Povestea mea

De Adriana Ciocanea

În amintirea bunicilor și a părinților mei, dedic aceste rânduri. Este o poveste adevărată despre cei în amintirea cărora am scris această poveste, spusă la gura sobei, în serile de iarnă, ori în nopțile răcoroase de vară, sub strălucirea reginei nopții, Luna și a puzderiei de stele, ce spoiau bolta senină a cerului din frumoasa Vlădaie. Este povestea tristă, dureroasă, a celor ce au trăit vremurile anilor de după cel de al doilea Război Mondial, a celor ce au avut curajul să lupte în Armata Regală, ori au avut adunată o oarecare avere și au avut puterea să-și trimită copiii la școli, pentru instruirea și pregătirea lor ca intelectuali. Pentru toate acestea și multe altele, au fost categorisiți ca burghezi și dușmani ai noii clase politice, ce pătrunsese în acel timp și în România, ca în toată Europa de Est. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru puterea minții și tăria caracterului cu care m-a înzestrat să pot să povestesc acele amintiri și trăiri intense ale unor vieți jertfite fără vină...

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Ciocanea
• Data lansării: 1 mar. 2023
• ISBN: 9798215033258

Previzualizare carte

Cuvânt Înainte

În amintirea bunicilor și a părinților mei, dedic aceste rânduri. Este o poveste adevărată despre cei în amintirea cărora am scris această poveste, spusă la gura sobei, în serile de iarnă, ori în nopțile răcoroase de vară, sub strălucirea reginei nopții, Luna și a puzderiei de stele, ce spoiau bolta senină a cerului din frumoasa Vlădaie. Este povestea tristă, dureroasă, a celor ce au trăit vremurile anilor de după cel de al doilea Război Mondial, a celor ce au avut curajul să lupte în Armata Regală, ori au avut adunată o oarecare avere și au avut puterea să-și trimită copiii la școli, pentru instruirea și pregătirea lor ca intelectuali. Pentru toate acestea și multe altele, au fost categorisiți ca burghezi și dușmani ai noii clase politice, ce pătrunsese în acel timp și în România, ca în toată Europa de Est. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru puterea minții și tăria caracterului cu care m-a înzestrat să pot să povestesc acele amintiri și trăiri intense ale unor vieți jertfite fără vină…

Adriana Ciocănea

PARTEA ÎNTÂIA - Capitolul Unu

- Familia

Două noiembrie 1954, o zi de marți, o zi de toamnă ploioasă, rece… Frunzele copacilor așterneau covorul toamnei pe asfaltul trotuarelor. Picăturile de ploaie cădeau cernute prin sita deasă a cerului plumburiu. Păsările ciripeau zgribulite pe câte o creangă de pom, parcă cerând ajutorul neprețuitei veri ce plecase luând cu ea căldura, soarele, verdeața. Craiovei îi lăsase doar ploaia rece și vântul subțire și ascuțit ce pătrundea prin crengi, prin aer, prin lumină, vestind un început, o nouă viață.

La Maternitatea Filantropia, doctorul Baciu ajuta la venirea prematură pe lume a unei micuțe făpturi, de numai șapte luni și 1750 de grame. Era o zi de marți, era ora 23… Intram grăbită în viață, să exist și să port numele de botez Adriana și Florentina, iar pe cel de familie Staicu.

Mă grăbeam, căci cele trei Ursitori hotărâseră să pună piatra de hotar a tinerei familii, întemeiate de Sergiu și Iulica încă din anul 1952 și pecetluită în fața lumii și a lui Dumnezeu în 1953, la data de grație ori de năpăstuire, treisprezece iunie. Secretul a rămas la Dumnezeu, cincizeci de ani, adevărul aflându-l doar noi cei din urmă… Dimineața acestei zile se anunța a fi a unui final de toamnă rece și a unui început timpuriu de iarnă. Iulica s-a trezit ca în toate diminețile, alături de soțul ei Sergiu, în camera lor mică dar caldă, sub dogoarea tinereții și a focului din sobă, în casa soților Ierdeș, de pe strada Nicolae Bălcescu numărul patru, unde locuiau cu chirie.

