Iluzoria vulpe a fericirii

De Popescu Doina

Dacă n-ați mai pus mâna de multișor pe-o carte cu „de toate“, rezervați un loc pe noptieră pentru romanul acesta! Cristian, Zina, Iulia, Radu, Ionuț, Ana. Femei frumoase, bărbați complicați. Relații care seamănă cu marea, când potolite, când zbuciumate. Personajele centrale își joacă destinele la ruletă, așteptând deznodământul propriilor povești de viață: eșec sau reușită. La fel ca oricare dintre noi. Fericirea e mereu la un pas distanță...

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622330

Previzualizare carte

America)

Prolog

…Ca și cum propria-i viață, filă cu filă, secvență cu secvență, ar fi perfect încapsulată într-un glob de sticlă pe care l-ar putea cuprinde într-o palmă… Nu are decât să învârtească globul și, iată, regăsește același eveniment repetându-se la nesfârșit în planul aceluiași punct de rotație – o filă doar în cartea sferică a destinului. Dacă-l răsucește ușor invers, schimbă și perspectiva asupra aceleiași întâmplări: o privește mai întâi dintr-un unghi, apoi din celălalt, apoi din altul, și din altul… Câte unghiuri, atâtea variante ale aceleiași întâmplări. Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau pentru că altminteri n-ar fi fost cu putință.

Privește globul atât de intens, încât privirea-i străpunge evantaiele de imagini, până când acestea prind, încet-încet, a se decolora. Devin din ce în ce mai transparente și, dintr-odată, atât de limpezi, încât ea accede la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile. În acel moment pe care, nu-și mai amintește de ce, cândva, îl numise MORENO, o copleșește un amestec de compasiune și jenă. Printr-un efort încordat de voință, transcende globul. Intră încă o dată în vâltoarea evenimentelor reflectate. Să încerce să mai răspundă o dată provocărilor care atunci i-au insuflat și forță, și un pic de curaj, lăsându-i în schimb o adâncă îndoială asupra a tot ceea ar mai fi rămas demn de a fi apărat…

Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor.

Moreno

1

Niciodată n-am simțit un contrast mai violent între dimineața pe care mi-am proiectat-o în minte la culcare și cea în care m-am trezit efectiv. Un vânt cald, stârnit din senin, mi-a smuls perdeaua din living, a scos-o prin cerceveaua ferestrei și a întins-o ca pe brigantina unui bric deasupra curții strâmte dintre blocuri. Când m-am aplecat să adun voalul alb, am văzut o căruță trasă la pas de o mârțoagă. Hurducăia printre mașinile parcate alandala în bălțile dintre mormanele de zăpadă îngrămădite de-o parte și de alta a aleii centrale. Mi-am ascuțit auzul, dar nu am înțeles dacă „vizitiul era în căutarea unor „haine vechi ori a unor „fiare vechi". Orice ar fi căutat, individul dintre moțurile de zăpadă afumată repeta cuvintele mecanic, cântat și cam nazal, cu o virtuozitate afectată. Lungea e-urile ori de câte ori șfichiul cravașei cobora în larghetto pe gâtul slab al calului. Primul impuls a fost să-mi recuperez perdeaua, care, din fericire, mai atârna în câteva anouri, și să trântesc în viteză fereastra (cum ai trage o poartă grea peste un colț de lume despre care nu ai niciun chef să mai știi). Tot ce voiam era să mă afund la loc în dimineața mea subiectivă, pentru care încă mai aveam resurse să mi-o închipui altfel. M-am mulțumit să ies doar din cameră și să închid bine ușa după mine, astfel încât curentul să nu-și mai facă aiurea de cap. M-am foit un timp prin bucătărie, buimacă și deja iritată; mi-am turnat o cafea rece, pregătită de cu seară; m-am dus la baie; am deschis robinetul, dar apa caldă și incoloră avea să-și aștepte mult și bine rândul, după inevitabilele bolboroseli ruginii și călâi. „Când educația contrazice datele native, decondiționarea devine sensul unei vieți deturnate, mi-am zis. Era un fel de concluzie la gândurile stârnite de amintirea Iuliei, a Istanbulului și-a lui Moreno. Am deschis calculatorul și „am salvat acel panseu matinal. Cine știe unde și când îmi va mai fi de folos. De altfel, ideea avea să-mi revină, într-o formulare mult mai clară, chiar în seara aceleiași zile, la Lăptărie.

