Whole Lotta Love

De Maria Balabas

Am început să scriu acest text aproape imediat după moartea tatălui meu. Fără să-mi dau seama, scriam cu mânie şi cu revoltă, deşi credeam că îmi impun o privire imparţială, de jurnalist, asupra evenimentelor, personajelor şi a mea însămi. Recitind, în perioade liniştite, mă întrebam dacă cei din jurul meu nu erau şi ei conştienţi de clocotul meu interior şi, dacă erau, de ce nu-mi spunea nimeni nimic.

Pe parcursul anilor, din textul iniţial nu a rămas decât titlul, acest Whole Lotta Love pe care tata îl asculta pe repeat, acasă. Cu voia sau fără voia mea, firele narative s-au contopit între ele şi, în cele din urmă, mi-am scris propria poveste de dragoste. Tata cred că mă înţelege, de unde e el. Când eram mai mică, îmi doream să pot avea încredere totală în cel care scrie şi, dacă s-ar întâmpla să ne întâlnim pe stradă, persoana scriitorului să fie ca textul pe care îl citisem ceva mai devreme. Nu vă pot cere încrederea voastră totală (deşi aş cam avea nevoie de ea! ☺), dar sunt sigură că, dacă ne întâlnim, veţi recunoaşte în mine aerul din care e făcută Whole Lotta Love.

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 24 mai 2017
• ISBN: 9786069900024

Previzualizare carte

PLECAREA

Este atâta dezordine, Părinte,

în viața mea. De atâta timp nu a mai

locuit nimeni cu mine. E vraiște.

E important să știm că fiecare își făcea pregătirile așa cum putea. Mai întâi străbunicii, dar venise războiul peste ei. În comunism, bunicii și părinții se pregăteau în cel mai mare secret. Din generație în generație, acolo unde locuiau ei doi, se răspândise nevoia de a pleca, dar prea puțini duseseră treaba până la capăt. Își transmiteau planurile în familie, așa cum lăsau moștenire mobila, hainele și rețetele. Era ciudat schimbul acesta, dar se obișnuiseră cu el. Nu se putea altfel. Măcar unul dintre noi să apuce.

Trăiau înconjurați de plecări. Auzeai de ele când deja se întâmplaseră, când reușiseră. Auzeai și despre celelalte, neîntâmplatele, împiedicatele, dar nu vorbeai prea mult despre ele, ca să nu-ți distrugi propria karmă. Se știa cum e, ce găsești dincolo, ce simți.

El însuși începuse să plece încă de când era adolescent. Știa locul unde va ajunge, imaginase casa lui, hainele pe care le va purta și drumurile prin oraș. Musai trebuia să fie metropola cea mai importantă a acelei țări, pentru că altfel plecarea lui ar fi avut aura unei excursii la țară. Își construise în gând școala, magazinele, cartierul, cunoștea deja pisicile de pe stradă și pe vânzătorul de la supermarket. Știa cum vor arăta trezirile lui dimineața, poate va păstra We almost lost Detroit, piesa care îi era alarmă la ceas și îi plăcea atât de mult prietenei lui, dar va rămâne în vechea lui casă telefonul. Va lua cu el miile de fragmente de piese extrase din tot ce ascultase până atunci, ele vor completa noua limbă în care va vorbi, timpul și celelalte coordonate geografice, și îi vor aminti de casă. De el.

Cei din jur auziseră de plecarea lui, dar trecuse atâta timp de când se răspândiseră zvonurile, și el tot nu se hotăra, încât se făcuse aproape schimbul de generații, de regimuri politice și de gusturi muzicale și nu-l mai credea nimeni. Se uitau cu o oarecare nedumerire la băiatul brunet și înalt. Singuratic, își pregătea și ștergea urmele plecării lui viitoare. Nu se impacienta. Nu spunea nimănui dacă își lua ca reper plecările celorlalți, dorințele celor din jur sau se ghida după ceva mai degrabă invizibil. Mama lui încă îi călca costumele, iar soarele încă mai cobora pe măsură ce se scriau versurile¹.

