Trepte Spre Cer

De Alexandra Foarfa

,,Trepte spre cer” este un roman inovativ, care vorbeste despre atingerea infinitului si cautarea fericirii eterne.

Povestea extraordinara pleaca de la o idee construita de societate si te duce pe cararile uimitoare ale unor descoperiri despre sine, despre viata si despre psihologii si filosofii moderne.

Ea contine umor, contine trairi si sentimente intense, pasaje erotice, descrieri de locuri si momente, contine ceea ce o viata de adolescent are zi de zi – o aventura de neuitat.

Autoarea ne invita intr-un univers plin de prospetime, in care cuvintele te surprind si iti arata ca desi nu ar trebui sa faci anumite lucruri, decizi sa le faci si, cu toate ca uneori simti ca nu poti sa iesi din aceasta bucla temporala, la final ajungi fericit si fara regrete.

• Limbă: Română
• Editor: Alexandra Foarfa
• Data lansării: 29 apr. 2022
• ISBN: 9786060712435

Alexandra Foarfa

Faceti cunostinta cu ALEXANDRA FOARFA, o autoare la debut, a carei pasiune sunt cuvintele.S-a nascut la Craiova in 1990, unde a copilarit timp de 18 ani. A absolvit Colegiul National Fratii Buzesti, urmand apoi facultatea in Marea Britanie, la Canterbury Christ Church University. S-a specializat in management si turism, urmand apoi cursurile de master la Universitatea Bucuresti – Psihologie organizationala si managementul resurselor umane.De-a lungul timpului, a obtinut certificare de trainer si de inspector de resurse umane si a absolvit cursuri de competente sociale si civice, de antreprenoriat, gandire critica in contextul schimbarilor globale, filosofie si inovatie.S-a remarcat prin creativitate si perseverenta si lucreaza in turism, refuzand sa accepte esecul, ca o posibilitate.

Previzualizare carte

Copyright

Trepte spre cer

COPYRIGHT 2021 ALEXANDRA FOARFĂ

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-243-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii TREPTE SPRE CER, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Trepte spre cer

Copyright

Mulțumiri

Prolog

PARTEA I. O fărâmă de realitate

Capitolul 1. Povestea şi stropii reci de ploaie

Capitolul 2. Clepsidra timpului

Capitolul 3. Momentul crucial şi iluzia

Capitolul 4. Filosofii în doi

Capitolul 5. Haos şi cuvinte

Capitolul 6. Ţara ploilor şi a viselor

PARTEA a II-a. O frântură dintr-un vis

Capitolul 7. Jocul de-a absolventa

Capitolul 8. Maestrul

Capitolul 9. Nebunia

PARTEA a III-a

Capitolul 10. Povestea şi stropii reci de ploaie – partea a 2-a şi întoarcerea la realitate

Capitolul 11. Ultima poveste

Epilog

Note

Mulțumiri

Această carte este editată cu sprijinul fundației Constantin Popeci.

Mulțumiri domnului Constantin Popeci, un om extraordinar, cu ajutorul căruia am parcurs un drum incredibil în viață.

Mulțumiri mamei, care m-a ajutat să devin ceea ce sunt.

Tuturor oamenilor dragi mie, cercului meu de prieteni care mă încurajează și mă inspiră întotdeauna.

Dedic această carte celor cu ambiții și dorința de a deveni o versiune mai bună a lor în fiecare zi.

Acum este momentul vostru!

Prolog

Murise deja de 2000 de ani… „Atunci când mori, te duci într-un loc unde poţi instantaneu să-ţi readuci în minte orice amintire şi s-o retrăieşti. Poţi să retrăieşti ceva ce ţi s-a întâmplat când aveai 2 ani, chiar dacă atunci când trăiai nu ţi-ai amintit acel fapt. Şi poţi retrăi şi amintirile altor oameni. Poţi să participi la orice evenimente din istoria universului. Poţi asista la crucificarea lui Iisus sau te poţi duce pe alte planete să vezi cum e ucis Iisusul lor". (Joey Goebel).

