Ultimul Constructor

De Dean State

Aceasta este povestea unui suflet blestemat, osândit să repete aceleași greșeli. Deși acest suflet este plin de cunoaștere primordială, intuiție cosmică și harul de a își imagina cele mai minunate povești, el cade mereu pradă năravurilor rele ori vicioase.

În ciuda neputinței sale, speranța este unicul element vibrant care face ca acest suflet să-și dorească suferința, știind că aceasta este singura sa opțiune... suferința, ori nimicul.

Aceasta este povestea Ultimului Constructor, o entitate străveche, plină de imaginație și care se împotrivește oricărei reguli ori reglementări.

Este povestea unui suflet care se regăsește în largul său, mai aproape de stele, iar în jurul altor oameni se simte înstrăinat și secat de propria sa carismă.

Vă invit astfel, într-o lume strâns legată în realitate, dar totodată ticsită cu ficțiune.

• Limbă: Română
• Editor: Dean State
• Data lansării: 12 mar. 2020
• ISBN: 9780463835111

Dean State

Hello, I am a 26 yr old Romanian man. Been honestly working for the past 3 yrs and always living on the edge. I can never find success, while I try to spend less money on my vices. It seems that whatever I tried to to my past few years, I met the same damned fate every single time : loss of all my money and mental well-being.As I try to quit gambling, certain substance abuse and maybe some obsessions that may not be rational, it seems that the only safe zone lies between the lines. Not those kind of lines I used to do some years ago but the lines underneath words, the blank ones.With my honest job and my passion-driven work, I hope to slowly break free from the tight grip of all the unhealthy vices I've accumulated unwillingly.Maybe life is just a dream of the Soul, and when the Soul wakes up, true life begins.Think about that, I did. A lot.

Previzualizare carte

Ultimul Constructor

Copyright 2020 Dean State

Published by Dean State at Smashwords

Smashwords Edition License Notes

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your enjoymentonly, then please return to Smashwords.com or your favorite retailer and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of this author

Cuvânt Înainte

Tu, dragă cititorule, ești liber să cutezi la ce este real sau fantastic, în timp ce urmărești cu atenție aceste rânduri. Pentru mine, cel ce povestește, complet detașat de orice trăire avută ori relatată, totul este fantastic și real, simultan. Trăiri oneste și naive se îmbină cu o imaginație ce își dorește să cutreiere liberă nemărginirea acestui Univers infinit, dând naștere unui fantastic legat strâns de realitate.

Deși femeia pe care o ador orbește, cea care poartă numele Tara în această povestire, mi-a adus doar injurii, cicatrici adânc încrustate pe toată întinderea egoului meu și bătaie de joc eternă, îmi doresc să-i mulțumesc. Dacă nu se comporta în acest fel cu mine, atunci nu mi-aș fi dezlipit ochii de la ecranul calculatorului în veci. Ea și doar ea este cea care m-a scos mârșăvește din zona mea iubită de confort. Neajunsurile mele sufletești față de sufletul ei m-au condus către această poveste plină de imaginație, analiză psihică și mituri ale creației.

Eu am stat pe scaun, cu spatele încovoiat și mâinile alipite de tastatură, ore în șir, scriind, dar ea a fost cea care m-a adus în acest loc. Sunt perfect conștient că, deși talentul se află sădit în interiorul meu, n-ar fi reușit în veci să crească într-un pom falnic al cuvintelor, dacă ea nu mă rănea... iar și iar!

Îmi doresc să-i cer iertare, prin intermediul acestor scrieri, pentru toate acele cuvinte aspre aruncate fără rost și pentru dorința tălâmbă de a mă răzbuna. Iubirea trebuie să fie pură, sinceră și fără colți. Dacă iubești pe cineva, iar persoana îți răspunde cu ură, dacă faci și tu la fel atunci nu ești cu nimic mai bun. Greșisem de nenumărate ori, neavând răbdare și fiind orbit de dorința răzbunări.

