Frantumaglia: Viata si scrisul meu

De Elena Ferrante

Frantumaglia invită cititorii în atelierul de creație al Elenei Ferrante, lasându-i să arunce o privire în sertarele biroului său, din care au ieșit cele patru volume ale celebrei Tetralogii Napolitane, precum și romanele de sine stătătoare care au precedat-o. Alcătuită din scrisori, reflecții, eseuri și interviuri întinse pe o perioada de peste 20 de ani, Frantumaglia zugrăvește imaginea unică a unei scriitoare dominate de o pasiune nestăvilită pentru scris.
În volumul de față, Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, își justifică alegerea de a sta deoparte și de a-și lăsa cărțile să-și trăiască singure propriile vieți. Descrie reacțiile și dilemele pe care le are atunci când romanele sale sunt adaptate pentru film. Vorbește despre provocarea de a găsi răspunsuri concise la interviuri.
Explică bucuriile și chinurile scrisului, strădania de a crea o poveste doar ca să descopere că acea poveste nu e îndeajuns de bună.
Își analizează relația cu psihanaliza, cu orașele în care a locuit, cu maternitatea, feminismul și copilăria ca depozitară a amintirilor, impresiilor și fanteziilor noastre cele mai puternice.
Rezultatul este un autoportret viu și intim al unei scriitoare în propriu-i laborator artistic.
E posibil ca Frantumaglia să fie cel mai experimental text de până acum al Elenei Ferrante, o luare în răspăr a criticii și a mass-mediei: totul ca să ne arate cât de greșit citim ceea ce citim, cât de nedrept sunt tratate femeile care scriu și cât de nociv operează presa. New Republic
Ferrante face o radiografie a vieții la fel de necruțătoare precum cea din romanele sale. The Los Angeles Times
Elena Ferrante a creat o operă care se susține singură și reprezintă o întreagă lume, alcătuită din limbaj, relații de familie, acțiuni, emoții, politică și cultură. The Washington Post
Frantumaglia ne oferă ocazia de a contempla prezența stranie, spectrală a Elenei Ferrante în lumea literelor. The New York Times Book Review

• Limbă: Română
• Editor: Pandora M
• Data lansării: 11 mar. 2023
• ISBN: 9786069786086

Elena Ferrante

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numita „Febră Ferrante". Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – și a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbește într-un stil plin de frumusețe și de forță despre sentimentul de apartenență, despre relațiile umane, dragoste, familie și prietenie.

Previzualizare carte

I

Însemnări

1991-2003

Acest volum

Acest volum se adresează celor care au citit, iubit, discutat despre Iubire amară (1992) și Zilele abandonului (2002), primele două romane ale Elenei Ferrante. De-a lungul anilor, primul a devenit o carte-cult, după care Mario Martone a făcut un film foarte frumos, iar întrebările despre identitatea misterioasă a autoarei s-au înmulțit. Al doilea a făcut să se extindă şi mai mult publicul scriitoarei. Cititorilor și cititoarelor pasionate le-a plăcut mult, semnele de întrebare despre personalitatea Elenei Ferrante devenind de-a dreptul presante.

Pentru a satisface numeroasele curiozități ale acestui public exigent și totodată generos, am hotărât să adunăm aici câteva dintre scrisorile autoarei trimise editurii Edizioni e/o, puținele interviuri acordate, corespondența cu cititori de excepție. Textele clarifică, printre altele, într-un mod, sperăm, definitiv, motivele care o determină pe scriitoare să rămână în afara logicii mass-media și a cerințelor acestora, așa cum face de zece ani.

Editorii Sandra Ozzola și Sandro Ferri

NOTĂ

Prezentarea editorilor datează din septembrie 2003, de la prima ediție a cărţii Frantumaglia. Toate notele sunt în grija redacției.

1

Darul Befanei

Dragă Sandra,

în cursul recentei și agreabilei întâlniri pe care am avut-o cu tine și cu soțul tău, m-ai întrebat ce anume intenționez să fac pentru promovarea cărții Iubire amară (e bine să mă obișnuiesc cu titlul ei definitiv). Ai pus întrebarea în mod ironic și ai însoţit-o cu una dintre privirile tale vioaie, pline de amuzament. Pe moment, n-am avut curajul să-ți răspund, mi se părea că fusesem deja destul de clară cu Sandro, el se declarase complet de acord cu alegerile mele, speram să nu revină asupra subiectului nici măcar în glumă. Acum îți răspund în scris, asta mă ajută să înlătur pauzele lungi, ezitările, tendinţa de a ceda.

