Confiteor

De Jaume Cabre

Confiteor (în română: Mărturisesc). Adrià Ardevol se naște într-o lume lipsită de iubire și crește învățând să-și spioneze părinții, martor al pasiunii tatălui său pentru obiectele de anticariat, în special pentru o misterioasă și prețioasă vioară ce-și are propriul nume, dar și captiv al unui univers interior imaginar. Vioara devine un element central al romanului, dat fiind că istoria ei se confundă cu istoria Europei, de la flăcările Inchiziției și până la ultimele reverberații ale iadului concentraționar nazist. Scris sub forma unei confesiuni finale a unui geniu ce știe că urmează să-și piardă cea mai prețioasă posesiune, mintea, această capodoperă a literaturii europene încearcă imposibilul: să coboare la rădăcinile Răului și să se întoarcă de acolo nevătămată. O adevărată aventură estetică și intelectuală.

• Limbă: Română
• Editor: Pandora M
• Data lansării: 31 mar. 2023
• ISBN: 9786069786277

Previzualizare carte

1.png

editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Daniel Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Jo confesso

Autor: Jaume Cabré

Copyright © Jaume Cabré, 2011. All rights reserved

Traducerea acestei cărți a fost sprijinită de Institutul Ramon Llull.

Copyright © Pandora M, 2021 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-437-2

ISBN (epub): 9786069786277

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Margaridei

I

A capite

Eu va fi nimic.

Carles Camps Mundó

1

Până ieri-seară, când pășeam pe străzile ude din Vallcarca, nu mi-am dat seama că să mă nasc în această familie a fost o greșeală de neiertat. Am înțeles, brusc, că am fost totdeauna singur, că n-am putut niciodată să mă bazez pe părinți sau pe vreun Dumnezeu în a cărui grijă să las căutarea de soluții deși, pe măsură ce creșteam, mă deprinsesem să deleg unor imprecise credințe și unor lecturi disparate povara gândurilor și responsabilitatea pentru faptele mele. Ieri-seară, marți, când, biciuit de ploaie, mă întorceam de la familia Dalmau, am înțeles că această povară doar mie îmi revine. Că pentru reușitele și greșelile mele eu, doar eu, port răspunderea. Mi-au trebuit șaizeci de ani ca să văd asta. Sper să mă înțelegi, să vezi cât de părăsit mă simt, cât de singur, și cât de dor îmi e de tine. În ciuda distanței care ne desparte, ești pentru mine exemplu. În ciuda panicii, acum nu accept nicio scândură de care să mă agăț ca să plutesc. În ciuda unor infiltrări, rămân fără credințe, fără preoți, fără coduri consensuale care să-mi netezească drumul spre nu știu unde. Mă simt bătrân, și doamna cu coasa mă invită s-o urmez. Văd că a făcut o mutare cu nebunul de negru și-mi cere, cu un gest politicos, să continui partida. Știe că mai am puțini pioni. Totuși, încă nu e mâine și mă uit să văd ce piesă pot muta. Sunt singur în fața hârtiei, ultima mea șansă.

Să nu te încrezi prea mult în mine. În acest gen atât de înclinat spre minciună care e amintirea scrisă pentru un singur cititor, știu că voi tinde să cad mereu în picioare, ca pisica; dar am să mă străduiesc să nu inventez prea mult. Totul a fost așa și chiar mai rău. Știu că trebuia să-ți vorbesc despre toate astea cu mult în urmă; dar este greu și nici acum nu știu de unde să încep.

Totul a început, în fond, acum peste cinci sute de ani, când bărbatul ăla chinuit a cerut să intre în Mănăstirea Sant Pere del Burgal. Dacă n-ar fi făcut-o sau dacă părintele stareț dom Josep de Sant Bartomeu și-ar fi menținut refuzul, acum nu ți-aș povesti tot ce vreau să-ți spun. Dar nu sunt în stare să cobor până acolo. Voi începe mai de aproape. Mult mai de-aproape.

— Tatăl tău… Cum să-ți spun eu ție… Tatăl tău…

Nu, nu; nu vreau să încep nici de-aici, nu. Mai bine să încep cu biroul în care scriu, în fața impresionantului tău autoportret. Biroul e lumea mea, viața mea, universul meu în care încape aproape totul, doar dragostea nu. Când alergam prin apartament în pantaloni scurți și cu mâinile bășicate de frigul toamnelor și al iernilor, mi-era interzis să intru, aveam voie doar din când în când. În rest, trebuia s-o fac clandestin. Îi știam toate colțișoarele și câțiva ani am avut aici, în spatele canapelei, o fortăreață secretă, pe care trebuia s-o demontez după fiecare incursiune, să nu mi-o descopere Lola Xica¹ atunci când freca pe jos. Dar de câte ori intram legal trebuia să mă port de parcă aș fi fost în vizită, cu mâinile la spate, cât tata îmi arăta ultimul manuscris pe care l-am găsit într-un magazin amărât din Berlin, uite, și fii atent unde-ți pui mâinile, nu vreau să fiu obligat să te cert. Și Adrià se aplecă asupra manuscrisului, curios.

— E-n germană, nu? – întinzând mâna, parcă din neatenție.

— Pst! Nu se-atinge! – l-a pocnit peste mână. Ce ziceai?

— Că e-n germană, nu? – frecându-și mâna care-l durea.

— Da.

— Vreau să învăț germana.

Fėlix Ardevol și-a privit mândru fiul și a zis foarte curând o să te-apuci s-o înveți, fiule.

De fapt nu era un manuscris, ci un teanc de foi maronii: pe prima, cu litere foarte ornate, scria Der begrabene Leuchter. Eine Legende².

— Cine-i Stefan Zweig?

Tata, cu lupa în mână, neatent, privind o corectură de pe marginea primului paragraf, în loc să-mi spună un scriitor, fiule, mi-a zis păi, un tip care s-a sinucis în Brazilia acum zece sau doisprezece ani. Mult timp, singurul lucru pe care l-am știut despre Stefan Zweig era că a fost un tip care s-a sinucis în Brazilia în urmă cu zece sau doisprezece sau treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani, până am putut citi manuscrisul și am aflat cât de cât cine a fost.

Și atunci s-a terminat vizita și Adrià a ieșit din birou cu recomandarea să nu facă zgomot: acasă nu puteai niciodată nici să fugi, nici să strigi, nici să plescăi din limbă fiindcă, dacă nu studia cu lupa un manuscris, tata revedea inventarul hărților medievale sau se gândea unde să încerce să facă noi achiziții de nu știu ce obiect care să-i facă degetele să tremure. Singurul lucru mai zgomotos care-mi era permis, la mine în cameră, era să studiez la vioară. Dar nu puteam să-mi petrec toată ziua repetând exercițiul XXIII cu arpegii din O livro dos exercícios da velocidade, care mă făcea s-o urăsc atât de mult pe Trullols, dar nu mă făcea să detest vioara. Nu, n-o uram pe Trullols. Dar era plicticoasă, mai ales cu insistența pe exercițiul XXIII.

— Zic doar că un pic de variație…

— Aici – și lovea partitura cu vârful arcușului – găsești toate dificultățile rezumate într-o singură pagină. E un exercițiu pur și simplu genial.

— Dar eu…

— Pentru vineri vreau XXIII la perfecție. Inclusiv măsura 27.

Uneori Trullols era căpoasă ca un catâr. Dar în general era o femeie acceptabilă. Uneori, mai mult decât acceptabilă.

Bernat era de aceeași părere. Când eu făceam O livro dos exercícios da velocidade, încă nu-l cunoșteam pe Bernat. Dar despre Trullols gândeam la fel. Trebuie să fi fost o foarte bună profesoară, deși n-a intrat în istorie, din câte știu. Am impresia că trebuie să mă adun, că bat câmpii. Sigur, vor fi lucruri pe care deja le știi, mai ales când o să vorbesc despre tine. Dar sunt cute ale sufletului pe care cred că nu le știi, fiindcă e imposibil să cunoști în întregime un om chiar dacă.

Deși era și mai spectaculos, magazinul nu-mi plăcea la fel de mult ca biroul de-acasă. Poate fiindcă atunci când mă duceam, rar, nu puteam scăpa de senzația că sunt tot timpul supravegheat. Magazinul avea un avantaj, puteam s-o privesc pe Cecília, care era superbă; eram îndrăgostit de ea la nebunie. Era o femeie cu părul de-un blond galactic, mereu foarte bine coafată, cu buze cărnoase de-un roșu furios. Veșnic era ocupată, cataloage, liste de prețuri, scris etichete sau servind, cu un zâmbet ce-i arăta niște dinți perfecți, puținii clienți care intrau.

