uşor şi să-l tragi încolo şi-ncoace, spunând: „dar acum vii cu mine", conformaţia masivă, cu talia înaltă în nişte fuste prea încreţite — cui poate să-i placă aşa ceva? Aproape că seamănă cu una dintre mătuşile mele, o femeie cam bătrâioară; mulţi oameni au multe mătuşi mai în vârstă care arată la fel. Când se află în aer liber, nu găseşti însă la Eduardova nimic care să compenseze aceste dezavantaje, în afară de picioarele foarte bune; într-adevăr, nu are nimic care să-ţi ofere prilejul să visezi, să te miri sau măcar să-i dai atenţie. Aşa se face că am văzut-o şi eu foarte des pe Eduardova tratată cu o indiferenţă pe care nu şi-o puteau ascunde nici bărbaţii altminteri foarte abili şi corecţi, deşi ei îşi dădeau, fireşte, multă osteneală în această privinţă, faţă de o balerină atât de cunoscută cum era totuşi Eduardova.

La pipăit, pavilionul urechii mele este proaspăt, aspru, rece şi suculent ca o frunză.

În mod absolut sigur, scriu aceste lucruri din disperare faţă de trupul meu şi faţă de viitorul care mă aşteaptă având acest trup.

Dacă disperarea cedează atât de sigur, dacă este atât de legată de obiectul ei şi e tot aşa de reţinută ca a unui soldat care asigură retragerea, lăsându-se în schimb sfâşiat, atunci nu este o disperare autentică. Întotdeauna, adevărata disperare şi-a depăşit numaidecât scopul, (ajuns la această virgulă, constat că doar prima propoziţie a fost corectă).

Eşti disperat?

Da? Eşti disperat?

O iei degrabă din loc? Vrei să te ascunzi?

Am trecut pe lângă bordel ca pe lângă casa unei iubite.

Scriitorii spun lucruri infecte.

Lenjeresele în ploaia torenţială.

De la fereastra compartimentului.

În sfârşit, după cinci luni de viaţă în care nu am putut să scriu nimic de care să fi fost mulţumit şi pe care nu mi le va compensa nicio putere, deşi toate ar avea obligaţia să facă acest lucru, îmi vine ideea să mai stau de vorbă cu mine însumi. La aşa ceva mai răspundeam, dacă îmi puneam cu adevărat întrebări; aici se mai putea scoate ceva de la mine, din această grămadă de paie care sunt de cinci luni şi a cărei soartă pare să fie aceea de a fi aprinsă vara, ca să ardă mai repede decât ar clipi din ochi cel care o priveşte. Să mi se întâmple totuşi asta doar mie! Poate să mi se întâmple şi de zece ori, fiindcă nu regret nici măcar perioada nefericită. Starea în care mă aflu nu înseamnă nefericire, dar nici fericire; nu este indiferenţă, nici slăbiciune, nici oboseală, nici preocupare pentru altceva — dar atunci ce este? Faptul că nu ştiu ce înseamnă are, probabil, legătură cu incapacitatea mea de a scrie. Şi cred că înţeleg această incapacitate, fără să-i cunosc motivul. Pentru că toate lucrurile care îmi vin în minte nu-mi vin de la rădăcina lor, ci abia de undeva de pe la mijlocul lor. Dacă atunci cineva ar încerca să le oprească, ar fi ca şi când ar căuta să reţină un fir de iarbă, care începe să crească abia de la jumătatea tulpinii, mulţumindu-se cu el aşa cum e. Asta pot să facă pesemne unii, de exemplu, saltimbancii japonezi, care se caţără pe o scară ce nu se sprijină pe pământ, ci pe călcâiele pe care le ţine ridicate un om care stă pe jumătate întins, o scară ce nu se reazemă de perete, ci doar se înalţă în aer. Eu nu pot face aşa ceva, nemaipunând la socoteală faptul că scara mea nu are la dispoziţie nici măcar acele călcâie. Fireşte, asta nu înseamnă totul, iar o asemenea întrebare nu mă determină încă să vorbesc. Dar în fiecare zi trebuie să se îndrepte către mine cel puţin un rând, aşa cum lumea îndreaptă acum luneta către cometa aceea³. Şi de-aş apărea odată în faţa acelei propoziţii, atras de ea, cum s-a întâmplat, de pildă, la ultimul Crăciun, când încă mai eram pe punctul de a putea să mă exprim direct şi păream să mă aflu într-adevăr pe ultima treaptă a scării mele, care se sprijinea însă liniştită pe pământ şi de perete! Dar ce pământ şi ce perete! Şi totuşi scara aceea nu a căzut, aşa de tare o apăsau picioarele mele pe pământ şi o ridicau pe perete.

Astăzi am făcut, de exemplu, trei obrăznicii: faţă de un conductor, faţă de unul dintre şefii mei, ei bine, n-au fost decât două, dar mă dor ca şi cum m-ar durea stomacul. Din partea oricui ar fi venit, ar fi fost nişte obrăznicii, aşa cum s-a întâmplat la început şi în cazul meu. Mi-am deschis aşadar sufletul, mă luptam în van, în ceaţă, iar cel mai grav era că nimeni nu băga de seamă că făceam, trebuia să fac, chiar şi faţă de însoţitorii mei, acea obrăznicie ca pe o obrăznicie care urma să aibă o mină corectă şi să poarte răspunderea; dar cel mai rău a fost când unul dintre cunoscuţii mei nu a luat această obrăznicie nici măcar drept o trăsătură de caracter, ci drept caracterul însuşi, m-a făcut atent asupra obrăzniciei mele şi a admirat-o. De ce nu rămân închis în mine însumi? Acum îmi spun totuşi: „Uite, lumea se lasă bătută de tine, conductorul şi şeful au rămas calmi când ai plecat, ultimul a şi salutat". Însă asta nu înseamnă nimic. Nu poţi obţine nimic dacă te abandonezi. Dar ce omiţi, în afară de asta, în cercul tău? La această solicitare nu răspund decât atât: şi eu aş prefera să mă las bătut în cercul meu decât să bat eu însumi pe cineva din afara lui, dar unde dracului este acest cerc? Un timp l-am văzut pe pământ, parcă era stropit cu var, însă acum pluteşte doar aşa, în jurul meu, ba nici măcar nu mai pluteşte.

17/18 [18/19] mai [1910]. Noaptea apariţiei cometei.

Am fost împreună cu Blei⁴, cu soţia şi copilul lui; m-am ascultat un timp, vorbind deschis, parcă mieuna un pisoi, dar oricum.

Câte zile au trecut iarăşi mute! Azi este 29 mai. Dacă n-am nici măcar fermitatea să iau zilnic în mână acest condei, această bucată de lemn! Cred deja că nu o am. Vâslesc, călăresc, înot, stau la soare. De aceea, pulpele sunt bune, coapsele nu sunt rele, burta mai merge, dar pieptul este deja foarte prăpădit, iar când capul, la ceafă…

Duminică, 19 iunie 1910: am dormit, m-am trezit, am dormit, m-am trezit, jalnică viaţă.

Dacă mă gândesc bine, trebuie să spun că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. N-am fost crescut, ce-i drept, undeva, departe, eventual în vreo ruină în munţi; împotriva acestui lucru n-aş putea scoate niciun cuvânt de reproş. Cu riscul că o serie întreagă din profesorii mei de odinioară nu are cum să înţeleagă acest lucru, aş spune că preferam să fi fost acel mic locuitor al ruinelor, ars de soarele care m-ar fi luminat din toate părţile acolo, între ruine, pe iedera călduţă, dacă aş fi fost slab chiar de la început, năpădit de însuşirile mele bune, care ar fi crescut în mine cu forţa buruienilor.

