Pseudo-Tratat De Dragoste Eterna

De Puiu Marcel Todet

Nihil sine ego sau retorica Infinitului din noi
Daca ar fi sa incadram acest Fals tratat de dragoste eterna intr-o lucrare filozofica, dupa cum incearca autorul sa ne atraga atentia, cu modestie, neerijandu-se intr-un filozof, cu siguranta ca ne-am impotmoli si am sfarsi intr-un labirint, intr-o imposibilitate de a ne defini ca fiinte perfecte in timp si spatiu.

Cartea pare a reedita Galceava Inteleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, in varianta contemporana, caci, structural, este construita in varianta lui Socrate, maieutica, prin intrebari puse pas cu pas, menite a oferi personajului narator, fie un batran orb, fie o batrana, prilejul de a face disertatie pe marginea complexitatii vietii, a valorilor ei si a nonvalorilor, a tentatiilor de tot felul care apar la un moment dat in viata, ca si cum s-ar deschide cutia Pandorei. In centrul fictiunii, ca sa zicem asa, caci nu exista propriu-zis o actiune sau o evolutie a personajelor, se afla trei interlocutori, la inceput, retrasi intr-o chilie, ascultand lectiile de filozofie ale Batranului orb intelept, care traieste intr-un fel de sihastrie. Personajele sunt de o a anumita factura: un tanar, Mihai, avid de cunoastere, un rebel, Andrei, un fel de avocatul diavolului, si un copil care asista la toata aceasta peroratie despre orice, deschizandu-i, astfel, si lui punti de cunoastere, cai initiatice de cunoastere a Binelui si a Raului.

Fara indoiala, autorul ne invita la acest discurs asupra methodei, cartezian, despre tot si toate, in viziune proprie, devenind astfel un fel de Atotstiutor, capitolele sintetizand un fel de povesti camuflate.

Fiecare capitol din carte are un final deschis, starnind astfel curiozitatea cititorului asupra a ceea ce urmeaza, insa descoperim ca nucleul discursului reapare concentric in fiecare poveste, cel putin in prima parte. Adevarul este ca autorul rezolva oarecum teoriile despre adevar, ratiune, dragoste, spirit si suflet, dizolvand discursul intr-o actiune in care personajele sunt puse in situatii de viata, dovedind, astfel, cata iubire exista in fiecare si cata intinare, cat sacru si cat profan.

Oricat si-ar sustine ideile filozofice despre cum ar trebui sa traim, despre aspiratie si neputinta atingerii idealului, despre limitele si despre dezmarginirea sufletului, totul se blocheaza intr-un labirint si imposibilitatea de a atinge cu mintea culmile perfectiunii. Omul nu-si poate depasi limitele in timp si spatiu. Viata este un labirint fara iesire, cu o prelungire presupusa in moarte, caci totul este inghitit de Marele Timp. Nu ne ramane decat sa ne acceptam limitele, sa ne bucuram de carpe diem in Infinitul nostru mic, proiectat in marele Infinit.

Sustinem ideea absentei unui epic pur, caci totul se dizolva intr-o disertatie despre adevar, credinta, relevand infinitele fatete ale incertitudinii. Definitiile despre inteligenta emotionala, despre ratiune, despre conditia femeii in raport cu barbatul sunt secvente care, din punctul de vedere al avocatului diavolului, al lui Andrei, par umbre de necontestat ale vietii, o coborare, am zice, in Infernul vietii. Pe de o parte, autorul sustine ideea de inaltare spre lumina prin cuplul Mihai-Mara, cea care va lupta din rasputeri sa-si salveze iubitul dupa un scandal intr-un local.

Prin tot ceea ce scrie, autorul acestei carti, am spune un fals tratat despre viata, pare a dezvalui cititorului un anumit mod de a percepe lumea in ansamblul ei, cladind, pe de o parte, o spirala de lumina, iar pe de alta parte, relevand conul de umbra, intunericul in care putem fi aruncati, la un moment dat. Dar dincolo de luminile si umbrele vietii, ramane accederea noastra spre absolut, macar ca ravnire, daca nu ca reusita, ca implinire.

• Limbă: Română
• Editor: Puiu Marcel Todet
• Data lansării: 17 mai 2022
• ISBN: 9786060716341

Previzualizare carte

Pseudo-tratat de dragoste eternă

logotip1

Copyright

Pseudo-tratat de dragoste eternă

COPYRIGHT 2021 PUIU MARCEL TODEŢ

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-634-1

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii PSEUDO-TRATAT DE DRAGOSTE ETERNĂ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Pseudo-tratat de dragoste eternă

Copyright

Nihil sine ego sau retorica Infinitului din noi

Capitolul 1. Sensul vieţii: prin timp, spre adevăr

Capitolul 2. Bătrânul pustnic

Capitolul 3. Ce e dragostea, părinte?

Capitolul 4. Mai multe feluri de dragoste?!

Capitolul 5. O poveste aşa de tristă!