Pentru cine n-a aflat încă, Lăptăria lui Enache era un local șic – ceva între snack-bar, cafenea și berărie –, la ultimul etaj al Teatrului Național din București. Curbura culoarului în care a fost deschisă Lăptăria crea o ciudată iluzie de alungire, astfel încât, dacă plecai de la masă pentru a comanda ceva la bar, când te întorceai, depășeai locul din care ai pornit, fiindcă, în mintea ta, el se afla de fapt mult mai departe… Cel puțin asta mi se întâmpla mie. Cred că mica distorsiune se producea și din cauza avangardiștilor din jurul lui Tristan Tzara (frumosul nostru dadaist, pe care, culmea culmilor, râsul îl urâțea), dar și din cauza fițuicii deocheate pe care au scos-o suprarealiștii înainte de al Doilea Război Mondial. Copiile ei xeroxate tapetau pereții și nu puteai să nu te holbezi la ele – mai mult când mergeai înspre bar, și mai puțin când te întorceai, iar ele erau la propriu dèja-vu-uri –, mai ales că respectiva revistă, ascunsă zeci de ani publicului românesc, exhiba acum cu nonșalanță titluri și fraze pe care organismele de reglementare a decenței publice ne impun astăzi să le escamotăm prin bipuri. (Nu-i vorbă, potrivit presei vremii, și în 1931, după apariția primului și, de altfel, unicului număr al fal[n]icei reviste, „scandalosul atentat la bunele moravuri" comis de niște autori juvenili nu a scăpat nesancționat de Parchet.)

La Lăptărie noi ne jucam psihodramele „tip Moreno, deși locul ar putea părea astăzi total nepotrivit: prea mare vacarmul vocilor, prea gros fumul de țigară și încă și mai groasă pâcla decibelilor scăpați aiuritor din boxe. Iar dacă ar fi s-o cred pe Ana, la unele mese se fuma iarbă ori, cel puțin (tot Ana a spus), se împărtășeau experiențe narcotice. Câțiva ani noi am rămas totuși atașați de acel local cu o forță pe care din ce în ce mai mulți preferă astăzi să o numească „adicție, furișând, chipurile, încă un englezism într-o limbă căreia doar inerția vorbitorilor și obsesia puriștilor i-au mai salvat oarecum latinitatea. (De data asta însă, chiar și puriștii pot răsufla ușurați: noul barbarism e la fel de latin la origine – ad-dicere – pe cât de dacice sunt încă socotite a fi varză, viezure, mânz.)

Acum, când vorbesc despre „noi, mă refer la Iulia, Zina, Ana, Cristian, Radu și, desigur, la mine. De altfel, Radu a remarcat: „Parcă am fi șase personaje… „în căutarea… – am continuat eu – „timpului pierdut, a completat oarecum mecanic Cristian, în acel moment preocupat mai mult de resetarea propriului celular decât de sensul conversației. (Mixajul acela involuntar de titluri literare ne-a amuzat atunci, dar, mai târziu, eu aveam să-l consider, într-un fel, providențial.)

Unele coincidențe, plus câteva momente împărtășite de trăire religioasă au fost liantul care a acționat asupra noastră ca o predestinare. S-a întâmplat cu trei ani în urmă, la Hagia Sofia, în Istanbul. Dintre toți românii aflați din varii motive în aceeași perioadă la fosta Înaltă Poartă, noi șase ne-am regăsit, cinci zile la rând, reculegându-ne la ora prânzului în bazilica bizantină, ca pentru a reconfirma o butadă einsteiniană potrivit căreia „coincidența e felul în care Dumnezeu își păstrează anonimatul". Adevărul e că pe mine nu m-a mișcat nici bazarul (în care se calcă pe bombeuri chilipirgiii lumii), nici palatul-cisternă, început de Constantin și terminat de Iustinian (apa lui mereu proaspătă și ventilația perfectă dintre cele peste trei sute de coloane și bolți continuă să fie și azi un mister), și nici obeliscul egiptean din Hipodrom, istorie moartă, animată doar de puștii negricioși, transpirați și plini de praf, care, cu negustoria în sânge, strigau de-și rupeau plămânii și-ți spărgeau timpanele One dollar, one dollar, one dollar! în timp ce-ți fluturau pe sub nas cărți poștale și pliante colorate cu vederi din Istanbul – pe care, de altfel, le puteam lua gratis de pe stelajele din lobby-ul hotelului. Topkapîul, prin care mai fâlfâie teroarea hrănită în trecut de ochiul ubicuu al sultanului, ne-a produs fiori de groază. Înțelepciunea Divină, însă… Ei bine, a fost ca și cum nostalgia acelui loc sacru m-ar fi bântuit până atunci, fără ca eu să fi conștientizat însă vreodată acest sentiment.

