Descoperiți milioane de cărți electronice, cărți audio și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Puteți anula oricând.

Intre Doua Lumi
Intre Doua Lumi
Intre Doua Lumi
Cărți electronice857 pagini19 ore

Intre Doua Lumi

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Poate ca in aceasta viata nu vei primi tot ceea ce ti se cuvine, dar crede. Crezand, vei crea conexiuni puternice intre Eul tau si Univers, care iti vor facilita trecerea mai usoara spre realitate.

Continua sa visezi si sa ai incredere, nu stii cand visul frumos se va transforma in realitate.

Dimineata aceea incepuse la fel ca de fiecare data, ea alergand prin casa si prin gandul ei cu viteza luminii, sperand sa nu intarzie la ultimul examen final ce i-ar putea schimba viata.

Scarile pareau ca nu se mai termina, pantofii nu apucase sa ii incalte, dar avea timp pana in statie.

La iesirea din bloc, brusc, aparu Dana, care parea mai proaspata ca niciodata.

--Hei, unde pleci la ora asta?

--Aceeasi intrebare pot sa o pun si eu, doar ca tu te cam intorci...

Rasera amandoua in acelasi timp.

--Wow, ce seara ai pierdut. Dementiala. Dar ce iti spun eu tie?

--Nu ma indoiesc, doar ca acum ma cam grabesc. Am examen in circa 75 de min!

--Aaa, finalul? Auzi, am vorbit cu mama si mi-a zis sa mergem cateva zile la tara, sa sarbatorim acest succes-minune al tau, dar eu ma gandesc la altceva...

--Ihi, mi-as dori sa te ascult, dar fug acum!

--Stai, te duc eu! sari ea.

--Cat alcool ai in sange sau invers? si rase incet.

--Hai, nu fi babaciune... ca nu am baut mult! Zise ea putin afectata.

--Depinde ce inseamna mult la tine?! Bine, ai 10 secunde sa ajungi la masina!

LimbăRomână
Data lansării14 dec. 2020
ISBN9786060710684
Intre Doua Lumi

Legat de Intre Doua Lumi

Cărți electronice asociate

Ficțiune literară pentru dvs.

Vedeți mai mult

Recenzii pentru Intre Doua Lumi

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Intre Doua Lumi - Gloria Stein

    Copyright Page

    Între două lumi

    COPYRIGHT 2020 Gloria Stein

    COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

    Toate drepturile rezervate.

    ISBN eBook ePub 978-606-071-068-4

    Publicat de Letras

    https://letras.ro/

    Distribuit de https://piatadecarte.net/

    Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

    contact@letras.ro

    Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

    Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

    Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte,

    pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Între două lumi, un link către această carte și Editura Letras.

    Cuprins

    Title page

    Copyright page

    Între două lumi

    Între două lumi

    Poate că în această viață nu vei primi tot ceea ce ți se cuvine, dar crede. Crezând, vei crea conexiuni puternice între Eul tău și Univers, care îți vor facilita trecerea mai ușoară spre realitate.

    Continuă să visezi și să ai încredere, nu știi când visul frumos se va transforma în realitate.

    Dimineața aceea începuse la fel ca de fiecare dată, ea alergând prin casă și prin gândul ei cu viteza luminii, sperând să nu întârzie la ultimul examen final ce i-ar putea schimba viața.

    Scările păreau că nu se mai termină, pantofii nu apucase să îi încalțe, dar avea timp până în stație.

    La ieșirea din bloc, brusc, apăru Dana, care părea mai proaspătă că niciodată.

    —Hei, unde pleci la ora asta?

    —Aceeași întrebare pot să o pun și eu, doar că tu te cam întorci...

    Râseră amândouă în același timp.

    —Wow, ce seară ai pierdut. Demențială. Dar ce îți spun eu ție?

    —Nu mă îndoiesc, doar că acum mă cam grăbesc. Am examen în circa 75 de min!

    —Aaa, finalul? Auzi, am vorbit cu mama și mi-a zis să mergem câteva zile la țară, să sărbătorim acest succes-minune al tău, dar eu mă gândesc la altceva...

    —Îhî, mi-aș dori să te ascult, dar fug acum!

    —Stai, te duc eu! sări ea.

    —Cât alcool ai în sânge sau invers? și râse încet.

    —Hai, nu fi băbăciune... că nu am băut mult! Zise ea puțin afectată.

    —Depinde ce înseamnă mult la tine?! Bine, ai 10 secunde să ajungi la mașină!

    Deci, ține-te bine! Fii atentă, idee! Mă gândeam, mâine dimineață, să plecăm la Istanbul!

    Tăcere.

    —Vorbește tu!!

    —Ce vrei să îți spun?

    —Nu știu, zi ceva.