Capitolul 6. Sufletul, ca o inimă

Capitolul 7. Aripile dragostei: bărbatul şi femeia

Capitolul 8. Bogăţia sufletului tău

Capitolul 9. Păşind în altă lume

Capitolul 10. Timpul şi adevărul: inamici şi prieteni

Capitolul 11. Adevărul, ca poveste

Note

Nihil sine ego sau retorica Infinitului din noi

Dacă ar fi să încadrăm acest Fals tratat de dragoste eternă într-o lucrare filozofică, după cum încearcă autorul să ne atragă atenţia, cu modestie, neerijându-se într-un filozof, cu siguranţă că ne-am împotmoli şi am sfârşi într-un labirint, într-o imposibilitate de a ne defini ca fiinţe perfecte în timp şi spaţiu.

Cartea pare a reedita Gâlceava Înţeleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, în variantă contemporană, căci, structural, este construită în varianta lui Socrate, maieutică, prin întrebări puse pas cu pas, menite a oferi personajului narator, fie un bătrân orb, fie o bătrână, prilejul de a face disertaţie pe marginea complexităţii vieţii, a valorilor ei şi a nonvalorilor, a tentaţiilor de tot felul care apar la un moment dat în viaţă, ca şi cum s-ar deschide cutia Pandorei. În centrul ficţiunii, ca să zicem aşa, căci nu există propriu-zis o acţiune sau o evoluţie a personajelor, se află trei interlocutori, la început, retraşi într-o chilie, ascultând lecţiile de filozofie ale Bătrânului orb înţelept, care trăieşte într-un fel de sihăstrie. Personajele sunt de o a anumită factură: un tânăr, Mihai, avid de cunoaştere, un rebel, Andrei, un fel de avocatul diavolului, şi un copil care asistă la toată această peroraţie despre orice, deschizându-i, astfel, şi lui punţi de cunoaştere, căi iniţiatice de cunoaştere a Binelui şi a Răului.

Fără îndoială, autorul ne invită la acest discurs asupra methodei, cartezian, despre tot şi toate, în viziune proprie, devenind astfel un fel de Atotştiutor, capitolele sintetizând un fel de poveşti camuflate.

Fiecare capitol din carte are un final deschis, stârnind astfel curiozitatea cititorului asupra a ceea ce urmează, însă descoperim că nucleul discursului reapare concentric în fiecare poveste, cel puţin în prima parte. Adevărul este că autorul rezolvă oarecum teoriile despre adevăr, raţiune, dragoste, spirit şi suflet, dizolvând discursul într-o acţiune în care personajele sunt puse în situaţii de viaţă, dovedind, astfel, câtă iubire există în fiecare şi câtă întinare, cât sacru şi cât profan.

Oricât şi-ar susţine ideile filozofice despre cum ar trebui să trăim, despre aspiraţie şi neputinţa atingerii idealului, despre limitele şi despre dezmărginirea sufletului, totul se blochează într-un labirint şi imposibilitatea de a atinge cu mintea culmile perfecţiunii. Omul nu-şi poate depăşi limitele în timp şi spaţiu. Viaţa este un labirint fără ieşire, cu o prelungire presupusă în moarte, căci totul este înghiţit de Marele Timp. Nu ne rămâne decât să ne acceptăm limitele, să ne bucurăm de carpe diem în Infinitul nostru mic, proiectat în marele Infinit.

Susţinem ideea absenţei unui epic pur, căci totul se dizolvă într-o disertaţie despre adevăr, credinţă, relevând infinitele faţete ale incertitudinii. Definiţiile despre inteligenţa emoţională, despre raţiune, despre condiţia femeii în raport cu bărbatul sunt secvenţe care, din punctul de vedere al avocatului diavolului, al lui Andrei, par umbre de necontestat ale vieţii, o coborâre, am zice, în Infernul vieţii. Pe de o parte, autorul susţine ideea de înălţare spre lumină prin cuplul Mihai-Mara, cea care va lupta din răsputeri să-şi salveze iubitul după un scandal într-un local.

Prin tot ceea ce scrie, autorul acestei cărţi, am spune un fals tratat despre viaţă, pare a dezvălui cititorului un anumit mod de a percepe lumea în ansamblul ei, clădind, pe de o parte, o spirală de lumină, iar pe de altă parte, relevând conul de umbră, întunericul în care putem fi aruncaţi, la un moment dat. Dar dincolo de luminile şi umbrele vieţii, rămâne accederea noastră spre absolut, măcar ca râvnire, dacă nu ca reuşită, ca împlinire.

Rămâne de văzut dacă autorul reuşeşte să convingă cititorul asupra necesităţii cunoaşterii complexităţii vieţii, în eventualitatea în care această carte poate fi privită şi ca o alternativă la dezvoltarea personală. Ea poate fi privită şi ca un compendiu călăuzitor şi generator de sensuri adânci, în acest evantai de întâmplări ale fiinţei noastre.