Detaliile excursiei, firește, s-au estompat. A rămas însă amintirea unei fericiri subite, împărtășite într-un fel unic și emoția subtilă, nemaitrăită, de a fi pășit dincolo de poarta imperială, sub cea mai înaltă cupolă care se construise vreodată până la ea. Lumina se filtra în voaluri, decupând fante verticale dinspre bolta imponderabilă – o minune a celor doi mechanikoi bizantini, Isidor și Anthemius. Suspendată într-un fir invizibil, timp de o mie de ani, acolo plutise, ca și cum ar fi levitat, o cruce imensă din aur curat.

O senzație acută de lipsă, infiltrată subtil în alveolele memoriei mele – poate înainte chiar de declanșarea primelor amintiri –, și-a găsit dintr-odată, la Înțelepciunea Divină, și conținutul, și potolirea. A fost ca și cum îmi revenisem subit dintr-o lungă amnezie privind apartenența mea religioasă.

În fiecare zi a sejurului, fără vreo înțelegere prealabilă, ne-am întâlnit toți șase în bazilică, fiecare, așa cum aveam să ne-o mărturisim mai târziu, cu speranța că va mai trăi o dată acel moment de reculegere intensă, de care toți am avut parte la primul contact cu lăcașul cel sfânt. De sus, pentru a ne proteja parcă, lumina se prelingea peste noi diafană. Fremăta în valuri difuze, se dispersa, se recompunea în unde abia perceptibile și își plimba proiecția jucăușă de-a lungul și de-a latul vechii pardoseli. (Mult mai târziu, când încercam să mai evoc momentul, îmi veneau imediat în minte cerurile lui Altdorfer, cu sfâșietoarele lor draperii de lumină, dar câtă diferență!…)

Mintea mea răzvrătită despuiase din primul moment pereții bisericii de toate panourile rotunde și verzi, care, cu litere aurii, mărturiseau în arabă puterea lui Allah (cum de altfel, înainte de a păși înăuntru, demolasem și cele patru minarete sortite să modifice și sensul, și echilibrul ansamblului). În schimb, însuflețisem toată nava cu strălucirea Teodorei. Printre galeriile cu colonade și ornamente delicate, pe dalele tocite, sub domul rotunjit ca un uter divin, dar mai ales în loja împărătească, sub pâlpâirea galbenă a becurilor-lumânare, o vedeam aievea cum plutește, cu statura ei gracilă, așa cum mi-o aminteam din mozaicul de la San Vitale. Aluneca – frumoasă și palidă, un pic hieratică în gravitatea ei solemnă, cu o privire extrem de pătrunzătoare și, nu în ultimul rând, cu o grație princiară –, alături de silueta mult prea ceremonioasă și țeapănă, ca o păpușă umplută cu câlți, zgâlțâită din când în când de mișcări necontrolate, ca de găină cu capul tăiat (cum a notat Procopius), a fostului țărănoi, Iustinian, cel care, cu imperiala lui potestas, împlinise cu asupră de măsură toate așteptările de mărire ale unei foste prostituate. În toiul procesiunii imaginare, un zgomot înfundat, ca de pâslari târșâiți, răzbea ușor printre imnuri de slavă și dangăte de clopot – totul doar în mintea mea (hrănită cu istorii orientale) și complet transpusă de emoție. Din când în când, zgomotul se estompa, pentru a se pierde treptat în spatele unei amfore uriașe, umplute cu mir. O respirație sacadată auzeam atunci, ca și cum ar fi venit din spatele amforei, amplificată și înfundată totodată de densitatea untdelemnului din vas. Bănuiam acolo doi ochi la pândă, halucinați de patimă, îngropați în găvane adânci, înconjurate de cearcăne vineții. Suferința lor trimitea la răstimpuri limbi de umbră alungite de ură, care întunecau și mai mult obrajii descărnați de lupta nesfârșită – și, vai, atât de inegală! – dintre pofta carnală și dezgustul moral. Era el, nimeni altul decât Procopius, istoricul venit în capitală tocmai din Cezareea Palestinei. El, ascunzându-se de privirile ei severe și batjocoritoare, care îl umiliseră de atâtea ori. În timp ce tâmplele lui Procopius zvâcneau de surescitare, basilisa, cu inima plină de încântare, admira mozaicul absidial, al cărui finisaj îl terminaseră cu doar câteva ore în urmă meșterii vestiți din Niceea. Privirea ei urmărea cu o satisfacție nedisimulată încrengăturile savante ale viței care se avânta delicat în lunete, ocolea elegant laturile ferestrelor deschise în zidărie și se pierdea cu răsuciri grațioase în spatele bemei de unde avea să răsune marea liturghie. Cât de greu l-a convins pe basileu să renunțe la orice element figurativ! „Niciun ciclu evanghelic, nicio icoană, dragule, doar mici mozaicuri ornamentale; simplu, elegant și abstract. Totul cât mai pur, nu-i așa? Mi-ai promis doar…", l-a rugat ea încă o dată, trecându-și degetele pline de inele prin cârlionții lui aspri, chiar în dimineața în care jumătatea-i imperială urma să-i tocmească pe meșterii cei mari din Niceea.