    —Mi-ar plăcea, dar după cum știi și tu, tipsurile într-o cafenea nu sunt pe măsura visurilor mele...

    —Da, doar că eu mai am un as în mânecă! Mama ne plătește chiria apartamentului pe luna viitoare. Cu banii ce îi ai, îi poți cheltui pe diferite broșuri, istorie, muzee și alte rahaturi ce mai visezi tu! Lasă-mă să îți fac un cadou!

    —Pentru?

    —Pentru că ai fost cea mai silitoare studentă!

    —Mulțumesc, dar nu e cazul.

    —Nu fi pisăloagă!

    —OK, plecăm mâine dimineață, cât stăm?

    —Ne întoarcem marți! Un hotel super, aproape de centru, avion mâine dimineață la 9. Zile cu soare, mâncare bună, distracție, plus material berechet pentru lucrarea ta de licență.

    —Ahh, tu te-ai gândit la toate?

    —Sigur.

    —Și dacă nu acceptam?

    —Acceptai, crede-mă! Vezi cu ce te îmbraci, nu primesc călugărițe la bord! și râse ironic.

    —Mă îmbrac cu ceea ce am, nu fac rabat de in, cânepă și bumbac.

    —Nici nu mă îndoiam, zise ea.

    —Pentru seară mă ocup eu! zise Dana

    —Seară?

    —Doar nu te aștepți să mă culc la 9?

    —Nu, dar la 10 e posibil!

    Și râseră amândouă.

    Ziua trecuse repede. Parcă aștepta și ea mica vacanță. Examenul nu o pusese în dificultate, 10-le obișnuit se arătă. La cafenea, ca într-o zi obișnuită de miercuri.

    Seara își făcuse valiza rapid, Dana nefiind din nou acasă. Pusese rochițe, pantaloni, câteva tricouri, eșarfe și teniși, sandale, dar și o pereche de tocuri. Poate își găsește prințul.

    Mda vine pe cal alb în centrul Istanbulului, se auzi ea. Ce naivă ești, nu mai există cai albi! Râse și ea ironic de cât de naivă era.

    Se culcase cu gândul la Istanbul. Arhitectură, Design, Topkapi, coloane

    Artă otomană...

    Ohh un festin!

    Dimineață, ceasul sună la 6, Dana nu ajunsese. Puse mâna pe telefon, în timp ce ibricul fierbea.

    Hmm, nu răspunde.

    Cafeaua din cană, cu lapte și zahar, o ademenea. Dana răspunse într-un final.

    —Ești gata?

    —Oarecum. Beau cafeaua.

    —Cum, nu te-ai îmbrăcat???

    —Ba da, sorbeam ultima gură și ultima țigară.

    —Hai azi! În 10 minute cobori!

    —OK.

    Trase ultimul fum, mai verifică o dată valiza, apoi geanta de paie, parfum mic, gloss, portofelul, pașaport, țigări, chei, lista... tot, era tot. Își prinse eșarfa la gât în fața oglinzii, cămașa în pantaloni – partea din față, spate lăsată liberă, sandalele cu talpa ortopedică erau OK. Părul proaspăt spălat nu era prea ascultător, dar, în fine... era acolo.

    Dana claxona de zor la 6.45 dimineața!

    —Calmează-te, ajungem.

    —Hai azi, hai! Wow, arăți hot!

    —Da, da. La tine a venit poliția modei, again!

    —Dragă, mergem în țara bărbaților frumoși! Zise Dana.

    —Îhî, cum zici tu.

    La aeroport, spre check-in, Dana trecuse prin altă parte, adică pe sub acele benzi de demarcație. Cu părul ei blond, se făcea ușor remarcată. Nici hainele bine poziționate pe trupul ei lucrat atent la sală nu ieșeau deloc din tiparul de fată descurcăreață cu viața.

    Marta se strecura printre benzi cu ochii la ea, mai aruncând un ochi și după cei de la control, nedorind ca prietena ei să aibă probleme.

    Cu ochii la ea, se opri în ultimul moment în fața obstacolului ce îi stătea în cale.

    Ce e naiba face ăsta aici în mijlocul drumului?

    O zisese aproape cu voce tare.

    Nimic, liniște.

    Tipul îmbrăcat puțin neglijent, cu un tricou muștar cu înscrisuri, și cu ochelari, pantaloni cargo, bocanci și un mare rucsac bej, stătea în mijlocul drumului. Nici figura nu i se vedea.

    Ce naiba fac eu acum? Voi pierde avionul!

    —Hei!!! Nimic.

    Bună, te ajut? Nimic.

    Sorry, can I help you?

    Tot nimic.

    Atunci observă că tipul avea căști și vorbea ceva...

