Gara Studentiei

De Anca Pascut

Cartea doamnei Anca Pascut isi cere din capul locului o justificare de registru stilistic, fiind foarte greu de incadrat intr-un discurs literar. La o prima lectura tindem sa o numim carte memorialistica, dar poate fi tot asa de bine si un jurnal al unei vieti purtand prejudecatile, regulile, constrangerile de orice fel ale unei societati in care totul se guverneaza prin indicatiile partidului comunist, ceea ce o face pe autoare sa-si inceapa demersul prozaistic cu o sintagma definitorie: traim intr-o societate distopica.

Autoarea reinvie secvential societatea comunista cu toate parghiile ei de control asupra oamenilor, traind dupa norme prestabilite, impunand un anumit mod de convietuire, in spiritul doctrinei comuniste. Pentru a da iluzia autenticitatii, autoarea acumuleaza in mod voit detalii semnificative, pe fundalul carora noi, romanii, ne traiam felia noastra de viata contorsionat, dirijata de directivele partidului.

Trecand de obstacolele tineretii pe care eroina nu conteneste sa le enumere, descoperim un hatis de evenimente cu personaje episodice, unele cu un rol important in viata sa. Modul de viata impus si controlat de organele de partid trezeste interesul cititorului tanar, dar, privita din alt unghi, cartea Gara studentiei poate deveni, intr-un anumit context, un document de epoca din perspectiva subiectiva. O poveste dintr-o istorie recenta.

Finalul cartii evidentiaza ca ceea ce conteaza nu sunt amintirile, ci frumusetea naturii pe care o percepe ca un univers compensatoriu. Nici tonul nostalgic al evocarii nu lasa sa se intrevada finalul relevant, generator de energie vindecatoare.

• Limbă: Română
• Editor: Anca Pascut
• Data lansării: 21 iul. 2022
• ISBN: 9786060718864

Anca Pascut

Anca Pascut s-a nascut in 1967 in Bucuresti si traieste din 1992 in Viena. A pastrat o puternica legatura cu tara natala si cu traditiile acesteia. De profesie analist-programator, in timpul liber se exprima artistic scriind, fotografiind, pictand, dar mai ales cantand, in special folclor romanesc.

Previzualizare carte

Copyright

Gara studenției / Anca Pascut.

COPYRIGHT 2022 Anca Pascut

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN eBook ePUB 978-606-071-886-4

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Titlu / Subtitlu carte, un link către această carte și Editura Letras.

Cuprins

O lume la răspântie

Micul șef de an

Prezent la datorie

La cratiță cu noi!

Acomodări la noua viață

O studentă de nota zece

Pe loc, repaus!

Drumuri și popasuri

Struguri și ciorchini

Rebela fără cauză

Pe aripi de zăpadă

Evadări din colivia de aur

Departe de lumea dezlănțuită

Drumul spre victorie

Îngerul fără aripi

Viața merge înainte

Nuntă în munți

Idilă la Lacu Roșu

Adam și Eva

Ultima sută de metri

Vulpile din Valea Sâmbetei

Absolventele la drum

Privește înapoi cu iertare

Un nou început

Un itinerariu într-o societate distopică

Fiilor mei

O lume la răspântie

Viena, 12.12.2021

De o bună bucată de vreme, am senzația că trăim într-o societate distopică. Evenimentele socio-politice, care se succed cu repeziciune, devin din ce în ce mai absurde și mai greu de înțeles, de acceptat și de suportat. Războaiele, convulsiile sociale, schimbările climatice, emigrația, pandemia cu urmările ei nefaste, măsurile de restricție și control, apoi perspectiva recentă a unui inevitabil conflict militar în Europa, a unui nou război fratricid, toate acestea devin parte integrantă din viața cotidiană, pătrunzându-ne în case și în creiere prin intermediul principalelor mijloace de comunicare în masă.