Tinerii plecaseră în viață în lumea nouă a anilor cincizeci, a anilor de început de viață socială și politică nouă, anii avântului comunismului. Iulica, tânără, înaltă cam de un metru și șaizeci de centimetri, șatenă cu un chip fermecător la numai 22 de ani, devenind mămică. Sergiu, un bărbat la 28 de ani, de înălțime de un metru și șaptezeci de centimetri, corp atletic, păr negru, ondulat natural în două cute mari, ridicate deasupra frunții înalte, luminoase, ce adumbreau doi ochi negri intenși, ageri, expresivi. Plecaseră din lumea satelor lor spre lumea orașului, la Craiova, unde își încercau reușita vieții. El, absolvent al Gimnaziului Industrial de Băieți din Calafat, promoția 1947-1948 și ea, absolventă a Scolii Normale din Lugoj, până la clasa a opta. Mai puțin această clasă, pentru că venirea vremurilor noi politice, economice și sociale au reformat și învățământul. Astfel, prin ordinul Ministerului Învățământului din anii 1948 - 1950, toți elevii și studenții care proveneau din familii înstărite, erau exmatriculați din toate școlile din țară, fără drept de reluare ori continuare în vreun fel a studiilor. Părinții Iulicăi erau oameni cu stare materială bună, fiind încadrați la chiaburi în comunitatea satului Vlădaia din Mehedinți.

Iulica fusese o ființă năpăstuită de soartă încă din fragedă copilărie. Mama ei, Maria Pîrvescu murise din pricina unui avort, la numai 22 de ani, lăsând în urma ei doi copii, Iulica de 4 ani și Ticu de 2 ani. Iulica a fost înfiată de familia Constantin și Cati Jianu, care nu aveau copii, dar o iubeau fiind nepoata lor. Cati era soră cu tatăl copiilor, Gheorghe Pîrvescu. Tatăl adoptiv, Constantin Jianu luptase în primul război mondial, fiind copil de trupă, apoi fusese școlit de armata română, încadrat locotenent în Jandarmerie în Moldova și apoi transferat în Mehedinți, având în supraveghere satele de la Dunăre, printre care Vlădaia și Almăjelul. Ca tânăr locotenent a participat la un bal ce se dădea în casele Macavei. În vremea anilor 1920-1928, boierul Macavei fiind Ministru și mare om de cultură, dar și moșier în satul Vlădaia, își petrecea vacanțele pe aceste meleaguri.

Acolo o cunoaște locotenentul Jianu pe Cati Pîrvescu, de care se îndrăgostește și o cere în căsătorie, ea fiind deosebit de frumoasă. Cati Pîrvescu nu era numai deosebit de frumoasă, ci avea și zestrea necesară pentru „dotă", căci ofițerii trebuiau să se căsătorească doar cu tinere cu stare materială bună. Această dotă se compunea dintr-un teren cu o suprafață de 1000 de metri pătrați și un imobil cu patru camere și anexe, cumpărat în anul 1932, pe opt noiembrie, de Sfântul Mihail și Gavril, cu prilejul căsătoriei religioase a tinerilor Cati Pîrvescu și Constantin Jianu. Iulica devenind prin adopție fiica lor, aceștia s-au îngrijit de educația și instruirea ei. Au dat-o la școala primară din Vlădaia, au continuat pregătirea școlară la Școala Normală de fete din Lugoj, plătind taxe și suportând toate costurile solicitate de școală, căci doreau să o vadă instruită și măritată cu un băiat pe măsura ei.

Bunicul meu și tatăl adoptiv al mamei mele, Jianu Constantin, era originar din Gorj, dintr-un sat sărac și uitat de Dumnezeu pe coline. Venea dintr-o familie săracă, cu frați mulți dar inteligenți. Nu știu multe despre ei, dar pe bunicul îl știu cu o minte sclipitoare și mare iubitor de istorie. După căsătoria cu Cati, în scurt timp de la așezarea lui în acest sat, sătenii l-au ales primar, iar satul a prosperat. A deschis chiar în casa lui, în camerele de la drum, o băcănie, o farmacie și postul de Jandarmerie. Satul fiind bogat în izvoare de apă cristaline, ce curgeau zi și noapte udând pământul bogat, șerpuind în pârâiașe prin marginea satului, dând răcoarea și umiditatea grădinilor și pășunilor, în calitate de primar, bunicul a captat aceste ape în două fântâni cu puțuri adânci și igienizate după regulile de igienă din acei ani. În inițiativele sale a fost sprijinit de Ministrul Macavei și a obținut până și piatră spartă să paveze cât de cât drumul ce lega satul de orașul din apropierea lui, Turnu Severin.