    —La dracu, aici ți-ai găsit să te dezlegi la șireturi?

    Și-a luat frumușel valiza și a trecut peste el. Aproape că l-a sărit. S-a uitat în spate și tipul îi zâmbea... I-a scos limba și i-a zis-o pe românește.

    Mai avea puțin de așteptat. Dana era în căutare de parfumele, brizbrizuri, chestii de aeroport.

    Ea deschise cartea din nou, încercând să mai citească. Auzi un zgomot. Tipul din aeroport se împiedicase de ceva.

    Băi, ăsta-i teribil! Sper că nu zboară cu noi, că nu mai ajungem!

    În avion, full.

    Unde dracu erau ăștia, că nu era nici naiba prin aeroport?! zise Dana.

    Zborul dura aproape două ore.

    Și-a scos cartea din nou, ceva de ronțăit și își vedea liniștită de treabă, când a simțit că o trage ceva de păr. Ridică privirea. Tipul din aeroport încerca să își strecoare marele lui rucsac, pe culoar. Și-a tras ușor părul, cu ochii la el, atenționându-l printre dinți. Zâmbindu-i ironic.

    El zâmbi înapoi și îi spuse:

    —Sorry!

    Get lost, you... i-a zis în mintea ei.

    Dar pe fața ei se citea tot ce gândea.

    —Ăsta are bucurii la tine, râse Dana.

    —S-o crezi tu! Sau el. E un needucat, plus că nu se uită pe unde merge. Ce naiba, crezi că m-aș uita la așa ceva?

    Orele trecuseră repede. La coborâre, Dana o zbughise ca de obicei printre călători, decolteul ei făcea furori. Cineva o ajutase chiar și cu valiza.

    Marta aștepta cuviincios să treacă ceilalți, când simți o mână pe brațul ei.

    El îi făcu semn să treacă. Timpul s-a oprit în loc!

    —Valiza, valiza, la naiba!

    Ridică privirea la el.

    —Eh, asta-i culmea!

    My luggage!

    —OK, zise el, dând să scoată chiar el valiza.

    —No thanks, I can manage, îngăimă ea.

    Își lua valiza, simțindu-i respirația pe păr. I se ridică fiecare por de pe piele.

    Se uită la el, plină de draci, nu înțelegea ce voia, intră din nou la locul ei să îl lase să treacă.

    El îi zâmbi cu dinții lui perfecți și albi. Încercă să se uite spre ochii lui, dar zări aceiași ochelari prin care nu văzu mare lucru.

    —Please, you first, auzise ea.

    Avea o voce groasă, guturală, calmă.

    —Hai că deja mă enervezi, oricum nu înțelegi nimic.

    Trecuse în fața lui și o luă înainte cu pași mari. Mulțumi stewardeselor și cobori.

    Dana îi făcea semne disperate din autobuz. Urcă și ea prima treaptă, când ușile s-au închis în spatele ei. Privi înapoi, tipul rămase cu o expresie nedumerită.

    În sfârșit, am scăpat de tine!

    Își zise ea.

    Dana sporovăia de zor cu noul ei amic, ce avea mașina la aeroport și care se oferi să le ducă la hotel.

    Marta îi făcuse semn.

    —Ai înnebunit?

    —Ce ai, fată? Uită-te la el, ce față drăguță, calmă și binevoitoare, are!

    —OK, să nu ajungem pe Black Market, zise Marta.

    Tipul auzise și il pufnise râsul.

    —Ce naiba, știe românește?

    —Nu, dragă, Black Market e în orice limbă posibil! râse și Dana.

    Marta schiță doar un zâmbet inocent.

    Ce naiba! gândea ea.

    Am venit aici să flirtăm sau să vizităm, să căutăm muzee, să luăm la pas Istanbulul. Mda.

    Ieșiră din aeroport și se îndreptau spre parcare. Tipul vorbea la telefon râzând cu cineva pe care îl uitase prin aeroport, pentru că îl căuta disperat din ochi.

    Până la urmă, îl lăsase baltă și porniră la drum. Dana stătea în față cu el, Marta pe locul din spate, căutând pe telefon puncte de interes, aflate în zona hotelului. Aflase că îl cheamă Tuncay și că era impresionat de Dana. Îi punea tot felul de întrebări, la care Dana răspundea pe nerăsuflate, cu plăcere. El, regizor la unul din trusturile de televiziune turcă, se întorcea de la un job din Italia. Filmase ceva acolo. Marta nu era atentă la prostiile ce le debitau ei, dar vorbeau destul de tare încât ea să audă. Dana, ca de obicei, impresionată de chestii superficiale.

    —Dar prietenă ta nu vorbește?

    —Ba da, dar ea visează cultură, pace, liniște... E ca Miss World!