Dacă mă gândesc bine, trebuie să spun că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. Acest reproş vizează o mulţime de oameni, se referă anume la părinţii mei, la nişte rude, la unele persoane care ne-au vizitat casa, la diverşi scriitori, la o anumită bucătăreasă care m-a dus la şcoală un an întreg, la o grămadă de profesori (pe care trebuie să-i comprim bine în memorie, altfel îmi scapă ici şi colo câte unul; dar de vreme ce i-am înghesuit aşa, totul se fărâmiţează iarăşi pe alocuri), la un inspector şcolar, la trecătorii care merg agale, pe scurt, acest reproş se răsuceşte în societate ca un pumnal. La acest reproş nu vreau să aud nicio replică, pentru că am auzit deja prea multe, dar pentru că am fost şi contrazis în majoritatea replicilor, le includ în reproşul meu şi declar acum că educaţia mea şi aceste contraziceri mi-au făcut foarte rău în unele privinţe.

Adesea mă gândesc bine şi de fiecare dată trebuie să spun pe urmă că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. Acest reproş se îndreaptă împotriva unei mulţimi de oameni; bineînţeles, aici ei se află laolaltă şi nu ştiu deloc cum să se descurce unii cu alţii, ca în vechile imagini de grup; nici nu le trece prin minte să-şi plece ochii, iar de zâmbit, nu îndrăznesc să zâmbească, fiindcă sunt în aşteptare. Aici sunt părinţii mei, nişte rude, unii profesori, o anumită bucătăreasă, câteva fete de la orele de dans, unele persoane care ne-au vizitat odinioară casa, nişte scriitori, un instructor de înot, un controlor de bilete, un inspector şcolar, apoi unii oameni pe care i-am întâlnit doar o dată pe stradă şi alţii de care nu-mi pot aminti chiar acum sau de care nu-mi voi mai aduce aminte niciodată şi, în fine, alţii ale căror lecţii nici nu le-am luat în seamă, fiindcă pe atunci eram abătut cumva în altă direcţie, pe scurt, sunt atâţia, încât trebuie să fiu atent să nu-l pomenesc pe vreunul de două ori. Faţă de toţi aceştia îmi exprim reproşul; în acest mod le fac cunoştinţă între ei, dar nu suport nicio replică. Căci, la drept vorbind, am suportat deja destule replici şi, pentru că am fost combătut în majoritatea dintre ele, nu pot face altceva decât să includ în reproşul meu şi aceste contraziceri şi să spun că, în afară de educaţia mea, şi aceste contraziceri mi-au făcut foarte rău în unele privinţe.

Vă aşteptați, poate, ca eu să fi fost crescut undeva, departe? Nu, în mijlocul oraşului am fost crescut, chiar în mijlocul oraşului. Nu, de pildă, în vreo ruină din munţi sau pe malul lacului. Părinţii mei şi toţi cei care i-au urmat au fost până acum acoperiţi de reproşul meu, sub care au încărunţit; acum ei îl dau uşor de-o parte şi zâmbesc, pentru că eu mi-am luat mâinile de pe ei, mi le-am dus la frunte şi mă gândesc; ar fi trebuit să fiu micul locuitor al ruinelor, să trag cu urechea la ţipetele stăncuţelor, ale căror umbre să treacă peste mine, să mă răcoresc sub lună, după ce m-a ars soarele, care între ruine m-ar lumina din toate părţile pe culcuşul meu de iederă, dacă aş fi fost cam slab chiar de la început, năpădit de însuşirile mele bune, care ar fi trebuit să crească în mine cu forţa buruienilor.

Adesea mă gândesc bine şi las gândul să-şi urmeze cursul, fără să intervin, dar oricum mă răsucesc, ajung întotdeauna la concluzia că educaţia mi-a făcut îngrozitor de rău în unele privinţe. În această constatare este ascuns un reproş îndreptat împotriva unei mulţimi de oameni. Este vorba despre părinţii mei, cu rudele noastre, despre o anumită bucătăreasă, despre profesori, despre nişte scriitori, despre familii de prieteni, despre un instructor de înot, despre nişte băştinaşi din locurile de vilegiatură, despre câteva doamne din parcul oraşului, la care acest lucru ar trece cu totul neluat în seamă, despre un frizer, despre o cerşetoare, despre un cârmaci, despre medicul casei şi despre mulţi alţii, şi ar mai fi încă, dacă aş vrea şi aş putea să le spun tuturor pe nume; pe scurt, sunt atâţia, încât trebuie să fiu atent ca, la grămadă, să nu-l pomenesc pe vreunul de două ori. Acum s-ar putea crede că, datorită acestui număr mare de oameni, un reproş şi-ar pierde deja din fermitate şi ar trebui să şi-o piardă pur şi simplu, căci un reproş nu este un strateg, el nu merge decât drept înainte şi nu ştie să se împartă. Chiar şi în acest caz, când el se îndreaptă împotriva unor persoane din trecut. Acestea pot fi păstrate în memorie cu o energie pe care am uitat-o; cu greu vor mai avea sub ele o podea şi chiar picioarele lor vor fi deja fum. Iar unor oameni aflaţi într-o asemenea situaţie urmează să li se reproşeze acum, cu oarecare folos, greşeli pe care le-au făcut cândva în educaţia unui tânăr care pentru ele este acum la fel de neînţeles ca şi ele pentru noi. Dar nici măcar nu le facem să-şi amintească de acele timpuri; ele nu-şi pot aminti nimic, iar dacă le hărţuieşte cineva, îl dau tăcute la o parte; nimeni nu le poate constrânge să facă asta, însă, evident, nici nu se poate vorbi despre constrângere, căci este foarte probabil ca ele nici să nu ne audă cuvintele. Stau acolo ca nişte câini obosiţi, fiindcă îşi consumă toată energia pentru a rămâne în amintire. Dar dacă i-am face cu adevărat să audă şi să vorbească, atunci ne-ar ţiui urechile de contraînvinuirile lor; numai pentru că oamenii iau cu ei pe lumea cealaltă convingerea că morţii sunt onorabili şi o susţin înzecit de acolo. Iar dacă această părere n-ar fi corectă şi morţii ar avea un respect deosebit faţă de cei vii, abia atunci ei se vor ocupa de viaţa lor din trecut, care le este totuşi foarte aproape, şi din nou ne-ar ţiui urechile. Şi chiar dacă această părere n-ar fi corectă şi morţii ar fi de-a dreptul imparţiali, nici atunci ei n-ar putea consimţi vreodată să fie deranjaţi cu reproşuri care nu pot fi dovedite. Căci astfel de reproşuri nu pot fi dovedite nici de la om la om. Nici existenţa greşelilor din trecut în privinţa educaţiei, nici măcar paternitatea acestora nu pot fi demonstrate. Iar acum să ni să arate reproşul care într-o asemenea situaţie nu s-ar transforma într-un suspin!

Acesta este reproşul pe care îl am de făcut. El are un miez sănătos şi este susţinut teoretic. Ceea ce a fost efectiv alterat în cazul meu, dar deocamdată uit sau iert asta şi încă nu fac scandal. În schimb, pot dovedi în fiecare moment că educaţia pe care am primit-o a căutat să facă din mine un alt om decât ceea ce am ajuns. Aşadar, prejudiciul pe care mi l-ar fi putut aduce educatorii mei, potrivit intenţiei lor, este ceea ce le reproşez; cer să-mi dea omul care sunt acum, iar pentru că nu mi-l pot da, bat toba, trimiţându-le reproşul şi râsul meu pe lumea cealaltă. Dar toate acestea nu slujesc decât unui alt scop. Reproşul legat de faptul că ei au alterat totuşi o parte din mine, chiar o bună parte — în vis, aceasta îmi apare uneori aşa cum le apare altora mireasa moartă —, acest reproş, care este mereu gata să devină un suspin, trebuie să ajungă în primul rând nevătămat dincolo, ca un reproş cinstit ce este. Aşa se face că marele reproş, căruia nu i se poate întâmpla nimic, îl ia pe cel mic de mână şi unde merge cel mare, ţopăie şi cel mic, însă, odată trecut dincolo, cel mic continuă să iasă în evidenţă, aşa cum am aşteptat mereu să se întâmple, şi face zarvă cu toba.