Cât de bine o înțelegeam, cum de altfel a înțeles-o și el, chit că mai mult din rațiuni politice și din patima cu care i se înrobise de când s-au întâlnit prima oară (pasiune care-i absorbise, făcând din ei doi doar unul), decât din rațiuni religioase: „Icoanele? Poți fi sigură tu, farmecul meu cel mai dulce, icoanele nu vor intra în Hagia Sofia atâta timp cât eu voi fi împărat", i-o fi răspuns Iustinian, în timp ce-i tăia răsuflarea cu o îmbrățișare ce mai păstra încă nealterată dogoarea soarelui macedonean.

Înfiorată de fervoare, ca de o febră care te cuprinde cu intermitențe, Teodora mea își trimitea acum rugăciunea (pe care ea însăși o întocmise) spre crucea imensă de aur, ce părea că levitează în centrul cupolei. Și cum să nu se fi rugat ea cu cea mai adâncă evlavie, când soarta miraculoasă o purtase de pe nisipurile palestrei, „din culisele Hipodromului" (cum frumos ne-a spus Charles Diehl în Figurile lui bizantine) direct pe tronul Basileilor? Și cum să nu fi adus un imn de mulțumire Domnului, care îi schimbase cu ditamai mantia imperială micuțul șorțuleț de comediană (mai mic decât o frunză de viță-de-vie) care-i atârnase „jucăuș", atâția ani, prins doar într-o panglică îngustă, pe care Teodora-copilandră și-o petrecea șăgalnic peste șolduri, doar fiindcă legea nu îi permitea să se arate în public complet în pielea goală… Prin găvanele-i arse de pizmă, Procopius absorbea acum obiectul secret al unei dorințe mistuitoare – atât de secret, încât nu-l mărturisise pe deplin nici propriului gând: nimeni alta decât ea, suverana, curva pocăită, pe care el, un păcătos ipocrit, și-o imagina exact în toiul liturghiei divine răsturnată peste dalele de piatră, cu hlamida sfâșiată-n bucăți și giuvaierele risipindu-i-se în cascade împrejur. Ochii negri ai basilisei scăpărau sălbatic sub tremurul sutelor de lumânări aprinse. Carnea ei, închisă în pielea nefiresc de albă și mată, se zvârcolea în convulsii nebunești. Zeci de tuburi vaginale – umede, rozalii și pofticioase – prinseră a se deschide și umfla în afară, lascive și unduioase. Se împleticeau unele în altele și se încolăceau ca niște șerpoaice în rut. Spasmele lor urmau parcă un algoritm secret; un secret care lui – vai! – nu-i va fi împărtășit niciodată.