— Instrumente muzicale aveți?

Bărbatul nici nu-și scosese pălăria. În picioare, în fața Cecíliei, privea în jur; lămpi, candelabre, scaune din lemn de cireș cu intarsii lucrate finissim, canapele à confident de început de secol nouăsprezece, vaze de toate mărimile din toate epocile… Pe mine nici nu m-a văzut.

— Nu mare lucru, dar dacă vreți să mă urmați…

„Nu marele lucru" al instrumentelor aflate în magazin erau două viori și o violă care nu sunau prea bine, dar aveau corzi din intestine, miraculos intacte. Mai erau o tubă deformată, două magnifice fligornuri și o trompetă din care polițistul din vale suna disperat să avertizeze oamenii din alte văi că pădurea din Paneveggio arde și cei din Pardàc cereau ajutor la Siròr, San Martino, chiar și la Welschnofen, care trecuseră prin flăcări nu de mult, și la Moena și Soraga, care poate primeau deja mirosul alarmant al dezastrului din anul Domnului 1690, când pământul era rotund pentru aproape toată lumea și, dacă bolile necunoscute, sălbaticii fără Dumnezeu și fiarele din mare și de pe pământ, gheața, furtuna și ploile excesive nu erau o piedică, corăbiile ce se pierdeau în apus se întorceau prin răsărit, cu marinarii mai slabi și mai scofâlciți, cu privirea pierdută și coșmarurile agăţate de nopțile lor. În vara din anul Domnului 1690, toți oamenii din Pardàc, Moena, Siròr, San Martino, toți, mai puțin cei bolnavi la pat, alergau să privească cu ochii încețoșați dezastrul care le distrugea viețile, unora mai mult decât altora. Îngrozitorul incendiu pe care erau nevoiți să-l privească neputincioși înghițise care întregi de lemn bun. Când, grație unor ploi providențiale, infernul s-a stins, Jachiam, al patrulea, cel mai ager, fiu al lui Mureda din Pardàc, a străbătut pas cu pas pădurea devastată încercând să găsească colțuri neatinse de flăcări și trunchiuri încă bune. La jumătatea drumului spre torentul Ursului s-a lăsat pe vine să-și facă nevoile lângă un brad tânăr transformat în cărbune. Dar ce a văzut i-a tăiat dorința de ușurare: crenguțe rășinoase înfășurate într-o cârpă cu miros de camfor sau altceva ciudat. Cu grijă, a desfăcut ce mai scăpase din cârpă de focul infernal care-i distrusese viitorul. Ce a descoperit l-a înmărmurit: cârpa ce ascundea gătejele, de-un verde murdar, cu tiv dintr-un șnur galben, și mai murdar, era un petic din pieptarul pe care-l purta de obicei Bulchanij Brocia, grăsanul din Moena. Când a mai dat de două movilițe de cârpă, asta bine arsă, a înțeles că Bulchanij, monstrul ăla, își dusese la capăt amenințarea că o să ruineze neamul Mureda și, cu el, întreg satul Pardàc.

— Bulchanij.

— Nu discut cu câinii.

— Bulchanij.

Tonul vocii, lugubru, l-a făcut să se răsucească dezgustat. Bulchanij din Moena avea o burtă care, dacă ar mai fi trăit niște ani, și ar fi hrănit-o ca lumea, i-ar fi fost de mare folos să-și odihnească brațele.

— Ce draci vrei?

— Unde ți-e pieptarul?

— Ce draci te interesează pe tine?

— Cum de nu ți l-ai pus? Arată-mi-l!

— Du-te-n mă-ta. Ce, crezi că dacă voi sunteți în căcat pân’la gât, acum toți din Moena trebuie să facem ce spuneți? Ai? L-a privit cu ochi plini de ură. N-am de gând să ți-l arăt. Și șterge-o, că-mi stai în soare!

Cu furie rece, Jachiam, al patrulea dintre frații Mu­reda, a scos din teacă cuțitul de jupuit, pe care-l purta mereu la brâu, și l-a înfipt în burta lui Bulchanij Brocia, grăsanul din Moena, ca într-un trunchi de arțar ce trebuia curățat. Bulchanij a deschis gura și a făcut niște ochi cât cepele, nu atât de durere, cât de uimire că un rahat din Pardàc îndrăznește să-l atingă. Când Jachiam Mureda și-a scos cuțitul, care, roșu de sânge, a făcut un glu-glu grețos, Bulchanij s-a prăbușit pe scaun, de parcă s-ar fi dezumflat prin rană.

Jachiam se uită în sus și în jos, pe drumul gol. Naiv, o rupse la fugă spre Pardàc. Când a lăsat în urmă ultima casă din Moena, i-a trecut prin cap că poate cocoșata de la moară, cu rufele ude în brațe, care-l privea cu gura căscată, o fi văzut tot. În loc să-i reteze privirea, a iuțit pasul.

Deși deslușea cel mai bine cântecul lemnului, deși nu împlinise nici douăzeci de ani, viața tocmai i se făcuse țăndări.

Ai casei au reacționat bine, au trimis imediat oameni la San Martino și la Siròr, să spună, cu dovezi, că Bulchanij era mârșavul care le dăduse foc la pădure din ranchiună, dar cei din Moena și-au zis că nu e cazul să facă înțelegeri cu legea și s-au pregătit să-l vâneze, fără mediatori, pe ticălosul de Jachiam Mureda.

— Băiete, a zis bătrânul Mureda, cu o privire și mai tristă decât de obicei. Trebuie să fugi. Și i-a întins un săculeț cu jumătate din aurul strâns în treizeci de ani de lucrat lemnul din Paneveggio. Și niciun frate n-a zis nici pâs la decizia aia. Și, puțin solemn, a zis deși dintre toți știi cel mai bine ce lemn zămislește cântecul, Jachiam, iubitul meu fiu, al patrulea copil din casa asta bătută de soartă, viața ta valorează mai mult decât cel mai bun trunchi de arțar pe care l-am putea vreodată vinde. Și așa scapi de dezastrul care-o să cadă peste noi fiindcă Bulchanij din Moena ne-a lăsat fără lemn.

— Tată, eu…

— Fugi, zboară, ia-o prin Welschnofen, c-or să te caute sigur în Siròr sau în Tonadich. O să dăm zvon că te-ai ascuns în Siròr sau în Tonadich. Primejdia e prea mare ca să rămâi în văi. Ai de făcut un lung drum, departe de Pardàc. Fugi, fiule, și Domnul să te aibă-n pază.

— Dar, tată, eu nu vreau să plec. Vreau să muncesc în pădure.

— A ars. Ce să muncești, copile?

— Nu știu; dar, dacă plec din văi, mor!

— Dacă nu fugi în noaptea asta, te omor cu mâna mea. M-ai înțeles acum?

— Tată…

— Nimeni din Moena n-o să pună mâna pe un copil al meu.

Și Jachiam din familia Mureda din Pardàc și-a luat rămas-bun de la tată, și-a sărutat rând pe rând frați și surori: Agno, Jenn, Max și nevestele lor. Hermes, Josef, Theodor și Micurà. Ilse, Erica și bărbații lor; apoi Katharina, Matilde, Gretchen și Bettina. Se strânseseră toți să-și ia adio în tăcere și, când era la ușă, micuța Bettina a zis Jachiam și el s-a întors și a văzut că fetița întindea mâna în care avea medalionul cu Santa Maria dai Ciüf³ din Pardàc, pe care i-o încredințase mama pe patul de moarte. Jachiam și-a privit în tăcere frații și surorile, s-a uitat în ochii tatălui și acesta a dat din cap. Atunci s-a apropiat de Bettina, a luat medalionul și a zis: Bettina, micuța mea, o să port comoara asta pân-o să mor; și nu știa că rostea adevărul gol-goluț. Și Bettina i-a pipăit obrajii cu ambele mâini și n-a plâns. Jachiam a ieșit din casă cu ochii înecați în lacrimi, a șoptit o scurtă rugăciune la mormântul mamei și s-a topit în noapte, spre zăpada veșnică, să-și schimbe viața, să-și schimbe istoria și amintirile.

— Doar atât aveți?

— Aici este un magazin de antichități, a răspuns Cecília cu aerul sever care-i intimida pe bărbați. Și un pic ironică: De ce nu încercați la un lutier?