Adesea mă gândesc bine şi las gândul să-şi urmeze cursul, fără să intervin, dar de fiecare dată ajung la concluzia că educaţia pe care am primit-o m-a deformat mai mult decât sunt în stare să înţeleg. Privit din afară, sunt un om ca şi alţii, căci educaţia mea fizică s-a mărginit la ceea ce este normal, după cum şi corpul meu a fost unul obişnuit, şi, chiar dacă sunt destul de scund şi cam gras, sunt totuşi pe placul multora, chiar şi al fetelor. Despre aceasta nu se poate zice nimic. Chiar de curând, una a spus ceva foarte înţelept: „Ah, de-aş putea să vă văd odată gol, trebuie să fiţi drăguţ şi numai bun de sărutat!", a zis ea. Dar dacă mi-ar lipsi ici buza de sus, colo pavilionul urechii, ici o coastă, dincolo un deget, dacă aş avea pe cap petice de chelie şi ciupituri de vărsat de faţă, tot n-aş face o pereche potrivită cu imperfecţiunea mea lăuntrică. Această imperfecţiune nu este înnăscută şi de aceea e cu atât mai greu de suportat. Căci chiar de la naştere am, ca oricare altul, centrul meu de greutate interior, pe care nici cea mai smintită educaţie nu a reuşit să-l mute din loc. Continuu să am acest bun centru de greutate, dar întrucâtva nu mai am corpul aferent. Iar un centru de greutate care nu mai are nimic de făcut se transformă în plumb şi se ascunde în trup ca un glonţ. Dar imperfecţiunea aceea nici nu este meritată şi am îndurat apariţia ei fără să am vreo vină. De aceea, nici nu mă pot căi vreodată, oricât aş vrea. Căci căinţa ar fi bună pentru mine: ea îşi îneacă durerea plângând în sine, o înlătură şi rezolvă singură orice problemă, ca pe o chestiune de onoare; ne păstrăm onestitatea, uşurându-ne prin căinţă.

După cum spuneam, imperfecţiunea mea nu este înnăscută şi e nemeritată; cu toate acestea, o suport mai bine decât suportă alţii, cu un mare efort de imaginaţie şi cu resurse deosebite, un ghinion mult mai mic, de pildă o nevastă nesuferită, condiţii sărăcăcioase, meserii jalnice, şi, suportând-o, nu mă fac nicidecum negru de disperare, ci alb şi roşu la faţă.

Nu m-aş face astfel dacă educaţia mea ar fi răzbătut în mine atât cât voia. Poate că tinereţea mea a fost prea scurtă pentru asta; în acest caz, laud din toată inima durata ei scurtă şi acum, la douăzeci şi opt de ani. Numai aşa a fost posibil să-mi mai rămână forţe pentru a-mi da seama de ceea ce am pierdut în tinereţe, apoi pentru a mă consola după aceste pierderi, pe urmă pentru a face, sub toate aspectele, reproşuri la adresa trecutului şi, în fine, să-mi mai rămână un rest de energie şi pentru mine. Dar toate aceste forţe nu sunt decât tot o rămăşiţă a celor pe care le aveam când eram copil şi care m-au expus mai mult decât pe alţii celor care mi-au alterat tinereţea; da, o bună maşină de curse este urmărită şi depăşită în primul rând de praf şi de vânt, iar obstacolele zboară către roţile ei, încât aproape că-ţi vine să crezi că la mijloc este vorba despre dragoste.

Ceea ce mai sunt acum îmi apare cât se poate de clar din forţa cu care reproşurile dau să iasă din mine. Au existat perioade în care nu aveam în mine altceva decât reproşuri mânate de furie, astfel încât, atunci când mă simţeam bine din punct de vedere fizic, mă ţineam pe stradă de oameni străini, deoarece reproşurile se aruncau în mine dintr-o parte în alta, ca apa într-un lighean pe care-l duci repede.

Acele timpuri au trecut. Reproşurile se află împrăştiate în mine, ca nişte unelte străine, pe care de-abia mai am curajul să le apuc şi să le ridic. Totodată, alterarea vechii mele educaţii pare să-şi arate din nou efectele în mine, din ce în ce mai mult; patima amintirii, poate o însuşire generală a burlacilor de vârsta mea, îmi redeschide inima către acei oameni pe care urmau să-i lovească reproşurile mele, iar o întâmplare precum cea de ieri, care era cândva la fel de frecventă ca faptul de a mânca, este acum atât de rară, încât o consemnez.

Dar dincolo de aceasta, poate că eu însumi — eu, care acum am pus deoparte condeiul, pentru a deschide fereastra — sunt şi cea mai bună forţă auxiliară pentru cei care mă atacă. Mă subapreciez vasăzică, iar asta înseamnă deja o supraapreciere a celorlalţi, dar pe ei îi supraapreciez oricum şi, făcând abstracţie de acest fapt, îmi fac singur rău de-a dreptul. Când îmi vine chef de reproşuri, mă uit pe geam. Cine contestă că acolo stau pescarii în bărcile lor, ca nişte elevi care au fost scoşi de la şcoală şi duşi pe râu? Ei bine, nemişcarea lor este deseori de neînţeles, ca şi aceea a muştelor care stau pe ochiul de geam. Iar peste pod trec, fireşte, tramvaiele, înăsprind ca-ntotdeauna vuietul vântului, şi sună ca nişte ceasuri stricate. Fără doar şi poate, poliţistul, în negru din cap până-n picioare, cu medalia strălucindu-i pe piept, nu-şi aminteşte de nimic altceva decât de infern, iar acum priveşte cu aceleaşi gânduri ca şi mine un pescar care se apleacă dintr-odată spre marginea bărcii: plânge, are o viziune sau i se mişcă pluta? Toate acestea sunt juste, dar la timpul lor; acum, doar reproşurile sunt juste.

Ele se îndreaptă împotriva unei mulţimi de oameni, ceea ce te poate speria, şi nu doar eu, ci oricare altul ar prefera să privească râul de la fereastra deschisă. Ele îmi vizează părinţii şi rudele — faptul că mi-au făcut rău din dragoste le sporeşte vina, căci cât bine ar fi putut să-mi facă din iubire! —, apoi nişte familii de prieteni, cu o privire răutăcioasă — conştienţi de vinovăţia lor, se lasă greu şi nu vor să urce în amintirile mele —, apoi o grămadă de bone, învăţătorul şi scriitorul acela şi o anumită bucătăreasă se află printre ei, pe urmă, amestecându-se unii cu alţii, drept pedeapsă, un medic de casă, un frizer, un cârmaci, o cerşetoare, un vânzător de hârtie, un paznic din parc, un instructor de înot, apoi nişte doamne necunoscute din parcul oraşului, la care acest lucru ar trece cu totul neluat în seamă, nişte băştinaşi din locurile de vilegiatură, ca o ironie a nevinovăţiei naturii, şi mulţi alţii; şi ar mai fi încă mulţi, dacă aş vrea şi aş putea să le spun tuturor pe nume; pe scurt, sunt atâţia, încât trebuie să fiu atent să nu-l pomenesc pe vreunul de două ori.

Adesea mă gândesc bine şi las gândul să-şi urmeze cursul, fără să intervin, dar de fiecare dată ajung la aceeaşi concluzie, că educaţia m-a deformat mai mult decât toţi oamenii pe care îi cunosc şi decât sunt în stare să înţeleg. Totuşi, nu pot aborda această temă decât din când în când, căci, dacă sunt întrebat în legătură cu ea: „E-adevărat? E posibil? E de crezut aşa ceva?", caut imediat să limitez discuţia, înspăimântat şi nervos.