Nu intenționez să fac nimic pentru Iubire amară, nimic care să necesite implicarea mea publică. Am făcut deja destul pentru această lungă poveste: am scris-o; dacă valorează ceva ar trebui să fie suficient. N-o să particip la dezbateri și conferințe dacă o să fiu invitată. N-o să merg să primesc premii dacă vor vrea să mi le ofere. N-o să promovez cartea niciodată, mai cu seamă la televiziune, nici în Italia, nici, eventual, în străinătate. O să intervin doar prin intermediul scrisului, dar aș încerca să limitez şi acest lucru la minimumul necesar. În acest sens, m-am dedicat, pentru totdeauna, mie şi familiei mele. Sper să nu fiu constrânsă să mă răzgândesc. Înțeleg că asta poate crea oarece dificultăți editurii. Am o mare stimă pentru munca voastră, v-am îndrăgit imediat, nu vreau să vă creez probleme. Dacă nu vreți să-mi mai acordaţi sprijinul vostru, spuneți-mi numaidecât, o să înțeleg. Nu e deloc necesar să public această carte.

Ştii că-mi e greu să expun toate motivele acestei decizii personale. Vreau doar să-ți destăinui că acesta e un mic pariu cu mine însămi, cu convingerile mele. Eu cred așa: cărțile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-și găsească cititorii; dacă nu, nu. Exemple sunt destule. Îmi plac mult acele volume foarte misterioase din epoca antică și modernă care nu au autor sigur, dar au avut o viață a lor intensă. Îmi par un fel de miracol nocturn, la fel ca atunci când, mică fiind, așteptam darurile Befanei, mă duceam la culcare foarte agitată și dimineața mă trezeam și darurile erau acolo, dar nimeni n-o văzuse pe Befana¹. Miracolele adevărate sunt acelea despre care nimeni n-o să știe niciodată cine le-a făcut, că sunt foarte micile miracole ale duhurilor secrete ale casei sau marile miracole care te lasă într-adevăr cu gura căscată. Mi-a rămas această dorință copilărească de minuni mici sau mari, cred încă în ele.

De aceea, dragă Sandra, îți spun clar: dacă Iubire amară nu are, de la sine, un fir de depănat, ei bine, înseamnă că tu și cu mine am greșit; dacă, în schimb, are, firul se va împleti până unde va fi capabil să se împletească și n-o să avem altceva de făcut decât să mulțumim cititoarelor și cititorilor pentru modul în care, cu răbdare, l-au prins de un capăt și l-au tras.

De altfel, nu e adevărat că promovarea costă? Eu o să fiu autoarea cel mai puțin costisitoare a editurii. Nu veți avea parte nici măcar de prezența mea.

Te îmbrățișez cu putere,

Elena

NOTĂ

Scrisoare din 21 septembrie 1991.

---

¹ Befana este, în cultura italiană, un personaj mitologic — o bătrână care aduce daruri în noaptea de 5 ianuarie (n. red.)

2

Croitoresele mamelor

Dragă Sandra,

treaba asta cu premiul îmi dă o stare de nelinişte. Cel mai mult mă tulbură faptul că premiul poartă numele Elsei Morante, nu că această carte a mea e premiată. Ca să scriu câteva rânduri de mulțumiri care să fie mai ales un omagiu adus unei autoare pe care am iubit-o foarte mult, am început să caut în cărțile ei pasaje potrivite pentru această ocazie. Mi-am dat seama că neliniştea îţi joacă feste. Am tot răsfoit și nu am dat nici măcar de un cuvânt care să-mi fie de folos, când de fapt îmi aminteam, categoric, atât de multe. Va trebui să mă gândesc cum și când fug din cărți cuvintele și cărțile ajung să pară niște morminte goale.

Ce văl mi s-a pus peste ochi în aceste împrejurări? Căutam un pasaj evident feminin despre figura maternă, dar vocile narative masculine inventate de Morante mi-au încețoșat privirea. Știam bine că aceste pasaje erau acolo, totuși, ca să le găsesc ar fi trebuit să dobândesc din nou impresia primei lecturi, când reușisem să simt vocile masculine ca niște travestiri ale unor voci și sentimente feminine. Dar, pentru a obține așa ceva, cel mai rău e să citești grăbindu-te să dai de urma unui pasaj pe care să-l citezi. Cărțile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mișcare încă de la primele pagini: aşadar, fie dăm de urma faliei, și devenim una cu falia, fie nu mai găsim cuvintele care ni s-au părut scrise pentru noi și, dacă le găsim, par banale, chiar un clișeu.

În cele din urmă, am recurs la citatul care vă e cunoscut, voiam să-l folosesc ca motto în Iubire amară; dar e greu de folosit, pentru că dacă-l citeşti azi pare, evident, doar un fragment ironic despre dematerializarea corpului mamei cauzată de bărbatul meridional. De aceea, în cazul în care consideraţi necesar să citaţi acel pasaj pentru a face mai inteligibilă citirea textului meu de mulţumire, vă transcriu aici pagina în întregime. Morante rezumă, în mod liber, ceea ce personajul ei Giuditta îi va spune fiului, comentând atitudinea de sicilian pe care băiatul a adoptat-o ca să marcheze sfârşitul, după o umilire cruntă, a experienţei teatrale a mamei sale şi revenirea ei la un aspect mai puţin tulburător.