Îmi plăcea Cecília când se enerva. Era și mai frumoasă. Mai frumoasă chiar decât mama. Decât mama pe vremea aia.

De unde eram acum puteam să văd biroul domnului Berenguer. Am auzit-o pe Cecília însoțind clientul dezamăgit, tot cu pălăria pe cap, și-n timp ce auzeam clopoțelul de la ușă și la revedere, domnule, al Cecíliei, domnul Berenguer a ridicat capul și mi-a făcut cu ochiul.

— Adrià.

— Da.

— Când vin după tine? a zis, ceva mai tare.

Am dat din umeri. Nu știam niciodată când urma să fiu într-un loc sau în altul. Părinții mei nu voiau să rămân singur acasă și mă duceau la magazin când erau plecați amândoi. Mie îmi convenea, căci mă distram privind cele mai inimaginabile obiecte care-și trăiseră viața și acum stăteau cuminți așteptând a doua, a treia sau a patra șansă. Îmi imaginam viața lor în diferite case și era distractiv.

Întotdeauna venea să mă ia Lola Xica, grăbită, căci trebuia pregătită cina și ce era mai greu nu făcuse.

De aceea am dat din umeri când domnul Berenguer m-a întrebat când vin după mine.

— Hai, a zis, fluturând o hârtie albă. Ia loc la masa Tudor și desenează un pic.

Nu mi-a plăcut niciodată să desenez, nu știu de ce; n-am nicio idee. De aceea am admirat totdeauna talentul tău, mi se pare miraculos. Domnul Berenguer îmi zicea desenează un pic fiindcă îl deranja să mă vadă stând degeaba, ceea ce nu era adevărat, fiindcă eu îmi petreceam timpul gândind. Dar domnul Berenguer nu poate fi contrazis. Așa că, așezat la masa Tudor, încercam să desenez ceva, ca să-l fac să tacă. Am scos Vulturul Negru din buzunar și am încercat să-l desenez. Bietul Vultur Negru, de s-ar vedea pe hârtie… Desigur, Vulturul Negru nu-l cunoștea încă pe șeriful Carson, fiindcă îl obținusem abia în dimineața aia la schimb cu Ramon Coll, contra armonicii Weiss. Dacă află tata, mă omoară.

Domnul Berenguer era foarte aparte; când zâmbea, mă speria puțin, iar pe Cecília o trata ca pe-o servitoare toantă și asta nu i-am iertat-o niciodată. Dar el știa cele mai multe lucruri despre tata, marele meu mister.

2

Santa Maria a ajuns la Ostia în dimineața cețoasă a celei de-a doua joi din septembrie. Călătoria de la Barcelona fusese mai rea decât oricare dintre cele făcute de Eneas în căutarea destinului său și a gloriei eterne. Neptun nu-i fusese deloc favorabil și, la bord, nu doar că dăduse la boboci, dar își schimbase și culoarea pielii, din bronzată și sănătoasă, cum îi stă bine unui țăran din La Plana de Vic, se făcuse palidă ca a unei apariții mistice.

Monseniorul Josep Torras i Bages personal hotărâse că, date fiind notele excelente ale seminaristului inteligent, înclinat spre studiu, pios și îngrijit, cultivat, în ciuda vârstei, aveau în mâini o floare prețioasă care merita o grădină luxuriantă, că în grădina umilă a seminarului din Vic o să se ofilească și o să se irosească marele dar cu care-l hărăzise Dumnezeu, inteligența sclipitoare.

— Nu vreau să mă duc la Roma, monseniore. Vreau să mă dedic studiului fiin…

— Tocmai de-aceea te trimit la Roma, iubit fiu. Cu­nosc prea bine seminarul nostru și știu că pentru o in­teligență ca a ta aici e pierdere de timp.

— Dar, monseniore…

— Domnul te-a hărăzit unor țeluri înalte. Mi-o cer imperios profesorii tăi, a zis și a fluturat puțin teatral documentul din mână.

Născut pe moșia Ges, în comuna Tona, într-o familie exemplară, fiul lui Andreu și al Rosaliei, la șase ani poseda deja instrucția școlară și necesara determinare de a urma cariera ecleziastică, începând primul curs de Latină sub îndrumarea lui pater Jacint Garrigós. Atât de mari și atât de rapide au fost progresele sale, încât, când a început cursul de Retorică, a primit ca temă să vorbească despre celebra Oratio latina, care, cum știe monseniorul din propria experiență, căci am avut plăcerea de a-l avea elev în acest seminar, este una dintre primele manifestări literare cu care profesorii îi onorează pe cei mai merituoși elevi, cu dovedită elocință. Dar această onoare depășea cei unsprezece ani ai săi și, îndeosebi, statura sa încă mică. Din acest motiv, dacă, pe de o parte, auditoriul îl putea asculta pe gravul retor Fèlix Ardèvol dizertând strălucit în limba lui Vergiliu, pe de altă parte, a trebuit să se recurgă la folosirea unui taburet mai înalt, ca micul și circumspectul orator să poată fi văzut de publicul în care, emoționați, se aflau părinții și fratele lui. Astfel Fèlix Ardèvol intra pe drumul marilor triumfuri academice în Matematică, Filosofie și Teologie și se situa la înălțimea iluștrilor elevi ai acestui seminar, precum străluciții părinți Jaume Balmes y Urpiá, Antoni Maria Claret y Clarà, Jacint Verdaguer y Santaló, Jaume Collell y Bancells, profesorul Andreu Duran sau domnia voastră înșivă, Preasfințite Părinte, care ne onorați, ca episcop, iubita noastră dioceză.

Adânca noastră recunoștință se îndreaptă și către înaintașii noștri, cum Domnul Dumnezeul nostru ne îndeamnă: „Laudemus viros gloriosos et parentes nostros in generatione sua" (Ecl., 44,1). Din acest motiv, suntem convinși că nu greșim dacă vă rugăm, cu cea mai mare emoție, să fiți de acord ca elevul seminarist Fèlix Ardèvol y Guiteres să-și continue studiile de Teologie la Universitatea Pontificală Gregoriană.

— Nu ai de ales, fiule.

Fèlix Ardèvol n-a îndrăznit să spună că ura vapoarele, el, care se născuse și trăise întotdeauna pe pământ ferm, departe de mare. De aceea, fiindcă nu știuse să-l înfrunte pe episcop, a trebuit să întreprindă chinuitoarea călătorie. Într-un colț din portul Ostia, lângă niște cutii de lemn aproape putrede, infestate de șobolani, și-a vomitat neputința și aproape toate amintirile trecutului. A răsuflat câteva secunde adânc, ca să își revină, și-a șters gura cu o batistă, și-a netezit energic sutana pe care o purtase în călătorie și a privit spre splendidul său viitor. În pofida circumstanțelor, ca Eneas, ajunsese la Roma.

— E cea mai bună cameră din cămin.

Fèlix Ardèvol se întoarse, surprins. În pragul ușii, un student scunduț și rotofei asuda din greu într-o rasă dominicană și îi zâmbea prietenos.

— Félix Morlin, din Liège, zise necunoscutul, făcând un pas în chilie.

— Fèlix Ardèvol, din Vic.

— Oh! Un omonim! strigă, râzând și întinzându-i mâna.

S-au împrietenit imediat. Morlin i-a confirmat că aceea era cea mai râvnită cameră din cămin și l-a întrebat ce pile are. Ardèvol a trebuit să declare că niciuna; că, la recepție, portarul chel și gras s-a uitat în hârtiile lui, a zis Ardevole? cinquantaquattro și i-a dat cheia, nici măcar nu l-a privit în ochi. Morlin nu l-a crezut, dar a râs cu poftă.

În săptămâna, nici atât, de până la începutul cursurilor, Morlin l-a prezentat la opt sau zece studenți din anul doi pe care-i cunoștea, l-a sfătuit să n-aibă prea mult de-a face cu cei care nu-s la Gregoriană sau la Institutul Biblic, că și-ar pierde timpul, i-a arătat cum să iasă pe-ascuns, să nu-l descopere cerberul, l-a îndemnat să aibă la îndemână haine de laic, pentru cazul când ar trebui să se plimbe incognito și a făcut pe ghidul pentru noii studenți din anul întâi, să le arate cele mai spectaculoase clădiri de pe cel mai scurt drum de la cămin la Universitatea Pontificală Gregoriană. Vorbea o italiană cu un pronunțat accent francez, dar perfect inteligibilă. Și le-a ținut un discurs despre cât de important e să știi să păstrezi distanța față de iezuiții de la Gregoriană, că, dacă nu ești atent, îți sucesc mintea. Așa, pim-pam!