Oamenii percep realitatea în moduri atât de diferite, încât un anumit fenomen social sau o anumită decizie a autorităților, pentru unii este singura soluție viabilă, iar pentru ceilalți, cea mai mare nenorocire. Puțini stau să se informeze din mai multe surse, să judece, să treacă știrile prin filtrul gândirii, al intuiției și al bunului-simț, cei mai mulți cad pradă manipulării și propagandei, atât de ușor de realizat în ziua de azi, prin mass-media și toate armele informării și, mai ales, ale dezinformării de zi cu zi.

Perioadele de tranziție sunt grele, oamenii care trăiesc aceste vremuri tulburi sunt generații de sacrificiu. Dacă au o vârstă la care înțeleg ce se întâmplă și sesizează discrepanțele între era apusă și cea în devenire, impactul este dur. Unii se adaptează, alții găsesc tot felul de refugii și subterfugii pentru a supraviețui, dar nu se mai pot adapta, trăiesc permanent cu regretul vremurilor „bune" de altădată, construindu-și o lume paralelă în interior sau emigrează, dacă mai au puterea să o ia de la început. Cei care sunt surprinși de tăvălugul evenimentelor la o vârstă fragedă cresc și se maturizează cu noile măsuri și restricții, care devin treptat noua normalitate. Dacă părinții lor sunt perfect adaptați sau chiar profitori ai noii societăți, acești copii cresc fără griji, nu au întrebări și neclarități, acceptă totul mai ușor și nu simt nevoia să opună rezistență, având un statut de privilegiat, din naștere sau dobândit cu timpul. În schimb, dacă părinții sunt opozanți ai sistemului sau suferă pur și simplu din cauza acestuia, inevitabil simt asta și copiii și se obișnuiesc să ducă o viață dublă, făcând diferența strictă între ceea ce vorbesc acasă și ceea ce au voie să spună în afara familiei.

Așa eram și noi, tinerii anilor ’80, trăiam aparent fără griji, savurând micile bucurii permise în lumea aceea închisă, cu nonșalanța și exuberanța specifice vârstei, chiar dacă eram nevoiți uneori să ne strecurăm printre reguli absurde și interdicții, refulând dorințe, reprimând opinii, gânduri și sentimente. Sufeream din cauza duplicității, a manipulării și a dublei măsuri, a diferențelor și divergențelor între cei din clasa de sus a politrucilor comuniști și oamenii normali, onești, neprivilegiați, iar toate acestea ne făceau să fim sensibili, introvertiți și fragili. Dar viața era o adevărată cursă cu obstacole, iar lupta pentru a supraviețui în acea societate, fără a ne pierde esența, a ne încălca principiile și a renunța la valorile spirituale și la idealurile noastre, ne-a ajutat să devenim profunzi, rezistenți și puternici, să sperăm și să avem încredere că vom reuși să schimbăm ceva în bine.

Studenții formează o categorie aparte printre tinerii oricărei generații. În primul rând, pentru că sunt deja maturi, dar încă dependenți de părinți, sunt, practic, niște elevi mai mari. Au idei și idealuri, dar nu le pot concretiza cu ușurință, nedispunând de mijloace financiare. Se află la început de drum și într-o permanentă devenire. Studenția este ca o gară, în care tinerii intră cu bagajele doldora de cunoștințele acumulate în anii de școală și cu sufletele pline de năzuințe și speranțe. Aflați într-un permanent du-te-vino, unii își cumpără bilet, alții se strecoară clandestin, dar, indiferent de modalitatea pe care o aleg, toți se află într-o evoluție continuă, care nu se reflectă neapărat în procesul de învățare, ca acumulare cantitativă de cunoștințe, cu scopul imediat de a absolvi examenele și de a-și asigura traiul de zi cu zi în viitor. Ceea ce contează cu adevărat, este evoluția pe plan uman și spiritual, iar aceasta are loc mai ales prin intermediul lecțiilor de viață primite în urma interacțiunilor cu semenii lor, a întâlnirilor providențiale, despărțirilor dureroase și regăsirilor emoționante din această perioadă. În gara studenției, tinerii învață cum să se maturizeze deplin, asumându-și răspunderi și luând decizii, pentru ca, într-o bună zi, să poată lăsa în urmă acest lăcaș protector, urcându-se cu încredere în trenurile destinului și pornind la drum spre alte gări cruciale ale vieții lor.