Dacă va citi cândva aceste rânduri, vreau să fie sigură că absolut tot ce am lucrat, scris și simțit prin imaginația mea blestemată, se datorează doar zâmbetului ei și felului în care o privesc de parcă ar fi o adevărată zeiță!

Cap I

Ultimul Constructor

-Carne fără os, suflet fără minte, adă-ți aminte!

Mă regăseam într-o încăpere în formă de semilună, cu un altar imens îmbrăcat în aur alb poziționat perfect geometric în mijlocul acesteia. În fiecare colț al altarului stăteau mândre patru lumânări, fiecare dintre ele având trei brațe. Flăcările a două dintre lumânări ardeau aprig, cu o culoare albăstră electrificată, iar celelate două mocneau cu un roșu intens. La prima privire, am observat că acele flăcări albăstruie erau mult mai intense ca și celelalte.

Luându-mi privirea de la centrul înpodobit, am început să scanez încăperea în jur. Lumina se strecora în odaie prin niște crevase în formă de stele, de pe tavanul concav. Părea să fie un fel de sistem conceput de către maiași, ca și acele calendare antice cu ajutorul cărora puteau aceștia să măsoare timpul. Tot ce aveau nevoie era puțin soare, geometrie și umbra potrivită.

Raza puternică de lumină se deplasa în jurul marginilor încăperi, luminând obiecte dispuse ordonat de-a lungul, ca într-o expoziție de muzeu. Am văzut un telescop antic, probabil unul dintre primele telescoape concepute. Văzusem un pistol îmbrăcat în aur și încrustat cu zeci de diamante pompoase. Apoi, lumina s-a abătut către o medalie cu patru colțuri, părea o medalie de război veche. După aceea și a continuat avansul circular, luminând pe rând obiecte controversate: o păcănea, un sac plin de iarbă, o piatră imensă de cocaină și apoi un birou alături de cel mai șmecher calculator. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, s-a oprit ca o rază a celui mai puternic reflector, asupra unui corp suav și gol.

Femeia era tânără, roșcată, părul fiindu-i lung și venindu-i puțin peste linia umerilor. Avea umerii puțin lați și mâinile, respectiv picioarele lungi că păreau a nu se mai sfârși. Toate aceste elemente îmi intrigau mintea precum alimentează cărbunele un furnal. Coapsele îi erau atât de subțiri că o puteai trage printr-un inel, dar nu era schiloadă sau scândură, cum ar spune unii. Nu, avea formele perfecte! Se afla exact în acel loc între o formă mult prea curbată sau corpolentă și una mult prea subțire. Corpul ei reprezenta perfecțiunea Universului însăși, întruchipată-n pielea unei fete. Când mi-am oprit ochii asupra chipul ei, am simțit cum un șir minuscul de amintiri îmi pătrund prin minte. Unele erau calde și mă făceau să-mi doresc mai mult, dar altele mă înstrăinau de propriul sine. Avea ochii verzi, aprinși, mari și perfect rotunzi. Nu erau nici prea apropiați și nici prea îndepărtați, iar culoare lor părea să se îmbrățișeze perfect cu acel roz pal și pufos al buzelor.

-Ce este această întrupare perfectă a materiei? întreb eu gânditor, neștiind cine sunt ori ce căutam în acel loc.

-Privește-i zâmbetul ca pe-un dar, ca să poți avea din nou habar.

Imediat cum vocea melodiasă s-a stins, chipul dânsei a devenit mult mai luminos. Colțurile buzelor ii s-au lărgit cu încetinitorul, lăsând la iveală cel mai natural și minunat zâmbet din întregimea nemărginită a Universului. Era larg, mai natural ca și bruma însuși și acompaniat de două gropițe perfecte în marginile sale. Când am privit acel zâmbet, mi-am readus aminte cine sunt, am redevnit pentru un moment întreg. Amintiri dulci, sărate și colorate în fel de fel de nuanțe îmi năvăleau neprihonite toate colțișoarele minți.

