Neputinta

De Ioan Ivanciuc

“Neputinta” este cartea de debut a autorului Ioan Ivanciuc.

“Cu dor de momente care nu o sa se mai intoarca niciodata, las hartiile pe care le-am asternut in nopti traite devreme in seama voastra. Sper sa va placa! Sa savurati fiecare cuvant asa cum si eu la randul meu am savurat fiecare clipa...”

– Ioan Ivanciuc

Fragmente din carte:

,,–Acum aruncam cheile?
–Da, draga mea! Acum le aruncam.
–Cate chei avem?
–Trei.
–Vezi ca mi-ai dat una si sunt cu ochii pe tine.
–Nu ai de ce sa-ti faci griji!
Si tu ai fost prima care a aruncat cheia. Chiar atat de multa incredere ai avut in mine incat sa-ti arunci cheia de la promisiunea noastra fara ezitare?”

“Posesivitatea se naste din atasament, frica se naste din atasament, neputinta de a face ceva se naste tot din atasament, obisnuinta si comoditate. Ulise devenise in acel moment neputincios in fata atasamentului sau. Simtea ca nimic nu o sa mai fie ca inainte, chiar daca se intoarce in pestera nimfei, chiar daca nu. Calipso nu putea sa creada ce se intampla. Nu credea ca se putea ajunge aici. Ea, care se deschisese catre Ulise, ea care se uitase la el ca la un egal, daca nu-l considera chiar un pic peste nivelul ei, se trezise lasata cu ochii in soare de acest muritor, de care incepuse sa prinda drag. Nu intelegea de ce ea statea sa gateasca cina, iar el se plimba de nebun pe insula..”

• Limbă: Română
• Editor: Ioan Ivanciuc
• Data lansării: 2 mai 2022
• ISBN: 9786060712725

Previzualizare carte

Ioan Ivanciuc

Neputință

logotip1

Copyright

Neputință

COPYRIGHT 2021 IOAN IVANCIUC

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-272-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii NEPUTINȚĂ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Neputință

Copyright

Prolog

Partea I

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Partea a II-a

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Partea a III-a

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Partea a IV-a

Capitolul 16

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Final

Pentru Calipso,

Încă mă pierd în ochii tăi căprui…

Prolog

„Nu e nicicum! Nu e cald, nu e rece, dar parcă stă să plouă. Dacă era vara ajunsă în oraș, eram flancați de un aer înflăcărat. Ceva din adierea unei savane toride. Aerul acela lung, cerșetor de adieri reci de toamnă tânără, care își plimbă dorul pe sub un cer de un galben însângerat.

Dacă ne mai plimbăm puțin prin spațiul poetic românesc, vara asta într-un oraș plin de căldură se află în antiteză cu «Sara pe deal» a lui Eminescu. Aici, oamenii nu mai au coase în spinare și clopotele nu bat, ci doar mașinile vuiesc mereu, iar lumea nu se oprește din alergat niciodată.

Mă întreb cum arată tipul amorului modern. Să fie o iubire nefastă precum a lui Cezar și a Cleopatrei? O romanță precum cea dintre Romeo și Julieta? Sau poate idila donjuanistă domină fiecare minte și fiecare inimă dintr-o societate modernă și înalt tehnologizată? Doar ca fapt divers, am încercat să îmi pun întrebarea asta, «ce e dragostea»? Există dragoste sau dragostea este doar o alăturare sexuală între două persoane care infuzează actul propriu-zis cu sentimentul de iubire? Este cu putință ca ea să fie comparată cu vinul? «Cu cât e mai bătrân, cu atât e mai bun!» Dragostea să fie mai trainică și de o mai mare intensitate față de amor? Și bineînțeles, dacă dragostea adevărată există, atunci de ce oamenii moderni prețuiesc amorul donjuanist, cel de o noapte, cel care prețuiește clipa?