Privit din afară, arăt ca oricare altul; am picioare, trunchi şi cap, pantaloni, haină şi pălărie; am putut face gimnastică temeinic şi, chiar dacă am rămas destul de scund şi gras, asta era inevitabil. De altfel, sunt pe placul multora, chiar al tinerelor fete, iar cei care nu mă plac mă găsesc totuşi suportabil.

Se povesteşte şi suntem înclinaţi să credem că bărbaţii aflaţi în primejdie nu pun niciun preţ pe doamne, chiar dacă sunt frumoase şi necunoscute; le izbesc de perete, le împing cu capul şi mâinile, cu genunchii şi coatele, când femeile alea îi împiedică să fugă din teatrul care a luat foc. Atunci guralivele noastre doamne tac, vorbăria lor fără sfârşit conteneşte, sprâncenele se ridică din starea lor de repaus, mişcarea respiraţiei, a coapselor şi a şoldurilor încetează, în gura doar uşor închisă de spaimă le intră mai mult aer decât de obicei, iar obrajii par cam umflaţi.

Sand: „Francezii sunt, toţi, nişte comedianţi; dar numai cei mai slabi dintre ei joacă în comedii".

Aplaudacii plătiţi din teatrele franţuzeşti; şefii lor, la parter. Ha-ha! pentru cei care urmează; bărbaţii de la galerie lasă să le scape ziarul din mână.

Ciocanul de lemn anunţă începutul.

19.II.11. Astăzi⁵, îndată ce am dat să cobor din pat, m-am prăbuşit pur şi simplu. Asta are o cauză foarte simplă: sunt complet extenuat. Nu din pricina muncii de birou, ci a celorlalte lucruri pe care le am de făcut. Biroul nu are aici decât o contribuţie nevinovată prin faptul că, dacă n-ar trebui să merg acolo, aş putea trăi liniştit, ca să-mi văd de treabă, şi n-ar mai trebui să petrec acolo, zilnic, cele şase ore care m-au chinuit cum nici nu vă puteţi închipui, mai ales vinerea şi sâmbăta, când eram sătul de problemele mele. În definitiv, ştiu că astea nu-s decât vorbe goale, vinovatul sunt eu, iar munca de la birou îmi impune cele mai clare şi mai justificate sarcini. Numai că aceasta înseamnă pentru mine o îngrozitoare viaţă dublă, de care probabil că nu pot scăpa decât înnebunind. Scriu asta la lumina unei dimineţi frumoase şi precis că n-aş face-o dacă n-ar fi adevărat şi dacă nu v-aş iubi ca un fiu.

De altfel, mâine am să mă pun cu siguranţă din nou pe picioare şi voi veni la birou, unde primul lucru pe care îl voi auzi va fi că vreţi să scăpaţi de mine din sectorul dumneavoastră.

19.II.11. Inspiraţia de un anume tip, pe care eu, cel mai fericit şi mai nefericit, o am acum, la două noaptea, când mă duc la culcare (ea va persista, poate, numai să suport să mă gândesc la ea, căci este superioară tuturor celor anterioare) este aceea că pot face de toate, nu numai o anumită muncă. Dacă aştern pe hârtie o propoziţie la întâmplare, de exemplu: „El se uită pe geam", aceasta este deja desăvârşită.

„Vei mai rămâne multă vreme aici?" am întrebat. Vorbind pe neaşteptate, mi-a zburat puţină salivă din gură, ca un semn rău.

„Te deranjează? Dacă te deranjează, ori poate te reţine din urcuş, plec numaidecât; altminteri însă, mi-ar plăcea să rămân, fiindcă sunt obosit."

28.III.11. Pictorul Pollak-Karlin⁶, soţia lui, care are sus doi incisivi lungi şi laţi, din pricina cărora faţa ei mare, sau mai degrabă lătăreață, pare ascuţită; doamna consilier aulic Bittner⁷, mama compozitorului, căreia bătrâneţea îi scoate aşa de mult în evidenţă osatura puternică, încât arată ca un bărbat, cel puţin atunci când stă jos. — Dr. Steiner este atât de acaparat de elevii săi absenţi. — La conferinţă, morţii se îngrămădesc în jurul lui. Sete de cunoaştere? Dar au oare nevoie de aşa ceva? Evident. Doarme două ore. De când i s-a oprit odată lumina electrică, are mereu o lumânare la el. — A fost foarte aproape de Hristos. — Ţi-a montat piesa de teatru⁸ la München. („Acolo poţi s-o studiezi un an întreg şi n-o înţelegi.") El a desenat costumele şi a scris muzica. — A dat lecţii unui chimist. — Löwy Simon⁹, negustor de mătase din Paris, Quai Moncey, a primit de la el cele mai bune sfaturi în afaceri. Ţi-a tradus operele în franceză. De aceea doamna consilier aulic îşi notase în carneţelul ei: „Cum ajungem să cunoaştem lumile superioare¹⁰? La S. Löwy, la Paris." — În loja vieneză se află un teozof de 65 de ani, uriaş, robust, cândva un mare băutor, un încăpăţânat care crede fără încetare şi are mereu îndoieli. Se zice că a fost foarte amuzant odată, la un congres la Budapesta, când, la o cină valpurgică, sub clar de lună, el s-a pitit de spaimă, cu ulcioraşul în mână, în spatele unui butoi cu bere, când dr. Steiner a venit pe neaşteptate (deşi se pare că dr. Steiner nu s-a supărat din cauza asta). — Poate că nu este cel mai mare cercetător al spiritului din zilele noastre, dar numai el a primit misiunea de a împăca teozofia cu ştiinţa. De aceea şi ştie totul.

În satul lui natal a venit odată un botanist, un mare ocultist¹¹. Acesta l-a luminat. O doamnă a interpretat faptul că îl voi căuta pe doctorul Steiner ca fiind începutul unei anamneze. — Când la doamna aceea s-au manifestat primele semne ale unei gripe, medicul ei i-a cerut doctorului Steiner un remediu, pe care el i l-a prescris doamnei şi ea s-a însănătoşit numaidecât. — O franţuzoaică şi-a luat rămas-bun de la el, spunându-i „au revoir. El a făcut cu mâna în urma ei. După două luni, femeia aceea a murit. Un caz asemănător şi la München. — Un medic münchenez¹² vindecă folosind culorile pe care le stabileşte doctorul Steiner. Totodată, îi trimite pe bolnavi la pinacotecă, prescriindu-le să se concentreze o jumătate de oră sau chiar mai mult asupra unui anumit tablou. — Sfârşitul Atlantidei, decăderea lemuriană, iar acum cea datorată egoismului. — Trăim într-o perioadă decisivă. Tentativa doctorului Steiner va reuşi numai dacă nu sporesc forţele ahrimanice. — Bea doi litri de lapte de migdale şi mănâncă fructe care cresc la înălţime. — Comunică mereu cu elevii lui absenţi prin intermediul gândurilor pe care le trimite acestora, fără să se mai intereseze de ele după ce le-a creat. Acestea se uzează însă repede, iar el trebuie să le producă din nou. — Doamna Fanta¹³: „Am o memorie proastă. Dr. St.: „Nu mai mâncaţi ouă!"

Vizita mea la doctorul Steiner.