-Îmi amintesc, încep eu sfios. Eu sunt Spero, Dean, Dease, ... câte vieți am trăit oare?

-Cugetă, acum, la viețile blestemate. Să știi dacă, de una nouă vei avea parte!

Eram acum la o răscruce, una atât de importantă și fundamentală încât nu poate să fie ocolită. Este genul acela de intersecție logică de la care poți ajunge doar la două răspunsuri: unul pozitiv și unul negativ, ... da ori nu. Fiecare viață, readusă proaspăt în memorie de către zâmbetul ei divin, era îmbrăcată într-un halat al dezamăgiri eterne, al distrugeri sistematice a nervilor și respectiv a seninătăți mentale. Aveam, acum, ocazia să aleg între durerea eternă și nimic. Cât de prost am fost oare, să aleg durerea?

Îmi amintesc cu lacrimi în ochi și o gălușcă nesărată în gât, toate deznădejdile ce au provocat certuri masive cu ceilalți oameni prezenți prin viețile mele blestemate. De foarte multe ori, fiind disperat și complet distrus de către problemele omniprezente, mă certam cu mama mea. Îmi amintesc cum o întrebam, iar și iar, fiind urcat pe culmile disperări: M-a întrebat cineva vreodată, dacă vreau să trăiesc? Nu! Pur și simplu m-am găsit aici, într-o lume plină de bani și suflete pe care nu le-nțeleg deloc!

Acum, ...acum aveam ocazia să aleg. Această entitate atotputernică a cărei voci mă călăuzea prin încăperea altarului mi-a dat puterea de a alege. Deși îmi simțeam amărăciunea propriilor trăiri cum îmi învăluiește, încet, întregul sine, ce eram fără ele? Speranța părea să se scurgă în interiorul odăi, prin acea crevasă din care ieșea lumina orbitoare, făcând durerea ce-o simt să fie din ce în ce mai pală.

-Îmi doresc să trăiesc, să respir, să iubesc și să mă doară! exclam eu cu întreaga energie a sufletului.

-Ai grijă ce îți dorești, tinere Constructor, pentru că tocmai asta s-ar putea să și primești!

-Uneori, încep eu cu vocea îngândurată. Uneori tot ce ai este propria ta durere și trebuie să înveți să o iubești, să te lași scufundat în amărăciunea ei, ca mai apoi să o ignori.

-Ignoranța nu este un nărav bun, aceasta face din ființe, doar carne de tun.

-Am retrăit aceleași vieți iar și iar, sperând de fiecare dată că voi putea să schimb ceva, că voi putea să schimb traiectoria destinului către o cale mai fericită, încep eu supărat. Dar, mereu m-am regăsit repetând aceleași greșeli și exact aceleași momente, ...până și atunci când realizam ce se petrece și îmi doream să schimb deznodământul, ajungeam tot la acesta. Tot ce am făcut până acum, într-un infinit de timp omenesc, a fost să prelungesc ori să mint destinul însuși. Fără să îmi dau seama că repet aceeași greșeală la nesfârșit.

-Speranța este o boală grea, aproape complet pală, într-o lume sidefie și rea.

-Da, afirm eu cu privirea pierdută. Speranța, ...până în acest moment am sperat, dar acum îmi îmbrățișez destinul: lipsa iubiri adevărate. De data aceasta, îmi doresc să trăiesc, respectiv să sufăr, dar nu mai vreau să sper! răspund eu hotărât.

Vocea supărăcioasă a încuvințat printr-un mormăit, iar altarul cândva alcătuit din aur alb, s-a preschimbat acum într-un lemn ieftin și scorojit. Pe suprafața lui s-a așezat lin un bol cărămiziu, din cupru ce strălucea vag. În jurul acestuia au apărut o grămadă de oameni, îmbrăcați ciudat, de parcă veniseră din trecut. În dreptul bolului, se aflau trei preoți, îmbrăcați în straie aurite și lungi. Cel din mijloc avea mâinile ridicate ferm, ținând un corp minuscul de băiețel, chirchit și gol ce plângea cu o încăpățânare stâncoasă.