Să crezi că poți da o explicație, o definiție pentru ceva atât de profund, aduce cu o încercare copilărească, prostească, care poată să te mai pună și în lumina unui idiot, nebun, sau una care te pune în postura unui fizician care trebuie să gândească totul în condiții ideale. Condiții care trec printr-un proces amplu de schimbare, metamorfozare și devin aberante. Aberante? Poate e un cuvânt prea dur și rigid în unele aspecte. Cu toate că e expresia unui adolescent îndrăgostit, replica «de vis» e cea care reușește să surprindă dimensiunea spațiului romantic într-un mod pe cât de simplu, pe atât de complex.

Și pentru că tot vorbeam despre o zi de vară, nu putem să nu vorbim despre Helios, și despre cum coboară ușor de pe bolta uriașului Atlas. Ah! Ștrengarul de el. Posibil că își blestemă rutina cu care Zeus l-a însărcinat. Chiar și în mărețul Olimp, cultul romanțelor, sau cel al amorului, era la loc de cinste. Îi făcea pe zei să coboare pe pământ, iar pe zeițe să-l blesteme.

Stau jos, întins pe pământ, cu un pai în gură. Anul ăsta o să fie unul bogat. Putem spune că iarba, în particular, natura, în general vorbind, are calități de amploare asupra oamenilor. În momentul în care te întinzi pe iarbă, la umbra unui copac în zilele de vară caniculară, ești învăluit de ceva ce rar îți e dat să simți. Nu am distins foarte clar sentimentul, fie e o răcoare a rațiunii, fie e o căldură a inimii. Poate ambele, iar compasul meu sentimentologic e defect.

Calipso, Calipso… mă gândesc la tine, la noi. Îmi e dor de primăvara ploioasă văzută pe geamul din camera noastră mică. Aș vrea să te strâng în brațe, să mă joc cu părul tău, să îți întâlnesc zâmbetul când încerc să îți caut buzele.

Îți mai aduci aminte cum ne-am cunoscut? Dă-mi voie să îți amintesc!"

Cu drag,

Ulise

Partea I

Capitolul 1

O să-mi amintesc viața de la sat. Se poate să mă regăsesc în liniștea ei. Păcat că am lăsat-o în urmă pentru un oraș. Cine știe dacă la bătrânețe o să ajung să regret alegerile trecutului.

„În anul 1939, Hitler ajunge la conducerea Germaniei, astfel demarând demersurile pentru începerea celui de-al Doilea Război Mondial..."

Sunt la ora de istorie, fac o forțare exagerată de a nu adormi. Nemurirea poate fi atât de obositoare pentru bătrânul cu barbă albă. Ceea ce mă face să cred că Diogene îmi dorește compania pe meleagurile ascunse din butoiul său. Mă uit pe geam, zăresc două rațe, penele lor albe, umplute de razele soarelui, te fac să te îndrepți spre conceptul sacralizat al divinității, sau te fac să adormi mai tare, mai greu. „Eu", un intelectual cum bine îmi șade, nu îmi permit decât să mă gândesc la cer.

Aștept să treacă ora. Timpul parcă are ceva morbid în el. Te umple de o somnolență insuportabilă. Norocul meu se trage dintr-un geam deschis, prin care își face intrarea o briză răcoroasă de vară.

—Domnule elev, ne puteți spune în ce an s-a încheiat al Doilea Război Mondial?

Mă trezesc subit, ca și cum aș fi fost în comă pe durata orei, prezent fizic, dar absent din punct de vedere mintal. În parte, aveam dreptul de a fi adormit pentru că ziua respectivă era una dintre zilele incipiente ale verii. Cine poate să reziste tentației unui somn bun? Dar până una alta remarc faptul că întrebarea adresată este pentru mine.

—‵44? Cred că în ‵44, domnule profesor.

—Greșit! Ai fost pe aproape, dar este greșit. S-a terminat în ‵45. Vezi ca data viitoare să nu te mai fure somnul!

Ce era de făcut? Am tăcut mort, în fond zece minute mă despărțeau de pauză. Ding-Ding, am scăpat! Recunosc că-mi făcea plăcere să fiu atent la ore, dar erau și momente în care mintea îmi fugea prin alte locuri.