O femeie aşteaptă deja (sus, la etajul al doilea al Hotelului Victoria de pe Jungmannstrasse), dar mă roagă insistent să intru înaintea ei. Aşteptăm. Secretara vine şi ne consolează. Aruncându-mi privirea pe coridor, dau cu ochii de el. Imediat după aceea, el se apropie de noi cu braţele deschise pe jumătate. Femeia declară că eu am fost primul. Cum mă conduce în camera lui, îl urmez. Redingota lui, care părea lustruită în serile de conferinţă (nu lustruită, ci doar strălucitoare datorită faptului că e absolut neagră), este acum, la lumina zilei (la ora trei după-amiaza), prăfuită şi chiar pătată, în special în spate şi pe umeri. În camera lui încerc să-mi arăt smerenia, pe care nu reuşesc să o simt, căutând un loc caraghios unde să-mi pun pălăria; o aşez pe un mic postament de lemn, folosit pentru legatul şireturilor la ghete. Masa e în mijloc: eu stau cu faţa la fereastră, iar el pe partea stângă a mesei. Pe masă, nişte hârtii cu câteva desene care amintesc de cele de la conferinţele de fiziologie ocultă. O fasciculă din Annalen für Naturphilosophie acoperă o grămăjoară de cărţi ce par, oricum, risipite peste tot. Dar nu te poţi uita în jur deoarece el încearcă mereu să te reţină cu privirea. Dacă se întâmplă însă să nu o facă, trebuie să fii atent să nu-şi întoarcă privirea. Începe cu câteva propoziţii dezlânate: „Dumneavoastră sunteţi doctorul Kafka? V-aţi ocupat mai demult de teozofie? Eu îl întâmpin însă cu discursul pe care-l aveam pregătit: „Simt cum o mare parte din fiinţa mea tinde spre teozofie, dar în acelaşi timp mi-e cât se poate de teamă de ea. Mi-e frică de faptul că ea ar putea genera o nouă confuzie, care pentru mine ar fi foarte gravă, întrucât chiar faptul că sunt nefericit în momentul de faţă se datorează tot unei confuzii. Aceasta rezidă în următoarele: fericirea mea, aptitudinile mele şi orice posibilitate de a fi folositor într-un mod oarecare ţin dintotdeauna de domeniul literaturii. Aici am trăit totuşi nişte stări (nu multe), care, după părerea mea, sunt foarte apropiate de viziunile pe care le-aţi descris dumneavoastră, domnule doctor, stări în care sălăşluiam pe de-a-ntregul, cu fiecare idee, dar în care şi împlineam orice idee; atunci simţeam că am ajuns nu numai la limitele mele, ci şi la limitele omenescului în general. Doar calmul inspiraţiei, specific, probabil, vizionarului, le mai lipsea acelor stări, chiar dacă nu în totalitate. De aici trag concluzia că nu în acele stări mi-am scris cele mai bune lucrări. Acum nu mă pot dedica pe de-a-ntregul domeniului literar, aşa cum ar trebui să se întâmple, şi nu o pot face din diverse motive. Făcând abstracţie de relaţiile mele de familie, n-aş putea trăi din literatură chiar din pricina genezei lente a lucrărilor mele şi a caracterului lor aparte; în plus, mă mai împiedică şi sănătatea, precum şi caracterul meu, să mă dedic unei vieţi nesigure, în cel mai fericit caz. De aceea am devenit funcţionar la o instituţie de asigurări sociale. Or, aceste două profesii nu sunt compatibile niciodată şi nu pot admite un trai fericit în comun. Cea mai măruntă fericire în una dintre ele devine o mare nefericire în cealaltă. Dacă am scris într-o seară un lucru bun, a doua zi, la birou, iau foc şi nu pot duce nimic la bun sfârşit. Acest du-te-vino devine tot mai nesuferit. La birou îmi îndeplinesc superficial îndatoririle, nu însă şi pe cele interioare, iar orice obligaţie interioară neîmplinită se transformă într-o nefericire care nu se mai clinteşte din sufletul meu. Şi acestor două strădanii ireconciliabile să le adaug acum o a treia, teozofia? Nu mă va stânjeni ea în cele două direcţii şi nu va fi ea însăşi stânjenită de acestea? Le voi putea duce la capăt pe cele trei eu, care acum sunt deja atât de nefericit? Am venit, domnule doctor, să vă întreb acest lucru, căci presimt că, dacă mă consideraţi capabil de aşa ceva, chiar îmi pot asuma efectiv această sarcină.

El a ascultat extrem de atent, fără să mă studieze făţiş câtuşi de puţin, lăsându-se cu totul în voia cuvintelor mele. Din când în când dădea din cap, gest pe care părea să-l considere un expedient în vederea unei bune concentrări. La început îl deranja un guturai ascuns, îi curgea nasul, se scobea necontenit cu batista în nas, vârându-şi câte un deget în fiecare nară.

Întrucât cititorul s-a obişnuit să caute şi să găsească în povestirile evreieşti de astăzi din Occident, chiar în subtextul povestirii sau dincolo de aceasta, şi o soluţie la problema evreiască, şi întrucât în Evreicele¹⁴ nu este însă oferită şi nici măcar presupusă o asemenea soluţie, atunci este posibil ca, fără să stea pe gânduri, cititorul să recunoască aici o carenţă a Evreicelor şi să vadă, fără plăcere însă, dacă se cuvine ca evreii să se plimbe la lumina zilei, lipsiţi fiind de o încurajare politică din trecut sau din viitor. El trebuie să-şi spună totodată că, mai ales de la apariţia sionismului, posibilităţile de rezolvare grupate în jurul problemei evreieşti sunt stabilite atât de clar, încât până la urmă nu este nevoie decât ca scriitorul să se întoarcă în loc, pentru a găsi o anumită soluţie, în conformitate cu latura de faţă a problemei.

Privindu-l, am bănuit eforturile pe care şi le asumase de dragul meu şi care îi dădeau acum această siguranţă — poate doar fiindcă era obosit. N-ar fi fost oare de ajuns încă un mic efort? Înşelătoria ar fi reuşit, sau poate că mai avea şi acum şanse de reuşită. Mă dezvinovăţeam oare? Deşi mă încăpăţânam să stau în faţa casei, ezitam totuşi, cu aceeaşi încăpăţânare, să urc. Aşteptam să vină musafirii, să mă ia cu surle şi trâmbiţe?

15 august 1911. Timpul care s-a scurs deja şi în care n-am scris niciun cuvânt a fost important pentru mine pentru că, frecventând şcolile de înot din Praga, Königssaal şi Czernoschitz¹⁵, nu mi-a mai fost ruşine de corpul meu. Cu câtă întârziere îmi fac educaţia, acum, la douăzeci şi opt de ani! Într-un concurs de alergare, acesta s-ar putea numi un start întârziat. Iar prejudiciul adus de un asemenea ghinion nu constă, eventual, în faptul că nu învingi; acest ultim fapt nu e decât miezul încă vizibil, străveziu şi sănătos al altui ghinion, care se estompează în continuare, la nesfârşit, şi care te împinge în interiorul acestui cerc tocmai pe tine, care ar trebui să-i dai ocol. De altfel, în această perioadă, chiar fericită într-o mică măsură, am observat multe altele în ceea ce mă priveşte, iar în zilele următoare voi încerca să le consemnez.

20.VIII.11. Am credinţa nefericită că n-am timp să fac un lucru bun, oricât de neînsemnat ar fi el, deoarece nu am efectiv timp să scriu o poveste şi să mă extind în toate direcţiile din lume, aşa cum ar trebui. Dar apoi mai cred că această călătorie pe care o fac se va încheia mai bine, că voi înţelege mai adecvat lucrurile, dacă mă relaxez scriind un pic, aşa că încerc din nou.¹⁶

Am citit despre Dickens. Este oare atât de dificil şi îl poate înţelege cineva din afară, astfel încât să trăiască el însuşi o poveste chiar de la început, dintr-un punct îndepărtat până în momentul în care locomotiva se apropie, cu oţelul, cărbunele şi aburul ei, dar pe care nu o abandonează încă nici acum, ci vrea să fie urmărit de ea şi are timp pentru aşa ceva; fiind deci urmărit de ea, aleargă, în elanul lui, în faţa acesteia, oriunde se năpusteşte ea şi oriunde o atrage?