În ajunul începerii cursurilor, toți studenții, noi și vechi, veniți din cele mai diverse locuri, s-au reunit în imensa Aula Magna din Palazzo Gabrielli-Borromeo, sediul Gregorienei, și Pater Decanus al Universității Pontificale Gregoriene, Daniele D’Angelo, S. J.⁴, i-a îndemnat, într-o latină impecabilă, să fie conștienți de marele noroc, de marele privilegiu de care vă bucurați de a putea studia într-una dintre facultățile Universității Pontificale Gregoriene et cetera, et cetera, et cetera. Am avut onoarea de a primi aici studenți iluștri, între care câțiva sfinți părinți, ultimul dintre ei – regretatul papă Leon XIII. Aici vi se cere doar muncă, muncă și iar muncă. Veniți aici pentru a studia, studia, studia și pentru a învăța de la cei mai buni specialiști în Teologie, Drept Canonic, Spiritualitate, Istoria Bisericii et cetera, et cetera, et cetera.

— Lui pater D’Angelo i se spune D’Angelodan­gelodangelo, îi șopti Morlin la ureche, de parcă-l informa despre ceva îngrijorător.

Și, când veți fi terminat studiile, vă veți împrăștia în lume, vă veți întoarce în țările dumneavoastră, la seminariile dumneavoastră, la colegiile ordinelor dumneavoastră; cei care încă nu vor fi ordonați preoți vor primi Taina hirotoniei și vor fructifica învățătura primită aici. Et cetera, et cetera, et cetera, și alte cincisprezece minute de sfaturi practice, poate nu atât de practice ca ale lui Morlin, dar necesare pentru viața de zi cu zi. Fèlix Ardèvol și-a zis că ar fi putut fi mult mai rău; că orationes latinae de la Vic erau uneori mai plicticoase decât manualul de instrucțiuni de mult bun simț ce li se servea.

Primele luni, până după Crăciun, au trecut fără probleme. Fèlix Ardèvol admira mai ales ascuțimea de spirit a lui pater Faluba, un iezuit jumătate slovac jumătate ungur, de-o infinită cultură biblică, și rigoarea mentală a rezervatului pater Pierre Blanc, care preda revelația și transmiterea ei în cadrul Bisericii și care, deși și el născut la Liège, îi picase prietenul la examenul final la care Morlin vorbise despre abordările teologice ale devoţiunii marianice. Cum la trei materii îl avusese coleg de bancă, a început să se apropie de Drago Gradnik, un uriaș sloven roșcovan, venit de la seminarul din Ljubljana, cu un gât, gros și puternic, de taur, de ziceai că o să-i plesnească gulerul clerical. Își vorbeau puțin, deși Gradnik poseda o latină curgătoare. Dar erau amândoi timizi și încercau să-și canalizeze energiile să treacă prin multele uși deschise de studii. În timp ce Morlin se văicărea și-și lărgea cercul de cunoștințe și prieteni, Ardèvol se închidea în cinquantaquattro, cea mai bună chilie din cămin, și descoperea noi lumi în studiul paleografic al papirusurilor și al altor documente biblice scrise în egipteana demotică, în coptă, greacă sau aramaică, pe care le aducea pater Faluba instruindu-i în arta de a iubi obiectele. Un manuscris deteriorat este inutilizabil, repeta, pentru știință. Dacă trebuie restaurat, trebuie restaurat cu orice preț. Iar rolul restauratorului este la fel de important ca al eruditului care îl va interpreta. Și nu zicea et cetera, et cetera, et cetera, căci el știa totdeauna despre ce vorbește.

— Tâmpenii, a decretat Morlin când i-a povestit. Oamenii ăștia sunt fericiți cu o lupă-n mână și niște hârtii roase de șoareci, mucegăite, pe masă.

— Și eu.

— La ce folosesc limbile moarte? adăugă în latina lui înflorită.

— Pater Faluba zicea că noi, oamenii, nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Și că, salvând limbile moarte…

— Sciochezze. Stupiditates. Singura limbă moartă într-adevăr vie este latina.

Erau pe Via di Sant’Ignazio. Ardèvol, ocrotit de sutană, Morlin, de rasă. Pentru prima oară, Ardèvol își privi nedumerit prietenul. Se opri și-l întrebă, perplex, în ce crede? Se opri și Morlin și spuse că el s-a făcut călugăr dominican fiindcă dorința lui cea mai vie era să ajute oamenii și să slujească Biserica. Și că nimic n-o să-l clintească din drumul lui; dar Biserica trebuie slujită practic, nu studiind hârtii aproape putrede, ci influențând oamenii care influențează viața a… Se opri și adăugă: et cetera, et cetera, et cetera și cei doi prieteni au izbucnit în râs. În clipa aia trecea pe lângă ei, pentru prima oară, Carolina, dar niciunul n-a observat-o. Și eu, când ajungeam acasă cu Lola Xica, trebuia să exersez la vioară, cât ea pregătea cina, iar restul casei rămânea în întuneric. Nu prea-mi plăcea, fiindcă oricând putea să iasă un ticălos de după vreo ușă, de-aia țineam Vulturul Negru în buzunar, căci acasă, cum hotărâse cu ani în urmă tata, nu existau nici medalioane, nici scapulare, nici stampe, nici cărți de rugăciuni și Adrià Ardèvol, bietul copil, simțea nevoia unui ajutor invizibil. Într-o zi, în loc să exersez la vioară, am rămas în sufragerie, privind vrăjit cum soarele care fugea spre apus, după Trespui, arunca o lumină magică pe Mănăstirea Santa Maria de Gerri din pictura de deasupra bufetului. Mereu aceeași lumină, care mă fascina și mă făcea să-mi închipui întâmplări imposibile, și n-am auzit că se deschide ușa de la stradă, n-am auzit nimic până când vocea adâncă a tatei m-a aruncat într-o spaimă monumentală.

— Ce faci aici, pierzi timpul? N-ai teme? N-ai vioară? N-ai nimic? Hai?

Și Adrià s-a dus în camera lui, inima încă-i făcea bum-bum și nu-i invidia pe copiii pe care părinții îi sărută, căci credea că așa ceva nu există nicăieri.

— Carson, ți-l prezint pe Vulturul Negru. Din bravul trib arapaho.

— Salut.

— Howgh.

Vulturul Negru l-a sărutat pe șeriful Carson, cum nu făcuse cu el tata, și Adrià i-a pus pe amândoi pe noptieră, să se cunoască.

— Te văd cam pleoștit.

— După trei ani de studii teologice – zise gânditor Ardèvol – încă nu-mi dau seama ce te interesează cu adevărat. Doctrina grației?

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, insistă Morlin.

— Nu era întrebare. Credibilitatea revelației creștine?

Morlin n-a răspuns și Fèlix Ardèvol insistă:

— De ce ai venit la Gregoriană dacă teologia nu…

Se desprinseseră de șirul de studenți care venea de la universitate spre cămin. În doi ani de Cristologie și Soteriologie, de Metafizică I, Metafizică II și Revelație divină și de diatribe ale celor mai exigenți profesori, mai ales Levinski, cel de Revelație divină, care considera că Fèlix Ardèvol nu progresa în această disciplină cum era de așteptat, pe măsura speranțelor puse în el de toți, Roma nu se schimbase prea mult. În pofida războiului care zguduia Europa, orașul nu era o rană deschisă; doar puțin mai sărac. Între timp, studenții de la Universitatea Pontificală își continuau studiile străini de conflict și de dramele lui. Aproape toți. Câștigând în înțelepciune și virtute. Aproape toți.

— Dar tu?

— Nu mă mai interesează teodiceea și păcatul originar. Nu mai vreau justificări. Mi-e greu să cred că Dumnezeu îngăduie răul.

— Bănuiam, de niște luni bune.

— Și tu la fel?

— Nu: bănuiam că ai să te pierzi în hățișuri. Mai bine observă atent lumea, ca mine. La Facultatea de Drept Canonic mă distrez copios. Relațiile juridice dintre Biserică și societate; Sancțiunile Bisericii; Bunurile temporale ale Bisericii; Carisma institutelor de viață consacrată; Consuetudine canonică…

— Dar ce spui?!

— Studiile speculative sunt pierdere de timp; cele despre reglementări sunt adevărată odihnă.

