De-a V-ati Ascunselea Prin Labirint

De Anna Kristeva

Intamplarile pe care cititorul le va descoperi intre copertile acestei carti nu sunt doar surprinzatoare, ci ele exced cu mult firescului. Asa fiind, in final, cititorul se va intreba cum de au fost posibile?

Sunt drame care se succed aproape de la un capat la altul al cartii, fara a constitui chintesenta ei. Dincolo de acestea exista o serie de lectii de viata pretioase. Povestea maturizarii intempestive si brutale a protagonistei, visele pierdute rand pe rand si modul in care incearca sa isi aline durerea, aproape hiperbolizand lumea primilor ani ai copilariei, paradisul pierdut sau Atlantida ei scufundata, pe care o cauta neincetat, ar putea misca orice suflet.

Din lumea copilariei destinul o arunca pe protagonista in cea a adultilor, aceasta schimbare fiind resimtita asemenea unei treceri din paradis intr-un iad din care nu lipsesc nici cazanele cu smoala. Fara puterea de a schimba lucrurile, protagonista ramane captiva acolo, ca intr-un labirint de beton, infruntand o lume ce graviteaza in jurul sexualitatii.

De-a v-ati ascunselea prin labirint este o carte pe care autoarea Anna Kristeva si-a dorit sa o scrie de foarte multa vreme. Nu si-a gasit insa pana acum resursele interioare si resorturile pentru acest demers colosal. Considera insa ca exista povesti de viata care ar trebui cunoscute, tocmai pentru ca raul sa nu se repete.

De-a v-ati ascunselea prin labirint va dezvalui ce se poate intampla intr-un simplu joc de-a v-ati ascunselea si cum acest joc ia amploare pana devine de o gravitate de neimaginat.

Autoarea cartii De-a v-ati ascunselea prin labirint, Anna Kristeva, considera ca, desi se afla la debut, pentru orice potential cititor va fi o experienta inedita, atat prin prisma intamplarilor relatate, cat si a stilului literar in care a fost scrisa si conceputa cartea.

De-a v-ati ascunselea prin labirint reprezinta dincolo de toate si o confesiune catre intreaga lume, in care autoarea-si pune intreaga incredere, pentru ca a reconsiderat-o deja de multa vreme.

• Limbă: Română
• Editor: Anna Kristeva
• Data lansării: 11 mai 2022
• ISBN: 9786060717720

Anna Kristeva

Autoarea cartii De-a v-ati ascunselea prin labirint are pregatire in stiintele juridice, fiind licentiat in drept, universitar si postuniversitar.A fost inca din copilarie pasionata de lectura si scris. Ca in multe alte cazuri, si autoarea Anna Kristeva va debuta cu o carte cu elemente autobiografice, dar si-a propus sa continue acest itinerar si sa revina si cu carti de alt gen in urmatorii ani.

Previzualizare carte

De-a v-ați ascunselea prin labirint

logotip1

Copyright

De-a v-ați ascunselea prin labirint

COPYRIGHT 2022 ANNA KRISTEVA

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-772-0

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii DE-A V-AȚI ASCUNSELEA PRIN LABIRINT, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

De-a v-ați ascunselea prin labirint

Copyright

Bunicii mele, cu dragoste infinită

Nevoia de a ieși dintr-un purgatoriu existențial

Elena Netcu

Demersul prozaistic al scriitoarei Anna Kristeva trece dincolo de literatură, dincolo de memorialistică, dincolo de literatura de dezvoltare personală, întrucât nu pare a se întemeia pe un criteriu pur estetic, nu avem de-a face cu o tipologie umană specific romanescă, ci un amestec din toate acestea într-o mărturie vie a unei existențe greu încercate, debusolante, care-ți stârnește neputința de a repara răul făcut, te afli parcă într-o vâltoare greu de stăvilit, asiști doar la rostogolirea unei vieți prin scufundări succesive, așteptând parcă cu disperare să iasă cumva la mal.