Giuditta i-a luat mâna şi i-a acoperit-o de sărutări. În momentul acela (i-a zis apoi), el chiar căpătase un aer de sicilian: dintre acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor, să nu iasă singure seara, să nu-și ademenească amorezii, să nu folosească rujul! Şi pentru care mamă înseamnă două lucruri: bătrână şi sfântă. Culoarea potrivită pentru hainele mamelor e negrul sau, cel mult, griul sau maroniul. Hainele lor sunt informe, din moment ce nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie. Anii lor sunt un mister fără importanţă, pentru că, oricum, singura lor vârstă e bătrâneţea. Astfel de bătrâneţe informă are ochi sfinţi care plâng nu pentru sine, ci pentru copii; are buze sfinte care spun rugăciuni nu pentru sine, ci pentru copii. Şi vai de cei care rostesc zadarnic, în faţa acestor copii, numele sfânt al mamelor lor! Vai de ei! E jignire mortală!

Acest fragment, vă sfătuiesc, trebuie citit fără emfază, cu voce normală, nefăcând apel la tonurile declamative ale actorilor proşti. Cel care va citi dintre voi va trebui să sublinieze doar, cu uşurinţă, informe, croitoresele mamei, corp de femeie, mister fără importanţă.

Şi iată, în fine, scrisoarea mea pentru juriul premiului, sper să se înţeleagă că aceste cuvinte ale lui Morante nu sunt deloc expirate.

Vă cer încă o dată scuze

pentru necazurile pe care vi le provoc.

Elena

Dragă domnule preşedinte, dragi juraţi,

despre Elsa Morante, ale cărei cărţi îmi plac foarte mult, am multe cuvinte în minte. Le-am căutat pe unele, înainte să vă scriu, de care să mă agăţ şi a căror semnificaţie s-o înţeleg. Am găsit foarte puţine acolo unde îmi aminteam că erau. Multe se ascunseseră. Pe altele, chiar dacă nu le căutam, le-am recunoscut răsfoind şi m-au fermecat mai mult decât cele pe care le căutam. Cuvintele fac călătorii imprevizibile prin mintea celui care le citeşte. Căutam, între altele, cuvinte despre figura maternă, atât de prezentă în opera lui Morante, şi am scormonit în Menzogna e sortilegio, în Insula lui Artur, în La storia, în Aracoeli. Am găsit, în cele din urmă, în povestirea Lo scialle andaluso, pe acelea pe care, în fond, poate că le căutam.

Voi sigur le cunoaşteţi mai bine decât mine şi e inutil să vi le transcriu. Vorbesc despre felul în care copiii şi le închipuie pe mame: într-o condiţie de bătrâneţe perenă, cu ochi sfinţi, cu buze sacre, în haine negre sau gri, sau cel mult maronii. La început, autoarea vorbeşte despre anumiţi copii: „acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor". Dar, după câteva fraze, lasă deoparte Sicilia şi trece în schimb — mi se pare — la o imagine maternă mai puţin locală. Asta se întâmplă cu apariţia adjectivului informă. Hainele mamelor sunt informe şi singura lor vârstă, bătrâneţea, e şi ea informă, „din moment ce, scrie Elsa Morante, „nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie.

Mi se pare foarte semnificativ acel „nimeni nu se gândeşte. Înseamnă că inform e atât de puternic, în condiţionarea cuvântului „mamă, încât gândul fiilor şi al fiicelor, evocând corpul la care cuvântul ar trebui să trimită, nu reuşeşte să-i dea formele care i se cuvin altfel decât cu o senzaţie de repulsie. Nu reuşesc nici măcar croitoresele mamelor, care totuşi sunt femei, fiice, mame. Ele dimpotrivă, din obişnuinţă, în mod automat, fac retuşuri hainelor pentru mamă care anulează femeia, ca şi cum a doua ar fi o leproasă pentru prima. O fac, şi astfel anii mamelor se transformă într-un mister fără importanţă, iar bătrâneţea devine singura lor vârstă.

La aceste „croitorese ale mamelor m-am gândit în mod conştient abia acum, în timp ce scriu. Dar mă atrag mult, în special dacă le asociez cu o expresie care mi-a trezit întotdeauna curiozitatea, încă de mică. Expresia e: „a face retuşuri. Îmi imaginam că ascunde o semnificaţie rea: o agresiune maliţioasă, un gest de violenţă care distruge hainele şi dezgoleşte într-un mod scabros; sau, şi mai rău, o artă magică în stare să-ţi modeleze corpul până la obscenitate. Acum semnificaţia aceea nu mi se pare nici rea, nici scabroasă. Dimpotrivă, mă pasionează legătura dintre a tăia, a îmbrăca, a spune². Şi mi se pare captivant că această legătură îşi are originea într-o metaforă a vorbitului de rău. Dacă croitoresele mamelor ar învăţa să facă retuşuri hainelor dezgolindu-le sau dacă le-ar oferi forme mulate până s-ar ivi corpul de femeie pe care-l au acestea, pe care l-au avut, îmbrăcându-le le-ar dezbrăca şi corpul lor, anii lor, n-ar mai fi un mister lipsit de importanţă.