Micul șef de an

În toamna anului 1985, am început studiul la Facultatea de Cibernetică din cadrul Academiei de Studii Economice – pe scurt, ASE. Intrasem cu brio în urma examenului de admitere din matematică, economie politică și geografia țării noastre. După o vacanță plină de aventuri cu cortul prin munți cu foștii mei colegi de clasă, iată-mă la 1 octombrie în clădirea de pe Calea Dorobanți, arzând de nerăbdare să încep viața de studentă, să-mi cunosc colegii, mai bine zis colegele – căci eram în proporție de 90 la sută fete – și să iau în piept greutățile traiului de persoană matură și responsabilă.

Plină de elan, m-am prezentat la cursul festiv din prima zi de facultate, îmbrăcată cu pantalonii mei roșii cu talia înaltă și ușor evazați, cu sandale elegante cu toc și o bluziță de vară albă fără mâneci, din pânză topită, cu o frumoasă bordură croșetată de mână în jurul decolteului. Tunsoarea scurtă, sportivă lăsa să mi se vadă urechile un pic cam mari, de care atârnau niște cerceluși de efect, două lănțișoare argintii cu pietricică roșie la capăt. Am găsit cu greu un loc în amfiteatrul arhiplin, undeva la capătul unui rând din mijlocul sălii. După cuvântările de rigoare, ne-au surprins anunțând că vor înmâna în cadru festiv carnetele de student primilor zece intrați în ordinea notei la examen. Primul a fost strigat un băiat blond cu părul căzut în ochi, cu alură de scandinav, care mai apoi a trecut la seral și a emigrat în Canada. Apoi îmi aud numele, mă ridic și cobor treptele maiestuoasă ca o regină, pe tocurile mele înalte și mult prea subțiri. Având o înălțime cu mult peste medie, cred că păream interminabilă în pantalonii roșii, mulați pe fundul destul de bine format, deși, în rest, mă încadram în categoria „lungă, slabă și zăludă". Ajung, în sfârșit, la catedră, sunt felicitată pentru performanța la examen, mi se urează mult succes în continuare, mi se înmânează solemn un carnet mic și maroniu, cam urâțel de altfel, primesc și o floare, după care cei din comisie îmi scutură mâna, tovărășește, unul după altul.

Le mulțumesc emoționată, mă întorc apoi spre sala din care sute de viitori colegi și familiile lor mă privesc admirativ, ba chiar încep să mă aplaude. Fâstâcită, îmi aplec capul și încep să urc scările acoperite cu linoleum verde spre locul meu, dar la a treia treaptă mi se agață o sanda în bordura de metal subțire care îmbrăca muchia și dintr-odată fac un salt prin aer, aterizând în patru labe, cât eram de mare, spre îngrijorarea spectatorilor și marea mea stânjeneală. Carnetul, floarea, poșeta, toate își iau zborul prin sală, eu mă adun de pe jos extrem de repede, fiind sportivă de felul meu, dar când mă uit în jur la publicul consternat, mai roșie la față decât celebrii mei pantaloni, realizez într-o fracțiune de secundă un lucru extrem de important: într-o clipită ajunsesem celebră și acest eveniment mă va însoți în subconștient pe toată perioada studiului. Da, amestecul dintre admirația pentru performanța de la admitere și compătimirea pentru căzătura spectaculară de la cursul festiv mi-a adus notorietatea și simpatia colegilor.