Însuși titlul are o încărcătură semantică aproape inoperantă, căci, pe de o parte, te aștepți să descoperi o carte pentru copii, scrisă într-un registru ludic și captivant, pe de altă parte, ne situăm într-un spațiu al inadecvării, o realitate cu infinite capcane, cu fețe hâde asemenea unei jungle, în care eroina pare a fi o nefericită ființă evoluând într-un labirint sufocant, contorsionat. Într-un nivel mai adânc de receptare, descoperim o meditație gravă asupra vieții, un semnal de alarmă despre cum n-ar trebui trăită viața care pentru eroină a fost o perpetuă caznă de a ieși la lumină, de a urca o Golgotă greu de imaginat. Conștientă că-și asumă un risc eliberându-se de traumele trăite de-a lungul vieții, eroina încearcă să argumenteze într-o notă introductivă de ce se confesează, de ce își dezvăluie lumii traseul ei existențial, lăsând mai multe punți de receptare, de ce își pune sufletul pe tavă.

Autoarea, în ipostaza de narator subiectiv, ne introduce într-un paradis pe care-l va pierde brusc, fără să înțeleagă de ce. Pe parcursul narațiunii simțim tonul nostalgic, dorul de spațiul mirific al primei copilării, pe care încearcă zadarnic să-l regăsească în mediu citadin. Eroina se amăgește cu un fel de candoare, acceptând orice, fără să conștientizeze pericolul, iubind oamenii, fără să se întrebe dacă merită, pentru că e doar un copil. Însă orice situație de viață, orice experiență prin confruntarea cu adulții înseamnă un pas spre cunoaștere, chiar dacă ei i se relevă contorsionat, prin eroare, prin agresarea inocenței și a candorii. Eroina-copil își iubește mama, pentru că este de neînlocuit, dar nu înțelege de ce trebuie să aibă mai mulți tați, nimeni nu-i explică, fiind tratată ca o jucărie în mâna destinului. Întrucât evocarea evenimentelor ei existențiale se face din perspectiva adultului, întâlnim la tot pasul comentarii și meditația gravă asupra vieții, asupra timpului subiectiv care este fragmentat în clipe: „În îndelungatul meu periplu prin viață știu că nu anii contează, ci clipele. Situându-se în centrul lumii, eroina selectează clipele, dar mai ales „singura clipă în care am fost cu adevărat în mijlocul lumii... creierul acelei lumi.

Plecarea din satul mamei la numai șase ani este echivalentă cu smulgerea dureroasă dintr-un rai, o rupere bruscă de veșnicie, sugerată de prezența nucului, a gutuiului, a pulsului anotimpurilor cu arome de flori sau de poame, desprinderea neașteptată de magia primei copilării.

Există o pendulare între realitatea exterioară, palpabilă, formată din obiectele lumii materiale, și o realitate interioară, reverberată în adânc de memorie, dezvăluită printr-o percepție subiectivă, ecouri ale unei conștiințe care parcă se răzvrătește, neînțelegând ce se întâmplă.

Fetița Ana, un alter ego al autoarei, descoperă însemnele vieții citadine pe care o explorează ca pe un mediu ostil, dezbrăcată de vrajă, fără mistere, fără povești, descrisă în toată goliciunea ei hidoasă, cu unghere ascunse prin care se întrezărește un animal de pradă gata să o devoreze.

Tehnica confesiunii este fluxul memoriei involuntare, fără nimic prestabilit, amintirile dau năvală aleatoriu, fără nicio selecție, în curgerea lor nudă, uneori brutală, fără menajamente, fără ocolișuri, pentru că fac parte din viață, contorsionată sau nu, dar esențială pentru maturizarea și dobândirea demnității și a iubirii de sine.

Așadar, această rememorare a trecutului este supusă reflectării poliedrice, multiplicată în infinite fațete, în ipostaze menite să dea un sens vieții, un sens amar sub apăsarea unui paradis pierdut, un illo tempore. Acolo „era un paradis plin de păduri maiestuoase și de lanuri blonde de grâu", de aceea eroina se simte legată cu toată ființa ei de acest spațiu, „ca printr-un cordon ombilical, oriunde m-aș fi dus și orice aș fi ajuns, în opoziție cu „pustiul dintre blocuri, lăsând în urmă minunatul ei sat, „fântâni, ulițe, dealuri pâraie, ploi, glasuri de animale,oameni, case, zăpezi, ger, caniculă, plânsete, bocete", toate constituind un fel de axis mundi.