Un artist are nevoie de tortură pentru a putea scrie, aşa că tortura ei a fost labirintul de scări pe care şi-l aminteşte a-l fi parcurs când trăia. Îşi aminteşte intrarea, primele două scări, cea de-a treia, crucială pentru alegerea unui drum în viitor, cele din mijloc – nenumărate obstacole şi scara finală care i-a înfăţişat porţile spre rai. Iar prin rai mă refer la perfecţiunea după care alergăm zi de zi. I se spusese că trebuie să le urce, una câte una, căci dacă ai iubit/soţ, familie, copii, casă, maşină, serviciu bun, prieteni frumoşi şi vacanţe reuşite, cică, ar fi tare aproape de această perfecţiune. Însă toate acestea pentru ea erau departe, deci s-a gândit să scurteze drumul şi să plece în căutarea idealului cu mult înainte de timp, alegând să urce alt fel de trepte, unele doar ale ei.

Tu, cititorule, vei avea nevoie de atenţie şi vei învăţa să o iubeşti, să îi simţi sufletul şi trăirile întrucât este singura modalitate de a descoperi şi de a urmări sforţările artistei şi viaţa dublă pe care a trăit-o. Iar la final, vei fi surprins de tine, de viaţă, de univers. Sau cel puţin aşa sper. Şi să nu uiţi că eu nu intervin deloc în ceea ce urmează să citeşti, vei citi scrierile ei, cu mici excepţii. Îmi voi face simţită prezenţa în dialoguri, pentru a te ajuta să le urmăreşti, printre rânduri pentru a-ţi mai da explicaţii. O să faci greu diferenţa între mine şi ea, însă te rog, încearcă. Deşi eu povestesc despre ea, mereu să ţii minte că uneori şi ea povesteşte despre ea. Iar dacă pierzi şirul, citeşte în continuare căci eu cred că la final vei şti exact ce s-a întâmplat. O să te încurci în timpi, pentru că eu îţi citesc un jurnal scris într-o viaţă de om, fără să modific ordinea evenimentlor, pe când în alte dăţi povestesc despre ce citesc. N-am să pun ghilimele pentru când citesc, nu vreau să te ajut să mă diferenţiezi de ea, căci în asta stă esenţa. La final, ai să mă regăseşti pe mine, şi cine ştie, poate ai să ajungi să mă cunoşti şi să mă iubeşti şi pe mine.

Partea I. O fărâmă de realitate

Capitolul 1. Povestea şi stropii reci de ploaie

Iubirea înseamnă să dai cuiva şansa să te distrugă şi să ai încredere că nu o va face. Dar ce se întâmplă atunci când ai avut curaj să îţi aminteşti că iubeşti viaţa şi că vei merge mai departe, urmărindu-ţi destinul? Aici, între cuvinte vechi aşezate pe o coală, se adăposteşte o poveste fie frumoasă, fie urâtă, fie fericită, fie tristă. Care să fie oare înţelesul ei? Atunci când citeşti o carte, eşti prizonierul ei până îţi găseşti un rost în viaţă, aşa şi aceste rânduri îţi vor opri existenţa până vei găsi adevăratul lor substrat. Şi din cauză că nu există scurtături către vreun loc în care să mergi, vei fi surprins de câte labirinturi pot ascunde lanţurile grele ale cuvintelor. Cel ce va găsi drumul prin întuneric va fi special, va realiza cât de mult valorează şi va descoperi că atitudinea lui faţă de viaţă determină atitudinea vieţii faţă de el.

Totul începe într-o seară ploioasă, rece, în primele zile ale lui decembrie, când ea se uita pe geam la stropii de apă. Picau în valuri, tăind tot ce voiau în calea lor, păreau cioburi ascuţite al căror rost era să disperseze în abis orice formă de materie vie. Astfel, se creionase un peisaj gri, apăsător, cu care ea se identifica perfect. Visa cu ochii deschişi la un Crăciun alb, la o seară de Ajun în care se plimba pe sub făina rece, cernută de bolta cerească, observând miile de lumini şi stele ce înfrumuseţează brazii ninşi. Parcă auzea colindele răsunând în fiecare casă… se vedea lângă un pom verde, gândindu-se ce va primi anul acesta drept cadou. În acest moment, în acea atmosferă, şi-ar fi dorit să fie iubită, să fie îmbrăţişată şi să existe cineva care să îi ureze un Crăciun Fericit din priviri. Un strop de apă a trezit-o din reverie şi a găsit-o cu un zâmbet cald pe buze. Se aşază la biroul ticsit de obiecte mărunte, atât de familiar, şi intră pe Messenger plictisită, sperând că va găsi o persoană cu care să poarte o conversaţie mai serioasă, lipsită de detaliile cotidiene, dar nimeni….