    Marta își luase ochii din telefon și hartă și le aruncase un zâmbet ironic.

    —Deci, diseară, da? Pe la 8? Da?

    Atât mai auzise Marta înainte să coboare.

    —Ce?

    —Cum ce? Doar nu credeai că ne culcăm devreme? Sau că rămânem doar cu muzee, expoziții de artă, coloane și pil... cum naiba s-or numi.

    —Pilaștri, zise Marta. Și ieși la masă cu necunoscuți?

    —Ce, la București crezi că ies doar cu frate-miu, cu prietenii? Cunoaștem lume.

    —Lume în altă țară, îngăimă Marta.

    —Exact. Zise Dana. Ți-am zis că am luat rochii de ieșeală, nu am de gând să mă întorc cu ele nefolosite.

    —OK, nu mă pun contra, dar nu-l cunoaștem.

    —O să îl cunoaștem. Capisci?

    —Capito, dădu Marta din cap.

    —Bun, hai să facem un duș, să dormi puțin, dacă vrei, mâncăm ceva și apoi ne pregătim de ieșit.

    —Bine, zise Marta.

    Nu se putea certa cu ea, era prietena ei. Persoana care i-a fost aproape mai tot timpul.

    Și ea, Dana, miza pe asta.

    Și uite așa lăsa ea mereu de la ea, să fie bine, toți fericiți.

    De multe ori când nu îi ajungea salariul de la o lună la alta sau avea nevoie de ceva, Dana o ajuta. Era acolo, cum nu fusese nimeni până atunci. Era mai mereu plecată, avea o viață socială intensă, dar la câteva zile își făcea timp să o sune, să o întrebe de sănătate, iar Marta se bucura. Da, erau două firi total diferite.

    Dana visa să se mărite cu un prinț, să ducă o viață de vis, fără prea multe coborâșuri, numai lapte și miere.

    Marta gândea liber, spera ca lumea să fie bună, fără răutăți, pace. Să aibă pe ce pune capul, bani de cărți, să poată reconstrui orice își propune, iar arta să fie ieftină că ea să și-o permită.

    Ziua trecu fără prea multe surprize.

    Papa bun, duș, somn două ore și acum gânduri de ieșit. Marta aflase în ultimul moment cu ce se îmbracă, contrar ideilor ei.

    O rochiță neagră cu umeri lăsați cu o lungime neacceptată de ea, săndăluțe negre și o gentuță mică roșie. Dana avusese grijă de tot. Mai puțin de încălțăminte. Dana purta 37, ea 35.

    Marta, mignonă, 1.64, 45 kg, păr roșcat-cupru, pielea albă, aproape transparentă.

    Dana, 1.70, 55 kg, blondă mereu bronzată, care arăta exact ca în revistele destinate bărbaților.

    Acum vorbea la telefon, nu tăcuse o secundă în ultima oră, vorbea cu Tuncay de parcă se știau de-o viață. Se amuzau teribil din orice. Așa făcuseră și la restaurant pe tot parcursul serii ca și când Marta nu exista.

    La un moment dat, el răspunse la telefon.

    —Omer, haide azi!

    —Dana, eu aș cam vrea să plec, nu mă simt minunat și mi-e că vă cam încurc.

    —Hei, nu pleci nicăieri! Am vorbit ceva, așa rămâne!

    —Dar nu sunt compania ideală și nici nu cred că voi fi în seara asta.

    —OK, ne vedem acolo, zise Tuncay.

    Vocea cealaltă nu se auzise deloc.

    Tuncay îi făcu semn ospătarului, plăti nota, apoi sărută mâna Danei.

    Hai că am dat-o în romantism, își zise Marta în gând.

    —Băieți, eu chiar mi-aș dori să rămân la hotel.

    —No way, au spus-o amândoi în cor.

    —OK, am încercat. O să mă simt al naibii de bine, zise ea ironic.

    Se urcară în mașină și au pornit spre club.

    Nu se simțea bine, nici cu rochia, nici cu machiajul, totul o irita în seara asta. Dar mâine o va lăsa cu Tuncay și ea va pleca de nebună pe străzi.

    Intraseră în club, Tuncay, salutat mai de peste tot, părea cunoscut de lumea din jur. Îi aștepta o masă pe podiumul în formă de U. Clubul, aproape plin. Se dansa.

    Au comandat. Cei doi, șampanie, iar ea, un pahar de vin.

    Viața de noapte din Istanbul începuse devreme și tinea pana in zori.

    —Lumea se distrează, zise Dana. Vezi?

    Au coborât și ei pe ringul de dans pentru a nu lăsa timpul să treacă în van.