Scenele pe care eroina și le amintește purced la o dezvrăjire a lumii, umbresc candoarea și inocența, dezvăluie fața hâdă a lumii, a oamenilor, neînțelegând de ce se întâmplă toate astea: „Mă simțeam de atâtea ori în plasă, precum peștii capturați de tatăl meu... sau în propriile-mi pânze de păianjeni, reușind totuși, în modul meu neștiut, să mă eliberez", dar, credem noi, cu traume de nevindecat.

De aceea scrierea acestei confesiuni are și o valoare terapeutică și soteriologică. În tot acest parcurs existențial, eroina trece prin experiențe care o maturizează înainte de vreme, trece, totuși, binefăcător, prin perioada marilor lecturi, fundamentale, unde-și găsește modele, prin care își conturează vise, prin care aspiră la o lume curată, fără monștri.

Orașul este perceput ca un labirint, ca un spațiu ostil, cu oameni dubioși, cu metehne și vicii. Umilită de nenumărate ori, la un moment dat are impresia că se află într-un infern, dar fără smoală: „Pentru mine lumea căpătase gust de iască și Cico...". Mai departe notează cu amărăciune: „În mine ardea focul mocnit al urii, al neputinței și al dorinței de autosalvare pe care uneori o întrezăream ca pe o Fata Morgana".

Scena în care este agresată brutal de un tânăr care o violează constituie apogeul care strivește visele, ucide speranțe, dezvăluind nenorocul, neșansa, dar, în același timp, creează temelia înălțării, de a deveni un suflet frumos, precum nufărul care își hrănește rădăcinile din smârc, dobândind astfel cunoașterea vieții în toată complexitatea ei și prețuind-o deopotrivă.

De-a v-ați ascunselea prin labirint este o carte copleșitoare, prin sinceritatea simțirii și a mărturisirii, o carte prin care eroina se eliberează de traume, de neșansa de a trăi un destin împovărat de capcane, dar pe care reușește să-l depășească ieșind din acest joc labirintic, numit de-a v-ați ascunselea, care este însăși viața. Cum însăși autoarea mărturisește în nota introductivă, un fel de preambul al confesiunii, o încercare de a justifica, de a argumenta demersul confesional, cu un sentiment de culpabilitate pe care îl simțim în subsidiar, dar cu un mare curaj de a-și pune sufletul pe tavă, lăsându-ne uneori fără cuvinte, într-un fel de neputință și răzvrătire mocnită.

Cuvânt-înainte

Îmi pare de-a dreptul un alt joc de-a v-ați ascunselea în care sunt mereu descoperită. În oricâte abisuri aș coborî și în oricâte ceruri m-aș cățăra, constat că nu am unde să mă ascund.

Sunt clipe în care-mi spun că nici toate depozitele lumii, ca extensii ale memoriei mele, nu le-ar cuprinde pe toate. Închise în coconi puternici, în buzunarele secrete ale conștiinței, prea înghesuite și aproape sufocate au evadat, pe rând, ca niște zombi din morminte. Le simt alergând haotic și tropăindu-mi prin emisfera cerebrală dreaptă. După stăruința cu care-mi șoptesc îndemnuri și mi se tot fixează fantomatic pe retină, consimt să le eliberez. Dar poate unele dintre ele vor rămâne captive pentru o vreme sau pentru eternitate.

Toți avem o carte a noastră, așa cum avem și steaua noastră. Poate sună pretențios, dar îmi place să cred că m-am născut să fiu o carte. Indiferent cum mi-am jucat cartea până acum. Pentru a o oferi spre lectură, îi voi face unele retușuri subtile, ca un machiaj discret de pe fața unei fete cu o fizionomie imperfectă. În urmă cu 20 de ani aș fi redat-o diferit și nu ar fi avut maturitatea și asumarea de astăzi. Pe atunci, îmi era teamă încă de judecata strâmbă. Astăzi însă știu că, oricum ar fi percepute, lucrurile s-au întâmplat, iar trecutul nu ni-l putem schimba vreodată. Pentru că mergem prin viață ca pe o stradă cu sens unic, iar dacă am uitat ceva în urmă, nu ne mai putem întoarce. Ne putem doar aminti. Și poate regreta. Astăzi vreau să-mi scutur bine sacul conștiinței, câtă vreme nu s-a așternut praful peste toate relicvele trecutului. Să le curăț patina timpului și să le expun, ca într-un muzeu al istoriei unei ere apuse și a celor rămași captivi pentru totdeauna în labirinturile construite din beton.