Deodată îşi aduce aminte de cineva, era un tip special, care avea minunatul talent de a crea cea mai frumoasă artă doar din cuvinte. Student la Drept, el avea ceva în comun cu ea, amândoi învăţau pentru a contura o lume mai bună, un Univers în care răul să fie mai puţin şi fericirea să se întipărească pe cât mai multe chipuri. El învăţa despre dreptate, ea credea într-o lume mai curată. Conversaţia spune mai multe decât aş putea eu reproduce:

—Ştiu, eu vreau să schimb ceva în lume, aşa planuri măreţe am… sunt ecologistă şi mi se rupe sufletul când văd mizeriile din prezent, zise ea, după saluturile cordiale.

—Eu sunt convins că o vei face, tocmai pentru că nu trebuie să ştii mai mult decât faptul că îţi doreşti, iar restul vor veni de la sine cu timpul.

—Mersi pentru încurajare, e bine să ştii că o persoană necunoscută te susţine.

—M-ai convins fără să vrei, îi răspunse el.

—Mă bucur. Nu sunt mulţi cei care îmi apreciază gândirea, consideră că parcă am trăit în anii 80, nu în ziua de azi unde primează tutunul, băutura, sexul, barurile şi manele. Ah, şi banii!

—Cu toţii vrem să ne simţim tineri, doar că unii înţeleg să facă acest lucru într-un mod mai... nu ştiu cum, pentru că eu nu îl înţeleg pe de-a întregul. Însă pentru a-ţi concretiza măreţele planuri nici nu ai putea altfel... ai un drum lung înaintea ta, însă unul pe care cred că abia aştepţi să îl parcurgi.

Aşa îi replică el, pentru a o încuraja pe micuţa noastră artistă.

—Da, aşa este şi ce mă încântă cel mai mult este ca la doar 17 ani sunt în stare să combin studiul cu distracţia în cel mai armonios mod posibil, fără să pun în plan secundar niciuna din cele două componente.

Pe vremea când această conversaţie a avut loc, ea avea doar 17 ani, însă povestea noastră va dezvălui fără doar şi poate mult mai mulţi ani din drumul ei anevoios spre un paradis imaginat peste limitele umane, poate chiar peste limitele umanităţii.

—Ca să nu îţi mai zic că şi eşti stăpână pe tine, cu o gândire lucidă şi coerentă, adaugă el.

—Îmi insufli curaj şi îmi prinde bine, mai ales că am destul de multe lucruri importante de făcut chiar din acest an.

—Cred că tuturor ne prinde bine o insuflare când şi când, dar nu uita că tot ce simţi porneşte din tine... deci, curajul a fost mereu acolo, poate uşor latent, negâdilat de cineva.

După cum toţii ştim, viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea visurilor lor, iar în această privinţă, micuţul geniu din sufletul băiatului a avut ceva să-i împărtăşească şi ei:

—Crede-mă că ţin visele undeva sus, poate prea sus, încât le iubesc, într-un fel, pentru utopia ce ţine de concretizarea lor, pe care o implică... însă încep să cred că oamenilor nu le este aşa dat să fie fericiţi, doar să simtă impulsuri de bine la intervale lungi.

—Nuuuu... nu vreau să mă dau jos de pe pufosul şi călduţul norişor. Ştii, eu am avut un gând de mică, o viaţă de compromisuri pentru o secundă perfectă. Încă mai cred că există acea clipă de perfecţiune.