Am continuat în aceeași manieră, am devenit o figură pitorească pe la cursuri, ieșind din comun prin alura sportivă și stilul de îmbrăcăminte, datorat mai degrabă lipsei cronice de bani și de pile pe la magazinele textile. Aveam o singură pereche de blugi, ce-i drept, originali, Wrangler, cam ieșiți din modă, fiind evazați. În mod normal, costau 800 de lei luați „pe sub mână" de la cei care aveau dolari și puteau să cumpere din shopuri, cum se numeau magazinele pe valută. Ai mei erau mai speciali, mama îi cumpărase doar cu 400 de la cineva care îi primise de la o rudă din SUA, îi folosise un pic și se plictisise repede de ei. I-am purtat cu drag vreo 4 ani, apoi i-am dat la croitor să mi-i strâmteze jos, la gambe, pentru a fi în pas cu moda, iar din materialul rezultat să-mi pună un petic elegant, pentru că se cam răriseră între picioare. Asta, da, reciclare!

În octombrie, fiind încă destul de cald, obișnuiam să port bermude, aveam unele pentru mers pe munte, din catifea reiată, kaki, pe care le purtam cu ghete și jambiere. Fiind pasionată de badminton, alesesem acest sport în locul orei normale de educație fizică și mergeam la antrenamente de două-trei ori pe săptămână, în sala de sport din Piața Romană, de aceea aveam de cărat cărți, caiete, echipamentul de sport și racheta de badminton. Cum nu aveam o geantă adecvată, am luat pur și simplu sacul kaki de la prelata Trabantului nostru, care se asorta perfect cu bermudele și în care încăpeau toate aceste lucruri laolaltă, și așa am ajuns eu să fiu o apariție originală pe coridoarele Ciberneticii. Cele mai multe colege veneau elegante, aranjate, feminine, iar eu mergeam la cursuri ca și cum aș fi mers pe munte, ba, mai mult, dacă voiam să ajung undeva pe la mijlocul amfiteatrului, săream ca o capră peste rândurile de bănci. Eram mereu veselă și binedispusă, cu zâmbetul pe buze și gata să sar în ajutorul colegilor cu o glumă, o vorbă bună, un curs luat la indigo, pe scurt, eram o tipă foarte populară. Acest lucru avea să-mi aducă funcția de șef de an... la care nu râvnisem niciodată, de altfel.

În România acelor ani, politicul era omniprezent în viața noastră, practic ne însoțea și influența traiul zilnic, în primul rând prin intermediul presei și al televiziunii. Existau câteva ziare centrale: „Scânteia, așa-numitul „organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (CC al PCR), o denumire care și acum îmi pune mari semne de întrebare cu privire la adevărata ei semnificație. Pe prima pagină, în dreapta, sus, se afla sloganul Internaționalei comuniste: „Proletari din toate țările, uniți-vă!. „Organul mai mic pentru comuniștii juniori era „Scânteia Tineretului, care era ziarul Uniunii Tineretului Comunist (UTC). „România liberă existase încă din perioada antebelică, apoi a fost confiscat de către comuniști, care l-au folosit în scopurile lor propagandistice, fiind singurul cotidian antebelic ce s-a menținut și după căderea comunismului. Toate aceste ziare aveau pe primele pagini doar informare politică, în primul rând relatări despre vizitele de lucru ale lui Ceaușescu prin țară, pentru a verifica implementarea directivelor și îndeplinirea planurilor cincinale prin respectarea cu strictețe a indicațiilor sale prețioase, apoi despre nenumăratele sale călătorii prin lume, în special în țările socialiste prietene, membre ale Tratatului de la Varșovia, și prin țările Lumii a Treia, în mare parte din Africa, țări care erau sprijinite de România prin schimburi avantajoase de mărfuri, diverse proiecte de construcții, trimiterea de specialiști în domeniul economic și medical, precum și burse pentru studenți. Nu în ultimul rând, ziarele erau inundate de cuvântările președintelui, care era și secretarul general al PCR, la diversele conferințe și mai ales la Congresul Partidului, care avea loc o dată la patru ani. Acea maculatură jurnalistică se producea în detrimentul cărților și chiar al hârtiei igienice, care dispăruse de tot din magazine.