Elena Netcu

CAPITOLUL 1. SENSUL VIEŢII: PRIN TIMP, SPRE ADEVĂR

Timpul... care timp?! Cel ce măsoară mersul lumii de la negurile începuturilor, ce netezeşte munţii şi înalţă fundul mărilor? Ori fantoma în care ne punem toate speranţele atunci când suferim, tânjind după alinare sau măcar după uitare? Cel pe care-l înjurăm că a trecut prea repede pe lângă noi, luând cu sine frumoasa tinereţe, lăsându-ne urâţi şi singuri? Sau acela cu care vrem a ne împrieteni, pentru a ne lua pe aripile sale, în mult dorita călătorie spre eternitate? Sărmanii oameni! Mici omuleţi în căutarea clepsidrei magice pe care să o manevreze aşa cum şi-ar dori... Mici, dar trufaşi! Pentru că îşi închipuie că bucăţica lor de creier poate cuprinde în ea infinitul, că pot cunoaşte totul şi stăpâni totul, pentru veşnicie. Totuşi, de ce să nu încerce?! Au o viaţă la dispoziţie pentru a se cerceta şi a vedea dacă sunt compatibili cu nemurirea; ce dacă n-ar şti ce ar face cu ea, măcar au încercat.

..........................................................................

Şi totuşi, Timpul… mare mister! O structură confuză, aparent amorfă, nepalpabilă, extrem de volatilă, cel puţin din punctul de vedere al măsurării, pentru că impune două tipuri de măsuri - una subiectivă şi alta obiectivă. Pentru cei care îndrăznesc să cerceteze, acesta este un prim şi important obstacol, anume necesitatea menţinerii unui echilibru extrem de fragil, cum este cel între subiectivitate şi obiectivitate. Demersul măsurării devine în acest context aproape impracticabil, fapt care de multe ori obligă la alegerea uneia dintre căi şi, implicit, la asumarea potenţialelor erori. Ca atare, încercând o măsurare obiectivă şi utilizând instrumente specifice, constatăm că dotările noastre tehnice rămân rudimentare chiar şi în cadrul paradoxal al unui progres tehnic galopant. Măsurând fragmente de timp din ce în ce mai mici, observăm cum acesta se pierde într-o nebuloasă a infinitului mic, în care nu mai putem pătrunde; miliardimile de miliardimi de secundă nu or să ne fie vreodată accesibile, nici măcar cu cea mai performantă aparatură. Îndreptându-ne în celălalt sens pentru a măsura perioade tot mai mari, ajungem într-o altă nebuloasă, cea a infinitului mare... E ca şi cum am încerca explorarea trecutului ultim şi călătoria către viitorul ultim; nu ne rămâne decât să constatăm neputincioşi cum marginile timpului se termină într-o imensă incertitudine şi să privim consternaţi la oamenii de ştiinţă care, adepţi fervenţi ai demonstraţiilor şi certitudinilor, îşi văd înaltul statut coborât la cel de simpli… prezicători. Raţionamentul abstract, cu pretenţia că este aplicabil realităţii obiective, ajunge să măsoare o fantomă care dispare în nimic şi apare la celălalt capăt de drum, transformată în… spaţiu. Infinit. Incomensurabil. De neatins.

Urmând cea de-a doua cale, a măsurării subiective, ajungem mai degrabă la o metaforă în care fragmentele de timp, indiferent de mărime, se comportă diferit, asemănându-se unele cu apa muntelui, repede şi învolburată, altele cu cea a câmpiei, leneşă şi plină de meandre, şi, în fine, cu cea a lacurilor, statică şi nu de puţine ori foarte adâncă. Privind astfel lucrurile, se pare că noi, cei dependenţi de timp prin limitata noastră vieţuire, putem chiar să alegem în ce fel de ape vrem a ne scălda… Nu înseamnă că alegerea este şi foarte simplă; e cu atât mai complicată cu cât graniţele dintre prezent-trecut şi prezent-viitor sunt extrem de volatile. Mai mult decât atât, observăm că, de fapt, trăim într-un prezent perpetuu, într-o realitate care ne condiţionează strict… Apăruţi undeva în timp, încercăm doar să-l manipulăm în favoarea noastră şi privim cu amărăciune cum ne scapă printre degete, precum argintul viu. Ne mulţumim apoi cu mai puţin: putem călători în timp, spre viitor, prin intermediul idealurilor şi al viselor, şi spre trecut, doar prin amintiri. În faţă ni se deschid sumedenie de drumuri, din care trebuie să alegem unul şi să-l parcurgem pas cu pas. Câte planuri ne-am face, suntem supuşi realităţii pasului următor. Orice schimbare de direcţie începe cu o nouă alegere şi se materializează într-un nou pas; asimilând traseul nostru existenţial unei scări, constatăm cu stupoare că treptele acesteia nici măcar nu există simultan, ele se concretizează prin propria voinţă, doar una câte una, sub fiecare pas dintr-o succesiune planificată. Aşa stând lucrurile, nu putem sări mai multe trepte nici spre viitor, nici spre trecut, pentru că acelea din viitor încă nu există, iar cele din trecut s-au şi dezintegrat, imediat ce am ridicat piciorul de pe ele pentru a păşi mai departe. Rămânem doar cu amintirea acelor momente, cu o înlănţuire de instantanee…

Concluzia? Alegerile noastre, hotărârea cu care ne urmăm visele, credinţa că acestea se vor împlini, toate conjugate cu intuirea momentului oportun, favorabil pasului următor, determină desfăşurarea în faţa fiecăruia dintre noi a drumului dorit, la fel cum drumurile din poveşti către castelele fermecate apăreau, treaptă cu treaptă, ca prin magie. Trăim, aşadar, într-o poveste pe care ne-o făurim singuri...