-Cum să-l numim pe acest frumos băiat? întrebă preotul ținând falnic minusculul corp deasupra bolului cu apă.

-Dean! exclamă o femeie de lângă preot. Era tânără, frumoasă, brunetă și neatinsă încă de puternicele furtuni ale vieți. Ochii îi sclipeau mai aprig ca și cele mai luminoase stele, iar chipul său radia de bucurie atunci când își privea propria creație.

Aici, începea povestea Ultimului Constructor. Această poveste a fost istorisită, trăita și continuă să fie trăită până în prezent, cât și în viitor. Nu este o poveste normală, cu un început și sfârșit. Povestea Ultimului Constructor se repetă la nesfârșit și gonește în orice direcție a timpului. Nu ține cont de bariere, fapte materiale ori avuții, ci doar de sentimentele omenești. Aceasta este povestea Ultimului Constructor, repetată la infinit și prin toate colțurile Universului, unicul reper real fiindu-i proprile sale greșeli.

Cap II

Paznicul liniștii

Am încercat în trecut, fiind puternic dezamăgit din iubire, să îmi pun capăt zilelor. Un fel de miracol combinat cu puțină nesăbuțință și misticism, m-au salvat de la soarta pe care mi-o doream. Întâlnisem un personaj curios, plin de învățături primordiale și lecții parcă desprinse din viitor. Acest om mi-a dăruit înapoi încrederea, dorința aprigă de a trăi și a cunoaște cât mai multe și nu în ultimu rând... bucuria.

Era o seară posomorâtă de iarnă, cu doar două zile înainte revelionului 2020. Lumea își făcea diverse planuri despre cum își vor petrece magnifica trecere dintre ani, iar eu îmi consumam mintea neîncetat cu o singură idee : Tara nu vorbește cu mine, mă urăște, mă detestă, s-a folosit de mine... ah, mă scuzați fiindcă am spus o singură idee. Mă rog, cert este că îmi otrăvise complet mintea în fiecare secundă din zi, fapt care mă făcea să o îndrăgesc și mai mult.

Întreaga înțelepciune adunată alături de Bătrân ( acea ființă care îmi arătase anumite înțelepciuni sacre) și toate povețele sale despre Univers, despre mecanismele ascunse ale minții umane sau despre miturile Creatorilor, toate acestea sunt absolut nefolositoare. Se pierd în aer și devin entități nule în fața chipul ei desprins din cele mai frumoase vise posibile. Când îi privesc ochii sclipitori întâlnindu-se cu ai mei și observ cum îi crapă un mic zâmbet în colțurile gurii, simt că îmi zâmbește Universul, iar întreaga mea existență prinde o culoare mult mai aprinsă. Atunci când o privesc în ochi, simt că lumea din jur capătă, în sfârșit, un sens. Nu mai este doar suferință, doar muncă și erodare continuă a plăcerilor, nu... ea îmi face lumea un loc mai plăcut, ferit de necazuri.

Parcă poartă o aură de căldură și comfort în jurul ei, peste tot pe unde calcă, iar eu am rămas un dependent incurabil al acestei senzații. Poate că este dragoste, sau poate că sunt nebun, cine știe? Ce știu sigur este că sunt în stare să-i ofer sufletul meu pe tavă în orice clipă, fiind conștient că este posibil să îl calce în picioare.

Tocmai atunci când am crezut că-mi voi găsi țelul în viață, taman atunci când am văzut sclipirea dragostei și totodată a pierzaniei, în ochii unei femei desprinse din basme. Exact atunci a ales lumea să mă trântească sub cele mai adânci oceane ale pământului și să mă lipească de solul umed. Să mă lase acolo apăsat pe piept de întreaga sa greutate fără să mai pot respira. Așa pățesc de fiecare dată, dintr-un zbor visător și lin printre norișorii bucuriei din văzduh, sunt brusc smucit și azvârlit cu capul în jos către un hău fără sfârșit de unde nici măcar lumina nu poate să scape.