Ca să fac o mică descriere a unei zile normale din generală, nu pot să nu vorbesc despre drumul spre casă. Un drum de țară consolidat cu bolovani cu câțiva ani în urmă în urmă, bolovani care încă se văd pe ici și pe colo, iar pe margine observi diferite plante sau arbori mici de alun sau de stejar. Drumul are ceva special în el. În esență, e legat de viață, fiind o transpunere a vieții umane în zona naturii. Alergând prin viață, ratezi tot felul de momente importante, plimbându-te prin viață, nu de puține ori ajungi să te bucuri de savoarea ei, să prețuiești oamenii altfel sau să îi iubești altfel decât o fac ceilalți. „Festina lente" a naturii din fiecare anotimp reușește mereu să te surprindă, dându-ți o senzație paradiziacă asupra existenței umane.

Trupul și sufletul îmi erau deopotrivă invadate de căldura soarelui arzător de vară și iluzia halucinantă a unui copac bătrân și scorțos îmi apare în față. Îmi vin în minte minte imagini fugitive legate de drumețiile lungi pe care le făceam singur prin pădure în căutare de ciuperci.

—Cum a fost azi la școală? O voce blajină mă inundă cu căldură, acoperindu-mi simțurile.

—Bine! A fost bine. Am răspuns sec, voind să scap de alte întrebări fără rost despre o zi plicticoasă. Mereu am crezut că vara e anotimpul distracției, pe care poți să îl petreci alături de familie și de prieteni sau în compania unei cărți bune, tolănit la soare.

Tata, nimic mai mult sau mai puțin decât o figură masculină aparte. Dur și moale în același timp. Nu am știut niciodată unde să-l încadrez. Dovedind o mentalitate de intelectual, reușește mereu să puncteze cele mai importante lucruri din viață. Filozofatul este un fenomen abstract pentru mine, tata însă excelează la acest capitol. Este adevărat că e incapabil din punct de vedere intelectual de lucrări științifice pe teme de actualitate, dar, după cum se spune „esențele tari vin în sticluțe mici", reușește să condenseze concepțiile despre viață și destin în expresii simple și ușor de înțeles.

Are fizionomia unui om ușor trecut de vârsta mijlocie. Părul blond, cu nuanțe de șaten, încă nu i-a încărunțit, în pofida frumoasei vârste de 46 de ani. Ochii îi sunt calmi, de un albastru deschis, ce te trimite cu gândul la calmul cerului.

Mâncarea mamei nu a avut niciodată egal pentru mine, reușind mereu să surprindă prin simplitate, o calitate greu de egalat când vine vorba de gospodine. Îmi place să ies la aer după ce mănânc, să mă plimb și, cel mai important, să nu fiu deranjat când mănânc. Plimbările îți dau voie să meditezi asupra anumitor lucruri, să îți faci ordine în idei sau, mai ușor spus, să te gândești la ce ai făcut, la ce faci și la ceea ce urmează să faci.

Oarecum, te găsești într-o stare de meditație asupra celor trei timpuri existențiale: trecut, prezent și viitor. Este periculos să trăiești selectiv, și când spun selectiv mă refer la trăirea unui singur timp. Concret, se poate face o distincție pe categorii: cei care trăiesc în trecut, cei care trăiesc clipa, nepreocupându-se de ceea ce lasă în spate sau de ceea ce îi așteaptă în față, și visătorii, cei care așteaptă cu sufletul la gură ceva ce o să vină sau nu o să mai vină niciodată, doar bătrânul timp o să le arate celor din urmă deznodământul așteptării lor. Se spune că lumea este a celor care îndrăznesc să viseze. Aș da dovadă de ipocrizie spunând că această premisă este eronată și că nu cred în finalitatea oferită de o astfel de credință. În fond, „cere și ți se va da, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, ni se predică două propoziții de mii de ani, ar fi păcat ca nici după atât de mult timp să nu credem câtuși de puțin în ele.