Poate că Elsa Morante, când vorbea despre mame şi despre croitoresele lor, vorbea şi despre necesitatea de a le regăsi hainele adevărate şi a ciopârți obiceiurile care împovărează cuvântul mamă. Sau poate că nu. În orice caz, eu îmi amintesc alte imagini ale ei (trimiterea la un „linţoliu matern, de exemplu, definit ca „ţesătură de iubire proaspătă pe corpul leproasei) în care ar fi frumos să se abandoneze pentru a se întoarce ca niște noi croitorese gata să combată greşeala conceptului de inform.

NOTĂ

Autoarea nu s-a dus să ridice premiul pentru debut acordat cărţii Iubire amară de juriul celei de-a şasea ediţii a premiului Procida, Insula lui Artur — Elsa Morante (1992). A trimis în schimb editurii scrisoarea pentru juraţi reprodusă aici, care a fost citită în timpul ceremoniei de acordare a premiului. Textul a fost publicat în Cahiers Elsa Morante, volum îngrijit de Jean-Noël Schifano şi Tjuna Notarbartolo, Edizioni scientifiche italiane, 1993, iar aici este republicat cu mici modificări. Fragmentul din Elsa Morante citat mai sus se găseşte în Lo scialle andaluso, editura Einaudi, 1985, p 207-208.

---

2 Expresia „tagliare i panni addosso are o dublă semnificaţie: din croitorie, a face retuşuri, la probă, pentru a îndepărta imperfecţiunile, dar şi „a vorbi pe cineva pe la spate, scoţând în evidenţă defectele cuiva pentru a le critica.

3

A scrie la comandă

Dragă Sandra,

ce lucru urât aţi făcut: când am scris bucuroasă pentru aniversarea activităţii voastre editoriale, mi-am dat seama că pe panta scrierii la comandă e uşor s-o iei la vale şi chiar o faci cu plăcere. Ce se va întâmpla acum? M-aţi pus să scot dopul şi toată apa se va scurge prin gaura de la chiuvetă? În acest moment, mă simt gata să scriu despre orice. O să-mi cereţi să sărbătoresc cumpărarea noii voastre maşini? O să pescuiesc de pe undeva o amintire despre prima mea călătorie cu maşina şi, rând după rând, voi ajunge la felicitări pentru maşina voastră. Îmi veţi cere s-o felicit pe pisica voastră pentru pisoii pe care i-a fătat? O să exhumez pisica pe care tatăl meu mai întâi mi-a dăruit-o şi apoi, exasperat de mieunatul ei, a abandonat-o pe drumul spre Secondigliano. Îmi veţi cere să scriu ceva pentru o carte a voastră despre Napoli așa cum e el în prezent? O să pornesc de la momentul în care mă temeam să ies din casă de frică să nu întâlnesc o vecină băgăreaţă faţă de care mama mea se revoltase alungând-o din casă şi o să scot la suprafaţă, cu fiecare cuvânt, teama cauzată de violenţa care vine peste tine prin ricoşeu azi, tocmai când vechea politică îşi reface machiajul, şi noul pe care ar trebui să-l sprijinim nu se înţelege unde e. Va trebui să plătesc un obol nevoii feminine de a învăţa să-şi iubească mama? Voi povesti despre cum mă strângea mama de mână pe stradă când eram mică, o să pornesc de acolo — de altfel, dacă mă gândesc bine, mi-ar plăcea s-o fac cu adevărat, păstrez o emoţie îndepărtată a contactului, ea mă strângea de mână neliniştită c-o să mă zbat şi o să alerg pe strada cu gropi şi plină de pericole, eu simţeam teama ei şi-mi era teamă — şi apoi o să găsesc o stradă ca să-mi îndeplinesc mica mea îndatorire până când o să le citez cu pricepere pe Luce Irigaray şi Luisa Muraro. Cuvintele vin unele după altele, reuşeşti întotdeauna să scrii o pagină cu câteva lucruri spuse într-o banală elegantă tristă distrată coerenţă, despre orice subiect, modest sau important, simplu sau complex, inconsistent sau fundamental.

Ce e de făcut aşadar, spunem nu şi persoanelor la care ţinem şi în care avem încredere? Nu e cazul meu. Am scris rândurile comemorative, încerc să vă comunic un sentiment real de stimă pentru nobila bătălie pe care aţi dus-o în toţi aceşti ani şi care astăzi, cred, e şi mai dificil de câştigat.