Unii sunt de părere că timpul nici nu există, decât în cazul evenimentelor cu existenţă limitată, marcând drumul parcurs de la apariţia acestora şi până la dispariţie; oamenii reprezintă un asemenea eveniment. Putem deduce de aici că a fost inventat de ei sau de altcineva, pentru ei şi lumea lor, ca instrument pentru măsurarea efemerei treceri prin lume – viaţa. Altfel, din perspectiva eternităţii, timpul îşi pierde sensul şi integritatea. Componentele sale finite, asamblate cap la cap, dispar în infinit într-o margine, inexistentă pentru noi, a neantului.

Complicate teorii… Putem reveni la lucruri mai pământene - viaţa la sat, spre exemplu. E ştiută vorba că la sat s-a născut veşnicia; realitatea pare a vrea, spre surprinderea noastră, să confirme acest lucru. Sunt elocvente declaraţiile oamenilor, obişnuiţi cu traiul în ritm alert, de la oraş; ei simt efectiv cum păşesc în altfel de timp când vin la sat. Un timp fermecat de magia locului, care îl face să-şi uite principala îndatorire – curgerea.

…Bunăoară, satul din povestea noastră; de zeci de ani toate par a fi rămas la fel, oameni şi locuri, deopotrivă. Chiar şi un observator perseverent prin vremuri n-ar găsi diferenţe semnificative, nici măcar în detalii… Aceleaşi case cu garduri dărăpănate, azvârlite în dezordine pe culmile domoale de la poalele muntelui, pe pajiştile presărate cu căpiţe de fân. Râul ce coboară şerpuit, ducându-şi apa cristalină prin mijlocul satului. Bisericuţa albă, cu mirifica ei strălucire în soarele dimineţilor. Freamătul pădurii şi ciripitul păsărilor. Ţipetele copiilor care, în joaca lor, ridică în văzduh colbul maidanului. Bătrânii sporovăind la porţi, hărmălaia târgului... Toate acum şi mereu sub patronajul muntelui, care îşi înalţă semeţ umerii printre nori.

Ciudat munte; alcătuit din două corpuri mari de piatră ca două scuturi paralele înfipte oblic în pământ, printre care un râu adânc îşi croieşte drum, cotind apoi brusc pe după poale, către sat. Piatra lustruită de vreme abia ţine pe ea o pădure de copaci stranii, crescuţi anapoda, întâi culcat şi apoi în sus, către cer. Cărările prin pădure sunt o adevărată încercare până şi pentru temerari; cei care se aventurează totuşi până sus, pe creste, au însă răsplată pe măsură - un peisaj pentru a cărui descriere cuvintele scriitorului sunt sărăcăcioase, iar pentru pictor, o provocare perpetuă. De jos se vede un singur versant, ca o platoşă; de sus se văd două platoşe, ca şi cum râul ar fi tăiat muntele în două jumătăţi, aproape identice. Înclinaţia lor face urcuşul posibil doar dinspre sat, panta fiind ceva mai lină. Pe partea opusă, unde se află oraşul, doar vulturii pot urca, pentru că versantul se inclină către oraş, aproape ca un acoperiş. Văzând frumuseţea locului, s-au găsit curajoşi care să construiască o punte între cele două creste, pentru ca să se poată bucura cât mai mulţi de priveliştea care, sub poleiala amurgului, pare desprinsă din basme. Acolo, sus, gândurile zboară ca păsările, aducând din înalt toate cele trebuincioase sufletului să-şi facă aripi; ai senzaţia că te afli pe hotarul dintre două lumi - simţământ nu tocmai departe de realitate, pentru că muntele desparte la propriu două colectivităţi cu aspect şi dinamică total diferite; într-o parte, timpul aleargă frenetic, pe când în cealaltă pare a se opri ca să-şi tragă sufletul. Într-o parte tronează pacea satului, iar în cealaltă agitaţia oraşului, cu viermuiala continuă a oamenilor şi a maşinilor printre diverse creaturi de metal şi sticlă, printre lumini şi umbre… oameni grăbiţi, mereu ocupaţi, agitaţi, într-o neobosită mişcare. Două civilizaţii care prin trăsăturile lor - mod de trai, educaţie, idealuri - diferă atât de mult încât tind să devină antagonice.