Să fim realiști! Umanitatea are nevoie de visători și de vise, implicit. Am fi absurzi dacă am afirma că realitatea este terenul nostru preferat de joacă și că rutina este jucăria noastră preferată de zi cu zi. În realitate, rutina este acel ceva care ne face viața un calvar, devenind ulterior, odată cu înaintarea în vârstă, un drog. Devenim dependenți de o rutină anume și, fără să ne dăm seama, suntem acaparați de ea, încetul cu încetul, pierzându-ne astfel identitatea socială. Suntem comparați cu niște roboți standardizați ce nu reușesc decât să execute o singură sarcină.

—Salut! Ce faci?

Ridic privirea sistematic din pământ ca să am timp de analiză. Constat că persoana din față e Maria, o vecină cu câțiva ani mai în vârstă decât mine. Chiar și acum, după atâția ani, Maria nu s-a schimbat prea mult. La fel de blondă ca întotdeauna, la fel de zâmbitoare, la fel de veselă.

—Hei, mă plimb.

—Toate bune?

—Da!

Mai schimbăm două vorbe și îmi iau rămas-bun. Nu mă dau în vânt după socializare, dar nici nu o detest. Maria, o fată, acum femeie, ușor înaltă, cu fața puțin ascuțită și subțire peste mijloc. Ochii îi sunt de un albastru senin, cu buza de jos puțin mai mare decât cea de sus.

Ah! Feminitatea asta, mereu exprimată prin simplitate, naturalețe și frumusețe interioară. Socotim femeile ca fiind fascinante. Amalgam întreg de rațiuni și sentimente confuze, dar pline de măiestrie. În ziua de azi, simplitatea și naturalețea sunt cosmeticele ce lipsesc din trusele de machiaj ale femeilor. Și, în fond, de ce mă gândeam eu la asta în clasa a 8-a?

În ziua următoare a trebuit să merg la oraș ca să fac niște cumpărături. Aparent, produsele din piață sau cele din supermarket sunt mai ieftine decât cele din gestiunea alimentarelor din zonele rurale. Taxele percepute pentru transportul și redistribuirea produselor este una infimă, undeva la 30 de bani, diferențe care contează, după cum spune tata. Mă îmbarc în microbuz și îmi achit biletul, ocup un loc și aștept. E vorba de o călătorie de o jumătate de oră, drept urmare profit de geamul din stânga mea și arunc ochii pe afară. Îmi place să călătoresc cu orice mijloc de transport în comun. E cel mai simplu mod de a E cel mai simplu mod de a observa viața în simplitatea ei.

Dacă vrei să vezi viața în adevăratul sens al ei, începe să călătorești cu trenul nopți întregi. Nu la cușetă, la cușetă ar fi prea ușor, călătorește la clasa a II-a, la clasa I, în mijlocul forfotei de oameni. Lângă un copil prea răsfățat, care urlă mereu la părinții lui, un tată agresiv, care a început să urle la el, sau o mamă care este exagerat de protectoare, sau invers, mama urlă, tatăl protejează sau amândoi sunt nepăsători. Vezi cupluri de tineri și de vârstă mijlocie fără inhibiții, fără jenă de cei din jur, și până la urmă de ce ai avea? Se simt bine, și dacă se simt bine e corect, ceea ce nu e mereu un adevăr veritabil.

Uneori, simțim doar din dorința de a nu uita cum e să trăim, cum e să fii apreciat, sau cel puțin ca să să nu fim dați deoparte. Bătrânii sunt preferații mei, cu ochii senini, cu ei înlăcrimați, cu vocea aspră, cu vocea caldă, cu povești de suflet și glume cât cuprinde, mereu aștepți să înveți ceva de la ei, ceva ce poate nu o să înțelegi pe moment sau ceva ce nu o să-ți trebuiască decât mai târziu în viață. Mai vezi tineri îndrăgostiți, îndrăgostiți de muzică, de filme, de cărți, de râsete, de cântat, de artă, de toate lucrurile pe care ai putea să le gândești vreodată. Întâlnești oameni de aproape toate spețele, de la cei cu miros trist de stradă, care încă știu să râdă cât mai tare atunci când spun o glumă, până la cei care miros bine a săpun și