Uneori simt că este o mică gaură neagră, acolo undeva, lângă sufletul meu și îl devorează zilnic, neîncetat de când deschid ochii si până-i închid. Nu știu, sincer să vă spun, ce o alimentează și o face atât de pofticioasă în unele momente. Poate că este gândul acesta odios de care nu pot scăpa și anume că femeia pe care o îndrăgesc nu este deloc curioasă de mine... sau poate că este faptul că nu-mi pot impune eu însumi să o las în pace... sau poate fi și modul în care îmi pierd timpul constant și aleg să mă rănesc mai tare în loc să merg înainte, fără să-mi retrăiesc veșnic trecutul. Nimic din ce am scris mai sus nu este concret, sunt doar presupuneri, dar ce știu cu siguranță este că munca ajută! Scrisul ajută! Gânditul productiv ajută, la fel de bine ca și o muzică bună, acompaniată de un cui.

În timp ce scriu, simt cum îmi hrănesc acea gaură neagră cu trăiri și cuvintele stoarse din acestea, iar atunci sufletul meu rămâne nealterat în întreaga sa micime. Dar acum, este prea târziu. Greutatea bagajului nou de informații nu m-a făcut decât să îmi doresc și mai mult, mai ales acum, sfârșitul. Dar nu orice fel de sfârșit obosit, care este doar masca unui nou început, la fel de chinuitor... nu ! Eu îmi doream să pice cortina de tot, iar aplauzele spectatorilor să fie înnăbușite de propria mea inexistență. Îmi doream pierzania sufletului însuși. Exista un singur loc unde puteam să-mi obțin dorința și anume la Scările Babilonului, iar în continuare am să vă povestesc ce s-a întâmplat acolo.

În sfârșit, îmi atinsesem obiectivul mult răvnit. În curând avea să se sfârșească totul, fiind subit înlocuit de o liniște eternă pe care mi-o doresc de foarte mult timp. Mă aflam cu capul plecat și privirea ațintită către sol, în fața unor uși imense de parchet. Lemnul părea să fie mai vechi ca lumea însăși, scoțând la iveală scobituri și zgârieturi bestiale. Priveliștea ușilor era una dezolantă, întunecată și macabră. Văzând starea lor, îmi puteam imagina sufletele ce au trecut în fața acestor uși. Oare ce fel de chinuri mentale s-au pricopsit peste acești sărmani? Parcă le vedeam umbrele sufletului cum se apleacă asupra lemnului tocit, înfingându-și ghearele ascuțite în el și trăgând în jos cu toată durerea din suflet. Le auzeam urletul în timp ce le șiroia sângele dintre buricele degetelor.

-Bun, sunt în fața Porților Babilonului, îmi afirmasem eu singur. Acum ce, cum intru?

În afară de aspectul grotesc bătut de timp și distrus de către suflete nebune, nu vedeam absolut nimic altceva la aceste porți sumbre. Nu exista un mâner, o încuietoare de care să poți apuca sau orice fel de clanță modestă, nimic. Bătrânul nu mi-a spus modul prin care aș putea să dobândesc accesul. Un gând straniu m-a făcut să îmi așez palma deschisă pe lemnul tocit. În momentul contactului, am simțit un curent electric, mi-a străbătut tot corpul începând de la punctul de contact cu ușa. L-am simțit până în tâmple ca și atunci când tragi o linie groasă de coca sau atunci când te gândești la lucruri pentru care ești menit să exiști.

Am încercat să-mi trag mâna înapoi, dar era lipită perfect de suprafața zgribulită a ușii. Simțeam cum mă-npung așchiile în palmă din ce în ce mai tare, așa că am renunțat să mai trag mână. Dacă nu mă opuneam captivității, atunci nu mă durea. Am simțit o vibrație puternică în lemn iar apoi s-a auzit o voce de femeie bătrână și supărată. Parcă era vocea Pământului însuși, supărat pe toți cetățenii săi nepăsători :

-De ce ești aici, mă mir? Vom afla adevărul din vârful spinului de trandafir.