Opiniile sunt şi ele pe cât de diverse pe atât de polarizate, fapt condiţionat exclusiv de apartenenţa şi de profilul emitentului. Părerile unora despre ceilalţi sunt, din păcate, cu preponderenţă negative. Sătenii acuză egoismul, indiferenţa, meschinăria şi chiar răutatea orăşenilor, care au ajuns să-şi piardă sufletul în jungla progresului şi a civilizaţiei, devenind victime ale propriei culturi, a modernismului şi a libertăţilor neînfrânate. Într-o măsură sensibil egală, percepţia orăşenilor cu privire la viaţa la sat este la fel de descurajantă, epitetele fiind şi mai diversificate, şi mai contondente, pe măsura pretenţiilor şi a gradului de civilizaţie, presupus superior. Rezumând ambele perspective, sătenii sunt doar nişte ţărani înapoiaţi, îngropaţi în plictis, neciopliţi sau proşti, de-a dreptul, iar orăşenii sunt nebunii lacomi alergători după bani şi plăceri, desfrânaţi, dar simandicoşi, purtători de ifose, cu picioare de lut, oameni cu sufletul schilodit…

Există, desigur, excepţii şi de-o parte şi de cealaltă, dar şi ele sunt relative şi perisabile, depinzând foarte mult de vremea petrecută în grădina educaţiei şi, implicit, de vârstă. Din nou, timpul ne separă iremediabil… Până la urmă, cine are dreptate, care e adevărul? De parcă am fi în stare să aflăm şi să stăpânim cu certitudine vreun adevăr; până şi Cel în drept să răspundă, când a fost întrebat, nu a dat niciun răspuns până la timpul potrivit şi mai ales persoanelor potrivite, mergând poate pe ideea că te afli într-o mare eroare când încerci să dai diamante porcilor. Majoritatea oamenilor se declară iubitori de adevăr; când dau însă de el sau le este pus în faţă, devine incomod şi neplăcut, fapt pentru care nu este precupeţit niciun efort spre a fi ascuns, manipulat, cosmetizat, ajungându-se în cele din urmă la răsturnarea totală a acestuia, adică la minciună.

Iată-ne ajunşi pe tărâmul altui concept, pe care mulţi oameni îl asimilează timpului, conferindu-i şi calităţile, şi trăsăturile acestuia din urmă. Astfel, adevărul fie există, fie nu, fie nici nu mai contează, pentru că oricum nu se poate ajunge la el sau, chiar de s-ar putea, efortul este prea mare, aşa că…

Adevărul ca o comoară a vieţii; paradoxal, tot bătrânii, cei mai sărăciţi de zile, îl caută continuu, ba unii par să-l fi găsit şi, în marea lor bucurie, vor să-l împărtăşească şi celorlalţi, dar… dar nu se poate! Legile naturii nu pot fi eludate - fiecare dintre noi trebuie să-şi caute propria comoară, având o cruce de purtat pe drumul ales. Că nu ştim ce şi cum să căutăm, e o realitate. Câte nestemate ale înţelepciunii strâng bătrânii pentru ca apoi să se izbească de voluptuoasa ignoranţă a destinatarilor eforturilor lor! Şi câtă amărăciune adună în suflete când aceştia din urmă îmbrăţişează tot soiul de falsuri cu străluciri vremelnice; aşa cum descoperitorii Lumii Noi vindeau indienilor pietricele de sticlă în schimbul aurului, tot astfel propovăduitorii lumii noi, de astăzi, vând iluzii frumos ambalate în schimbul aurului din sufletul tinerilor.

Aşa se face că avem valori pe care le ignorăm, repere de care nu mai ţinem seama… o greşeală pe care o plătim, fiecare la timpul său. Fără îndrumare, fără repere, viaţa se transformă într-o simplă aventură. Mulţi se mulţumesc cu atât, acceptând-o ca pe o efemeridă în oceanul eternităţii. „Memento mori!, deci „Carpe diem! şi viceversa, iată principiile călăuzitoare în lumea modernă! Asumându-şi superficialitatea, se aruncă în vâltoarea aventurii cu capul înainte, în perspectiva fructificării la maximum a tuturor oportunităţilor. Sub apăsarea timpului scurt îşi doresc o intensă trăire a vieţii, dar sunt intens trăiţi de viaţă, în virtutea lipsei de repere pentru că… valul nu te duceunde vrei tu, ci unde vrea el. Chiar şi aşa, trăirea clipei devine un fel de motto universal, care ghidează către singurul adevăr posibil: ai o singură viaţă, nu merită să o risipeşti! Oricum, oricând şi cu orice preţ, chiar dacă preţul constă în alte vieţi, scopul de a-ţi asigura fericirea trebuie atins, eventual aici şi acum! Asimilând viaţa unei aventuri arbitrare, într-un Univers arhinecunoscut, întoarcerea la filonul esenţelor constituie singurul panaceu pentru tratarea tuturor rătăcirilor. Că vrem sau nu, viaţa este un dat care pentru unii se transformă în dar, iar pentru alţii în fatalitate. Puţini însă cunosc, şi mai ales recunosc, că de fapt propriile alegeri determină o alternativă sau cealaltă. Nu ne dictează nimeni nimic, nici soartă, nici destin şi nici nu ne persecută ca să ne înveţe forţat ceva. Destinul ni-l facem singuri; la cerere, putem fi doar ajutaţi să-l construim. Aşa cum o înşiruire de paşi trasează un drum, o direcţie, tot la fel o înlănţuire a alegerilor făcute ne trasează drumul prin viaţă, determinând şi toate încercările prin care trecem. Suntem însă întotdeauna liberi să alegem. Libertatea este o axiomă a vieţii; marele secret este înţelepciunea cu care profităm de ea.