— Nu, nu! a exclamat Ardèvol. Mie îmi place aramaica: mă pasionează să văd manuscrise, să înțeleg diferențele morfologice dintre neoaramaica bothan și neoaramaica iudaică barzani. Sau dintre koy sanjaq surat și mlahso.

— Știi ceva? Nu știu despre ce vorbești. Învățăm la aceeași universitate? La aceeași facultate? Suntem amândoi la Roma?

— Nu contează. De n-ar fi pater Levinski, aș vrea să știu totul despre caldeeană, babiloniană, samariteană, despre…

— Și la ce-ți folosește?

— Și la ce-ți folosește să știi diferența dintre căsătoriile validă, consumată, legitimă, putativă, valabilă și nulă?

Au izbucnit amândoi în râs, la jumătatea drumului spre seminar. O doamnă îmbrăcată în negru a ridicat privirea ușor speriată văzându-i pe cei doi preoți tineri hlizindu-se și încălcând cele mai elementare norme ale bunei-cuviințe.

— De ce ești pleoștit, Ardèvol? Acum chiar că-i o întrebare.

— Pe tine, în străfundul inimii, ce te interesează?

— Tot.

— Și teologia?

— Face parte din tot, răspunse Morlin, înălțându-și brațele, parcă să binecuvânteze fațada Bibliotecii Casana­tense și pe cei douăzeci de oameni care, neștiutori, treceau prin fața ei. Și atunci a luat-o din loc, iar lui Fèlix Ardèvol i-a fost greu să țină pasul.

— Uită-te la războiul din Europa, continuă Morlin arătând energic în direcția Africii. Și, în șoaptă, de parcă se temea de spioni: Italia trebuie să rămână neutră, căci Tripla Alianță este doar un acord defensiv, zice Italia.

— Noi, aliații, vom câștiga războiul, răspunde Antanta cordială.

— Pe mine nu mă mână alte interese, doar cuvântul dat, proclama, demnă, Italia.

— Îți promitem regiunile iredentiste: Trentino, Istria, Dalmația.

— Repet, insista Italia cu și mai multă demnitate, dându-și peste cap ochii, că onesta poziție a Italiei este neutralitatea.

— De acord: dacă ni te alături, astăzi, nu mâine, da? ai tot pachetul iredentist: Alto Adige, Trentino, Venezia Giulia, Istria, Fiume, Nisa, Corsica, Malta, Dalmația.

— Unde semnez? răspunde Italia. Și, cu ochi strălucitori: Trăiască Antanta! Moarte Puterilor Centrale! Și, gata, Fèlix, asta-i politica. Și la unii și la alții.

— Și marile idealuri?

Acum Félix Morlin se opri și privi spre cer, pregătit să emită o frază lapidară:

— Politică internațională nu înseamnă mari idealuri internaționale: înseamnă mari interese internaționale. Italia a înțeles bine: odată situată de partea celor buni, adică a noastră, ofensivă la Trentino, ca să distrugă pădurile alea dumnezeiești, contraatac, bătălia de la Caporetto, trei sute de mii de morți, Piave, spargerea frontului la Vittorio Veneto, armistițiul de la Padova, crearea Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, o invenție ce nu va dura nici câteva luni, chiar de-o numesc Iugoslavia, și profețesc: regiunile revendicate sunt zahărelul pe care aliații îl vor lua înapoi în curând. Iar Italia, cu buza umflată. Cum toți vor continua să se certe, războiul nu se va sfârși de tot. Așteptăm adevăratul inamic, care nu s-a trezit încă.

— Cine e?

— Comunismul bolșevic. Dacă n-o să fie așa, mai vorbim peste câțiva ani.

— Cum de-ai învățat toate astea?

— Citind presa, ascultând oamenii potriviți. Arta contactului eficace. Și dacă ai ști tristul rol al Vaticanului în afacerile astea…

— Și când mai studiezi efectul spiritual al sacramentelor asupra sufletului sau doctrina grației?

— Ce fac eu tot studiu e, dragă Fèlix. Mă pregătesc să fiu un bun slujitor al Bisericii. Biserica are nevoie de teologi, de oameni politici și chiar de câte un iluminat ca tine care privește lumea printr-o lupă. De ce ești pleoștit?

Un timp, au mers în tăcere, cu capul plecat, fiecare cu gândurile lui. Deodată, Morlin se opri și strigă nuuu!

— Ce?

— Știu ce-i cu tine. Știu de ce ești pleoștit.

— A, da?

— Ești îndrăgostit.

Fèlix Ardèvol i Guiteres, student în anul patru la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, premiu special în primii doi ani ai strălucitei sale perioade romane, a deschis gura să protesteze, dar a închis-o la loc. Se vedea în lunea de după Paști, la sfârșitul vacanței de Săptămâna Sfântă, cu nimic de făcut după ce-și terminase disertația despre Vico, verum et factum reciprocantur seu convertuntur⁵ și imposibilitatea de a înțelege totul, spre deosebire de Félix Morlin, anti-Vico, care părea că înțelege toate mișcările ciudate din societate, când, traversând Piazza di Pietra, a văzut-o a treia oară. Superbă. Porumbeii, vreo treizeci, formau o barieră între ei doi. S-a apropiat și ea, avea un pachet în mână, i-a zâmbit chiar în clipa când lumea devenea mai strălucitoare, mai limpede, mai generoasă, mai pură. Și el a făcut un raționament logic: frumusețea, atâta frumusețe, nu poate fi opera diavolului. Frumusețea este divină, zâmbetul – angelic, deci: la fel. Și-și aminti când o văzuse a doua oară. Carolina își ajuta tatăl să descarce căruța în fața magazinului. Cum să suporte spatele ăla dulce grosolanele lăzi din lemn, abuziv pline vârf cu mere? Pentru el era intolerabil și a ajutat-o și, amândoi, în tăcere, cu complicitatea ironică a catârului, care mesteca fân din desagă, au descărcat trei lăzi, el contemplându-i peisajul infinit al ochilor, nevrând să-și plece ochii spre incipientul șanț dintre sâni, și tot magazinul lui Saverio Amato mut, căci nimeni nu știa ce-i de făcut când un padre dell’università, un prete, un sacerdote, un seminarista își suflecă sfânta sutană și face pe hamalul și, cu privirea tulbure, îți urmărește fiica. Trei lăzi cu mere, mană cerească în vreme de război; trei momente delicioase alături de frumusețe, apoi, privit în jur, înțeles că era în magazinul lui Signor Amato, zis buona sera și plecat fără să îndrăznească s-o mai privească și mama ei a ieșit după el și i-a pus în mână, vrând-nevrând, două mere roșii care l-au făcut să roșească, fiindcă-i trecuse prin cap că puteau fi magnificii sâni ai Carolinei. Sau s-a gândit la când o văzuse prima oară, Carolina, Carolina, Carolina, cel mai frumos nume din lume, o fată încă fără nume, care mergea în fața lui și care în clipa aia își sucea glezna și scotea un țipăt de durere, bietul copil, și aproape cădea. El era cu Drago Gradnik, care, în doi ani de când intrase la Facultatea de Teologie, crescuse juma de palmă în înălțime și șapte-opt kilograme în greutate și care de trei zile nu trăia decât pentru argumentul ontologic al Sfântului Anselm, de parcă n-ar mai fi fost nimic altceva în lume care să demonstreze existența lui Dumnezeu, de exemplu frumusețea acelei atât de dulci creaturi. Drago Gradnik n-avea cum să-și dea seama cât de dureroasă era probabil entorsa aia și Fèlix Ardèvol i-a prins piciorul frumoasei Adalaisa, Beatrice, Laura, cu delicatețe, de gleznă, s-o ajute să-l pună în pământ și, în clipa când i-a atins piciorușul, un curent mai puternic decât arcurile voltaice de la Expoziția Universală i-a străbătut șira spinării și, în timp ce întreba doare, signorina, ar fi vrut să se-arunce pe ea, s-o facă a lui imediat și era prima oară în viață când simțea o atât de urgentă, dureroasă, implacabilă, îngrozitoare dorință sexuală. În timpul ăsta, Drago Gradnik privea în altă parte cu gândul la Sfântul Anselm și la alte căi mai raționale pentru a demonstra existența lui Dumnezeu.

— Ti fa male?

— Grazie, grazie mille, padre… – a zis glasul dulce cu ochi infiniți.

— Dacă Dumnezeu ne-a dotat cu inteligență, eu așa înțeleg: credința poate fi însoțită de raționamente. Nu, Ardevole?