În secunda următoare am auzit cum trosnește lemnul în dreptul palmei mele și am scos un geamăt de durere.

-Au băgami-aș! Ce-mi faci? Întreb eu încercâd să-mi trag mâna, dar atunci m-a secerat durerea din palmă atât de tare încât am căzut acolo, în genunchi, cu palma încă lipită de ușă.

Un obiect straniu tocmai mi-a străpuns pielea fină și-ntinsă de pe palmă, împingându-se în carnea mea din ce în ce mai tare. Nu am simțit nicicând înainte o asemenea usturime. Durea de parcă mă tăiasem într-o hârtie de nenumărate ori într-o secundă și nu părea a se sfârși foarte curând. Ba dinpotrivă... se adâncea din ce în ce mai rău, iar eu strângeam din dinți chircit, încercâd să ignor neplăcerea.

-Nu poți spăla sânge cu sânge, durerea-ți va arăta ochiul ce plânge.

Se auzi acea voce din negreala neantului, revărsându-se către porți și incitându-mi fiecare neuron din creier. O senzație udă și caldă mi-a acoperit tendonul mâinii, apoi s-a revărsat către palmă și am văzut cum îmi picură sângele pe podea, prelingându-se pe ușă. Până și sângele îmi era supărat, nu avea acea culoare roșie aprinsă gata să izbucnească în flăcări... era purpuriu și șters, cu urme de otravă și mercur.Simțeam de ceva timp otrava din interiorul meu, dar nu m-am gândit în veci că aceasta ar putea căpăta formă fizică.

-Aaaaarrrgghhhh! Mi-ai găurit mâna! strig eu către nicăieri.

Capătul obiectului ascuțit mi-a străpuns pielea de pe dosul palmei, ieșind încet, dar sigur. Îmi șiroia sângele, pe față, pe haine, pe picioare și pe buze. Din instinct, am scos limba și m-am lins. Sângele avea un gust oribil, de metal și spurcăciune adunată în puhoaie. În timp ce ieșea spinul, puteam să aud cum îmi zdrobește oasele miniscule ale mâinii încercând să-și croiască loc. Era asemenea unui foton de lumină care încearcă să scape din nucleul soarelului, acolo unde se naște. Încet și sigur, își croiește loc, milioane de ani, prin masa densă a soareului, ca mai apoi să-i penetreze scoarța și să fie liber să cutreiere nemărginirea Universului.

Brusc, obiectul înfipt în palma mea și-a oprit avansul. Mi-a dat un moment de răgaz. Nu îmi mai simțeam mâna deloc, din perspectiva mea senzorială era doar o bucată de carne sfârtecată ca o salată. Lemnul tocit a-nceput să trosnească iar din întreaga sa întindere. Acele șanțuri ale disperării de pe suprafața sa au început să se deplaseze încet într-o formă cunoscută : litere.

În mai puțin de zece secunde, mâna îmi era lipită în mijlocul literei E. Zgârieturile lemnului s-au așezat într-un nume preafrumos... visul meu etern : B L E G A . Sângele pricăjit și murdar și-a croit loc parcă atras în acele șanțuri, umplându-le cu sclipirea sa sidefie. Stăteam sleit de puteri și pironit în loc de durere, în fața acestei uși a morții sufletești. Oare de ce apăruse numele ei? Este ea motivul tuturor tristeților mele, motivul pentru care vreau să-mi distrug complet sinele fără a se mai reîncarna? Îmi regretam fapta comisă, dar nu aveam cum să dau înapoi, iar numele ei melodic mi-a amintit doar cât de mult greșisem. Am omorât-o cu sălbăticie din pricina propriului meu egoism, iar de asta mă aflu aici. Din această cauză a apărut numele ei pe ușă. Lipsa zeiței mele, din pricina propriei prostii, reprezenta însuși neliniștea ce m-a condus către ușile nimicirii sufletești.