Iată deci mesajul meu, felicitări. De data asta m-am mulţumit să pornesc de la o tufă de capere. Pe urmă, nu ştiu. Aş putea să revărs peste voi amintiri, mici gânduri, generalităţi. De ce e nevoie? Simt că pot scrie la comandă despre tinerii din ziua de azi, infamiile de la televizor, Di Giacomo, Francesco Jovine, arta căscatului, o scrumieră. Cehov, marele Cehov, stând de vorbă cu un jurnalist care voia să ştie cum se năşteau povestirile lui, a luat primul obiect care i-a picat în mână — chiar o scrumieră — şi i-a spus: Vedeţi asta? Treceţi mâine pe la mine şi o să vă dau o povestire intitulată Scrumiera. Superbă anecdotă. Dar cum şi când întâmplarea se transformă în nevoia de a scrie? Nu ştiu. Eu ştiu doar că scrisul are o latură deprimantă, când nervozitatea împrejurării e vizibilă. Atunci chiar şi adevărul poate părea falsificat. Aşa că, pentru a evita ambiguităţile adaug, fără capere sau altceva, fără literatură, că felicitările mele sunt reale şi emoţionate.

Pe curând,

Elena

Într-una dintre multele case în care am locuit în copilărie, în fiecare anotimp creştea o tufă de capere pe zidul dinspre est. Era de piatră, avea o mulțime de crăpături, nu era sămânţă care să nu găsească o brazdă de pământ. Dar caperul acela, mai ales, creştea şi înflorea atât de îngâmfat, şi pe de altă parte cu culori atât de delicate, încât mi-a rămas în minte o imagine de forţă moderată, cu o energie blândă. Ţăranul care ne închiria casa tăia plantele în fiecare an, dar zadarnic. Când a tencuit peretele încercând să-l înfrumusețeze, a întins un strat de ipsos uniform cu mâinile lui şi apoi l-a vopsit într-un albastru ciel insuportabil. Eu am aşteptat mult timp, încrezătoare, ca rădăcinile caperului să răzbată din nou şi să zbârcească, pe neaşteptate, netezimea calmă a peretelui.

Azi, în timp ce caut o cale de a transmite felicitări editurii mele, simt că s-a întâmplat. Tencuiala a crăpat şi s-au ivit din nou, ca într-o explozie, primii muguri ai caperului. Aşa că urez Editurii e/o să continue să lupte împotriva tencuielii, împotriva a tot ce armonizează anulând. S-o facă dezvăluind cu încăpăţânare, din anotimp în anotimp, cărţi cu flori de caper.

NOTĂ

Prilejul la care se face referire este cea de-a cincisprezecea aniversare a Editurii e/o (1994). Textul de la finalul scrisorii a fost inclus în catalogul editurii tipărit cu acea ocazie.

4

Scenariul după carte

Dragă Sandro,

sigur că sunt curioasă, abia aştept să citesc scenariul lui Martone, imediat ce-l primeşti, te rog să mi-l trimiţi degrabă. Dar mă tem că a-l citi nu poate servi la altceva decât la a-mi satisface curiozitatea, care pentru mine înseamnă să înţeleg ce anume din cartea mea a hrănit şi hrăneşte proiectul filmului lui Martone, ce coardă sensibilă i-a atins textul, cum a pus în mişcare capacitatea lui creatoare. De altfel, dacă mă gândesc bine, prevăd c-o să mă pomenesc într-o situaţie un pic caraghioasă, un pic stânjenitoare: o să devin cititoarea textului altcuiva care o să-mi spună o poveste scrisă de mine; o să-mi imaginez, pe baza cuvintelor lui, ceea ce mi-am imaginat deja, văzut, fixat cu cuvintele mele şi această a doua imaginaţie va trebui, vrând-nevrând, să ţină cont — în mod ironic? tragic? — de prima; o să fiu, în fine, cititoarea unui cititor de-ai mei care o să-mi povestească în felul lui, cu mijloacele lui, cu inteligenţa şi sensibilitatea lui, ceea ce a citit în cartea mea. Nu ştiu să-ţi spun ce impresie o să-mi facă. Mi-e frică să descopăr că ştiu puţine lucruri despre propria mea carte. Mă tem să nu văd în scrierea altcuiva (un scenariu e o scriere specializată, îmi imaginez, dar totuşi o scriere care spune o poveste) ceea ce am povestit de fapt şi să fiu dezgustată de asta; sau să-mi descopăr, în schimb, slăbiciunea; sau chiar să-mi dau seama, pur şi simplu, de ceea ce lipseşte, de ce ar fi trebuit să povestesc şi, incapabilă, fricoasă, făcând alegeri literare autolimitative, având o perspectivă superficială, nu am povestit.