Desigur, aceleași noutăți din presă erau difuzate încontinuu pe posturile naționale de radio, întrerupte fiind de informații rutiere, meteorologice, dintre care nelipsite erau cotele apelor Dunării și ale afluenților săi – un moment fascinant, de altfel, cred că știam toate localitățile riverane pe dinafară – apoi mici momente de muzică populară și ușoară, mai rar câte un concert simfonic și, din când în când, seara, teatru radiofonic, care avea un farmec aparte, piesele fiind bune și foarte bine interpretate.

Televiziunea Națională avea doar două programe, și ele dominate de politică. În anii ’70, acestea erau ceva mai variate, cu multe emisiuni de divertisment, reportaje de călătorie de prin colțuri îndepărtate ale lumii, documentare istorico-geografice, concursuri de muzică ușoară și populară, filme și seriale extraordinar de bune, englezești, americane, franțuzești și italiene. Mai târziu, în anii ’80, din cauza măsurilor de austeritate, în timpul săptămânii, programul TV a fost redus la trei ore pe zi, de la ora 19 la 22, conținând exact „Telejurnalul de seară, zece minute de desene animate pentru copii cu personajul nostru preferat, „Mihaela, apoi un film vechi, tăiat, cenzurat și cu titlul schimbat, pe urmă „Telejurnalul de noapte, și acesta tot cu informarea politică de rigoare. Programului i se spunea, sec: un rahat între două „Telejurnale. La sfârșit de săptămână, acesta dura ceva mai multe ore și era mai variat. „Albumul duminical, ciclul de reportaje „Drumuri europene, al lui Aristide Buhoiu, documentarul de sâmbătă seara „Teleenciclopedia" și semințele prăjite de floarea soarelui ne umpleau weekendurile.

Evident, politicul se oglindea în toate aspectele vieții economico-sociale. Din fragedă pruncie, copiilor li se inocula mândria de a crește în sistemul comunist, prin cooptarea lor în diverse organizații, spre educarea lor moral-civică. Primul pas era intrarea în organizația „Șoimii Patriei, încă din anii de grădiniță, implicită, deci nu te întreba nimeni dacă vrei. Eu nu am prins-o, căci s-a înființat mai târziu, dar sora mea, care e cu șase ani mai mică, a fost „Șoaimă, mândră nevoie mare în costumașul ei cu bluziță portocalie și fustiță și pălărioară albastre, dintr-un material sintetic, foarte neplăcut de purtat, mai ales vara.

Odată intrați la școală, în clasa întâi ni se băga în cap că trebuie să ne străduim să învățăm bine și să ne comportăm cu demnitate, pentru a putea deveni pionieri în clasa a doua. Cravata roșie cu tricolor pe margine devenea astfel principalul nostru scop în viață, fiind totodată un mijloc de presiune și control, căci o primeau numai cei care meritau, iar dacă aveai o abatere, aceasta ți se confisca. Era, de fapt, o nenorocire dacă ți se lua cravata, una dintre cele mai mari rușini ale vieții de elev. Eu, fiind cumințică și bună la învățătură, am reușit s-o posed fără întreruperi în toți cei șapte ani, până la terminarea școlii generale, ba, mai mult, am fost aleasă și comandant de detașament – aceasta fiind denumirea revoluționară a banalei clase școlare – demnitate pentru care am primit un șnur galben, din mătase împletită cu doi ciucuri la capăt, șnur care atârna de pe umăr pe piept, ca la uniformele de ofițeri.

Cinstea și mândria de a fi pionier ne erau sugerate și stimulate prin zecile de poezii și cântece patriotice cu care eram pur și simplu îndoctrinați zilnic, în școli și în mediile de propagandă audiovizuală, deci la radio și televiziune. Unul dintre cele mai sugestive era „Am cravata mea":

„Am cravata mea, sînt pionier!

Și mă mîndresc cu ea, sînt pionier!

Flutură în vînt, zălog de legămînt,

Întîiul meu cuvînt, de pionier!".

