Beatrice: O Iubire Imposibila

De Virginia Buzdrug Letras

Citind Beatrice, O Iubire imposibila, de Virginia Buzdrug, iti pui intrebarea fireasca daca autoarea a avut in intentie sa scrie un roman, respectand conventiile prozodice, o poveste, pastrand trasaturile speciei, sau un jurnal intim, mergand pe o singura pista, aceea a confesiunii directe, in ipostaza de narator implicat, de personaj sau de martor.

Dar in ce ipostaza ar fi aparut, Virginia Buzdrug detine un atu, acela al marturisirii directe a unei iluzii contrazise, eroina facand parte din stirpea celor care au vazut idei, dovedind ca omul, la orice varsta s-ar afla, traieste iubirea ca pe un fior adolescentin.

Pe de alta parte, autoarea probeaza cu succes capcanele sufletului omenesc pe care niciun psihanalist nu le poate deslusi, oricate experimente ar aplica.

Eroul Aidan , in mare parte, este un personaj in absentia, desi el este cel care declanseaza conflictul interior, nelinisti, framantari, deziluzii, dezamagiri si o infrangere devastatoare.

Eroina isi construieste, din capul locului, un castel de nisip, zidit din convorbiri telefonice, alearga, asadar, dupa o himera, neputand lua decizia de a se desprinde de lumea laica si sa imbratiseze viata monahala care, poate, i-ar fi adus linistea si impacarea cu Dumnezeu.

Dar se pare ca nu era pregatita nici pentru una, nici pentru alta, de vreme ce destinul ii joaca feste pentru ultima oara, facand-o sa intre in mrejele unei iubiri viclene. Betty gusta cu dorinte nebanuite din licoarea dulce-amara, intinsa cu siretenie de Aidan. Nu stim daca povestea de viata a lui Aidan este adevarata sau nu, dar, orice drama ar fi trait, la randul lui, ni se arata ca un Casanova, cu toate siretlicurile binecunoscute. Nebanuind ce se ascunde in sufletul lui, Betty se arunca intr-o iubire oarba, fara nicio ratiune, fara nicio cumpanire, dintr-un dor de a recupera parca ceea ce nu i-a fost dat. Traieste cu intensitate aceste momente, ca si cum ar fi ultimele, dupa care se trage cortina. Ea i se destainuie unei prietene: ,,Stii care este cea mai mare durere sufleteasca? Lipsa iubirii! ( te inchizi intr-o carapace si astepti sfarsitul) Din nevoia de iubire m-am indragostit de el si-l consideram universul meu”.

Eroina despica, fara succes, firul in patru, merge pe firul Ariadnei, incercand sa-si explice unde a gresit si de ce totul s-a naruit, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un vis urat.

Eroina, in starea de indragostire, refuza sa uite trairile, desi Aidan era de mult in bratele Jullyei. Ea asteapta cu infrigurare sa se consume si ultima picatura a paharului, amagindu-se cu luciditate ca s-ar putea s-o ia de la capat, pentru ca aceasta femeie nu accepta moartea sufletului, convinsa fiind ca fara iubire ,,esti ca si mort”.

Virginia Buzdrug ne ofera o disertatie bazata pe retorica unei iubiri imposibile, care este construita fara temelie, fara cunoastere, din vorbe goale, aruncate in convorbiri telefonice, intr-un joc de-a v-ati ascunselea. O poveste cvasirealista, cu coborari in trepte abisale, prin reflectare poliedrica, intrucat personajul Aidan are mai multe fete, dar niciuna nu i se reveleaza eroinei, decat iluzoriu, pasind pe carari alunecoase, nestatornice si efemere, cum este insasi viata, cum este insasi iubirea, cu anotimpuri care aluneca peste noi intr-o continua destramare.

In opinia noastra, aceasta proza, oarecum poematica, poate constitui un exercitiu de stil pentru o constructie mai ampla, cu un esafod mai puternic, formand astfel un continut ideatic mai amplu si mai complex, caci Virginia Buzdrug probeaza calitati incontestabile de prozator care poate oricand sa-si exerseze condeiul de scriitor.