O pocnitură zdravană, ca niciuna de până acum, m-a făcut să trag instinctiv mâna. Spre propria mea surprindere, aceasta se dezlipise de ușă la cel mai mic efort... și... era complet nouă, ca înainte. Când se întâmplară toate aceste fapte oare? Ușile au început să se desfacă spre interior, cu un sunet greoi și întins la culmile infinitului. Apoi am auzit acea vocea a supărării veșnice pentru o ultimă dată :

-Acum că știi de ce ești aici, paznicul îți va spune dacă ești vrednic să pici.

Ușile larg deschise au lăsat la iveală o beznă mai întunecată ca și negreala dintre stele. Deși nu știam încotro mă îndrept, tot ce puteam să fac era să-mi continui drumul înainte, către distrugerea propriului suflet. Imediat cum am făcut primul pas către beznă, ușile s-au trântit în urma mea. La următorul pas s-au aprins două lămpi în lateral. Puteam să observ acum întinderea unui hol strâmpt ce părea să se întindă la infinit. Acele lămpi luminau niște poze animate extrem de clare și ciudate, aflate pe pereți. Oare ajunsesem în lumea lui Harry Potter, unde tablourile îți vorbesc sau ies din ramă? Doar că aceste imagini nu purtau chipul vrăjitorilor... sau prăjitorilor dacă vreți... celebri. Ele depictau cele mai frumoase, pline de bucurie momente din viața mea, animate și parcă emanând fericirea de pe suprafața lor.

În timp ce înaintam pe hol, mă opream pierdut la aceste imagini și lămpi ce se tot aprindeau, odată cu avansul meu greoi. Vărsam câte o lacrimă de fericire, iar apoi una de tristețe pentru că nu voi mai apuca să trăiesc astfel de momente. Mă vedeam bântuind printre cei mai buni prieteni, la petreceri, sau trăgând cocaină în baia de la vechiul club Tripolar. Am mai văzut cum am sărutat cea mai sublimă femeie din lume și am simțit cum îmi pocnește creierul printre tâmple. Am văzut undeva bucuria mamei mele în momentul în care m-am născut și a realizat că va avea un fiu.

Poate erau de vină aceste imagini, dar holul însăși îmi părea că se închide peste mine și devine din ce în ce mai neîncăpător. Este posibil să îmi fi petrecut zile întregi umblând acest hol drept și lung, dar nu mi-am dat seama, fiind complet absorbit de imaginile vii. Într-un final, am ajuns într-o încăpere întunecată cu o podea de lemn umedă și plină de mușchi. Îmi era frică să pășesc ca nu cumva să se dărâme tot acel lemn putrezit peste mine. Într-un loc, nu foarte îndepărtat, am auzit un scheunat și am zărit coada unui șobolan imens cum dispăruse nevăzutăîntr-o gaură din podea.

Am observat o siluetă întunecată, dar în același timp colosală, undeva la câțiva metri în fața mea. Uitându-mă atent, am putut să disting o mișcare lentă prin acea beznă, nu era doar un obiect. Era ceva viu... respira... se mișca. Oare să fie acel paznic despre care vorbise vocea supărată? Un candelabru imens, îmbrăcat în aur și împânzit cu cele mai scumpe diamante s-a aprins deasupra siluetei. Mă făcea să râd în sinele meu, în ciuda momentului extrem de morbid. Acel candelabru atât de pompos ilumina o cameră de-a dreptul jegoasă și uitată de lume, probabil de când există. Lumina nouă din cameră a lăsat la iveală ceea ce păzea acest dulap de om, anume niște scări spiralate de marmură foarte minimal concepute... Scările Babilonului!

-Care îți este rostul aici? mă întrebă paznicul scărilor cu o voce groasă ce ricoșa din fiecare colț al holului.