—Clipe, de acord... însă, clipe înşiruite? întrebă el, oarecum nedumerit de gândirea ei suficient de matură şi totuşi tipică adolescenţilor.

—Nu ştiu, puţin probabil, poate doar prin iubire, astfel ca să te vezi într-o lume unde nu există răutate, dar unde se găseşte această iubire, căci nu am văzut-o nici măcar preţ de o clipă, dar să o simt în inimă?!...

—Cred că ţine mai mult de „când şi nu de „unde... eşti predestinată a o păţi.

Sau cel puţin aşa vedea el situaţia când îi spunea aceste vorbe.

Dar el oare cu ce se ocupă? Cum a ajuns să gândească aşa? Curiozitatea ei de a-i cunoaşte secretul a fost imensă şi nu s-a putut abţine a nu întreba, deoarece o veche zicală spunea că eşti ceea ce păstrezi din oamenii pe care i-ai cunoscut.

—Iar în legătură cu facultatea ta, m-ar interesa să aflu dacă se aplică sancţiuni drastice pentru cei care încalcă legea firii în scopul unui viitor, să zic, ceva mai romantic? a continuat ea conversaţia, uimindu-l cu întrebarea ei.

—Mă tem că această nescrisă lege a căzut în desuetudine din cauza neîncălcării sale. Au rămas puţini aceia...

—Îmi place ceea ce înveţi pentru că aceste cursuri reprezintă justiţia şi lupta pentru dreptate în România şi oriunde, pentru ca oamenii să trăiască într-un mod cât mai respectabil.

—De dragul acestui gen de oameni, mă încăpăţânez să mi-o însuşesc şi să o practic într-un mod cât mai just.

—Alţii învaţă să aibă bani în viitor, să facă ceea ce le place, iar tu studiezi ceva important pentru un nivel de trai mai ridicat. Este aproape acelaşi motiv pentru care eu mi-aş dori să studiez ceva legat de protecţia mediului.

Cuvintele ei îi trădau constant slăbiciunea faţă de această persoană, întrucât s-a simţit liberă să îşi expună punctele de vedere şi s-a simţit capabilă să îşi pună în lumină cunoştinţele fiind ea însăşi, purtând exact aşa cum şi-a imaginat o conversaţie cu un om susperior ei şi totuşi suficient de apropiat spiritual.

—Ce rost ar avea ca doar câţiva să se bucure de tot ce poate viaţa asta să ne ofere... Mă bucur, nespus chiar, ştiam că nu sunt singur în lupta pe care o port, doar că nu mai ştiam cum să îi chem pe nume pe oamenii care participă la această luptă alături de mine.

—Lupt pentru orice cauză nobilă, pentru dreptate, pentru o Românie prosperă cu oameni mai buni, a grăit ea precum o adevărată lideră din politică. Sper ca, într-o bună zi, să nu mai fie doar o cauză. Mi-ar plăcea să lupt alături de tine şi de toţi cei care gândesc la fel ca noi, am avea mai multe şanse de reuşită.

—Dar o faci, m-ai convins de asta... fără să vrei, din nou. Cu toţii cred că vrem acelaşi lucru în esenţă, unii dintre noi realizăm, doar că până acolo e un drum ceva mai abrupt de parcurs. Nu ajunge să fii fericit fără a crea o lume pregătită pentru fericire, i-a răspuns el cu acelaşi ton încurajator.

—Cred că locul meu va fi mereu undeva sus, pe podiumul vieţii.

—Acolo stau bine cei ce îmbrăţişează viaţa ca pe minunatul dar care este, a completat-o el.

—Pe mine viaţa m-a învăţat că o lacrimă nu este urmă a durerii, ci este o treaptă prin care urci tot mai sus, în drumul spre eternitate. Am dreptate?

—Pentru anumiţi oameni, da. Ştii cum îmi place mie să spun, generalizarea este mama concluziilor proaste... însă... aşa ar fi frumos să fie.