— Come ti chiami (prețioasa mea nimfă)?

— Carolina, padre. Grazie.

Carolina, ce nume frumos; nu te puteai numi altfel, iubire.

— Ti fa ancora male, Carolina (frumusețe amețitoare)? a repetat, angoasat.

— Rațiunea. Prin rațiune la credință. E erezie? E, Ardevole?

A trebuit s-o lase așezată pe o bancă, fiindcă nimfa, roșie ca racul, i-a dat asigurări că mama ei avea să treacă în curând pe-acolo și cei doi studenți și-au reluat drumul și, când Drago Gradnik, în latina lui nazală, cuteza să afirme că poate Sfântul Bernard nu e totul în viață, că acea conferință a lui Teilhard de Chardin parcă ne invită la reflecție, el se descoperea ducându-și mâna la față și încercând să aspire ce rămăsese din aroma pielii zeiței Carolina.

— Îndrăgostit, eu? Îl privi pe Morlin, care îl observa batjocoritor.

— Ai toate simptomele.

— Ce știi tu?

— Am trecut prin asta.

— Și cum ți-ai luat greutatea de pe umeri? ton anxios, Ardèvol.

— Nu mi-am luat-o. Am lăsat-o acolo. Până a trecut dragostea, și gata.

— Mă șochezi!

— Asta-i viața. Sunt păcătos și mă căiesc.

— Dragostea e infinită, nu trece niciodată. Eu n-aș putea…

— Dumnezeule, în ce hal ești, Fèlix Ardevole!

Ardevole n-a răspuns. În fața lui, vreo treizeci de porumbei, luni după Paște, în Piazza di Pietra. Urgența dorinței l-a făcut să străbată jungla porumbeilor până la Carolina, care i-a dat pachețelul.

— Il gioiello⁶ dell’Africa, a zis nimfa.

— Cum știți că eu…

— Treceți pe-aici zi de zi. Zi de zi.

În clipa aia, Matei douăzeci și șapte cincizeci și unu, draperiaTemplului a fost despicată în două, de sus până jos; pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au fost înviate.

Misterul lui Dumnezeu și al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

Misterul Fecioarei Maria, Maica Domnului.

Misterul credinței creștine.

Misterul Bisericii umane și imperfecte; divine și eterne.

Misterul iubirii unei femei tinere care-mi dăruiește un pachețel pe care de două zile îl țin pe masa din cinquantaquattro și pe care doar a treia zi am îndrăznit să-l scot din hârtia în care e învelit. O cutiuță închisă. Dumnezeule, sunt pe marginea prăpastiei.

A așteptat până sâmbătă. Majoritatea studenților erau în camerele lor. Câțiva ieșiseră la plimbare sau se îm­prăștiaseră prin diverse biblioteci din Roma unde scormoneau, indignați, după răspunsuri despre natura răului și de ce Dumnezeu îl îngăduie, despre existența revoltătoare a diavolului, despre lectura corectă a Sfintelor Scripturi sau despre apariția neumei în cântul gregorian și ambrozian. Fèlix Ardèvol era singur în cinquantaquattro, nicio carte pe masă, nimic nelalocul lui, căci, dacă-l scotea ceva din sărite, era indignanta, dezordonata puzderie de obiecte inutile care ajungeau la gunoi sau obiectele puse aiurea sau să i se-agațe privirea de lucruri prost expuse sau… S-a gândit că poate devenea maniac. Eu cred că da; că i se trăgea din acești ani: tata era un om obsedat de ordinea materială. Cred că incoerența intelectuală nu-l deranja prea mult. Dar o carte pe masă, nu pusă pe raftul ei, sau o hârtie uitată pe un calorifer erau pur și simplu de nescuzat și de neiertat. Nimic nu trebuia să rănească privirea și noi, toți, așa ne comportam, mai ales eu, care trebuia să pun la loc, zilnic, zilnic, toate jucăriile, se salvau doar șeriful Carson și Vulturul Negru, căci dormeau clandestin cu mine și tata n-a aflat niciodată.

În cinquantaquattro totul era la locul lui. Și Fèlix Ardèvol, în picioare, privind pe fereastră fluxul sutanelor care intrau și ieșeau din cămin. Și o berlină trasă de cai care trecea pe Via Corso cu cine știe ce secrete inconfesabile și revoltătoare înăuntru. Și băiatul care târa o găleată de tablă și făcea o hărmălaie fără nicio noimă, revoltătoare. Tremura de frică, de-aia îl revolta totul. Pe masă, un obiect neașteptat, un obiect care nu avea încă un loc destinat. Cutiuța verde pe care i-o dăruise Carolina cu un gioiello dell’Africa. Destinul lui. Jurase că înainte să bată de douăsprezece clopotele de la Santa Maria ori o aruncă, ori o deschide. Ori se sinucide. Una din trei.

Fiindcă una e să trăiești pentru studiu, să-ți croiești un drum în pasionanta lume a paleografiei, în universul manuscriselor antice, să înveți limbi nevorbite de nimeni fiindcă au rămas înghețate de secole în papirusuri putrede ce devin unica lor fereastră pentru memorie, să distingi paleografia medievală de cea antică, să te bucuri că lumea ei e atât de mare, încât, dacă mă plictisesc, aș putea să încep să explorez sanscrita și limbile asiatice și, dacă vreodată am un copil, aș vrea să…

Și-acum de ce-mi trece prin cap c-aș vrea să am un copil? S-a enervat, nu, s-a revoltat. Și iar a privit cutiuța, singură pe masa ordonată din cinquantaquattro. Fèlix Ardèvol și-a scuturat imaginarul fiu din poala sutanei, și-a trecut degetul peste pielea iritată de gulerul alb scrobit și s-a așezat în fața mesei. Mai erau trei minute până să bată de douăsprezece clopotele de la Santa Maria. A tras aer în piept și a ajuns la o decizie: deocamdată, nu se sinucide. A luat în mâini cutiuța cu multă grijă, ca un băiețel care duce cuibul furat din copac ca să-i arate mamei ouăle verzui sau neajutorații puișori, o să-i hrănesc eu, mamă, nu-ți face griji, o să le dau o grămadă de furnici. Ca un cerb însetat, oh, Doamne. Într-un fel sau altul știa că pașii pe care-i făcea creau o aură de ireversibil în sufletul lui. Două minute. Cu degete tremurânde a încercat să deznoade panglica roșie, dar nodul devenea tot mai strâns și nu din cauza nepriceperii bietei Carolina, ci a nervilor lui. S-a ridicat, neliniștit. Un minut jumătate. S-a dus la chiuvetă și a luat briciul de ras. L-a deschis grăbit. Un minut și cincisprezece secunde. Și a tăiat cu cruzime panglica roșie, cel mai frumos roșu din câte văzuse în lunga lui viață, căci, la douăzeci și cinci de ani, se simțea bătrân, obosit, dornic ca toate astea să nu i se fi întâmplat lui, să i se fi întâmplat altui Fèlix, care părea în stare să treacă ușor peste ele, fără… Un minut! Gura uscată, mâinile transpirate, o picătură îi lunecă pe obraz și nu-i o zi așa de… Zece secunde până când clopotele de la Santa Maria din Via Lata o să bată de douăsprezece. Și, în timp ce la Versailles niște novici ziceau că s-a terminat războiul și, semnând armistițiul cu limba scoasă de efort, puneau în mișcare cu grijă mecanismele care să facă posibil peste nu mulți ani un nou splendid război, mai sângeros și mai aproape de rău, pe care Dumnezeu n-ar fi trebuit să-l îngăduie niciodată, Fèlix Ardèvol i Guiteres a deschis cutiuța verde. Cu gesturi șovăielnice, a dat la o parte vata roză și, în clipa când răsuna primul clopot, Angelus Domini nuntiavit Mariae⁷, a izbucnit în plâns.