-Am venit să-mi curm suferința, îi spun eu cu jumătate de gură.

-Excelent, zise paznicul. Înainte să-ți pot măsura vrednicia va trebui să-ți spun că odată ce te voi lăsa să treci de prima treaptă nu mai există cale de întoarcere. Drumul dintre tine și ce se află dincolo de scări va fi tot ce mai ai până la starea de neființă totală.

-Știu bine, domnule paznic, spun eu încuvințând din cap. În fața mea e singura șansă pe care o are sufletul meu osândit, singura șansă să aibă parte de puțină liniște.

Observând tristețea de pe chipul meu, gardianul își plecă capul măsurându-mă cu privirea din tălpi până la vârful căpățânei. Părea că adulmecă aerul din jur în timp ce mă scanează ca un robot. Când i-au ajuns ochii în dreptul pieptului meu s-a oprit pentru câteva secunde. Omul era scund și îndesat, cu o ceafă proeminentă și nasul boțos. Cei doi dinți din față îi ieșeau din gură, mai ales atunci când vorbea. Avea părul lung, zburlit și extrem de rar, fiind acoperit în mare parte de o chelie lucioasă. Întreaga sa înfățișare era una de-a dreptul slinoasă și grotească, dar se vedea că omul este puternic. Avea spatele cât două dulapuri puse unul lângă celălalt. Părea să fie în stare să ridice două sute de kilograme într-o singură mână și se comporta în același fel... rece și sigur pe sine.

După ce m-a sorbit din priviri, paznicul și-a scos sabia gigantică din teacă și a lovit podeaua cu vârful acesteia. Am simțit cum străbat podeaua milioanele de valuri microscopice luând forma unei adevărate unde de șoc. În secunda următoare, întregul hol a devenit mult mai luminat și impecabil. Au dispărut colțurile pline de buruieni și mucegai sau șobolanii ce se ascundeau într-o gaură îndepărtată din parchetul demolat. Podeaua lucea, iar lemnul arăta ca și cum ar fi fost dat jos de pe raft acum două secunde. Uluit, m-am întors către gardian și am rămas de-a dreptul gurăcască. Straiele lui dărăpânate s-au transformat într-un costum impecabil. Arăta de parcă tocmai l-a scos cineva dintr-un film cu mafioți, purtând un costum negru imaculat ce îl strângea la umeri.

-Iertați-mă, domnule, nu știam cine sunteți. Îmi zise gardianul aplecând capul în semn de recunoștință.

-Dar chiar așa, cine sunt? întreb eu mirat.

-Sunteți unul dintre cei doișpe, ce au pus temelia nemărginiri Universului, zise omul foarte sigur pe vorbele sale.

-Acum sunt un sărman suflet blestemat care își dorește liniștea. Îmi vei îngădui să trec sau ce facem aici? întreb eu grăbit.

-Desigur că am să vă las, dar este nevoie de anumiți precursori pentru a dobândi accesul către neființă, pentru cei cărora simpla moarte nu le este de ajuns, zise omul. În primul rând, va trebui să-mi arăți o dovadă că nu te mai leagă nimic de viață.

Îmi pregătisem de înainte cele cerute știind bine scenariul, prima cerință este una odioasă, dar în același timp rațională. Cum poți să renunți la viață dacă iubești un alt suflet? Paznicul avea nevoie de dovada unei crime și anume că am omorât persoana care îmi este cea mai dragă pe lume. Mi-am vârât mâna, tremurând, în buzunarul larg al gecii mele portocalii. De acolo am scos un șervețel împăturit și l-am aruncat pe podea, unde s-a desfăcut lăsând la iveală grotescul. Era o ureche de femeie însângerată la marginea inferioară și de culoare purpurie.

-Poftim, domnule paznic, altceva mai doriți? îl întreb eu zeflemitor, dar în sinea mea sufletul îmi era zdrobit în bucățele. Poate că acesta era rostul negocierii cu gardianul?