Voi coborî, așadar, din nou în tenebre și voi scoate cărbunii incandescenți cu mâinile goale. Demersul meu are ca obiectiv eliberarea dintre fiarele contorsionate ale copilăriei și adolescenței. Și, poate, încercarea de a da lumii înapoi o parte din ceea ce mi-a dat și, de ce nu, recuperarea măcar a unei părți din ceea ce mi-a luat. Și, în cele din urmă, să pot să mă dezvălui așa cum am fost și cum am devenit, după ce ani în șir am trecut doar prin hățișuri. Ca într-un troc făcut pe ascuns de mine între moartea și viața mea, nu am putut înainta fără să mă izbesc mai întâi de ziduri de beton, în timp ce pipăiam întunericul.

Cartea mea nu va fi una pentru copii, va fi doar despre copii. Dar și despre oameni mari și chiar despre demoni. Va fi pentru suflete și conștiințe treze, dar și adormite. Chiar dacă inițial va părea, nu va fi doar despre mine, ci și despre mine. Întrucât într-o zi devenim rezultatul experiențelor și tuturor interferențelor cu ceilalți, putând fi rebuturi sau produse finite. Iar asta după ce parcă utilaje invizibile ne-au topit, ne-au îndoit, ne-au învârtit amețitor în malaxoare uriașe, ne-au strivit, ne-au contorsionat și ne-au jupuit epiderma, ne-au fiert, ne-au copt și ne-au ținut iar în cuptoare incandescente, răcindu-ne apoi la temperaturi de minus mii de grade.

În ce mă privește, urmare a genezei sau expulzării mele în lume, la începuturi trăiam, nestingherită, într-un paradis. Acolo unde doar florile înaripate ale zarzărilor și picurii ploilor călduțe mă puteau atinge. Erau atingeri blânde și mângâieri divine, ca mâinile unei mame iubitoare. Mirosul fabulos emanat de ierburile ce răzbăteau miraculos din adâncul pământului, ca dintr-un uter uriaș, se contopea cu cel al ploii și devenea un parfum fără seamăn, care-mi atingea sufletul și mi-l făcea să vibreze. În lumea de după, nu au mai existat nici flori, nici ierburi și nici ploi dintre cele blânde. Era doar un tumult continuu căruia-i urmau, negreșit, furtuni și uragane, care mă proiectau aleatoriu. Erau urgii de care nu mă puteam ascunde, fiind inevitabil atrasă și apoi prinsă fără speranță într-un vârtej teribil, apoi proiectată haotic. Mă loveam, mă izbeam de parapete sau mă ciocneam de alte corpuri. Ciocnirile erau inevitabile, tot așa cum este și moartea. Așa cum oricare corp fizic, compus din atomi și electroni sau din carne și oase, întâlnește, accidental sau nu, alte corpuri. Oriunde și oricând. În spațiul cosmic sau pe coridoarele întortocheate și prin labirinturile lumii, prin mulțimea pestriță, în supermarket sau pe trotuar. Uneori corpurile doar se ating sau se lovesc ușor, rezultând un accident minor. Alteori se izbesc puternic, provocându-și fisuri sau fracturi. Uneori se produc explozii, alteori cataclisme. Acestea au fost și au rămas inevitabile. Se vor petrece atâta vreme cât va exista lumea, dar poate și după ce lumea va pieri. Lumea întreagă sau doar cea umanoidă. Sau doar lumea mea, a ta și a altor zeci de mii de miliarde ca noi.

Se întâmplă perpetuu la fel, ne naștem puri și ne transformăm după contactul cu alte corpuri și materii. Precum zăpada care se desprinde lin și aproape sublim din înaltul cerului. Dansează întâi fascinant prin văzduh, pură și strălucitoare, apoi ne mângâie cu tandrețe obrajii. În cele din urmă alunecă neputincioasă și intră în contact cu mizeria lumii. Se contaminează și se transformă, fără a redeveni vreodată așa cum a ajuns în lumea umanoidă.