Dar ajunge, nu vreau să lungesc vorba. Trebuie să recunosc că plăcerea unei noi experienţe e mai puternică decât micile nelinişti şi îngrijorări. Cred c-o să procedez aşa: o să citesc textul lui Martone făcând abstracţie de faptul că e o etapă de trecere pentru a ajunge la filmul lui; o să-l citesc ca pe un prilej de a merge, prin intermediul muncii, al imaginaţiei altcuiva, şi mai în profunzimea nu a cărţii mele, care de-acum îşi vede de drumul ei, ci în a materiei pe care, scriind-o, am atins-o în treacăt. Însă spune-i, dacă te întâlneşti sau vorbeşti cu el, că nu vreau să aştepte din partea mea o contribuţie utilă din punct de vedere tehnic.

Îţi mulţumesc mult pentru efortul pe care-l faci.

Elena

NOTĂ

Scrisoarea e din aprilie 1994 şi se referă la scenariul lui Mario Martone după Iubire amară. Regizorul i-a trimis textul lui Ferrante, însoţit de o scrisoare. A urmat un schimb epistolar pe care-l publicăm în continuare.

5

Reinventarea cărţii Iubire amară

Corespondenţă cu Mario Martone

Campagnano, 18 aprilie 1994

Stimată doamnă Ferrante,

vă trimit cea de-a treia versiune a scenariului la care lucrez. După cum vă puteţi imagina, o să fie şi altele care treptat o să consemneze modificări, idei noi, schimbări legate de evoluţia personajelor sau de alegerea locurilor. Un scenariu, de fapt, seamănă un pic cu o hartă: cu cât e mai precisă, cu atât face mai liberă călătoria care începe odată cu filmările. Până în momentul acela, munca nu se termină niciodată.

Am încercat să înţeleg şi să respect cartea şi, în acelaşi timp, s-o trec prin filtrul experienţelor mele, al amintirilor, al percepţiei mele despre Napoli. Încerc să dau viaţă unei Delia poate diferită de aceea pe care o cunoaşteţi dumneavoastră: e necesar tocmai pentru că în roman aţi vrut să-i ascundeţi imaginea. Îi dezvăluiţi gândurile, le aruncaţi cititorilor ancore precise, dar n-o descrieţi niciodată la fel de limpede ca pe celelalte personaje. Această uimitoare evoluţie a scrierii, care creează misterul relaţiei dintre Delia şi Amalia, pentru mine va trebui, în mod inevitabil, să se destrame pentru ca apoi, sper, să se recompună cinematografic: încă de la început, de fapt, în film trebuie s-o vedem pe Delia. Eu încerc să-i confer Deliei o personalitate care să fie intersectarea dintre personajul romanului dumneavoastră şi actriţa care o va interpreta, Anna Bonaiuto, conform unui procedeu drag mie (gândiţi-vă, dacă aţi avut prilejul să vedeţi filmul, la personajul lui Renato Caccioppoli şi la actorul Carlo Cecchi în Morte di un matematico napoletano). E o modalitate de a încerca să aderi prin concreteţea cinematografică la poveste: nu trebuie să uiţi că aparatul de filmat o să încadreze, de fapt, acel chip, acel corp, acea privire.

Flashback-urile, la fel ca intervenţiile vocii din off, sunt poate un pic prea mult, dar ţineţi cont de faptul că e vorba de un material care poate fi montat ulterior cu multă libertate şi pe care acum mi se pare că e mai bine să-l păstrez. Am modificat locurile, în special o să vedeţi că am schimbat camera de hotel cu o staţiune balneară. Aceste modificări, şi altele care probabil vor apărea, se datorează întâi de toate faptului c-o să încerc să găsesc locuri reale care să se apropie de spiritul romanului şi nu să recreez scenografic locurile; şi în al doilea rând, pentru că uneori (e cazul camerei de hotel) a vedea pe ecran e în mod inevitabil diferit de a vedea cu ajutorul imaginaţiei. Tot din acest motiv prefer, de exemplu, ca unchiul Filippo să aibă ambele braţe: mă tem că altfel spectatorul va sta prea mult să se întrebe care e şmecheria cu acest personaj.

În privinţa perioadei în care se desfăşoară filmul şi a atmosferei electorale pe care am schiţat-o pe fundal, mi-ar plăcea să am părerea dumneavoastră: n-aş vrea să se dovedească gratuită. Vă trimit fotocopia unui articol apărut în il manifesto care mi se pare că surprinde foarte bine relaţia dintre feminitatea specifică a Alessandrei Mussolini şi fascism, ca dat „antropologic" la Napoli: relaţie, mi se pare, nu complet străină de povestea din Iubire amară.