Era, desigur, un prilej de mândrie și implica o mare responsabilitate, chiar dacă am uitat complet care ar fi putut fi aceea... Îmi amintesc mai degrabă de obligația de a ieși în față la raport, de câteva ori pe an, când, cu anumite ocazii festive ca începutul și sfârșitul anului școlar, ne adunam, toate clasele, în curtea școlii, „la careu. Comandanții de detașament stăteau în fruntea colegilor de clasă, aliniați ca la armată și apoi îi salutau, tot ca acolo, pe comandantul de unitate și adjuncții acestuia și raportau că toată clasa e prezentă și gata de participare la marele eveniment. Privind în urmă, mi se pare un lucru atât de lipsit de sens, menit doar să ne obișnuiască cu disciplina și ierarhia. Bine, totul avea un caracter solemn, pompos. Unii dintre noi o făceau cu entuziasm, li se citea pe chip, dar eu o făceam doar pentru că așa trebuia și de-abia așteptam să se termine. Apoi, în liceu, eram trecuți automat în UTC, nu-mi amintesc să mă fi întrebat cineva dacă îmi doresc sau dacă mă simt pregătită, pur și simplu m-am trezit „utecistă. Însă, timp de patru ani, am reușit să mă scufund în anonimat, mi-am văzut de carte, fără să mă evidențiez cumva pe plan politic, pentru că nu mă atrăgea absolut deloc, uram întrunirile și toate ierarhiile alea rigide, și limbajul de lemn care se folosea în ședințe, eram sătulă de el până peste cap.

De aceea, am fost foarte șocată când am primit o astfel de funcție în facultate! La vreo două-trei săptămâni de la începerea anului de studiu, s-au organizat alegeri pentru ocuparea anumitor posturi în Asociația Studenților Comuniști (ASC), pentru seria noastră, care consta din patru grupe a câte 25 de studenți. Trebuia ales un șef de an (cu numele pretențios de secretar ASC pe an), un responsabil pe linie politico-ideologică, unul pe linie culturală și încă vreo două pe care nu le mai știu. Eu stăteam liniștită, visătoare, așteptând să treacă timpul, să ies odată în oraș. Până în momentul în care Dan, un coleg de grupă, mă propune pentru funcția de șef de an. El era un tip cu câțiva ani mai mare, mai trecut prin viață, mă simpatiza și, de fapt, nu dorea să avem un secretar care să-și ia rolul prea în serios, iar eu, cu aparițiile mele originale și aerul meu boem, eram pentru el candidata ideală. Ce puteam să mai fac, m-a luat pe nepregătite, mă uitam la el cu o privire dezaprobatoare, nu puteam să cred. Au fost trei propuneri, a trebuit să ne prezentăm scurt. Prima a luat cuvântul o colegă ceva mai mare ca vârstă și, în mod vădit, preferata profesoarei delegate la acea ședință. Aceasta, în calitate de secretară de partid, conducea alegerile. Sigură pe ea, încurajată din priviri de profesoară, colega ne-a povestit cu mândrie că a fost secretară UTC pe liceu, că, nereușind din prima la facultate, a lucrat doi ani la o fabrică de ciorapi, deci avea experiență în producție, și – argumentul suprem – că mai era și membră de partid pe deasupra, iar profesoara o sorbea din priviri. Eu, la rândul meu, mă liniștisem complet: cu modestul meu CV, eram candidata cea mai nepotrivită pentru acea funcție. Așa că m-am prezentat foarte pe scurt, dar veselă, surâzătoare, fără niciun stres, am spus că tocmai terminasem liceul, că nu am avut nicio funcție în UTC și că îmi place să joc badminton și să merg pe munte. Nici acum nu-mi pot explica de ce am primit majoritatea copleșitoare a voturilor de la colegii mei. Desigur, căzătura din prima zi a anului universitar îmi adusese celebritatea, desigur, hainele mele de „montaniardă" mă făcuseră să sar în ochi, desigur, colegii mei nu voiau o șefă de an care să-și ia misiunea prea în serios și să-i sâcâie cu ședințe peste ședințe... Așa m-am trezit eu cu funcția pe cap, aleasă în modul cel mai democratic cu putință, încărcată cu o responsabilitate pe toți cei patru ani, căci am fost realeasă de fiecare dată... de altfel, nici nu au mai existat alte propuneri în anii următori.