Acum nimic nu-l consola mai mult pe Procopius decât un pumn de cuvinte care nu-i dădeau pace. Era hotărât să le arunce – ca pe o spută otrăvită – direct în fața unei posterități frivole, ahtiate după anecdotele picante. (Nimeni altul nu intuise mai bine decât el, un biet istoriograf care a scris mereu sub comandă oficială, nestăvilita înclinație spre picanterii și bârfe ce zace bine ascunsă până și în cel mai „scrobit" dintre inși.) Încă mai căuta cea mai bună îmbinare a sunetelor, convins că fraza lui unică trebuie să aibă o cadență perfectă. În fond, nimic altceva decât o frază, o singură frază, care, însă, cu puțin noroc, i-ar fi putut supraviețui și Înțelepciunii Divine. Sigur pe el că a găsit-o, a rostit-o într-o articulare mută, cu limba plescăind ușor de plăcere, în spatele buzelor aproape lipite: „Zece găuri dacă ar fi avut Teodora, tot nu i-ar fi fost de ajuns, într-atât de nesățioasă era. Și apoi, formula finală, încununată de un plescăit larg, de satisfacție desăvârșită: „Și zece găuri de-ar fi avut, tot nu i-ar fi fost îndeajuns, atât de nesățioasă era Teodora. Însă, cum i se întâmpla tot mai des în ultima vreme, pe urma mulțumirii s-a furișat insidios pârdalnica îndoială. „Să fie asta fraza în stare să arate, de-o fi și peste veacuri (cum ambra galbenă prezervă-n strălucirea ei gângăniile de la începuturile lumii), întreaga nerușinare a femeii care, de o îmbie cheful, poate osteni într-o noapte și pân’ la două duzini de bărbați aflați în culmea înzestrării lor pentru actul iubirii? N-ar trebui, oare, din respect pentru adevărul istoric, să spună și că insolența Teodorei alungă orice urmă de rușine, până și din inima celui mai cumsecade bărbat? Ori că bărbații, oricât de onești și oricâtă rezistență ar opune, sfârșesc prin a încerca-o, pe rând sau toți odată, atrași de nurii ei în mod fatal, ca fluturii de noapte de-o candelă aprinsă? Și că, odată ajunși într-o asemenea nevrednică postură, uitând complet de orișice sfială, ei se dedau vrăjiți la împreunări contra firii, de care se vor rușina apoi o viață întreagă? Siiiigur că da", și-o fi mai spus Procopius, plimbându-și vârful amar al limbii de-a lungul buzelor uscate. „O frază, o singură frază pentru năpăstuitoarea și-atotputernica Teodoră nu are cum să fie de ajuns… Dar o istorie întreagă? O anekdota cât o satiră de Aristofan de lungă… care să circule doar după ce legenda va mai dăinui din apriga mânie și dor de răzbunare, ce-n mintea basilisei și-a prea-energicului ei soț par azi a ține loc de rațiuni de stat? Ei, da, așa parc-ar mai merge, dar cine poate ști cu adevărat cum e mai bine? În fond, în unele privințe, de când stă lângă basileu, ai zice că-i o sfântă!"

2

— Iar lipsește Zina. Ne „sare" a doua oară, dacă ați observat. Știe cineva ceva? Văd că și-a schimbat și numărul de mobil. Eu, unul, nu mai dau de ea, spuse Cristian în timp ce-și închidea celularul, semn că e dispus să ne dedice întreaga seară și, pentru asta, chiar să-și suspende un timp încurcatele și presantele afaceri.

În Lăptărie, murmurul clienților creștea odată cu norii de fum, astfel încât țigările și vocile țeseau în jurul nostru o pâclă tot mai deasă – o plasă în care, așa cum aveam să-mi dau seama curând, căzuserăm cu toții captivi.

Ei bine, Zina era o frumoasă la modul inconștient, categorie pe cale de dispariție acum, când umilele stăncuțe se împăunează exotic și ies la rampă ostentativ, pe post de păsări ale paradisului. Prezența ei ne remonta și atrăgea o simpatie spontană asupra întregului grup. Nu la fel se putea vorbi despre Iulia. Avea – și cred că are încă – o frumusețe statuară, pe care și-o poartă cu maiestatea unei cariatide gata parcă să se frângă la orice pas, sub greutatea propriilor nuri și a propriei meniri.

În seara captată în memoria CD-ului (pe care, după micul panseu despre educație, am „stocat" și unele impresii de la Lăptărie), hohotele Iuliei – de plâns mai întâi, apoi de râs și, la urmă, iar de plâns – au acoperit la un moment dat și jazzul care se revărsa ca țicnitul din boxele risipite prin colțurile localului.

— Sunt o ticăloasă, începu ea, cu o teatralitate exagerată pentru gustul meu, aruncându-și pletele blonde pe spate cu o simplă unduire a capului.

Dar ce nu era exagerat la Iulia (și continuă poate să fie), de la amplul ei mantou de chinchilla, ale cărui poale au măturat de-atâtea ori Lăptăria, până la descărcările-i nervoase care mie, ca posesoare a unei exagerate