Atât de lipsită de sens pentru mulţi, viaţa are rolul şi rostul ei. Misiunea şi sarcina fiecăruia sunt să le caute şi să le găsească. Trebuie să vrem cu adevărat şi mai ales să credem că se poate. În acest punct devine evident rolul fundamental al credinţei; cine, pe lume, s-ar mai apuca de ceva, dacă n-ar crede că va izbândi?! Până şi speranţa, aceea despre care se spune că moare ultima, e în fapt o formă de credinţă, şi anume credinţa profundă că împlinirea viselor noastre e doar o chestiune de timp!

Mulţi spun că e dovadă de prostie să continui să speri când ai certitudinea prăbuşirii totale, dar nu suntem toţi la fel. Unii îşi vând scump până şi sfârşitul, luptând până la capăt. Alţii renunţă mult prea uşor… E tot o chestiune de credinţă, credinţa în tine însuţi, în adevărul forţei tale interioare. Cei slabi nu sunt doar cei răpuşi de cei puternici, ci şi aceia care nu-şi găsesc resursele pentru a se ridica din nou şi din nou împotriva vrăjmaşului, sunt cei care se rătăcesc în căutarea forţei sinelui…

Există soluţii; pentru fiecare există călăuze, modele, oameni care mergând pe acelaşi drum ca şi noi au ajuns mult mai departe. O minimă înţelepciune ar fi să-i găsim şi să-i ascultăm. Urmându-le exemplul, putem învăţa stăruinţa şi curajul de a lupta, privind mereu spre ei, cei care n-au renunţat niciun moment, ba chiar în clipele de grea cumpănă, când şi speranţa pare să se fi pierdut, au mers mai departe şi nu au disperat nici măcar în proximitatea absurdului: „Ce bine că viaţa nu are niciun sens! Pot să îi dau eu unul!" (C. NOICA).

De ce am proceda astfel? Din dragoste de viaţă, acest mister, căruia necunoaşterea noastră îi conferă aura de minune şi o serie de atribute, care mai de care mai pitoreşti.

În perspectiva asta, fiecare poate da sens vieţii sale la fel cum liber este să aleagă apele timpului în care vrea a se scălda. Cu o singură condiţie: să aleagă sensul către adevăr! Pentru că acolo stă cea mai de preţ comoară: dragostea. Căci adevărul sălăşluieşte în dragoste şi dragostea în adevăr! Fie că vrem, fie că nu…

CAPITOLUL 2. BĂTRÂNUL PUSTNIC

Se rupe cerul sub bubuituri de tunet. Perdele de ploaie, umflate de vânt, îşi plimbă faldurile măturând capetele firelor de iarbă, formând mici creste de val pe suprafaţa verde din poiană. Nori groşi se învolburează ca vălătucii de fum dintr-un incendiu de proporţii. Frunzişul freamătă, copacii scârţâie înfricoşător, legănându-se dintr-o parte într-alta, precum bocitoarele la mort. Unul după altul, fulgere săgetează întunericul, în încercarea de a imortaliza diverse feţe ale sălbăticiei.

În tot vacarmul, un bătrân îşi croieşte drum anevoie către chilia sa din pieptul muntelui. Urcuşul abrupt, ploaia, vântul şi mai ales omul, pe care-l căra cu greu pe o targă încropită din crengi, îl solicită din plin. Foloseşte un toiag pentru a se sprijini şi pentru a tatona drumul; vederea şi-a pierdut-o de mult, aşa că nu întunericul era o piedică, ci cărările întortocheate, care îi dădeau bătaie de cap la fiecare întoarcere acasă. Încă în putere, bătrânul lasă să se vadă trăsăturile voinicului de odinioară; înalt şi bine legat, cu părul lung şi complet alb, aidoma bărbii şi sprâncenelor, aduce la chip cu sfinţii din picturile bisericeşti. Poartă o cămaşă lungă de in, încinsă la mijloc cu un cordon, tot din pânză; ploaia i-o lipeşte de corp, îngreunându-i şi mai mult mişcările. Gâfâind, se opri un moment ca să se odihnească; dădu jos cămaşa până la brâu şi legă mânecile de capetele tărgii. Înhămat ca un cal, îşi continuă urcuşul în gemetele omului, care marcau fiecare denivelare a drumului. Ajuns pe micul platou din faţa chiliei, dădu la o parte uşa de lemn de la intrare şi intră, oftând uşurat. Lăsă targa jos şi aprinse lumânările din sfeşnicele de pe masă, aşa cum făcea de fiecare dată când avea musafiri. Luă apoi câteva surcele şi aprinse focul în micul şemineu, artizanal, încropit într-o adâncitură a zidului. Stătu un pic să crească flacăra şi aruncă două buturugi sănătoase, ca să ţină căldura toată noaptea. Se întoarse apoi către omul de pe targă, îi dezlegă legăturile, îl dezbrăcă şi începu a-l cerceta cu degetele, încercând să-şi dea seama ce lovituri suferise, ce răni avea… Un bărbat relativ tânăr, după pielea feţei, cu păr lung şi inelat, cu nişte ochi un pic oblici, pomeţi proeminenţi, nas drept şi bărbie fermă, gâtul vânjos, braţe musculoase. Nimic în neregulă până aici; coborî cu degetele către piept, apăsând uşor fiecare os. Gemetele s-au accentuat, undeva în partea de jos a sternului, unde dibui câteva coaste rupte. Continuând să cerceteze torsul şi picioarele şi nemaigăsind nimic, fu mulţumit că doar coastele sunt problema. Remarcă respiraţia puternic mirositoare a băutură. „Greu blestem, spuse, ca pentru sine. Aduse o pânză pe care o stropi abundent cu o licoare şi îl înfăşură pe omul nostru de la şolduri şi până la subsuori. Îl urcă apoi cu grijă pe laviţa de lângă foc. Îşi frecă mâinile, mulţumit că a reuşit să-şi încheie cu bine misiunea. „Nicăieri nu e mai bine ca în cuibul tău, îşi spuse în gând.