Vă rog oricum să nu ezitaţi, dacă doriţi, să-mi daţi indicaţii şi să-mi faceţi sugestii, chiar şi detaliate: pentru mine vor fi absolut preţioase. Sper într-adevăr ca scenariul să nu vă dezamăgească: aş fi fericit să pot realiza filmul contând pe încrederea dumneavoastră.

Vă salut cu afecţiune şi recunoştinţă,

Mario Martone

Dragă Martone,

scenariul dumneavoastră m-a entuziasmat într-atât încât, deşi am încercat de multe ori să vă scriu, n-am reuşit niciodată să trec dincolo de primele rânduri în care-mi declaram stima şi admiraţia pentru munca dumneavoastră. Mă tem sincer că nu ştiu cum aș putea contribui la proiectul dumneavoastră. Am hotărît de aceea să procedez aşa: o să vă semnalez în continuare, meticulos şi cu un pic de stânjeneală, punctele marginale, uneori complet irelevante, asupra cărora s-ar putea interveni şi am s-o fac aşa cum le-am notat în timp ce citeam, fără prea multe pretenţii. Multe adnotări o să vi se pară nejustificate, dictate mai ales de felul cum întâmplarea şi personajele au rămas în mintea mea, și nu de felul în care sunt deja în scriere. În plus, poate că ele nu ţin cont suficient de efortul dumneavoastră de reinventare în cheie cinematografică a personajului Deliei. Vă cer iertare anticipat.

p. 10 Referirea la Augusto: Delia e o persoană ai cărei muşchi şi ale cărei cuvinte sunt supuse contracţiei; amabilă şi glacială, afectuoasă şi distantă. Relaţiile ei cu bărbaţii sunt niște nonexperienţe, niște experimente care să pună la încercare un trup sugrumat: toate, experimente eşuate. Nu poate, cred eu, să se bucure de nicio singurătate. Singurătatea pentru ea nu e o paranteză, o vacanţă într-o viaţă ocupată: e o rocadă transformată în mod de viaţă. Fiecare gest sau cuvânt al ei e un nod. Povestea îl va desface. Nu e util, mi se pare, să se facă referire la o viaţă normală a ei, alcătuită din propoziţii şi sentimente banale. Dacă ar exista un Augusto, Delia n-ar vorbi despre el. În fine, aş elimina acest nume şi referirea la singurătate, ca şi acel „ne povestim câteva lucruri".

p. 14 Replica Mariei Rosaria mi se pare excesivă. Aş înlocui-o cu o alta, capabilă să dea imediat un semnal precis despre gelozia tatălui. Profit ca să vă spun că poate ar trebui lămurit că tatăl a fost întotdeauna gelos. De fapt, pornind de la această gelozie paternă şi-a construit Delia o imagine de mamă infidelă. S-a convins, de mică, de faptul că Amalia a adus-o pe lume doar ca s-o proiecteze în afara ei, să se separe de ea şi să se dăruiască altora fără nicio înfrânare. Această fantomă a Amaliei — nu Amalia cea adevărată — e punctul de întâlnire dintre obsesiile paterne şi sentimentul de abandon experimentat de Delia-copil (referirea la debara, în primele pagini).

pp. 16-17 A doua replică a Mariei Rosaria şi următoarea a Wandei nu mi se par prea justificate. Spun lucruri pe care toate cele trei surori deja le ştiu. Sunt formulate ca niște întrebări retorice, utile poate spectatorului, dar nu personajelor. În plus, tonul Mariei Rosaria nu e în contradicţie cu ce spune despre soţ şi despre ea însăşi? Dacă tema e fuga din Napoli şi din povestea lor de familie, poate ar fi mai convenabil ca cele trei surori s-o abordeze cu formulări care să-i dezvăluie fiecăreia ceva despre celelalte.