    Marta, plictisită, se ridică, se uită în jur, îi zărise, cu o mână căuta paharul de vin, îl luă și-l dădu peste cap. Luă geanta, apoi încercă să-i facă semn Danei.

    În acel moment, din spate îi apăru o mână pe șold si un sărut pe obraz ce o făcură să tresară. Nici nu apucă să se întoarcă, că în același timp se simți trasă de mână cu repeziciune spre ieșire. Voci din jur strigau:

    —Omer, Omer!

    Ce naiba se întâmplă? șoptea ea.

    Vinul o amețise puțin, ușa se deschise și aerul de afară o lovi peste față, mai să o pună în fund. Nici nu apucă să respire complet. Totul se derula la foc automat și nu vedea mare lucru în jurul ei. Se deschise o portieră, o urcase, apoi o închise în urma ei. În secunda doi, se deschise cealaltă portieră și cineva urcase în stânga ei. Îl văzu ca prin ceață.

    Ce naiba se întâmplă?

    Realiză cine era, când privi mai atent. Fuck, tipul din aeroport, zise ea cu voce tare.

    —Băi ești tâmpit? Cine dracu te crezi? Cine ești?

    În acel moment, se auzi zgomotul închiderii ușilor și mașina porni

    Las-o naibii, oprește!

    Începuse să îl înjure în română, engleză, cum îi venea.

    Rămăsese pe metereze și nu putea înțelege cum ajunsese ea în situația asta.

    La un moment dat, a început să îl lovească cu geanta. El i-o smulse și i-o aruncă în spate. Din ea îi căzu telefonul!

    —Ești nebun, oprește! Lasă-mă să plec, îțț dau bani, lasă-mă să plec, voi suna la poliție.

    El îi smulse și telefonul din mână și-l aruncă pe bancheta din spate.

    Atunci începu să îl lovească cu pumnii în piept și umeri.

    —Oprește, deschide, lasă-mă să plec! Cine dracu ești?

    El trase mașina pe o stradă lăturalnică, oprise motorul și se întoarse spre ea.

    —Te calmezi? zise el cu un zâmbet ce îți putea da lumea peste cap.

    —Numele meu e Omer, da, mă știi din aeroport, avion. Sunt prietenul lui Tuncay.

    —Și ce vrei de la mine?

    —Să te cunosc, atât.

    —OK. Și de ce așa?

    El, zâmbind, scoase telefonul din sacoul bleu, formă un număr.

    —Alo, Tuncay?

    —Da, frate, am plecat, am luat și roșcata. Nu, suntem bine. A trebuit să ies, ne auzim mai târziu.

    Ține!

    —Ce să fac cu el?

    —Vorbește, și ii făcu semn spre telefon.

    —Alo!

    —Marta, Omer e OK, foarte OK. E ca fratele meu. Te-a scos de aici cu un scop, nu te speria. Totul va fi bine. Dana îți spune și ea să stai liniștită. Vă vedeți mai târziu. Vă pupăm.

    Închise telefonul și nu știa ce să mai spună.

    —OK. Vorbim? întrebă ea

    —Ce să vorbim?

    —De ce m-ai scos din club? Și de ce așa?

    —Hmm, o să înțelegi. Nu știi cine sunt, nu?

    Ea dădu din cap că nu.

    —Nu m-ai văzut niciodată? Până azi?

    Ea la fel dădu din cap.

    —OK. Dă-i căutare pe telefon – Omer Bardu.

    —Nu am telefon.

    —Ai.

    —Ah, al tău. OK.

    El porni mașina.

    —Hei, ușor, unde mergem?

    —Să vezi Istanbulul seara, să mâncăm, să vorbim, să ne cunoaștem, să vezi marea și locuri fără turiști, neatinse de dezvoltarea asta rapidă.

    —OK.

    —Ai căutat?

    —Acum. Oh shit. Ești actor.

    —Aha.

    —Și încă unul destul de cunoscut.

    —Îhî, zâmbea el.

    —Italia, Georgia, citesc fan cluburi.

    —Așa, acum îți dai seama de ce te-am scos din club?

    —Hmm, se strâmbă ea.

    —Pentru că acolo nu puteam vorbi, nu puteam râde, nu puteam fi reali.

    —Am înțeles, zise ea.

    El îi zâmbi din nou.

    —Ești diferit.

    —Diferit hmm, diferit cum?

    —Diferit față de azi. Și zâmbești ca un copil. Bunica îmi spunea cândva – omul bun se cunoaște după zâmbet, restul sunt ifose.

    El zâmbi și ii spuse.

    —Ah, da, scuze! Nu dormisem decât vreo două ore din 48, obosit, stresat, un proiect care ne-a dat mari bătăi de cap, mie și lui Tuncay. Avionul aterizase de urgență la București, așteptasem vreo trei ore acea îmbarcare. Nu voiam decât un duș și un pat.