Chilia în care locuia fusese cândva o mică peşteră, săpată în munte de apa ploilor. Îşi aminteşte cum a găsit-o şi câtă vreme s-a chinuit să-i dea o formă, cioplindu-i pereţii cu propriile mâini. Acum arăta ca o mică garsonieră; un gang boltit, ca un hol, lega intrarea de încăperea principală, al cărei tavan, tot boltit, era plin de canale care urcau până la exterior, sus pe creastă. Bătrânul le-a astupat aproape pe toate, lăsând câteva pentru aerisire şi, respectiv, pentru eliminarea fumului de la şemineu. Pereţii din piatră marmorată purtau amprenta ciopliturilor sale, prin care reuşise chiar să încropească şi câteva poliţe pentru icoană, candelă şi cărţi. Lemnul făcea casă bună cu piatra; podeaua era din scânduri, iar ca mobilier avea o masă cu trei scaune, un dulap, un ceas cu pendul, un aparat de radio şi un fotoliu balansoar care, aşezat în faţa focului, era locul său preferat de destindere. Lumina focului şi a sfeşnicelor devenea vie, înmulţită fiind de mozaicul pereţilor care sclipeau mereu altfel, din loc în loc, stârnind exclamaţii de admiraţie vizitatorilor ocazionali.

Se aşeză în fotoliu, se înfofoli în pleduri şi în scurt timp aţipi; efortul îşi spunea cuvântul. Ploaia răpăi în continuare, până dimineaţa. Se potoli într-un târziu, norii dispărură ca prin farmec, lăsând loc soarelui să îmbrăţişeze din nou lumea. Ciripitul păsărilor anunţă trezirea la viaţă a pădurii speriate de stihii. O geană de lumină pătrunde în chilie, însufleţind parcă icoana pe care cădea. Bătrânul fu trezit de gemetele omului pe care-l salvase şi care i se adresă un pic răstit:

—Hei, moşule, unde ne aflăm? Am ajuns în rai, cumva, tu eşti Sfântu’ Petru?

—Bună dimineaţa şi ţie, zise bătrânul. Nu încă, suntem ceva mai aproape de cer, dar în niciun caz în rai… Cum te simţi?

—Ca după bătaie; mă dor toate oasele, mai ales coastele. Şi capul. Şi mi-e sete de mor. Poţi să-mi dai nişte apă?

—Cum să nu! Trebuie să te stingi cumva. Mai ştii ce s-a întâmplat?

—Parţial. Da’ cum de m-ai văzut? Ce căutai acolo, pe vijelia aia?

—Nişte ierburi; am zăbovit puţin ca să ascult ploaia. De văzut te-am văzut cu urechile; ai ţipat când te-ai rostogolit de pe creastă.

—Aha! Eşti şi orb, pe deasupra! Halal de mine! Ditai taurul salvat de un nevolnic! Şi în apă, cum m-ai dibuit?

—Cunosc râul de mulţi ani. Ştiu unde se opresc toate buturugile, iar gemetele tale se puteau auzi binişor.

—Da… cred că ar trebui să-ţi mulţumesc. Eforturile tale merită laude; pe de altă parte, era bine dacă nu te osteneai atâta. Ochii i se umplură de lacrimi. Bătrânul simţi emoţia din glasul lui şi tăcu o vreme. Apoi întrebă:

—Poţi să povesteşti?

—Nu. N-am chef. Altă dată. Mi-e somn, sunt tare obosit. Se întoarse cu faţa la perete, gemând adânc.

—Cum te cheamă?

—Andrei.

Discuţia se încheie. Bătrânul se ridică şi aprinse candela, îşi făcu cruce şi ieşi. Cu ochii închişi îşi ridică faţa către soare, pentru a se bucura de căldura lui. Un porumbel sălăşlui pe umărul său drept, lucru rar în apropierea crestei muntelui, unde şoimii şi vulturii îşi delimitează teritoriile. Bătrânul îl luă în palme şi-l aşeză pe marginea unei cutii din lemn, în care ţinea grâu. Luă apoi ceaunul, îl umplu cu apă şi-l aşeză pe pirostrii, în focul şemineului. Curăţă câteva legume şi le aruncă în apă. În scurt timp, încăperea mirosea plăcut, a fiertură. Se auziră câteva bătăi în uşă.

