In Umbra Noptii De Topaz

De Alexandrina Negru

Atunci cand te vei simti singur si lipsit de puteri, deschide si citeste acest volum.

Prinde curaj si incredere in propriile forte, la fel cum a facut si Adina. La doar 17 ani, trece printr-o complicata perioada in care umbra noptii o urmareste la fiecare pas. Nelinistea si frica ii sunt insotitori prin curbele cetoase in care se trezeste fara niciun indicator spre iesire.

Cunoscandu-l pe Cristian, adolescenta isi schimba atat comportamentul, cat si pe ea insasi. Cantareste fiecare pas trecandu-l printr-o clepsidra, chibzuind fiecare decizie pe care o ia.

Intalneste in viata ei persoane care o ajuta sa treaca de noi provocari si ganduri tulburatoare. Isi depaseste propriile limite si devine o luptatoare!

Oare ia o decizie corecta Adina, la final?

O poveste care te pune pe ganduri. Secvente in care oricine se poate regasi. O istorie pentru orice generatie.

• Limbă: Română
• Editor: Alexandrina Negru
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060716570

Previzualizare carte

În umbra nopții de topaz

logotip1

Copyright

În umbra nopții de topaz

COPYRIGHT 2022 ALEXANDRINA NEGRU

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-657-0

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ÎN UMBRA NOPȚII DE TOPAZ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

În umbra nopții de topaz

Copyright

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII

Capitolul VIII

Capitolul IX

Capitolul X

Capitolul XI

Capitolul XII

Capitolul XIII

Capitolul XIV

Motto:

„De îți dorești în viață ceva cu adevărat, ca să obții acel ceva, ești pur și simplu obligat."

Capitolul I

Ador acest moment. Ador să mă trezesc cu soarele în odaia mea. Uneori mă simt cea mai norocoasă, și anume pentru faptul că am un geam atât de imens prin care razele pătrund așa ușor.

Am deschis ochii, la sigur am avut un vis prea frumos și mi-aș fi dorit să-l continuu. Mi se întâmpla adesea acest lucru, eram copleșită uneori de acțiuni fantastice ale cărților sau de scenele de dragoste din seriale. În somn, îmi puteam face propriul serial. Mereu înainte să adorm aveam tot felul de gânduri, iar creierul meu procesa în timpul somnului.

Din cauza singurătății și a lipsei de comunicare, eram o persoană mai sensibilă și timidă. Îmi place mult să mă plimb prin grădină. Acolo îmi găsesc liniștea. Urmărind fiecare frunză cum cade, fiecare floare ce înveselește grădina cu culoarea ei minunată sau fiecare pom lăudându-se cu fructele lui. Adesea stăteam pur și simplu și vorbeam cu Barsic. Îmi plăcea să-i povestesc totul, știam că doar el mă poate asculta, înțelege și nu îmi va reproșa nimic niciodată. Ba mai mult, era cel mai bun prieten al meu. Mereu am mers pe principiul că numai un animal îți poate păstra secretele, nu te va părăsi niciodată și nu se va întoarce împotriva ta.

Barsic era primul cățeluș pe care l-am primit cadou, iar din momentul în care mă văzuse, mă iubea necondiționat. Era ușor să-mi dau seama de asta, pentru că tot timpul era lângă mine, mă asculta și mă privea ca pe o mamă.

Pe atunci eram o persoană liniștită. Îmi plăcea mult să merg pe drum, să privesc oamenii în ochi, să-i salut și să-i întreb de sănătate. Eram curioasă să știu ce face fiecare vecin, cu ce se ocupă, unde merge, ce gândește.

Aveam o vecină în vârstă, dar era foarte comică. Atunci când o vedeam, mereu îmi zâmbea, apoi se oprea în dreptul meu și îmi zicea: „Ce mai face nepoțica mea?". Ținea la mine precum la nepoții ei. Locuia singură, eu o vizitam uneori, când aveam timp. Iar cel mai frumos moment pe care mi-l amintesc e faptul că la ea se coceau primele căpșuni din sat și mereu îmi aducea și mie câteva. E foarte plăcut când cineva are grijă de tine.