    —OK.

    —Și tu ai fost acolo să îmi faci ziua mai frumoasă. Singura femeie din ultima vreme, care nu îmi făcea ochi dulci, care nu mi se oferea.

    —Hahaha, așa ești tu obișnuit?

    —Obișnuit nu, dar e neplăcut.

    —De ce?

    —Pentru că eu, ca bărbat, nu mai lupt, iar mie nu îmi place să mi se ofere, eu lupt pentru tot.

    —Lupta masculină, poate ideea de cucerire, zise ea.

    —Exact, să muncesc, să cuceresc, dacă vrei tu, nu să primesc totul în dar. Sunt bărbat.

    Am ajuns.

    —Wow, ce e aici?

    —Un loc frumos, drag mie.

    —Frumos!? Mirific. Wow, stele, nu mă așteptam să văd stele într-un loc atât de intens populat.

    —Îți plac stelele?

    —Îmi plac stelele, marea, pământul, iarba, liniștea. Mulțumesc.

    În secunda doi, își scoase sandalele și o zbughi din mașină.

    —Doamne ce senzație, ah!

    El râse, apoi se descalță și el de loaferi și coborî în picioarele goale. Ea râdea și dansa. Din zare se auzea o melodie turcească plăcută. El își dădu sacoul jos și i-l puse pe umeri. Își îndesă mâinile în mâneci și râdea cu poftă. Mânecile depășeau cu mult mâinile ei mici, și lungimea îi ajungea până la genunchi. Râdeau amândoi cu o plăcere imensă.

    —Hei, ce e acolo?

    —E o mică tavernă, vrei să mergem?

    —Sigur, ce frumos arată de aici!

    —OK, să aduc încălțămintea.

    —Nuuu, să mergem așa!

    —Nu te deranjează?

    —Nu, de ce? E o senzație super.

    —OK, să mergem, îmi dai mâna?

    Ea se întoarse surprinsă și văzu mâna lui întinsă spre ea.

    —E noapte, nu cunoști locul, să nu te împiedici să cazi.

    —Evet, tesekuller.

    —Poftim? Cunoști limba turcă?

    —Puțin, cunosc cuvinte, înțeleg, dar nu vorbesc fluent.

    —De unde? La filme am aflat că nu te uiți.

    Ea râse din toată inima și ii făcu semn din cap că nu.

    —Yokcanim. Hayir. Nu mă uit la filme. Am studiat puțin turca, pentru a înțelege obiceiurile, tradițiile și cultura. M-a ajutat foarte mult în ceea ce privește arhitectura voastră otomană. Vorbesc de arhitectura turcă veche. Palatul Topkapi, Beylerbeyi, Al Azem și diferite moschei. Hagia Sophia, de exemplu.

    —Hmm, te interesează arhitectura noastră veche? Interesant.

    —Da, e lucrarea mea de licență.

    —Lucrarea ta de licență? Unde?

    —Am terminat anul acesta Academia de Arte, secția Design Arhitectural. Deși majoritatea colegilor au mers pe lucrări futuriste sau contemporane, eu am ales vechi. Vechi nu e întotdeauna rău, spuse ea zâmbind.

    —Da, din multe puncte de vedere, nu e rău. Ai dreptate.

    Ajunseră. Îi întâmpină un bărbat, ajuns la vârsta a treia, cu un zâmbet cald, cu bunăvoință și compasiune. Părul alb și o mustață tipic turcească, mic și îndesat, dar frumos a un înger nins.

    —Omer, fiule, hosgeldiniz.

    —Ferit abi, hosbulduk.

    —Ce ai bun în seara asta?

    —Ce vreți voi?

    Bărbatul în vârstă îi întinse mâna. El o luă, o pupă și o duse la frunte. Apoi îl luă în brațe.

    —Oh fiule, de mult nu ai mai venit!

    —Muncă, frate Ferit.

    Apoi îi întinse mâna Martei, ea o lua cu ambele mâini și isi plecă capul ca semn de recunoștință, respect, în fața vârstei bărbatului. Ferit îi zâmbi cald, apoi și lui Omer, dând duios din cap a „ce frumos!".

    Bărbatul îi pofti la o măsuță aproape de mare, cu fețe de masă albe, cu păhărele și tacâmuri, direct pe nisip.

    —Ce vreți să mâncați?

    —Ce ți-ar plăcea? o întrebă Omer.

    —Bănuiesc că e o tavernă bazată pe pește.

    —Da, dar dacă vrei altceva, se poate.

    —Nu, știu că voi mâncați biban, sardine, lufar.

    —Exact.

    —Perfect, alege tu ce vrei să mâncăm, iar eu mănânc cu plăcere.