Nu pot înţelege şi nici măcar nu pot crede asta. Trăiesc doar ici şi colo, în câte un mic cuvânt, la al cărui Umlaut, ca de pildă în stößt de mai sus¹⁷, îmi pierd pentru o clipă capul netrebnic. Prima şi ultima literă reprezintă începutul şi sfârşitul unei senzaţii, datorită căreia mă simt ca un peşte.

24 august 1911. Să stai cu nişte cunoscuţi la o masă de cafenea, în aer liber, şi să te uiţi la o femeie de la masa vecină: de-abia a venit, respiră greu sub povara sânilor mari şi se aşază, cu faţa înfierbântată, care luceşte oacheş. Când îşi dă capul pe spate, i se vede părul ce a început să-i crească lung pe barbă; apoi îşi roteşte ochii în sus; aproape la fel se uită, poate, uneori la bărbatul ei, care acum citeşte lângă ea o revistă. Dacă ar putea fi convins totuşi că la cafenea nu se cade să citeşti lângă soţia ta decât un ziar, în cel mai bun caz, necum însă o revistă. Preţ de o clipă, trupul o face să-şi dea seama cât este de planturoasă, şi atunci împinge puţin mai încolo masa.

26 august [1911]. Mâine urmează să plec în Italia. În seara asta, tata nu a putut să adoarmă din pricina agitaţiei, pentru că l-au copleşit grijile prăvăliei şi ale bolii lui, reactivate de cele dintâi. Umblă oftând de colo-colo şi îşi ţine un ştergar ud la inimă, are greţuri şi îi lipseşte aerul. Cuprinsă de spaimă, mama găseşte o nouă consolare: el a fost totuşi mereu atât de energic, a depăşit toate greutăţile, iar acum… Eu zic că tânguielile cu prăvălia pot să mai dureze totuşi doar un sfert de an, şi după aceea totul va fi bine. Se plimbă în sus şi-n jos suspinând şi clătinând din cap. Este limpede că, din punctul lui de vedere, noi nu putem să-i diminuăm grijile şi nici măcar nu i le uşurăm; dar nici din punctul nostru de vedere; chiar şi în cele mai bune intenţii ale noastre se mai ascunde ceva: convingerea atât de tristă că el trebuie să aibă grijă de familia lui. — Mai târziu m-am gândit că, stând lângă mama, are să se lipească totuşi de ea şi apropierea de carnea ei familiară are să-l liniştească. — Căscând des sau vârându-şi degetul în nas, gest care nu este, de altfel, dezgustător, tata reuşeşte să se mai calmeze puţin, lucru de care cu greu îţi dai seama, deşi în general nu face aşa când e sănătos. Ottla¹⁸ mi-a confirmat asta. — Mama, săraca, vrea să meargă mâine să se roage de proprietarul casei.

26 sept. 1911. Graficianul Kubin¹⁹ recomandă ca laxativ regulinul, o algă pisată, care se umflă în intestin şi-l face să vibreze, acționând aşadar mecanic, spre deosebire de acţiunea chimică nesănătoasă a altor laxative, care nu fac decât să străpungă excrementele, lăsându-le deci să atârne pe pereţii intestinului. — El a venit la Langen împreună cu Hamsun, care rânjeşte fără rost. În timpul discuţiei, pe care n-ar fi întrerupt-o, s-a aşezat picior peste picior, a luat de pe masă un foarfece mare pentru hârtie, şi şi-a tăiat de jur-împrejur franjurii de la pantaloni. Îmbrăcat sărăcăcios, poartă totuşi câte un fleac mai acătării; de pildă, cravata. — Istorisiri despre o pensiune pentru artişti, de la München, unde locuiau pictori şi doctori veterinari (facultatea acestora din urmă se afla în apropiere) şi unde se petreceau lucruri atât de scandaloase, încât au fost închiriate ferestrele casei de vizavi, de la care aveai o bună perspectivă. Spre satisfacţia acestor spectatori, câte un locatar al pensiunii sărea uneori pe pervaz şi-şi golea cu lingura castronul de supă, imitând o maimuţă. — Un altul, care contrafăcea antichităţi, în care trăgea cu alice pentru a le da patina timpului, a spus în legătură cu o masă: „Acum trebuie să mai bem cafea de trei ori pe ea şi pe urmă poate fi trimisă la muzeul din Innsbruck." — Kubin însuşi este foarte robust, dar are o mimică destul de uniformă; cu aceleaşi contracţii musculare exprimă cele mai diverse lucruri. Arată când bătrân, când înalt şi puternic, în funcţie de modul în care stă jos, se ridică ori poartă un simplu costum sau un pardesiu.

Joi, 27.IX.11. Ieri am întâlnit în Piaţa Wenceslas două fete şi mi-am oprit prea mult privirea asupra uneia, în timp ce tocmai cealaltă, cum s-a vădit prea târziu, avea un gât şi un nas delicate; aceasta din urmă purta o mantie moale, de casă, maro, plisată, largă, puţin descheiată în faţă, şi avea un păr frumos, despre care am uitat deja cum era pieptănat. — Pe Belvedere²⁰, un domn în vârstă, ai cărui pantaloni largi atârnă pe el. Fluieră; când mă uit la el, încetează; dacă privesc în altă parte, începe din nou; în cele din urmă fluieră chiar dacă mă uit la el. — Nasturele mare şi frumos, bine aplicat jos, pe mâneca rochiei unei fete. Şi rochia este purtată frumos, legănându-se peste nişte cizme americane. Cât de rar reuşesc eu să fac ceva frumos şi cum mai izbutesc asta nasturele acela neluat în seamă şi croitoreasa neştiutoare care a făcut rochia! — O femeie povestea ceva în drum spre Belvedere; a urmărit cu nişte ochi vioi şi mulţumiţi povestea până la capăt, fără să ţină cont de cuvintele rostite în acel moment. O fată voinică îşi întoarse capul pe jumătate, cu o mişcare energică.

29.IX.11. Jurnalul lui Goethe: un om care nu ţine un jurnal adoptă o poziţie greşită faţă de acestea. Dacă el citeşte, bunăoară, în jurnalul lui Goethe: „Pe 11.I.1797 am stat toată ziua în casă, ocupat să dau diverse dispoziţii, i se pare că el însuşi n-a făcut niciodată atât de puţine lucruri într-o zi. — Însemnările de călătorie ale lui Goethe sunt altfel decât cele din zilele noastre, pentru că, fiind făcute într-un poştalion, ele se desfăşoară mai simplu, pe măsura schimbărilor lente ale peisajului, şi pot fi urmărite mult mai uşor, chiar şi de către cel care nu cunoaşte ţinutul respectiv. Apare o concepţie calmă, de-a dreptul patriarhală. Întrucât pasagerului din poştalion ţinutul i se înfăţişează nealterat, cu particularităţile lui naturale, şi chiar şi şoselele străbat zona într-un mod mult mai firesc decât o fac liniile de cale ferată, cu care se găsesc, poate, în aceleaşi raporturi în care se află râurile faţă de canale, nu e nevoie ca privitorul să procedeze brutal şi acesta poate vedea lucrurile sistematic, fără să-şi dea prea multă osteneală. De aceea există puţine instantanee; de cele mai multe ori doar în scenele de interior, unde anumiţi oameni, ca de exemplu ofiţerii austrieci de la Heidelberg, apar numaidecât, înfierbântându-se peste măsură; în schimb, pasajul despre bărbaţii din Wiesenheim este mai apropiat de peisaj: „Ei poartă haine albastre şi veste albe, împodobite cu flori brodate (citat din memorie). Multe consemnări despre cascada Rinului de la Schaffhausen; în mijlocul acestora, scris cu litere mai mari: „ideile stârnite".