Uşor, uşor, între cei doi se înfiripă o poveste bazată pe viziunile fiecăruia despre întregul Univers. Sub pleoapa grea a cerului negru ca de smoală s-a găsit o posibilă legătură idilică, iar de sub plapuma acelor fraze, de sub perdeaua noilor trăiri, a reieşit un adevăr. Ea a realizat ce viaţă falsă trăim noi, ce dureroase mizerii se ascund sub aparenţele acestea de bogăţie şi de fericire, în care ne îmbrăcăm pentru ochii lumii, şi s-a întrebat cum şi când are să se sfârşească povestea asta searbădă şi fără noimă în care, noi – actori nenorociţi – am fost siliţi să râdem şi să ne batem joc de propriile suferinţe. Astfel, uitându-se în clepsidra timpului scurs, şi-a dat seama ce teatru mizerabil a jucat mergând pe stadion sau făurind, împreună cu alţii, prietenii false, dând dovadă de o neghiobie şi o naivitate prea infantile pentru felul ei de a fi. Cum privea ea această constatare?...

—O persoană normală nu ar fi capabilă să facă o necunoscută să realizeze ce actriţă proastă a fost în scene în care şi-a ridiculizat propriile-i sentimente.

—Vorbeşti cu cel mai fericit acuzat, spuse el. Cum să neg ceva, deşi, adevărul se găseşte în tine, toate realizările şi simţirile frumoase tu le-ai născocit. Eu doar par o explicaţie plauzibilă pentru asta... deşi mă simt bine într-o aşa postură. Ştii, tu eşti un suflet cald... pe cât de clişeic sună, glazura de pe sintagma asta are mereu un gust bun, cel puţin pentru mine. Iar lumea este asa... pheff. Temperatura de afară nici nu se compară cu modul multora de a fi ori cel puţin de a se prezenta.

—Şi atunci, nu-mi revine mie, oare, misiunea de a-i încălzi şi pe ceilalţi? Vinovăţia ta a adus unei puştoaice o dâră de culoare în peisajul mohorât al oraşului.

—Ba da... Şi nu văd pe nimeni mai în măsură să reuşească ori să spere la reuşită. Puştoaico... Foloseam cu plăcere alintarea asta, dar în cazul tău, nu că nu te-aş fi simţit pe cât de caldă, pe atât de copilă în unele privinţe, dar nu puştoaică... ai stofa pe care numai o femeie în sensul acela rar ar putea-o avea, puştoaică pe exterior, dar cu un miez moale. Şi cum simţirile frumoase şi calde sunt pe buzele tuturor celor care caută să parcurgă sezonul aşa cum se cuvine, mă întreb ce e de făcut. Dacă cumva, o apropiere între doi oameni care se găsesc împărţind cuvinte ar fi o idee bună.

—Nu sunt sigură, dar cred că acea apropiere, pentru mine, ar însemna a găsi mii de secunde de perfecţiune, nu doar una mult-dorită.

—Frumos răspuns şi aşa cum în multe feluri, de multe ori, îmi doream să aud... spuse de o „ea"... iată că mi le spui tu. Ai dreptate, nici eu nu sunt sigur.

—Dar ce este certitudinea dacă nu un lanţ al incertitudinilor care s-au concretizat? i-a zis ea, afişând un zâmbet malefic, întrucât a ştiut că el nu îl putea observa.

—Atunci tu îmi vei asculta o pledoarie, iar după... vei delibera şi vei da un verdict, o decizie, pe care… ţi-o dau ţie să o faci şi pentru mine.

—Chiar dacă nu am acreditarea să judec? l-a întrebat ea, sperând la o evitare a unor discuţii prea importante, prea filozofice.

—Chiar aşa, am încredere în abilităţile tale.

—Atunci voi încerca să mă ridic la înălţimea aşteptărilor.

—Sunt oameni şi oameni, eu uneori nu mă văd om, pentru că sunt prea bun pentru unul, iar, alteori, nu mă văd om pentru că sunt prea rău pentru altul. Ceea ce vreau să spun este că, deşi a fi om implică şi bine, şi rău, deci o cale de mijloc a ceea ce am spus eu mai devreme, nu aş vrea vreodată să îţi pricinuiesc vreun rău. Mă îndoiesc că aş face-o intenţionat, însă, chiar neintenţionat, tot mi-ar fi greu să mă împac cu mine şi consecinţele unor astfel de fapte. Dacă vei concluziona că orice implică un risc, mai mare sau mai mic, şi că eşti dispusă să ţi-l asumi, fie doar şi pentru o secundă, atunci acceptă invitaţia mea de a ne întâlni oricând şi oriunde.