    —Bine, de băut?

    —Aș bea puțin rachiu, dar nu cu anason. Am încercat o dată și nu mi-a plăcut aroma lăsată.

    —Nici mie nu prea îmi place, zise el.

    Dăduse comanda lui Ferit și continuară să privească marea în tăcere.

    —Liniștit loc, o pace suavă.

    El o privi descumpănit și nu știa ce să-i răspundă.

    —Tu ești reală?

    —Adică? spuse ea surprinsă.

    —Nu știu, parcă nu ești din lumea asta, cel puțin nu din secolul ăsta. Cauți liniște, pace, iarbă, pământ. Ce mai cauți?

    —Caut lumea aia pură și bună, liniștea unei păduri, răsunetul unui vals, oameni cu părul nins, orașe vechi, culori și suflete calde, care au uitat să mai trăiască în tot conglomeratul și schimbarea asta ce ne transformă. Da, știu, visătoare.

    El o asculta cu ochii în lacrimi. Și el căuta aceleași lucruri Liniștea, pacea interioară, sufletul unui cămin, libertatea de a fi.

    —S-a întâmplat ceva? îi întrerupse ea contemplarea.

    —Nu, te ascultam, doar atât. Te ascultam. Știi, ești frumoasă, nu doar la trup. Ești frumoasă!

    —Mulțumesc, îi răspunse ea zâmbind. Unde mă pot spăla pe mâini?

    —E o baie mică înăuntru. Te conduc.

    Intraseră amândoi în mica tavernă, cu decorațiuni navale și costiere, unde mai erau câteva mai măsuțe la fel îmbrăcate, în alb imaculat. Era plăcut.

    El o conduse la ușă, spunându-i că o așteaptă, și vorbește cu fratele Ferit.

    Acesta îl bătu pe umăr și îl întrebă din ochi.

    —Ferit abi, nu știu ce am, ce mi se întâmplă, îi spuse într-un suflet. De azi dimineață de când am văzut-o, nu mai sunt eu. Mă gândesc doar la ea. Nu am simțit niciodată așa ceva. Cred că mă îmbolnăvesc, tremur când o văd, când o simt, ceva nu e bine.

    Bătrânul îi zâmbi și ii șopti:

    Ask, fiule, ask, te-ai îndrăgostit.

    —Ehh, eu și...

    Bătrânul îi făcu cu ochiul.

    —Bine, fiule, dar să nu îți bați joc, pare o fată bună, pură.

    —Este, chiar este.

    Au mâncat, au râs... Au și băut puțin. Ea prinse puțin curaj și îl întrebă.

    —După ce terminăm aici, putem să ne plimbăm puțin pe malul mării?

    —Vrei, zise el?

    —Eu te-am întrebat prima.

    —Bine, tu prima. Te plimbi. Și râseră amândoi.

    Timpul trecea repede, poate prea repede. Ea începuse să caște.

    —Ți-e somn?

    —Da, puțin. În ultimul timp, m-am trezit mai devreme. Cred că nu am ajuns cu somnul la zi.

    —Ai terminat Academia?

    —Da, ieri am avut ultimul examen și peste trei săptămâni voi avea licența.

    —Și cum a fost ieri?

    —Perfect, 10.

    —10, ce?

    —Ahh, stai, voi cred că aveți un alt sistem de notare, punctaj. 100%

    —Oh, felicitări!

    —Mulțumesc.

    —Îți place ceea ce faci?

    —Ceea ce fac acum?

    —Da.

    —Acum muncesc să trăiesc, nu fac design, nu fac nimic frumos. O voi face probabil în timp, după ce îmi termin masteratul.

    —Ce masterat?

    —Arhitectură. Veche, dacă se poate.

    —Aha, să înțeleg că ăsta e visul tău.

    —Da, visez să dau viață lucrurilor vechi, restaurare.

    —Am înțeles. Îți place istoria?

    —Da, tot ceea ce suntem azi se datorează strămoșilor, ei au clădit istoria.

    —Foarte frumos spus.

    Ea zâmbi.

    —Și ce muncești acum?

    —Hmm, o să râzi... Sunt chelner... într-o cafenea.

    —Așa...

    —Da, muncesc. Am intrat a 13-a în Academie și nu am primit bursă. Nu am primit-o din alt motiv.

    —Care?

    —Nu e prima facultate terminată la stat, mai am una și un master, iar statul la noi nu plătește decât una. Așa că m-au tăiat de la buget – și râse încet.

    —Wow, ce ai terminat prima dată?

    —O secție din Medical School-Psihopatologie.

    —Ce e asta?

    —O ramură a medicinei ce studiază tulburările activității psihice, bolile patologice psihice. Cauză și efect, știi? Medicație.