• Limbă: Română
• Editor: Virginia Buzdrug Letras
• Data lansării: 10 mai 2022
• ISBN: 9786060715511

Previzualizare carte

Beatrice

O iubire imposibilă

logotip1

Copyright

Beatrice - O iubire imposibilă

COPYRIGHT 2021 VIRGINIA BUZDRUG

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-540-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii BEATRICE - O IUBIRE IMPOSIBILĂ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Beatrice - O iubire imposibilă

Copyright

Iubire imposibilă sau acceptarea unei iluzii contrazise

Citind Iubire imposibilă, de Virginia Buzdrug, îți pui întrebarea firească dacă autoarea a avut în intenție să scrie un roman, respectând convențiile prozodice, o poveste, păstrând trăsăturile speciei, sau un jurnal intim, mergând pe o singură pistă, aceea a confesiunii directe, în ipostaza de narator implicat, de personaj sau de martor.

Dar în ce ipostază ar fi apărut, Virginia Buzdrug deține un atu, acela al mărturisirii directe a unei iluzii contrazise, eroina făcând parte din stirpea celor care au văzut idei, dovedind că omul, la orice vârstă s-ar afla, trăiește iubirea ca pe un fior adolescentin.

Pe de altă parte, autoarea probează cu succes capcanele sufletului omenesc pe care niciun psihanalist nu le poate desluși, oricâte experimente ar aplica.

Eroul Aidan , în mare parte, este un personaj in absentia, deși el este cel care declanșează conflictul interior, neliniști, frământări, deziluzii, dezamăgiri și o înfrângere devastatoare.

Eroina își construiește, din capul locului, un castel de nisip, zidit din convorbiri telefonice, aleargă, așadar, după o himeră, neputând lua decizia de a se desprinde de lumea laică și să îmbrățișeze viața monahală care, poate, i-ar fi adus liniștea și împăcarea cu Dumnezeu.

Dar se pare că nu era pregătită nici pentru una, nici pentru alta, de vreme ce destinul îi joacă feste pentru ultima oară, făcând-o să intre în mrejele unei iubiri viclene. Betty gustă cu dorințe nebănuite din licoarea dulce-amară, întinsă cu șiretenie de Aidan. Nu știm dacă povestea de viață a lui Aidan este adevărată sau nu, dar, orice dramă ar fi trăit, la rândul lui, ni se arată ca un Casanova, cu toate șiretlicurile binecunoscute. Nebănuind ce se ascunde în sufletul lui, Betty se aruncă într-o iubire oarbă, fără nicio rațiune, fără nicio cumpănire, dintr-un dor de a recupera parcă ceea ce nu i-a fost dat. Trăiește cu intensitate aceste momente, ca și cum ar fi ultimele, după care se trage cortina. Ea i se destăinuie unei prietene: „Știi care este cea mai mare durere sufletească? Lipsa iubirii! ( te închizi într-o carapace și aștepți sfârșitul) Din nevoia de iubire m-am îndrăgostit de el și-l consideram universul meu".

Eroina despică, fără succes, firul în patru, merge pe firul Ariadnei, încercând să-și explice unde a greșit și de ce totul s-a năruit, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât.

Eroina, în starea de îndrăgostire, refuză să uite trăirile, deși Aidan era de mult în brațele Jullyei. Ea așteaptă cu înfrigurare să se consume și ultima picătură a paharului, amăgindu-se cu luciditate că s-ar putea s-o ia de la capăt, pentru că această femeie nu acceptă moartea sufletului, convinsă fiind că fără iubire „ești ca și mort".