Tot așa s-a întâmplat și cu fetița aceea. Și în mod cert cu atâtea alte miliarde de pe mapamond. Dar nu vom afla niciodată câte au fost și cum s-au transformat. Nu vom ști cu adevărat nici ce forțe au concurat pentru ca ele să ajungă în stadiul de produse finite sau prin ce mecanisme au devenit rebuturi.

Introducere. Pregătirea aluatului

Mi-ar fi fost mai simplu poate să rezum totul la a spune că, de fapt, copilăria și adolescența mea au fost doar un mare eșec. Dar după lungi consultări și confruntări cu propria-mi conștiință, aleg calea sinuoasă.

Pornesc astfel înspre o Golgotă proprie, încercând, înainte de a-mi fi străpunse cu pironi uriași palmele, să mă salvez. Poate să scap de crucea prea grea până să ajung în vârf.

Voi încerca, ulterior autosalvării mele, să pregătesc pentru prima dată aluatul unui cozonac cu nucă și poate și o cafea bună. Pentru că acest demers se vrea a fi o invitație deschisă oricui, într-un salon încropit ad-hoc, să deguste cozonacul meu și să soarbă din cafea. Astfel că voi încerca să frământ bine de tot aluatul. Să îl las destul la crescut, lucru pentru care va fi necesar ca mai întâi să-l întind, să-i rup viscerele, să-l turtesc, apoi să-l sugrum și să-l lovesc de toți pereții. Și mai apoi să-l las să crească până va da pe afară de tot, până la apogeul puterilor lui. Și, în sfârșit, să-l coc bine, la temperaturi care vor plesni toate termometrele lumii, și, febril și cu coaja gata de rumegat, să-l ofer musafirilor mei.

Voi avea grijă să fie bine aromat și cu destulă nucă și zahăr. Însă, pentru a putea fi apreciat așa cum se cuvine, va trebui degustat firimitură cu firimitură. Căci fiecare dintre ele îi va vorbi cititorului despre drumul lui, până când a ajuns un bol alimentar. De când era doar un bob de grâu, prin holdele blonde ale lumii, din care s-a înălțat apoi și a fost cules și dus la moară, unde a fost strivit între roțile grele și până la îmbrățișarea cu miezul de nucă.

Cer doar îngăduință și timp să îl pot pregăti pe îndelete, căci știu că nu va fi o treabă ușoară, iar uneori voi găsi poate de cuviință să abandonez. Știu însă că voi lupta să-mi duc la liman misiunea pentru care m-am pregătit o jumătate de secol.

Sper că vom gusta împreună din cozonacul meu și că îi voi fi pus toate ingredientele necesare.

În oglinda timpului

Străbat șoseaua modernizată a satului. Îmi simt gândurile învălmășite și inima bubuind, haotic, sub stern. Opresc undeva, la margine de drum, și iau un calmant. Rămân puțin aici să mă liniștesc, apoi îmi continui drumul. Nu știu ce voi găsi acolo și nici dacă voi mai găsi ceva. Doar înaintez și mă simt ca și cum aș fi pornit în căutarea unei comori. Doar eu știu de existența ei și doar eu o pot stăpâni cu adevărat. Poate e doar o speranță deșarte, o iluzie, dar acestea devin uneori vitale. Ca și cum ne-am afla pe marginea unei prăpastii, ne agățam de ele ca de ceva salvator.

Ajung în Valea Sălciilor, observ cișmeaua atât de veche și îmi amintesc de apa rece ca gheața care curgea nestăvilită, printr-o țeavă metalică. Mă bucur că e încă aici, opresc, îmi împreun palmele și îmi fac un căuș, apoi le așez sub jetul de apă, îmi umplu căușul palmelor și iau câteva guri din apa al cărei gust îl cunosc, deși se spune că apa este insipidă. Apoi intru pe drumul șerpuitor, către Coasta Cailor. Îmi simt sufletul din nou, după multă vreme, ca pe un organ intern care zvâcnește, îmi îngână pulsul și mi-l accelerează. Ajung și în stația de autobuz și, deși o găsesc pustie, văd cu ochii minții țăranii îmbulzindu-se să urce în autobuz sau să coboare, purtând în mâini bagaje din rafie împletită, cu ochiuri mari, prin care se întrezăresc cele cumpărate din oraș. Opresc din nou, de data asta lângă stația de autobuz aflată la răscrucea unor drumuri. Mă întreb, dacă autobuzul m-ar fi dus atunci, demult, pe unul dintre celelalte trei drumuri aflate la răscruce, cum ar fi fost? Dacă aș fi putut decide să rămân sau prin liberul arbitru să aleg unul din celelalte trei drumuri, unde aș fi ajuns?