Era relativ simplu de ieșit incognito din cămin. Cu Morlin, Gradnik și încă doi-trei colegi de încredere, o făcuse de multe ori în totală impunitate. Îmbrăcați în civil, Roma le deschidea multe uși sau le deschidea alte uși, diferite de cele deschise de sutane. În haine laice puteau intra în toate muzeele pe care demnitatea le interzicea celor îmbrăcați în sutană. Și puteau să bea o cafea în Piazza Colonna și chiar mai departe, privind trecătorii, iar de două-trei ori Morlin l-a luat, iubit discipol, să cunoască oameni pe care, în opinia lui, trebuia să-i cunoască. Îl prezenta ca Fèlix Ardevole, un erudit care stăpânea opt limbi, pentru care manuscrisele nu aveau secrete și savanții își deschideau seifurile și el putea examina La mandragora în manuscrisul original, o minunăție, sau niște papirusuri fragile referitoare la macabei. Dar azi, când Europa făcea pace, înțeleptul Fèlix Ardevole ieșea pe ascuns de autoritățile căminului și, pentru prima oară, pe ascuns de prieteni. Cu un pulover și o șapcă ce-i masca aerul clerical. Și s-a dus glonț la magazinul de fructe al lui Signor Amato să stea la pândă și orele treceau, el cu cutiuța în buzunar, privind oamenii care pășeau fără grijă și fericiți fiindcă nu aveau febra lui. Și mama Carolinei și sora ei mai mică. Toți, mai puțin dragostea lui. Gioiello, un medalion grosolan, cu o gravură rudimentară înfățișând o Maica Domnului romanică lângă un copac imens, un fel de brad. Pe verso, cuvântul „Pardàc". Din Africa? Ar putea fi un medalion copt. De ce-am zis dragostea mea dacă eu n-am dreptul la… și aerul proaspăt devenea irespirabil. Începeau să răsune clopotele și Fèlix, care încă nu era informat, a atribuit-o omagiului pe care-l aduceau toate bisericile din Roma iubirii lui furtive, clandestine, păcătoase. Și oamenii se opreau, surprinși, poate căutându-l pe Abelard; dar, în loc să-l privească și să-l arate cu degetul, se întrebau ce-o fi de bat toate clopotele din Roma la trei după-masa, că nu e oră de clopote, ce-o fi? Dumnezeule! și dacă s-o fi sfârșit războiul?

Atunci a apărut Carolina Amato. A ieșit din casă, cu părul ei scurt fluturând, a trecut strada și s-a dus drept unde aștepta Fèlix, și el se credea perfect camuflat. Când a ajuns în fața lui, l-a privit cu un zâmbet radios, dar mut. El a înghițit în sec, a apăsat cutiuța din buzunar, a deschis gura, dar n-a zis nimic.

— Și eu, a răspuns ea. Și, după multe bătăi de clopot: Ți-a plăcut?

— Nu știu dacă pot accepta.

— Gioiello e al meu. Mi l-a dăruit unchiul Sandro când m-am născut. L-a adus din Egipt. Acum e al tău.

— Ce-or să zică ai tăi?

— E al meu și acum e al tău: n-o să zică nimic. E zălogul meu.

Și l-a luat de mână. Din clipa asta cerul a căzut la pământ, iar Abelard s-a concentrat pe atingerea pielii Heloisei, care l-a tras într-o străduță anonimă, numai gunoaie, dar cu miros de trandafiri ai iubirii, și l-a introdus într-o casă cu ușile deschise și nimeni înăuntru, în timp ce clopotele băteau și o vecină, prin fereastră, striga nuntio vobis gaudium magnum⁸, Elisabetta, la guerra è finita! Dar cei doi iubiți erau în pragul unei bătălii decisive și nu au putut auzi vestea.

---

1. Pronunțat Lola Șica, „Lola cea Mică".

2. Candelabrul îngropat (1937), roman de Stefan Zweig.

3. Sfânta Maria a Florilor (în limba ladină din nordul Italiei).

4. S.J., abreviere de la Societas Jesu, numele latin al Ordinului iezuiților.

5. „Adevărul și acțiunea sunt convertibile între ele." Celebrul principiu al filosofului italian Giambattista Vico, după care unicul adevăr ce poate fi cunoscut este cel ce își are rădăcinile în rezultatele acțiunii creatoare a omului.

6. Bijuteria (it.).

7. „Îngerul Domnului a vestit Mariei", primul vers din rugăciunea catolică cu același nume, celebrând întruparea Mântuitorului.

8. „Vă anunţ o mare bucurie", formula latină prin care se face cunoscută poporului alegerea unui nou papă.

II

De pueritia

Un brav luptător nu se poate îndrăgosti de toate squaw pe care le întâlnește, chiar dacă și-au pictat pe față culorile războiului.

Vulturul Negru

3

Nu te uita așa la mine. Știu că mai inventez, dar asta nu înseamnă că nu spun adevărul. De exemplu, mi se pare că amintirea cea mai veche pe care o am e din fosta mea cameră, secția Istorie și Geografie, unde încercam să transform spațiul de sub pat într-o casă. Nu era incomod și, mai ales, era distractiv fiindcă vedeam picioarele celor care intrau și ziceau Adrià, măi copile, unde ești, sau Adrià, gustarea. Unde s-o fi vârât? Știu că era teribil de distractiv. Da, fiindcă întotdeauna mă plictiseam, căci casa mea nu era o casă gândită pentru copii, nici familia mea nu era o familie gândită pentru copii. Mama nu conta, iar tata trăia doar ca să cumpere și să vândă și asta mă rodea, eram gelos când îl vedeam mângâind o gravură sau un vas de porțelan fin. Și mama… ei, mama mi s-a părut totdeauna o femeie mereu în gardă, în alertă, cu ochii în toate părțile; chiar dacă o avea lângă ea pe Lola Xica. Acum îmi dau seama că tata o făcea să se simtă străină în casă. Casa era a lui și el îi făcea favoarea s-o lase să locuiască în ea. Când a murit tata, a putut să respire și ochii nu-i mai erau neliniștiți, deși evita să mă privească. Și s-a schimbat. Mă întreb de ce. Și mă mai întreb de ce se căsătoriseră părinții mei. Nu cred că s-au iubit vreodată. În casa noastră nu a existat niciodată dragoste. Eu am fost doar o consecință întâmplătoare a vieților lor.

E curios: vreau să-ți spun atâtea lucruri și bat câmpii cu reflecții care l-ar face pe Freud să saliveze. Poate fiindcă totul e din vina relației mele cu tata. Poate fiindcă a murit din vina mea.

Într-o zi, când eram mai măricel, când cucerisem deja, clandestin, în biroul tatei, spațiul dintre canapea și perete și-l transformasem în locuință pentru indieni și cowboy, a intrat tata, urmat de o voce cunoscută, dar care atunci mi s-a părut între plăcută și înfricoșătoare: era prima oară când îl auzeam pe domnul Berenguer în afara magazinului și vocea îi suna altfel; de atunci vocea lui nu mi-a plăcut nici înăuntrul, nici în afara magazinului. Am înlemnit, l-am pus pe șeriful Carson pe podea, calul murg al Vulturului Negru, de obicei atât de liniștit, a căzut cu un ușor zgomot care pe mine m-a îngrozit, dar inamicul nu l-a perceput, și tata a zis nu trebuie să-ți dau dumitale explicații.

— Eu cred că da.

Domnul Berenguer s-a așezat pe canapea, care s-a lăsat puțin spre perete și, eroic, m-am imaginat mai degrabă strivit, decât descoperit. L-am auzit pe domnul Berenguer bătând darabana în ceva și vocea de gheață a tatei a spus în casa asta nu se fumează. Atunci domnul Berenguer a zis că el cere o explicație.

— Dumneata lucrezi pentru mine. Ton ironic al tatei. Sau mă înșel?

— Am pus mâna pe zece gravuri, am reușit să închid gura păgubiților, să nu se plângă prea mult. Le-am trecut peste trei granițe, le-am expertizat pe cheltuiala mea și dumneata îmi spui acum că le-ai vândut fără măcar să mă consulți? Una era de Rembrandt, știi asta?

— Cumpărăm și vindem; așa ne câștigăm curva asta de viață.

Chestia cu curva de viață o auzeam prima oară; tata pronunțase cu doi c: ccurva, cred că fiindcă era supărat. Am înțeles că domnul Berenguer zâmbea; în perioada aia știam deja să descifrez tăcerile și eram sigur că domnul Berenguer zâmbea.

— Oh, bună ziua, domnule Berenguer – vocea mamei. L-ai văzut pe băiat, Fèlix?

— Nu.

Alertă! Cum să fac să fug prin spatele canapelei și să dispar în altă parte a casei, să mă prefac că n-am auzit nimic? M-am consultat cu șeriful Carson și cu Vulturul Negru, dar nu mă puteau ajuta. În timpul ăsta bărbații tăceau, sigur așteptând ca mama să părăsească biroul și să închidă ușa.

— La revedere.

— La revedere, doamnă. Revenind la tonul acru al discuției. Mă simt escrocat. Mi se cuvine un comision special. Tăcere. Insist.