Virginia Buzdrug ne oferă o disertație bazată pe retorica unei iubiri imposibile, care este construită fără temelie, fără cunoaștere, din vorbe goale, aruncate în convorbiri telefonice, într-un joc de-a v-ați ascunselea. O poveste cvasirealistă, cu coborâri în trepte abisale, prin reflectare poliedrică, întrucât personajul Aidan are mai multe fețe, dar niciuna nu i se revelează eroinei, decât iluzoriu, pășind pe cărări alunecoase, nestatornice și efemere, cum este însăși viața, cum este însăși iubirea, cu anotimpuri care alunecă peste noi într-o continuă destrămare.

În opinia noastră, această proză, oarecum poematică, poate constitui un exercițiu de stil pentru o construcție mai amplă, cu un eșafod mai puternic, formând astfel un conținut ideatic mai amplu și mai complex, căci Virginia Buzdrug probează calități incontestabile de prozator care poate oricând să-și exerseze condeiul de scriitor.

Elena Netcu

—Sunteți româncă?

Mă uit tâmp la tipul înalt, sportiv, cu aer occidental, dar cu un accent perfect românesc.

Îmbrăcămintea elegantă care se unduia perfect pe curbura trupului său mă făcea să cred că vine de pe alte meleaguri.

Îl privesc și iau poziția omului curios că după ani cineva îmi pune o întrebare de curtoazie. Nu știam ce să cred. Totuși, articulez:

—De ce întrebați?

—Pentru că aveți un aer discret, misterios chiar.

—Mulțumesc. Dumneavoastră?

Studiindu-l cu coada ochiului, tipul arăta impecabil și, culmea, pentru prima dată privesc omul misterios din fața mea cu un alt interes. Îmi plăcea. Avea niște ochi blânzi ca ai unui cerb venit spre adăpare, cu un zâmbet cald, ademenit de mirosul firului de iarbă crud strălucind în razele calde ale unei dimineți de primăvară. Un cerb rătăcit în hățișul numit lume, o lume pusă doar pe alergat în tumultul numit existență.

Privirea lui blândă îmi transmite un fior nedeslușit care-mi face inima să o ia la goană. M-am înroșit – simțeam asta – m-am albit parcă de frig și mă simt analizată din cap până în picioare. Și simt niște furnicături. Doamne, m-am prostit?

Eu doream să merg la mănăstire. Ce planuri ai cu mine, Doamne? Aveam de gând să te urmez, iartă-mă, acum nu-mi pot aduna gândurile.

Hei, minte odihnită, unde rătăcești? Și mă trezesc parcă scuturată de friguri. Mi-am revenit totuși...

—Nu mi-ați răspuns la întrebare.

—Ce trebuie să vă răspund? Vă răspund totuși printr-o altă întrebare: dar dumneavoastră?

—Vedeți ce simplu este? Eu sunt român; un român singur. Însă am slujit țara, fiind mai mult plecat.

Ochii și-i fixează pe un pâlc de iarbă apărut ca prin minune în calea noastră. Câțiva pași mărunți, opriri scurte pentru două-trei cuvinte care dădeau impresia unei spovedanii sufletești și continuă:

—Mi-au crescut copiii singuri, eu fiind prezent perioade scurte în viața lor.

Mă uit întrebător și observ lacrimi în ochii lui. Îmi spun în gând: nu am văzut bărbat cu lacrimi niciodată: este teatru sau realitate? Nu reușesc să conturez vreun răspuns, că mă simt interpelată:

—De unde?

Mă pufnește râsul, am câștigat timp și am scăpat de emoții.

—De unde să fiu? Din România, bineînțeles... localnică aici, în Bușteni.

Spun localnică, dar nu m-am născut aici. Am fost convinsă să înfloresc în această zonă. M-am mutat ca un boboc de floare, dorind să prind rădăcină aici, pe când aveam vreo douăzeci de ani. Zona mea era într-un sat numit rai al pământului, cam pe unde Luna sărută Pământul, iar Soarele își lua rămas-bun după o zi de strălucire cu sufletul mulțumit, plecând să se odihnească.

—Și Soarele doarme, nu?

—Da, și Soarele doarme, îmi răspunse zâmbind complice și parcă total involuntar, admirativ chiar, îmi prinde capul cu o mână și îl apropie