Adesea vorbeam cu păsările. Îmi imaginam că sunt și eu una dintre ele și îmi doream să mă înalț spre cer. Mă simțeam ca un copil mic pe o scenă imensă, închideam ochii și vedeam sute de spectatori în fața mea, apoi era liniște, pentru că niciodată în astfel de vise nu ziceam nimic, era ca o boală, o frică de propriile emoții.

De multe ori mă trezeam dimineața și mă gândeam: ce îmi doresc eu să fiu, de fapt? Cum aș putea să-i fac pe părinți să fie mândri de mine? Nu voiam să impresionez lumea, voiam doar să fiu eu fericită. Această întrebare nu a încetat să mă chinuie niciodată, a fost mereu în umbra mea, chiar dacă uneori încercam să găsesc un răspuns, ceva îmi spunea că nu e bine. Mă depășea pur și simplu, mă descurajam total, eram tot timpul stresată.

Într-o seară mi-am propus să-mi fixez toate visele pe foi, poate în acest fel reușesc să fac o colecție, apoi să le editez și să scriu o piesă de teatru. Ca orice copil visător, îmi doream să fac ceva frumos, să rămână acolo undeva, să fie important pentru mine. Mi-am pus la capul patului o lanternă, un suport cu stilouri și multe foi albe.

Dar nu, nu mi-a reușit, era totul mai complicat decât credeam. Când somnul era mai dulce, atunci și visele erau mai frumoase. Dimineața însă nu mai țineam minte prea multe. Câteva detalii, dar nu erau de ajuns.

Aveam doar 17 ani. Și chiar dacă o prietenă de-a mea era deja căsătorită, fiind mai mică decât mine, eu încercam să ignor băieții din preajma mea, îmi era frică să mă îndrăgostesc. În același an m-am despărțit de Martin, iar după nu am mai avut încredere în nimeni. Eram tânără și naivă, nu mai aveam puteri să iubesc pentru doi. Cât de puternică aș fi eu, îmi doream un bărbat mai puternic decât mine.

Peste două săptămâni urma să merg în România, am fost admisă la colegiu, eram atât de fericită. Așteptam cu nerăbdare ziua în care să plec de acasă, cu toate că eram conștientă de faptul că acasă e cel mai bine.

Nu mi-a fost ușor să strâng toate actele pentru dosar, părinții mei erau plecați în Rusia în acel moment, eram obligată să fac totul singură. Mi-a fost greu, trist, dar niciun minut nu m-am dat bătută.

Îmi doream prea mult să plec într-o țară nouă, să cunosc persoane noi, locuri frumoase și lucruri de care poate nu am auzit niciodată.

Eram dornică să cunosc mai mult. Mi-am făcut chiar și un calendar pe o foaie mare de carton și tăiam cu cruce roșie fiecare zi ce trecea. Iar valiza, am pregătit-o cu două săptămâni înainte. Aveam o valiză roșie, mare și foarte grea. Iar lucrurile le scoteam, apoi le puneam la loc în fiecare zi. Aveam emoții, totuși, pentru prima dată atât de departe și singură.

Într-o zi, m-am așezat pe o scară în fața casei, mi-am luat un stilou, un caiet în mână și am început să scriu, fără să-mi dau seama că pe pagina acelui caiet se așterneau rime extraordinare. Probabil, simțeam deja că a rămas foarte puțin sau poate că era un talent descoperit întâmplător.

Eram foarte concentrată la peisajul din jurul meu, la via ce se întindea în grădină, la mica livadă dinspre drum. Mă uitam la cuiburile de rândunele de la streașina casei mele și mă apăsa ceva pe suflet. Îmi imaginam și casa mea la fel de singură peste trei zile, la fel de rece și la fel de pustie.

În acel moment, lângă mine s-a auzit un mârâit ciudat. Parcă un scâncet de copil. În dreapta mea se ghemuise prietenul meu, Barsic. O ființă atât de pufoasă, în roșu și negru. Lăbuțele mari cu pete albe, precum patru ciorăpiori, urechile ascuțite, ridicate tot timpul, de parcă mereu încerca să-mi asculte