Pentru mine a fost o adevărată pacoste, mai ales pentru că trebuia să organizez cam o dată la două luni o ședință de informare politică, să pregătesc materialul informativ sau să pun pe altcineva să o facă. Dar nu prea eram în stare să deleg sarcinile, așa că făceam eu totul singură. Cu timpul, am devenit mai șmecheră. Scriam pe tablă temele, ca să știe colegii ce ar fi trebuit să dezbatem, apoi rămâneam câteva minute peste program, discutam doar problemele organizatorice mai importante, cum ar fi planificarea examenelor înainte de sesiune sau vreo excursie, apoi fiecare pleca grăbit spre casă. Am avut noroc și nu m-a dat nimeni de gol în toți acești ani. Era o înțelegere tacită, chiar dacă aveam și informatori în an. Poate că scriau la dosar, dar nu m-au pârât mai sus, cred că toți erau bucuroși să poată pleca mai devreme pe la treburile lor. Aveam multe ore pe zi, pe atunci era școală și sâmbăta, deci, orice oră liberă era binevenită. În plus, toți eram sătui de politică, eram invadați la tot pasul de ea... Bineînțeles că eu trebuia să scriu procesele-verbale și am învățat s-o fac cu succes, într-un birou destinat special acestui scop, unde se aflau dosarele cu rapoarte și rezumate de la toate ședințele din ultimii ani, din care copiam pe rupte, dar mai și improvizam, astfel că totul era la zi, toată lumea era mulțumită. Poate că, în sinea mea, speram să se prindă cineva de ceea ce făceam, ca să constate că nu eram deloc potrivită pentru acea funcție, dar nimeni nu părea să sesizeze acest lucru. Am ținut doar de câteva ori ședințele așa cum se cerea, când am avut profesori sau studenți din anii superiori ca observatori.

Ah, studenții din anii mai mari, maturi, serioși, spătoși, făloși! Într-o facultate cu 90 la sută fete, culmea că „observatorii politici erau doi flăcăi din anul patru, înăltuți și bine făcuți. Unul dintre ei, Titi, era falnic ca un plop și un pic adus de spate, brunet și cu o mustăcioară de haiduc, cam ieșită din modă. Îmi cam „trăgea clopotele, dar nu-i acordam atenție, mie îmi plăcea mai mult de celălalt, de Brăduț. Avea o privire pătrunzătoare, insistentă, îmi închipuiam că-i place de mine.

La una din primele mele ședințe, a stat în ultimul rând în amfiteatru și nu mă scăpa din ochi. Mi-am dat toată silința să conduc ședința onorabil, dar normal că fără nicio tragere de inimă, nu eram eu genul care să mă prefac cu ușurință. După ședință a venit țintă la mine și speram că mă va felicita, dar, când colo, ce să vezi? M-a făcut cu ou și cu oțet, ba că s-a văzut de la o poștă lipsa mea de entuziasm, ba că nu am motivat studenții, ba că, atunci când a vorbit profesorul, eu eram cu gândurile aiurea și cu creionul în gură... că am făcut o impresie extrem de proastă, că nu se ține așa o ședință ASC, că trebuie să mă instruiesc și să-mi revizuiesc atitudinea... Mda, și eu care credeam că mă fixa așa pentru că-i plăcea de mine... Omul era într-adevăr plin de zel și punea suflet și, de fapt, a ajuns departe și pe plan profesional, după Revoluție. Da, foarte răzbătător tipul.

În schimb, Titi era mai molcuț, nu avea nervul celuilalt, tot încerca, sărmanul, să mă invite prin oraș, dar eu reușeam să mă eschivez de fiecare dată. Prin noiembrie s-a ținut Balul Bobocilor și principalul eveniment era concursul de miss. Titi era unul dintre organizatori și de câte ori