Văd vehiculul uriaș cum demarează și îi aud roțile grele scârțâind demonic pe nisipul încins. Se creează instantaneu un nor bizar care tot crește până când devine uriaș, ca o ciupercă atomică. Mă împresoară și deodată mă înghite cu lăcomie. Scârțâitul roților devine un scâncet ce mi se strecoară rapid în timpane și se transformă într-un cântec de violoncel dulce-amar. Apoi, vibrațiile violoncelului mi se revarsă din timpane și străpung ca o daltă timpul împietrit, sculptându-l maiestuos, suav și dureros. Pot să-i văd chipul schimonosit de durere, dar ce chip! Îmi pare sublim și mă privesc în această creație aproape translucidă, ca într-o oglindă. Reflexia unei fetițe încă fericite, în oglinda timpului. Ce lucrare incredibilă, dar cum de mă doare atât? Simt cum parcă roțile uriașului vehicul derulează timpul înapoi, ca pe o bandă de magnetofon, scârțâind grav, cântând năvalnic și plângând cu suspine, simultan. Aud plânsul răgușit al țărânei în care mi-au picurat lacrimile atunci când am plecat. Țărâna mea sfântă, care pare că mi-a păstrat plânsetul în fiecare fir de nisip. Văd pulberea timpului, pe care parcă o mână invizibilă o împrăștie dintr-o urnă uriașă, mixată cu cenușa încă fierbinte din vatra copilăriei și cu praful care continuă să fie împrăștiat de roțile care m-au purtat într-un alt timp, atât de îndepărtat, spre alte lumi. Le văd plutind pe deasupra satului, ca pe niște nori care se răsucesc, se agită și se transformă în vârtejuri amețitoare, ca niște tornade, apoi se liniștesc și se dispersează, iar în cele din urmă se descompun. Inspir adânc particulele timpului și le simt cum îmi pătrund în nări asemenea unui narcotic, apoi mi se depun pe scoarța cerebrală, făcându-și loc, gradual, în emisfera cerebrală dreaptă.

Pornesc din nou. Recunosc casele albe și gri pe lângă care trec, dar nu văd prin curți niciun chip cunoscut. Mă întreb câți dintre ei mai sunt pe pământ și câți sunt deja în rai sau în iad. Nu cred, îmi spun că vreunul ar putea fi altundeva decât în rai, întrucât mi se arăta adesea aura lor ca de sfinți, atunci când treceau prin fața casei mele, în sus sau în jos, ori când îi întâlneam pe drum, pe ulițele satului, pe deal sau prin pădure.

Ajung la destinație și recunosc pământul binecuvântat, și grație troiței cu fântână de peste drum, acolo unde venea aproape tot satul să-și umple gălețile sau să-și adape vitele. Privesc tubul din ciment gros al fântânii și observ că s-a învelit într-un strat gros de mușchi. Observ ciutura veche cum s-a degradat, apoi merg acolo și găsesc puțină apă în găleată, rămasă de la cineva. Introduc în găleată cana grea, metalică, cu un ușor iz de cocleală și o umplu, apoi beau din ea ca dintr-o apă vie. Îmi revine amintirea zilei în care, după ce noaptea sărise în fântâna adâncă de treizeci și patru de metri o pisică, alergată de cățelușa Vidra, bărbații din sat s-au mobilizat să curețe fântâna. Priveam cu groază cum aceștia, pe rând, urcau într-un vas uriaș, prins cu un lanț gros de mosorul metalic care cobora găleata în fântână pentru a fi umplută, apoi alt bărbat îl cobora în adâncuri. După un timp, probabil la un semnal, bărbatul rămas sus învârtea roata metalică, grea, a fântânii și aducea la suprafață vasul plin cu apă și tot felul de reziduuri și gunoaie. Așa au lucrat întreaga zi, până când s-au asigurat că totul era în regulă, apoi au igienizat fântâna cu var. Coborârea în adâncul pământului a acelor bărbați a reprezentat prima scenă de groază a copilăriei mele. Inițial, am avut sentimentul că nu au cum să ajungă în adâncuri, iar dacă ajung, revenirea la suprafață va fi imposibilă. Reușita lor însă mi-a fost o lecție deschisă despre curaj. Apoi, ori de câte ori îi vedeam, îmi creau impresia unor supraoameni. Nu puteam trece prin fața lor, de cât respect îmi sădiseră în conștiință.