Pe mine comisionul mă lăsa rece. Ca să mă liniștesc, traduceam în minte discuția în franceză, o franceză destul de închipuită; ca atare, cred că aveam vreo șapte ani. O făceam uneori, ca să-mi alung teama; căci, când eram neliniștit, făceam mișcări necontrolate și, în liniștea biroului, m-ar fi auzit perfect. Moi, j’exige ma commission. C’est mon droit. Vous travaillez pour moi, monsieur Berenguer. Oui, bien sûr, mais j’ai de la dignité, moi!

De la celălalt capăt al apartamentului, mama, strigând, Adrià! L-ai văzut, Lola Xica? Dieu sait où est mon petit Hadrien!

Nu-mi amintesc bine, dar am impresia că domnul Berenguer a plecat destul de supărat și că tata s-a descotorosit de el cu un nu se poate și cu buzele unse și cu slănina în pod, monsieur Berenguer, pe care n-am știut să-l traduc. Cât mi-aș dori ca mama să-mi fi zis vreodată mon petit Hadrien.

Important era că puteam să ies din ascunzătoare. Cât tata îl conducea pe oaspete, aveam timp mai mult decât suficient să-mi șterg urmele; viața de partizan pe care o duceam acasă mă ajutase să dobândesc o imensă capacitate de camuflaj și, aproape, de ubicuitate.

— Aici! Mama a ieșit în balconul din care eu contemplam mașinile care începeau să-și aprindă farurile, căci viața în epoca aia, din câte îmi amintesc, era un perpetuu crepuscul. Nu m-ai auzit?

— Ce? Cu șeriful și calul murg în mână, mă făceam că nu pricep.

— Trebuie să probezi cămașa de la uniformă. Cum de nu m-ai auzit?

— Cămașa?

— Doamna Angeleta îi înlocuiește mânecile. Gest imperativ: Hai!

În camera de cusut, doamna Angeleta, cu un ac în gură, privea cu aer profesionist cum cad noile mâneci.

— Crești prea repede, băiețaș.

Mama se dusese să-și ia rămas-bun de la domnul Berenguer și Lola Xica intră să ia cămășile curate, în timp ce eu probam cămașa fără mâneci, ca de atâtea ori în copilăria mea.

— Și prea repede le tocești la coate, insistă domnișoara Angeleta, care, pe-atunci, trebuie să fi avut deja vreo mie de ani.

Ușa apartamentului s-a închis. Pașii tatei se îndreptau spre biroul lui și domnișoara Angeleta a clătinat din capul ei nins.

— În ultimul timp are multe vizite.

Lola Xica n-a scos o vorbă, s-a făcut că n-o auzise. Cât prindea mâneca cu acele ei, doamna Angeleta a mai zis:

— Și uneori se aud voci ridicate.

Lola Xica a luat cămășile, fără niciun comentariu. Doamna Angeleta a insistat:

— Despre ce-or vorbi…

— Despre ccurva asta de viață, am rostit, pe negândite.

Cămășile Lolei Xica au căzut pe podea, doamna Angeleta m-a înțepat în mână, iar Vulturul Negru s-a întors și a scrutat orizontul arid cu ochii mijiți. Zări norul de praf înaintea tuturor. Chiar și înaintea Iepurelui Rapid.

— Se-apropie trei călăreți, zise. Nimeni n-a făcut vreun comentariu. În vizuina aia, căldura verii nemiloase era ceva mai blândă; dar nimeni, nicio squaw, niciun copil, n-avea chef să se intereseze de oaspeți și de intențiile lor. Imperceptibil, Vulturul Negru clipi din ochi. Trei călăreți începeau să coboare spre locul unde-și aveau caii. El îi urmă îndeaproape, fără să scape din ochi norul de praf. Veneau drept spre adăpost, nu încercau să se ferească. Ca pasărea care-i abate atenția prădătorului și-l îndepărtează de cuib cu diverse manevre, el și cei trei oameni ai lui o luară spre apus să-i păcălească pe oaspeți. Cele două grupuri s-au întâlnit lângă cei cinci stejari; oaspeții erau trei oameni albi, unul cu păr foarte blond, ceilalți negricioși la piele. Unul din ei, cel cu mustață exagerată, coborî din șa sprinten, cu mâinile depărtate de corp și zâmbi.

— Ești Vulturul Negru, zise, și nu-și lipi mâinile de corp, în semn de supunere.

Marea căpetenie a indienilor arapaho din Țările din Sud, pe malurile râului Washita al Peștelui Galben, făcu un imperceptibil semn afirmativ, de pe cal, niciun fir de păr nu i s-a clintit, și întrebă pe cine avem onoarea de a primi în vizită, iar cel cu mustața neagră a zâmbit iarăși, a făcut o ușoară, caraghioasă, plecăciune și a zis sunt șeriful Carson, din Rockland, la două zile distanță de pământurile voastre.

— Știu unde v-ați ridicat așezarea Rockland, a răspuns sec legendara căpetenie. Pe teritoriul indienilor pawnee. Și a scuipat jos, ca să-și arate disprețul.

— Ei sunt ajutoarele mele, a zis Carson, fără să înțeleagă cui îi era adresat scuipatul. Căutăm un criminal fugar. Și, la rândul lui, a scuipat, și i s-a părut interesant.

— Ce a făcut ca să fie tratat drept criminal? căpetenia arapaho.

— Îl cunoști? L-ai văzut?

— Am întrebat ce a făcut ca să fie tratat drept criminal!

— A omorât o iapă.

— Și a necinstit două femei, adăugă blondul.

— Da, și asta, acceptă șeriful Carson.

— Și de ce-l căutați aici?

— E un arapaho.

— Poporul meu se întinde la multe zile distanță spre apus, spre răsărit, spre frig și cald. De ce ai venit chiar aici?

— Tu știi cine e. Vrem să-l predai justiției.

— Te înșeli, șerif Carson. Ucigașul tău nu e un arapaho.

— Aa, nu? Cum de știi?

— Un arapaho n-ar omorî niciodată o iapă.

Atunci s-a aprins lumina și Lola Xica i-a făcut semn cu mâna, să iasă din cămară. În fața lui Adrià, mama, cu fața pictată în culorile războiului, nu s-a uitat la el, nu a scuipat pe jos, a zis Lola, vezi să-și spele bine gura. Cu apă și săpun. Dacă e nevoie, pune și câteva picături de leșie.

Vulturul Negru a rezistat bine la torturi, n-a scos nici măcar un geamăt. Când Lola Xica a terminat, în timp ce se ștergea cu prosopul, el a privit-o în ochi și a zis: Lola Xica, tu știi ce înseamnă mai exact să necinstești o femeie?

Când aveam șapte-opt ani, credeam că eu iau deciziile asupra vieții mele. Una, înțeleaptă, era să-mi las educația în mâinile mamei. Se vede însă că nu așa stăteau lucrurile. Am aflat fiindcă seara aia am vrut să aflu reacția tatei la greșeala mea, de aia mi-am montat dispozitivul de spionaj în sufragerie. Nu era foarte complicat, căci camera mea era perete în perete cu sufrageria. Oficial, mă dusesem la culcare devreme și, de aceea, când tata se întorcea, nu avea cum să mă găsească treaz. Era cel mai bun mod să scap de o muștruluială periculoasă căci, dacă o să-i spun, în apărarea mea, că pe el îl auzisem zicând ccurva asta de viață, tema discuției n-ar mai fi fost ai gura murdară, o să ți-o frec cu săpun de rufe, ci cum dracu’ știi că eu am zis ccurva asta de viață, mincinos ordinar? Hai? Mă spionezi cumva? Sub nicio formă nu trebuia să-mi arăt cărțile spionajului, căci, de bine de rău, reușeam să fiu singurul locuitor al casei care cunoștea toate discuțiile, toate certurile și lacrimile inexplicabile, ca săptămâna aia pe care Lola Xica și-o petrecuse plângând și, când ieșea din camera ei, își ascundea cu iscusință durerea, pesemne imensă. Au trecut ani de zile până să aflu de ce plângea, dar atunci am descoperit că există dureri care pot dura o săptămână întreagă și viața mi-a trezit un pic de teamă.

Cert e că am asistat la discuția dintre părinți cu urechea lipită de fundul unui pahar ținut pe perete. Cum, după voce, tata părea obosit, mama i-a rezumat problema spunându-i că sunt foarte obositor și tata n-a dorit să afle detalii și a zis