—Intră! zise bătrânul.

—Ziua bună, părinte!

Un tânăr cu o claie blondă, ciufulită intră în chilie. Ochii mari, albaştri căutau un loc unde să pună sacul pe care-l căra în spate.

—Ai venit numai bine. E aproape gata mâncarea. Ce ai acolo?

—Am cules cartofii; am adus un sac şi pentru dumneata. De câte ori vin, mă pui la masă. El cine e? întrebă băiatul, arătând spre bărbatul întins pe laviţă.

—Andrei. Lasă că îţi povestesc. Hai să mâncăm!

Băiatul se apropie de laviţă şi-l privi atent.

—Îl ştiu… e cel cu băiatul.

—Ce băiat?

—O poveste tristă. Mai bine să îţi spună el.

—Hai, atunci, vino la masă!

Mâncară în linişte. Apoi bătrânul istorisi cele petrecute. Băiatul rămase oarecum surprins.

—Pare un om puternic, nu cred să fi făcut aşa ceva, o fi fost vreun accident.

—Viaţa-i plină de paradoxuri sau cel puţin aşa pare. Sunt cazuri în care cei care se dovedesc slabi o viaţă-ntreagă găsesc curajul suprem tocmai când să-i pună capăt; alţii, vitejii vitejilor, devin laşi când să dea bătălia finală. Cine ştie ce se ascunde, de fapt, în spatele aparenţelor?

—Mda… ies puţin să fumez.

—Ai zis că te laşi.

—Da. Dar nu acum.

Băiatul venea adesea la bătrân. Găsise în el un confident, un bun sfătuitor, lucru tare preţios, mai ales de când rămăsese fără părinţi. Fire visătoare, plutea cumva cu elanul naivei tinereţi pe aripile unor idealuri ancorate în cu totul altă lume decât cele îmbrăţişate de către cei de-o vârstă cu el. Era diferit de ceilalţi feciori ai satului; retras şi nu foarte vorbăreţ, înclinat spre învăţătură şi meditaţie, era de multe ori ironizat de ceilalţi şi taxat drept îngâmfat. N-aveau dreptate; lui îi plăcea doar să se retragă în lumea cărţilor. Atât. Bătrânii satului îl plăceau pentru modestia lui şi pentru că le sărea în ajutor, ori de câte ori aveau nevoie. Iar lui îi plăcea să guste din recunoştinţa mâinilor bătucite, care îi puneau pe masă un blid cu ce aveau mai bun.

Rămânând singur, în primul an de facultate, şi cu un frate mai mic în grijă, se văzu într-o situaţie tare ciudată, cea de copil matur sau de adult necopt, scos din zona lui de siguranţă şi confort şi aruncat în vâltoarea vieţii. Avu oarece noroc cu sprijinul oferit de o bătrână din vecini, baba Nica, cea care-l mai lua la ea pe fratele mai mic, în vremea în care el era plecat fie la muncă, fie la şcoală. Îi era greu cu banii, dar nu voia să vândă căsuţa în care au copilărit. Muncea pe unde găsea câte ceva, la sat sau la oraş, în afara orelor de curs şi chiar noaptea, uneori. A rezistat un timp; când însă nu mai găsi de muncă, începu să-şi pună problema renunţării la şcoală. Taxele trebuiau plătite şi nu mai avea de unde. Într-o zi, când pleca spre şcoală, frate-său îl văzu mai îngândurat ca de obicei. Observă valiza pe care o avea în mână şi-i sări de gât, plângând:

—Nu pleca de tot! Nu vreau să rămân la mamaia Nica!

—Stai liniştit, îi răspunse el, cu un oftat. De mâine n-am să mă mai duc la şcoală şi-o să fim împreună tot timpul. Merg numai să-mi aduc bagajele.

Renunţa la un vis, deşi ajunsese până în anul trei. Suferea în ascuns, dar n-avea de ales. Merse ca să-şi ia rămas bun de la profesori şi de la colegi şi se întoarse la locul de baştină. Mai găsea câte ceva de muncă prin sat, cât să supravieţuiască, el şi fratele său, şi îşi mai potolea setea de învăţătură citind în clipele de răgaz mai tot ce îi cădea în mână. Trăiau cu greu, dar măcar se aveau aproape unul pe celălalt. Serile, în amurg, mergea ca să-l ia pe cel mic de la bătrână. Îl găsea deseori în poartă, şezând cu bărbia în palme şi coatele sprijinite pe genunchi, privind departe în zări, ca un mic bătrânel; îi era dor de mângâierea părinţilor, de vorba dulce a mamei… Lacrimi coborau pe obrazul bucălat, căzând pe genunchii juliţi şi plini de praf. Când apărea el, se ştergea repede la ochi şi alerga cu braţele deschise, sărindu-i de gât: „Să nu mă laşi şi tu!", îi spunea, printre suspine „Să