Astfel au trecut anii unul după altul, cu grijile, cu reușitele ori neputințele lor, iar într-o zi a venit timpul schimbărilor politice, economice și sociale, timpul unui alt război mondial, cel de al doilea, ce aducea o lume nouă și o soartă nouă întregii lumi, Europei și în mod trist, României. Jianu a simțit că schimbarea lumii a început și și-a făcut toate socotelile cu mintea lui ageră de gorjean, așa încât a fost primul din satele din preajma Vlădăii, care și-a arătat deschiderea spre noile vremuri, spre noua politică și și-a dat pământul în folosul obștii. Sătenii, lumea ce-l înconjura și-l cunoștea nu-l înțelegeau. El era prieten cu preotul satului, popa Opriș, cu Ministrul Macavei și cu cumnatul său Gheorghe Pîrvescu, om cu carte, absolvent al gimnaziului de băieți Carol, din Craiova și om cu stare materială bună în sat, având mașină de treierat, automobil, cazan de țuică și case trainice și impozante. Jianu Constantin, ofițerul gorjean, le vorbea de schimbările din lume aduse de război și de necesitatea adaptării la acestea. Omenii satului își iubeau pământul și nu înțelegeau ce vor comuniștii de la ei. De ce vor pământul lor, de ce vor sărăcirea lor? Țăranii nu înțelegeau de ce este necesară colectivizarea, dovadă că procesul a durat 12 ani, finalizându-se în 1962, cu succesul scontat... Au plătit cu libertatea și cu viața lor toți acești oameni care și-au iubit pământul și l-au muncit cu truda palmelor și sudoarea frunților, dar tot nu au înțeles de ce au rămas fără pământul și acareturile lor moștenite de la „taica". Bunicul meu a înțeles primul din sat și a procedat în consecință. Lumea din jurul său, vecinii și rudele cu prietenii lui, mai întâi nu l-au înțeles, apoi l-au pizmuit. El fusese fruntea satului și în regimul politic vechi, burghezo-moșieresc, iar acum în lumea nouă, lumea comuniștilor, tot el era primul.

S-au vorbit cu răutate câțiva tineri din sat, care mai erau și fini ai bunicului, cununați în fața lui Dumnezeu în sfântul lăcaș al Bisericii satului, cu alai și bucurie mare. Deci bunicul era NAȘUL! Într-o seară s-au gândit să facă o ședința U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitoresc), chiar în casa bunicului, în camera care era sediu pentru Jandarmerie. Bunicul nu a știut de acest fapt, căci era timpul secerișului și era la câmp cu sătenii să adune grânele. Seara a sosit acasă obosit și a găsit nu o ședință obișnuită U.T.M., ci o petrecere cu fluier și tobă, ca la nuntă. Tinerii U.T.M-iști se pare că terminaseră ședința și acum puseseră de un mic chef. Pe la mijlocul nopții, bunicul fiind obosit, nu a mai răbdat și le-a bătut în peretele vecin cu camera lui, rugându-i să lase mai încet toba. Ei asta au și așteptat și repede, au rupt tabloul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care era conducătorul României noi. Portretul său, împreună cu tabloul si cu stema țării ședeau la loc de cinste pe perete. Tinerii au făcut un proces verbal semnat de toți cei prezenți, prin care au arătat că bunicul a fost cel ce a făcut această faptă, le-a atribuit cuvinte injurioase lor și conducerii partidului, precum și conducătorilor lui. Au depus această plângere la organele superioare de Partid și au încunoștințat urgent prin telefon Regiunea de Partid.