S-a înfăptuit un miracol... Sinceritatea lui nudă a făcut-o să vadă cum, în ciuda faptului că este doar o muritoare de rând făcută din cenuşă, raza de soare consimte să coboare din înalt până în inima ei.

—Acum, ca o judecătoare veritabilă ce sunt, dă-mi voie să îmi expun şi eu punctul de vedere.

—Te rog.

—Este în firea omului să aibă calităţi şi defecte, să cauzeze şi râsete, şi lacrimi şi, aşa cum spun proverbele, orice moment de glorie a avut în urma sa un mare risc. Nu pot garanta că în spatele cuvintelor şi gândurilor mele se ascund acţiuni şi caracteristici plăcute ţie, dar ştiu că pot încerca să ţi le expun spre o evaluare. Ştiu, de asemenea, că îmi asum acest risc deoarece, dacă rezultatul va fi pozitiv, senzaţiile trăite vor tinde către cuprinderea infinitului în palme. În cazul în care va fi negativ, sunt sigură că între noi va rămâne o prietenie care să îţi spulbere orice vinovăţie de a-mi fi pricinuit orice fel de rău.

—Ar trebui să te clonăm cât mai curând. Deşi nu mi-ar plăcea să te împart cu prea multă lume, cred că tuturor le-ar trebui o persoană ca tine în vieţile lor, i-a spus el, fericit.

—Nu, ceea ce gândesc acum nu voi mai enunţa la fel şi mâine, probabil că niciodată nu vom mai avea aceeaşi discuţie precum cea de acum, motiv pentru care vreau să fie clipe unice. Dacă aş avea o clonă sau mai multe, ar deveni monoton, s-ar repeta totul.

—Just. Norocosul de mine, în cazul acesta.

—Ce coincidenţă minunată că tocmai în pragul sărbătorilor ne-am găsit să reluăm convorbirile vechi din vremea când citeam povestea ta.

—Într-adevăr. Eu, unul, nu credeam de nicio culoare că o să port o conversaţie de genul ăsta azi ori mâine, ori... prea curând.

—Mă simt ca o floare de mac într-un câmp de muşeţel, aşa mă faci să îţi răspund la ale tale blânde complimente.

—Încetează, pentru că s-ar putea să mă omori până ne întâlnim...doar relatându-mi imaginile la care începusem să nu mai sper. Ahhh... să vezi ce o să ne mai scoatem ochii... Oricât de timizi o să fim la prima întrevedere pe viu, abia aştept.

—Şi cred că tocmai stângăciile provocate de acea timiditate vor înfrumuseţa atmosfera.

—Ele şi fluturii din stomac, a completat el.

—Hmm. Tare îmi e că o să-şi ia zborul, nu ştiu cât o să mai reziste într-un spaţiu închis.

—Odihneşte-ţi aripile...

—Aşa cum omul speră la o dragoste care să ajungă la capătul universului şi dincolo de el, aşa vor şi fluturii să zburde şi să danseze pe muzica lor specială. Oricât ai încerca să mă convingi, nu îmi voi odihni aripile decât în palmele tale.

—Cred că această discuţie merită pecetluită de melodia lui Chris de Bourg – Snows of New York:

„I can see you now by the light of the dawn,

And the sun is rising slow,

We have talked all night, and I can’t talk anymore,

But I must stay and you must go;

You have always been such a good friend to me,

Through the thunder and the rain,

And when you’re feeling lost in the snows of New York,

Lift your heart and think of me;

There are those who fail, there are those who fall,

There are those who will never win,

Then there are those who fight for the things they believe,

And these are men like you and me;

In my dream we walked, you and I to the shore,

Leaving footprints by the sea,

And when there was just one set of prints in the sand,

That was when you carried me;

You have always been such a good friend to me,

Through