Cu mintea invadată de amintiri și cu sufletul încărcat de emoții nebănuite, traversez drumul, acum asfaltat, și simt aroma binecunoscută, o simt la fel ca atunci. Iar ea îmi pătrunde instantaneu, cu generozitate, prin toți porii. E aroma binefăcătoare a locului de unde nu am plecat niciodată cu adevărat și simt într-o clipă cum încep să mă recompun, precum mercurul împrăștiat din greșeală când reîntâlnește bucățile din care s-a desprins, înainte de a se evapora, iar părțile se reunesc și devin din nou un tot unitar.

Privesc cu exaltare și cu durere ceea ce a fost cândva casa mea. Nu mai există aproape nimic familiar privirii mele, peisajul s-a schimbat dramatic. Găsesc doar un teren împrejmuit cu plasă din sârmă. Pe teren, acolo unde a fost casa, zăresc o grămadă de moloz, iar acoperișul casei îl văd prăbușit și contorsionat, zăcând alături. Stau aici inertă și privesc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mi se pare, pentru câteva clipe, că o văd pe bunica venind dinspre grădină cu o sapă în mână. Aud de undeva din apropiere vocea nazală a mamei, ca un ecou fragil, spărgându-mi-se în timpane în zeci de cioburi. O văd și pe blânda cățelușă Vidra stând pe potecuță, cu botul pe labe, moțăind, dar ținându-și urechile totuși ciulite. Văd zarzării scuturându-și florile albe ca neaua și le văd apoi parcă înaripate, zburând împrăștiate de vânt, către nicăieri. Aud pădurea de dincolo de deal fremătând și în mine încep să urle dureros lupii înfometați și să mi se zvârcolească frenetic prin vene și artere, mușcând din ele. Îmi sângerează întregul corp și îmi simt sângele țâșnindu-mi sub piele.

Apar vecinii care locuiesc în casa imediat următoare. M-au observat stând aici și privind, împietrită de durere, ruina copilăriei mele. Mă recunosc și mă salută, cald și parcă respectuos. Sunteți doamna Ana? mă întreabă vecina. Eu sunt, îi răspund, cu glas tremurând. O privesc și observ cât a îmbătrânit, păstrându-și totuși trăsăturile feței. Tudor mă întreabă ce mai fac și alte lucruri despre viața mea. Îi răspund sec, deși încerc să fiu amabilă. Tudor a fost partenerul meu de joacă, și surorile lui, de asemenea. Îl întreb și eu despre el, despre ele. Îmi exprim regretul pentru dispariția bătrânilor lor, deși ei nu-mi spuseseră nimic. Știam însă că moartea trece pe la toți într-o zi, dar și că ei, în pofida morții, rămân nemuritori. Mă bucur să-i revăd și le sunt recunoscătoare că nu m-au uitat. Vorbim puțin. Le spun că mama s-a dus și ea în rai așa cum s-a dus și bunica și că am venit acolo să-mi amintesc și atât. Cel care a cumpărat vrea să facă pentru băiat o casă aici, îmi spune vecina. Îmi trece prin minte un gând rătăcit despre vreo minune prin care să răscumpăr locul în care îmi lăsasem aproape întregul suflet. Și tot ceea ce se găsea sub grămada de moloz. Mai rămân un timp aici, apoi, pentru a nu părea ciudată șederea mea, îi anunț că trebuie să plec. Observ o nucă pe jos, lângă gard. Mă aplec și o iau. Cred că e din anul trecut, îmi spun. Sau de cine știe când. Acum nucul nu mai e. Vecinii îmi spun că pot veni oricând doresc