Capitolul Doi

– Arestarea

A doua zi, dis de dimineață, până la revărsatul zorilor sau crăpatul de ziuă după cum spun oamenii în popor, bunicul s-a trezit cu doi milițieni la poartă și cu „duba" neagra, care lua la anchetă pe cei învinuiți. Fără nici o întrebare, fără nici o explicație, bunicul a fost invitat să se îmbrace și să-i însoțească. Bunica mea, Cati Jianu, a reușit să-i strecoare bunicului o batistă în care a pus o bucățică de anafură (pâine slujită în fiecare duminică de preot și dăruită celor prezenți la slujbă, spre Taina Mare a Lui Dumnezeu). Așa a plecat bunicul meu în 1950 vara, când secerișul era în toi… Cu hainele de vară pe el și cu o batistă în care avea o bucățică de pâine slujită de popa Opriș. Și totuși nu era atât de singur, căci avea o bucățica din Dumnezeu cu el!

Au trecut câteva luni de zile, timp în care bunica nu a știut absolut nimic despre bunicul. Parcă îl înghițise pământul! Când întreba milițienii din sat, cei care îl duseseră cu „duba despre el, se uitau cu o privire nedumerită la bunica, parcă vedeau o stafie în fața ochilor și plecau, lăsând-o fără nici un răspuns. Peste două zile de la plecarea tainică a bunicului, au sosit câțiva tovarăși de la „oraș, care au cerut prezența milițienilor din sat, aceiași doi jandarmi pe care îi cununase bunicul și care acum erau cei doi milițieni ai satului. Au intrat în curtea casei, invitând-o pe bunica să iese din casă cu ce este pe ea și să semneze „procestul verbal" că a predat casa și curtea cu anexele, Sfatului Popular Sătesc Vlădaia. Bunica, neștiutoare de carte, a pus degetul ca semn de supunere și a privit cu ochii plini de lacrimi întrebând sfioasă „și eu unde să plec, fine?". Finul, ajuns acum milițian, i-a răspuns peste umăr, plictisit: „Nu știu, nașă ! Unde oi vedea cu ochii !". Unul din tovarășii de la Regiunea de Partid, probabil că a fost impresionat de blândețea și supunerea cu care-și primea osânda, încât a întrebat-o, așa ca din întâmplare: „Nu ai și dumneata un grajd, un coteț de pasări, ceva unde să ai acoperiș deasupra capului?" Bunica s-a trezit parcă dintr-un somn și a răspuns: „Am grajdul unde țin vaca! Pot să dorm acolo? „Da a răspuns tov-ul de la partid și a plecat grăbit la „popeda neagră" care-l aștepta cu motorul pornit în drum, în fața porții bunicii…

În câteva ore, bunica a apelat la fina Gheorghița și la văruica Gheorghița, la prietena ei, mama Fira și tanti Lucreția, cu ajutorul cărora a văruit grajdul. Vaca au luat-o imediat cei de la Sfatul Popular și au dus-o la grajdul comunal. Casa au confiscat-o și au încuiat-o cu cheia pe care bunica le-a pus-o în mână. În casa bunicii au organizat camera de oaspeți, sediul Miliției și Farmacia.

Capitolul Trei

Comuniștii și camera de rezervă

Bunica a văruit grajdul și l-a amenajat pentru locuit. Prietenele ei și finele au ajutat-o la curățenie iar finul Ghiță a ajutat-o să facă din ieslea vacii un pat țărănesc, alcătuit din patru țăruși bătuți în pardoseală, apoi bătute câteva scânduri de lemn peste aceștia, formând o platformă pe care a pus o saltea de paie. Spre seară a sosit Tovarășul Președinte al Sfatului Popular Vlădaia, la camera de oaspeți, adică în incinta gospodăriei bunicii. Tovarășul Președinte avea familia într-o altă localitate, aici fiind numit cu serviciul de către Partid. Bunica l-a întimpinat blândă, supusă, cu ochii scăldați în lacrimi dar senini, fără ură ori răutate. Aceste cuvinte îi erau ei necunoscute, datorită felului ei de a fi. A cerut voie de la tovarășul Președinte să ia din casă o pătură, o pernă și o plapumă, pentru nevoile gospodărești. Așa a început noua viață bunica mea, cea mai sfântă făptură din copilăria mea!