Cabaretul Lucerna, Lucie König²¹ expune fotografii cu coafuri vechi. Figură ponosită. Uneori, reuşeşte câte ceva: cu nasul în vânt, cu braţul ridicat şi o răsucire a tuturor degetelor. Arată ca o otreapă — Longhen (pictorul Pittermann)²², mimică amuzantă. Un număr realizat, evident, fără chef, dar care nu poate fi conceput apatic, pentru că atunci n-ar mai putea fi executat totuşi în fiecare seară, mai ales pentru că a fost născocit fără nicio tragere de inimă, astfel încât nu a avut ca rezultat o schematizare suficientă, care l-ar scuti pe mim să apară destul de frecvent, în întregime. Nostimă săritura clovnului peste un scaun, în spaţiul gol al culiselor laterale. Totul aminteşte de o reprezentaţie într-un cadru restrâns, unde, din nevoia de a te distra, aplauzi în special un număr chinuit şi lipsit de importanță, încercând să compensezi cumva minusul prestaţiei printr-un plus de aplauze. — Cântăreţul Valata. Atât de prost, încât îţi pierzi firea privindu-l. Dar pentru că este un om puternic, reuşeşte să concentreze totuşi într-o oarecare măsură atenţia publicului, cu o forţă animalică, de care, cu siguranţă, doar eu îmi dau seama. — Grünbaum impresionează prin existenţa sa disperată, despre care se spune că e numai aparentă. — Odys, dansatoarea. Şolduri ţepene. Cu-adevărat, numai oase. Genunchii roşii mi se par potriviţi pentru dansul Atmosferă de primăvară.

30.IX.1911. Fata din camera de alături, alaltăieri (Helli Haas²³). Stăteam întins pe canapea şi, pe jumătate adormit, îi ascultam glasul. Mi se părea foarte gros îmbrăcată nu numai cu hainele ei, ci şi cu tot ce era în camera alăturată; doar umărul ei bine modelat, gol, rotund, puternic, întunecat, pe care îl văzusem la baie, rivaliza cu hainele ei. Preţ de o clipă mi se păru că scoate aburi şi umple cu aburii ei toată odaia alăturată. Apoi apăru în corsetul cenuşiu, care în partea de jos stătea atât de departe de corp, încât te puteai aşeza pe el şi-l puteai călări, ca să zic aşa.

Tot despre Kubin: obiceiul de a îngâna ultimele cuvinte ale celuilalt, în orice caz pe un ton aprobator, chiar dacă aiurelile pe care le spune după aceea dovedesc că nu este deloc de acord cu celălalt. Neplăcut. — Ascultându-i numeroasele poveşti poţi uita cât valorează el. Deodată îţi aminteşti de asta şi te sperii. Era vorba despre faptul că un local în care voiam să mergem este periculos; el a zis că nu merge acolo; l-am întrebat dacă îi este teamă; la aceasta mi-a răspuns, agăţându-se şi de mine: „Fireşte, sunt tânăr şi mai am multe de făcut. — Toată seara a vorbit mult şi, după părerea mea foarte serios despre constipaţia lui şi a mea. Către miezul nopţii m-a văzut cum mi-am lăsat mâna şi o parte a braţului să atârne pe marginea mesei şi a strigat: „Dar sunteţi cu adevărat bolnav. Din acel moment m-a tratat cu şi mai multă îngăduinţă, iar mai târziu chiar i-a oprit pe ceilalţi, care căutau să mă convingă să mergem împreună şi la b²⁴. După ce ne luaserăm deja rămas-bun, mi-a mai strigat de departe: „Regulin!"

Tucholsky²⁵ şi Szafranski²⁶. Şuşoteala dialectului berlinez, în care vocea are nevoie de răgazuri umplute cu „nu"-uri. Primul reprezintă un tot absolut unitar şi are douăzeci şi unu de ani. Începând cu agitarea moderată, dar energică a bastonului de promenadă, când îşi ridică umerii tinereşte, şi până la plăcerea şi dispreţul cumpănit cu care îşi scrie lucrările. Nu vede decât puţine obstacole ca să ajungă avocat — dar şi posibilitatea înlăturării lor, vocea lui cristalină, care, după ce a sunat masculin în prima jumătate de oră, când a vorbit întruna, pare să devină feciorelnică. — Dubii în legătură cu propria-i capacitate de a poza, pe care spera însă să o dobândească pe măsură ce va câştiga experienţă de viaţă — în fine, teama de a nu deveni pesimist, aşa cum a remarcat că se întâmplă cu evreii mai în vârstă din Berlin, care au înclinaţiile lui, deşi deocamdată nu simte nici urmă de pesimism. Se va însura în curând.

În timp ce studiază şi desenează, Szafranski, elevul lui Bernhard²⁷, face grimase în legătură cu desenul lui. Îmi aminteşte de faptul că în ceea ce mă priveşte am o mare capacitate de a mă metamorfoza, pe care nu o remarcă nimeni. Cât de des am fost nevoit să-l imit la Max²⁸! Ieri seară, în drum spre casă, m-aş fi putut confunda ca spectator cu Tucholsky. Atunci modul de a fi al celuilalt trebuie să fie la fel de evident şi de invizibil în mine ca partea ascunsă a unei şarade în care n-ai să găseşti niciodată nimic, dacă n-ai şti că se ascunde ceva acolo. În timpul acestor metamorfoze mi-ar plăcea să cred mai ales că mi s-a tulburat vederea.

Luni [duminică], 1 octombrie [1911]. Ieri, la vechea sinagogă restaurată. Kol Nidre²⁹. Rumoare înăbuşită, ca la bursă. La intrare, o cutie de tablă cu inscripţia: „Pomana dată în taină alină supărările". Interior de biserică. Trei evrei pioşi, evident răsăriteni. În şosete. Aplecaţi deasupra cărţii de rugăciuni, cu șalul de rugăciune tras peste cap, s-au făcut cât mai mici. Doi dintre ei plâng. Doar pentru că sunt impresionaţi de sărbătoare? Pe unul poate că doar îl dor ochii, la care îşi duce în grabă batista încă împăturită, pentru a-şi aţinti din nou privirea, numaidecât, asupra textului. De fapt, sau mai cu seamă, nu este cântat cuvântul, ci, de dincolo de cuvânt, se scot nişte arabescuri din bâiguirea continuă, pe un ton foarte subţire, a cuvântului. Un băieţel care, fără a avea nici cea mai mică reprezentare a întregului şi fără nicio posibilitate de orientare, se vâră, asurzit de larmă, printre oamenii înghesuiţi şi este împins de aceştia. Un presupus vânzător, care se scutură iute în timp ce se roagă, ceea ce trebuie înţeles doar ca o încercare de a accentua cât mai puternic fiecare cuvânt, deşi într-un mod cam nesocotit poate, menajându-şi astfel vocea care, oricum, n-ar izbuti într-o asemenea gălăgie să accentueze bine şi clar cuvintele. Familia proprietarului de bordel. În Sinagoga Pinkas am fost mult mai copleşit de iudaism.

La b[ordelul] Suha, alaltăieri. Evreica aceea cu faţa îngustă: mai bine zis, faţa i se termină cu o bărbie îngustă, dar se extinde în sus, din cauza pieptănăturii ample, cu bucle. Cele trei uşi scunde, care dau din interiorul clădirii în salon. Clienţii stau pe un podium ca într-o cameră de gardă, iar de băuturile de pe masă nu se atinge aproape nimeni. Cea cu faţa plată şi cu o rochie dreaptă, care prinde să se mişte abia jos de tot, la nivelul tivului. Unele s-au îmbrăcat aici, mai devreme, ca acele marionete pentru teatrul de copii, care se vând la târgul de Crăciun, având lipite şi însăilate pe ele nişte volănaşe şi nişte poleieli aurii, pe care le poţi desprinde dintr-o mişcare şi care apoi ţi se sfarmă între degete. Patroana, cu părul blond spălăcit, lins, scos peste nişte desuuri fără doar şi poate oribile, cu nasul care coboară ascuţit într-o direcţie aflată într-un raport oarecum geometric cu sânii lăsaţi şi cu burta pe care şi-o ţine ţeapănă, se plânge de durerile de cap pricinuite de faptul că în sâmbăta asta este atâta forfotă şi că din asta nu iese nimic.