p. 18 Corpul vechilor maşini de cusut şi modul în care le explorează fetiţa ar putea fi o introducere a muncii desfăşurate de mama ei acasă, a temei hainelor (îmbrăcarea cu hainele pe care și le imaginează ca fiind ale mamei şi care se vor dovedi alese pentru ea), a rănii de la deget. Sunt indiciile (maşină, ac, cretă, degetar, pernuţă pentru ace, mănuşi şi stofe şi haine) care trimit la modul în care Amalia îşi ascundea sau valoriza corpul neascultător, demn de a fi pedepsit. Dar vreau şi să subliniez că munca Amaliei trimite la luptă, în anumite medii, pentru a trece, între anii ’40 şi anii ’50, de la pură supravieţuire la forme de existență mai prospere (taiorul albastru şi paltonul camel al lui Caserta au fost în ochii fetiţei Delia dovada unei alte vieţi a mamei, o viaţă secretă). La baza poveştii din Iubire amară stă marea irosire de energie pentru a trece de la o condiţie precară subproletară la simbolurile unei oarecare înstăriri paraburgheze. Trebuie să ne imaginăm că afacerile lui Nicola Polledro au susţinut patiseria de la periferie a tatălui lui; că Nicola Polledro a avut o perioadă înfloritoare din punct de vedere economic folosind „arta" tatălui Deliei; că a alunecat apoi spre mici activităţi ilegale, până la a ajunge să supravieţuiască din greu, bătrân fiind, de pe urma afacerilor ilegale mafiote ale fiului său. Trebuie să ne imaginăm că tatăl Deliei avea iniţial un talent al lui, grosier — poate că tabloul surorilor Vossi e într-adevăr al lui —, deturnat mai întâi de nevoia de a supravieţui şi mai apoi de necesitatea de a nu fi mai prejos decât Caserta (bunăstarea pe care Caserta o afişează ostentativ l-a făcut invidios, rău). Trebuie să ne imaginăm că acest efort îndreptat spre schimbarea unui statut social a descătuşat în el tensiuni şi acte de violenţă contopite cu geloziile, cu abuzurile sexuale, cu răzbunările cauzate de talentul deturnat, de exploatarea căreia i-a fost victimă. Deliei înseşi i se pare această uneltire ceva caracteristic bărbaţilor. Dar sunt importante momentele în care-şi dă seama pentru prima dată că acea muncă a mamei producea bani pentru familie; că trupul mamei fusese modelul nud din care rezultase imaginea „Ţigăncii"; că despărţirea dintre Caserta şi tatăl ei (şi amestecul Amaliei) se întâmplase în jurul folosirii în scop economic a imaginii acelui corp.

p. 19 De ce e introdusă aici vocea din off care pregăteşte episodul cu liftul? N-ar fi mai bine s-o vedem pe Amalia care, pe palier, o strigă pe Delia şi apoi să revenim asupra episodului?

p. 33 Prima replică a Deliei mi se pare nejustificată. Mai mult, în mintea mea, violenţa geloasă a tatălui a existat întotdeauna. În acest punct, motivele lui de om gelos nu fac decât să devină și mai complexe, iar furia să-i sporească.

p. 34 Figura tatălui lui Nicola Polledro — bunicul lui Antonio — mi se pare puţin prezentă (dar poate că mă înşel). Pe de altă parte, trebuie specificată cu claritate pentru rolul pe care-l are. Caserta nu vinde barul, ci-l îndeamnă pe tatăl lui patiser să-l vândă. Bătrânul trebuie imaginat ca „pus la treabă" de Nicola, care în timpul ăsta face pe domnul.

p. 38 Tema tabloului ar putea fi îmbogăţită, independent de cartea mea: e singurul moment în care tatăl Deliei poate, în mod eficace, să penduleze între lăudăroşenie şi trădarea talentului.

p. 53 Schimbarea locului (băile calde în locul hotelului) nu-mi displace. Mă tem doar, cum v-am spus deja, că se pierde o caracteristică a personajului Deliei: corpul ei s-a blocat într-un fel de inversare programatică a imaginii pregnante din punct de vedere sexual pe care ea a atribuit-o mamei ei. Fie scena transmite blocajul corpului Deliei între repulsie şi dorinţă, şi totodată umanitatea ei în suferinţă, fie riscă să fie o pomană erotică oferită spectatorului.

p. 68 Aş elimina acel „uite, uite, uite...". Nu mi se pare un ton specific Deliei.

p. 69 Tema tabloului — insist — poate că ar avea nevoie de o trăsătură suplimentară. Latura căutării de emancipare economică, socială şi culturală prin intermediul mitizării artei ar putea fi trăsătura „pozitivă" a tatălui, care are un talent socialmente păgubos, necultivat, dar plin de ambiţie. Însă nu cred că e vorba de adăugat ceva: poate că e doar ceva ce trebuie exprimat vizual când veţi lucra cu actorul care va interpreta personajul.

p. 74 Replica Deliei e dificilă. Trebuie gândită nu ca o descoperire (e o descoperire pentru spectator, nu pentru ea), ci ca efortul de a-şi spune un adevăr cunoscut, care însă abia în momentul acela e pe cale să fie verbalizat.

Ultimul lucru: nu-mi displace actualizarea electorală, cu condiţia să rămână „peisaj", sunet îndepărtat, fundal specific, dar nu indispensabil.

Sper să fiţi indulgent cu mine. Nu ştiu mai nimic despre cum se citeşte un scenariu, probabil că am subliniat cu oarece grosolănie lucruri care vă erau deja clare, care erau deja prezente în textul dumneavoastră sau care au prea puţin de-a face cu o poveste compusă din imagini. În acest caz, aruncaţi totul la coş şi păstraţi doar admiraţia mea pentru cercetarea pe care aţi făcut-o, pentru munca dumneavoastră. Pentru mine este interesant (şi flatant) că v-ați nutrit din cartea mea pentru a stârni imaginaţia şi creativitatea, care vă aparţin