Să fac dragoste cu tine

este singurul exercițiu spiritual

pe care îl mai practic.

Bunicul prietenei lui se făcuse pilot de avion, dar rămăsese în țară; părinții ei visaseră la emigrarea în Canada și rămăseseră să-și trăiască viața în același apartament; bunica ei cunoștea Parisul din cărți și hărți, dar nu fusese niciodată acolo; ea însăși, prietena lui, plecase de câteva ori peste hotare și trăia gândindu-se că va pleca într-o zi definitiv, dar n-o făcea. Prietenii ei plecau rând pe rând. Ea se trezea în fiecare dimineață gândindu-se la minunile întâlnite în cele câteva fugi dincolo. Când îl întâlnise pe el, era deja pe picior de plecare, simțea că nu aparține cu nimic locului în care se născuse, toți oamenii frumoși trăiau în altă parte. Măcar în gând, pleca în fiecare zi.

Când a plecat el, totul părea o glumă. Zborul transatlantic nu se înscria în niciuna dintre realitățile vieții lor împreună. Nici anul de lipsă anunțat. Nici anii care au urmat. Nimic.

Amănunt: Niciodată nu mai

vreau să ajung să-l consider

pe omul iubit un inamic.

Dar ce ai simțit, Maria?

Durere, Părinte. O durere atât de

mare, că nici n-am știut s-o simt.

Tu pleci, i-am spus. Tu ești cel care pleacă. Nu eu. Dai vina pe mine, dar tu nu ești hotărât. Eram în stradă, în parcarea din fața blocului, era toamnă târziu. Se uita la mine și nu înțelegea. Simțeam că de tăria cu care spun cuvintele astea atârnă viața noastră următoare. Simțeam chiar și o oarecare mândrie. Ia uite, vorbești ca o femeie. Undeva, în jur, plutea îndoiala că aș fi chiar eu acea femeie, dar vorbele mele sigur erau cele ale unei femei. Una adevărată.

Nu știam ce cuvinte să folosesc, nu-l cunoșteam pe el, nu mă cunoșteam pe mine. Veneau cuvintele, pur și simplu, de undeva din subteran. Mi le aminteam. Așa vorbesc oamenii când țin la cineva, când nu vor să piardă. Mereu a fost așa în dragostea noastră. Din când în când el își mai amintea să plece, eu îmi mai aminteam cum se spun cuvintele cu tărie, cu încredere și convingere, el rămânea sau se întorcea după câteva zile, eu mă răsuceam de pe o parte pe alta și, în cele din urmă, lângă el, mă topeam din nou și mă transformam în blândețe.

Niciodată nu am știut exact care sunt motivele care îl făceau să dispară, uneori pentru o zi, alteori pentru două. Uneori ne certam, alteori nu. Mai totdeauna mă făcea să cred că era vina mea. Eu îl credeam. Odată a plecat trântind toate ușile din bloc, în toiul nopții. Nu știam cum să reacționez la așa ceva. Când mi-a dat mesaj, peste câteva zile, mi-a spus că în noaptea aia, când plecase de la mine, intrase în mijlocul unei răfuieli a poliției cu un infractor. Mă întreba dacă nu sunt prietenă pe facebook cu omul ăla. M-am uitat, nu eram, dar „aveam prieteni comuni".

Când ne-am văzut, peste alte câteva zile, se liniștise. Nimeni nu pomenise numele lui în povestea aceasta, totul rămăsese doar între noi doi, o ceartă neprevăzută, câteva uși trântite. Nimeni altcineva nu știa că el însuși fusese la fața locului. Nimeni nu îl tulbura.

Până când a plecat. Îmi spunea din partea cealaltă a pământului: „După toate câte s-au întâmplat între noi, n-o să mă întorc prea curând". Pierdusem. Nu mai știam ce cuvinte să spun. Nu-mi mai aminteam nimic. Vocea mea interioară, cea care-mi arăta pe unde să merg și în viața mea și în viața lui tăcuse. Nu mai puteam să fiu elegantă, bine crescută, nu-mi mai puteam ascunde deznădejdea, furia, căderea. I-am urlat-o