Despre Kubin: povestea despre Hamsun este suspectă. Astfel de poveşti ar putea fi povestite cu miile, ca şi când ar fi fost trăite, dar luându-le, de fapt, din operele lui.

Despre Goethe: „Ideile stârnite nu sunt decât ideile stârnite de cascada Rinului. Aceasta se vede dintr-o scrisoare adresată lui Schiller. — Un instantaneu izolat: „Ritmul de castaniete produs de saboţii copiilor a făcut o asemenea impresie şi a fost însuşit de atâta lume, încât este de neconceput să existe cineva care să simtă această observaţie ca fiind o idee proprie, originală, chiar dacă n-ar fi citit niciodată această remarcă.

2 octombrie [1911]. Noapte fără somn. Deja a treia la rând. Adorm bine, dar după o oră mă trezesc, de parcă aş fi pus capul jos în vizuina altcuiva. Sunt complet treaz şi am senzaţia că nu am dormit deloc sau doar sub o pojghiţă subţire; trebuie să iau de la capăt strădaniile de a adormi şi mă simt respins de somn. Iar de acum, aşa mă chinui toată noaptea, până pe la cinci: deşi dorm, visele intense mă ţin totodată treaz. Parcă dorm alături de mine, în vreme ce eu însumi mă încaier cu visele. Către cinci dimineaţa a dispărut şi ultima urmă de somn, nu fac decât să visez, ceea ce mă oboseşte mai mult decât starea de veghe. Pe scurt, îmi petrec toată noaptea în acea stare în care un om sănătos se găseşte doar o clipă, înainte de a adormi cu adevărat. Ori de câte ori mă trezesc, toate visele stau adunate în jurul meu, dar mă feresc să le analizez. Spre dimineaţă oftez cu capul în pernă, pentru că au pierit toate speranţele legate de noaptea aceea. Mă gândesc la acele nopţi la sfârşitul cărora eram scos dintr-un somn profund şi mă deşteptam ca şi când aş fi fost închis într-o nucă. Azi-noapte, o arătare groaznică: un copil orb, după toate aparenţele fiica mătuşii mele din Leitmeritz³⁰, care de altfel nu are fete, ci numai băieţi, dintre care unul îşi rupsese odată piciorul. În schimb, acest copil avea legături cu fata doctorului Marschner³¹; din câte am văzut de curând, aceasta este pe cale să se transforme dintr-un copil drăguţ într-o fetiţă grasă şi împopoţonată. Copilul orb sau miop purta ochelari: sub o lentilă destul de depărtată, ochiul stâng era cenuşiu, lăptos şi bulbucat, iar celălalt dispărea, ascuns de o lentilă lipită de el. Pentru a monta corect această lentilă din punct de vedere optic, fusese nevoie ca, în locul obişnuitului braţ de ochelari, petrecut după ureche, să se folosească o pârghie al cărei capăt nu putuse fi fixat în altă parte decât în osul obrazului, astfel încât de la această lentilă cobora către obraz un beţigaş ce dispărea în carnea pe care o sfredelea şi se oprea în os, în timp ce un alt fir metalic ieşea din obraz şi se întorcea pe după ureche. — Cred că absenţa somnului se datorează doar faptului că scriu. Căci, oricât de puţin şi de prost scriu, totuşi aceste mici emoţii mă sensibilizează şi simt, mai ales spre seară, dar încă şi mai mult dimineaţa, ca o adiere, posibila apropiere a unor stări sufleteşti intense şi sfâşietoare, care m-ar putea face capabil de orice, şi atunci nu mai am linişte în vacarmul general pe care îl aud în mine şi nu am timp să-l chem la ordine. În definitiv, acest vacarm nu este decât o armonie înăbuşită, reprimată, care, odată eliberată, m-ar copleşi de tot, ba chiar m-ar pândi de la distanţă, ca să mă mai copleşească şi după aceea. Acum însă, această stare îmi aduce, pe lângă slabe speranţe, numai prejudicii, fiindcă nu sunt destul de inteligent din fire, ca să suport talmeş-balmeşul ăsta; în timpul zilei mă ajută lumea vizibilă, dar noaptea sunt tocat fără nicio dificultate. Atunci mă gândesc mereu la Paris, unde, în vremea asediului, şi ulterior, până în timpul Comunei, populaţia din suburbiile de la nord şi est, până atunci străină de oraş, a avansat luni de zile ca limbile unui ceas, pur şi simplu de la o oră la alta, până în inima Parisului, împotmolindu-se pe străzile de legătură.³²

Consolarea mea — şi cu ea mă culc acum — este că nu am mai scris de mult, că de aceea scrisul nu şi-a mai putut găsi locul în situaţia mea actuală şi că trebuie să reuşesc totuşi să fac asta, cel puţin provizoriu, dacă dau dovadă de o oarecare bărbăţie.

Astăzi am fost atât de slab, încât i-am povestit chiar şefului meu despre copilul acela. — Acum îmi amintesc că ochelarii din vis sunt ai mamei mele, care stă seara lângă mine şi mă priveşte nu foarte plăcut de sub pince-nez-ul ei, în timpul unei partide de cărţi. Acesta are chiar lentila din dreapta mai apropiată de ochi decât cea din stânga, ceea ce nu-mi amintesc să fi remarcat mai devreme.

3 octombrie [1911]. O noapte identică, numai că am adormit şi mai greu. Când am adormit, o durere mi-a străbătut capul vertical, trecând prin rădăcina nasului, ca după o încreţire prea puternică a frunţii. Pentru a fi cât mai greoi, ceea ce cred că îmi face bine ca să adorm, îmi încrucişasem braţele şi îmi pusesem palmele pe umeri, astfel încât zăceam ca un soldat cu raniţa în spate. Cea care nu m-a lăsat să dorm a fost tot vigoarea viselor mele, care iradiază încă din starea de veghe, dinainte de a adormi. Conştiinţa aptitudinilor mele scriitoriceşti este enormă seara şi dimineaţa. Mă simt destins până în străfundurile fiinţei mele şi pot scoate din mine numai ceea ce vreau. Ademenirea unor asemenea forţe creatoare, care pe urmă nu mai sunt lăsate să lucreze, îmi aminteşte de relaţia mea cu B.³³ Şi aici sunt efuziuni care rămân neeliberate şi trebuie să se distrugă singure, în contraofensiva lor, numai că aici — asta-i deosebirea — sunt în joc forţe mai tainice şi ultimele mele energii.

În Piaţa Joseph a trecut pe lângă mine un automobil mare, de voiaj, în care se înghesuia o întreagă familie. În urma automobilului mi-a trecut prin faţă, odată cu mirosul de benzină, un aer parizian.

Când dictam la birou o adresă de o oarecare importanţă către o prefectură şi eram pe punctul de a încheia, m-am împotmolit şi n-am mai fost în stare să o văd decât pe domnişoara secretară Kaiser³⁴, care, conform obiceiului ei, devenise deosebit de vioaie: îşi trăgea scaunul, tuşea, bătea la maşină agitându-se în jurul biroului; astfel a atras atenţia tuturor celor din încăpere asupra ghinionului meu. Ideea pe care o caut acum capătă valoare şi datorită faptului că o va linişti pe dactilografă, însă ea poate fi găsită cu atât mai greu, cu cât devine mai valoroasă. În fine, am găsit cuvântul „a stigmatiza" şi propoziţia aferentă, dar continui să ţin totul în gură, cuprins de scârbă şi pudoare, ca şi când ar fi nişte carne crudă, tăiată din mine (atât de mult mi-a dat de lucru!). În cele din urmă, spun ce am de spus, dar rămân cu spaima uriaşă că totul e pregătit în mine pentru o muncă de creaţie şi că o astfel de muncă ar reprezenta, în