Viața a curs mai departe ca apa izvoarelor ce șerpuiau și udau pământurile satului. Acum, pământurile erau udate și de lacrimile amare ale țăranilor, care în fiecare zi erau chemați la Postul de Miliție, să semneze că-și dau de bună voie vaca, porcul, boii, acareturile din curte, precum și pământurile. Țăranul se codea, se împotrivea iar Tovarășul de la Partid aplica diferite metode de convingere, pornind cu simpla vorbă de lămurire, care dacă nu dădea roade, se aplica metoda cea mai dură și sonoră, metoda cu bătaia. Răsunau până noaptea târziu, răcnetele și văicărelile de durere ale celor ce erau „convinși" despre noua lege și ordine. Bunica, din grajdul ei, unde se adăpostea cu fiica ei, Iulica, fugea în fundul grădinii, unde avea o mică pădure de salcâmi. Se ascundeau acolo să nu mai audă vaietele și țipetele de groază ale oamenilor din satul ei, care puteau fi azi vecinii ei, mâine finii ori prietenii ei.

Dimineața soarele se revărsa peste dealurile satului, sărutându-i crestele pline de verdeață, de pomi fructiferi și de viță de vie, încărcată cu struguri negri și zemoși. Bunica se trezea dis de dimineață, așa cum făcuse toata viața ei, dădea mâncare la găinile ei, la câinele pe care îl chema Mureș, paznicul de nădejde și prietenul bun și credincios al casei. Restul de animale din gospodărie, porcul, vaca și calul cu șareta fuseseră confiscate și duse la grajdurile comunale. Șareta și calul au fost aduse înapoi, în curtea bunicii, pentru că au fost puse la dispoziția tovarășului Președinte, care acum locuia în casa bunicii.

În dimineața aceea, bunica, după ce a hrănit păsările și câinele, a făcut focul în soba de tablă neagră pe care o avea sub streașina grajdului, unde era un șopron, sub care era adăpostit ziua calul cu șareta. Bunica își pregătea ceaiul ei de flori de tei și o mâncare de fel de fel de legume din gradina ei de zarzavaturi.

Președintele stătea pe scara casei, tăind cu briceagul un măr roșu, mare, cules din pomul din fața casei și privea atent la sprinteneala cu care bunica își făcea treburile gospodărești. Bunica, a simțit privirile lui și s-a întors către el, cu un zâmbet blând și cald adresându-se cu sfială: „Vreți un ceai? Mai am niște zahăr aici în cutie." Președintele, pe moment a părut că nu înțelege cuvintele, dar repede s-a desprins din nedumerire și a schițat un zâmbet timid de școlar, răspunzând: „Da, sărut mâna, Madame Jianu".

După ce a băut ceaiul, pus de bunica într-o cana de tablă, pe care o avea în folosință la bucătărie, căci cele de porțelan erau în dulapul din casă, unde ea nu mai putea intra, fiind confiscate, Președintele i-a mulțumit bunicii și s-a îndreptat către șaretă chemându-l la ordine pe Costică. El era băiatul din sat care avea în grijă șareta și calul și-l purta pe Președinte peste tot locul.

Costică a venit în grabă cu biciușca într-o mână și căciula în mâna cealaltă, zicând servil: „Da, să trăiți tovarășe Președinte!". „Măi Costică, ai tu grijă ca Madame Jianu să aibă ce da mâncare la pasări și să-i dai cheile de la magazia de alimente și pivniță. Să le spui și la ceilalți, că am zis eu să nu mai intre nimeni în curte, decât eu și cei de la camera de oaspeți, când om avea oaspeți".

Costică a răspuns militărește: „Înțeles, tovarășe Președinte". Președintele s-a întors către bunica și i-a spus cu blândețe: „Să nu te sperii, Madame Jianu, de noi. Suntem trei persoane aici la camera de oaspeți, pentru astăzi. Daca vrei, te rog pe Dumneata să ne gătești și nouă ceva pentru acest prânz".

Bunica a încuviințat din cap, căci lacrimile abia acum o podidiseră. Nu mai înțelegea unde se terminase viața ei tihnită de până atunci și unde începuse iadul pe care îl trăia, iar inima ei bună care o ajuta să-i ușureze suferința, nu știa cum să o mulțumească și să o înțeleagă. Teama o cuprinsese cu totul. Nu știa la ce să se mai aștepte: la ce rele, la ce bune și cu ce preț