    —Și de ce nu ai continuat?

    —Nu am făcut față sistemului, recunosc. Visam să dezvolt terapii complementare, să scriu cărți într-o zi, eram prea tânără, prea visătoare. Nu a mers.

    —Am înțeles... Nu ăsta era drumul tău.

    —Probabil.

    —Cum, când te-ai decis să vii aici?

    —Ieri, Dana, amica mea, m-a pus în fața faptului împlinit, cumpărase biletele cu mama ei, un cadou pentru mine, pentru absolvirea mea.

    —Ți-e prietenă bună?

    —Pot spune că mi-a fost aproape în cele mai negre momente.

    —Vrei să povestești?

    —Nu e momentul.

    —Bine, zise el.

    —Părinții tăi?

    —Tatăl meu a murit acum ceva ani, iar cu mama nu țin legătura. A rămas în orașul natal.

    —Aaa, tu nu ești din București?

    —Nuu! râse ea.

    —Sunt de la aproape o mie de kilometri de București, plecată de vreo 10 ani de acolo.

    —De ce ai plecat?

    —Nu era OK să rămân acolo, ți-am zis că nu era o situație tocmai roz, și puse capul în pământ.

    —Bine, nu vorbim despre asta. Vrei să luăm loc? întrebă el.

    —Aici? Nu o să ne certe nimeni?

    —Cine să ne certe și de ce?

    —Păi e spațiu privat.

    —Da, probabil, dar nu facem nimic, doar privim apa, stelele, căutăm liniștea.

    Ea zâmbi în puterea nopții, privind la luna imensă albă și pufoasă.

    —Doamne, e atât de bine aici, atât de puține sunete și atât de surd. Departe de zgomotul orașului șluiululu orașul nu e atât de departe.

    —Da, răspunse el aproape tăcut.

    Ea își puse capul pe umărul lui și nu spunea nimic. Nu avea nicio întrebare, nici nu căuta vreun răspuns. Doar tăcere.

    Trecuseră câteva minute de când stăteau așa, când el, parcă rugător, o întrebă.

    —Vrei să ne întindem puțin?

    —O să înghețăm aici, răspunse ea.

    El îi spuse încet:

    —Două minute, doar două minute, așteaptă-mă.

    —OK, aștept, îi spuse ea șoptit.

    Fugi la mașină, desculț, cu cămașa puțin ieșită. Luă ceva din portbagaj și se întoarse.

    —Uite, avem o pătură și am găsit și o pereche de ciorapi curați, încalță-i, ai înghețat.

    Uni două șezlonguri, puse salteaua și ii făcu semn să se întindă.

    —Dacă mă așez cu sacoul tău, o să se șifoneze.

    —Haine, nu sunt importante. Important e să nu răcești tu. Putem sta și in mașină, dar nu va fi la fel, nu vom vedea la fel apa, cerul...

    —Da, ai dreptate, zise ea...

    Se întinse și el, luă capul ei ușor și il puse la pieptul lui, apoi o acoperi bine și rămaseră așa.

    —Iubesc locul asta. Spuse ea.

    —Mă bucur să îl împart cu tine. Ce ai făcut înainte să fii chelner?

    —Mai multe, dar penultimul job a fost de asistent personal.

    —Hmm...

    —Aveam grijă de bunul mers al treburilor într-o companie. Adică, de la 9.00 la 15.00 munceam ca psihopatolog, apoi plecam la companie, unde eram asistenta patronului și unde făceam de la cafea, comisioane, analiza mărfii, șofer, psiholog, omul bun la toate.

    —Wow, cât munceai?

    —Uneori, și 48 de ore. Apoi m-am retras din ramura medicală și am rămas doar cu asta.

    —Cum???

    —Când erau stocuri goale sau prea pline, când fostul meu șef nu mai avea încredere în nimeni, eu eram acolo, supervizam încărcarea mărfii, apoi analizele și apoi urmăream transportul.

    —Ce marfă?

    —Combustibili, diverși.

    —Deci nu avea nicio legătură cu ce studiaseși tu.

    —Nu.

    —Ști mai vreau să te întreb ceva și nu știu cum... nu știu, nu pot, zise el emoționat.

    —Întreabă, dacă pot îți răspund.

    —Hmm, lasă.

    —Omer, întreabă. Soru șor!

    Parcă prinse mai mult curaj, când auzi asta...

    —Ești singură? Ai pe cineva?

    —Hmm, nu.

    —Nu, ce?

    —Nu am pe nimeni acum, sunt singură. De fapt, sunt singură de vreo șase ani.

    —...

    —Ce e?

    —Nimic.

    —Nu înțeleg reacția ta.

    —M-a surprins, atât.

    —De ce? Nu înțeleg.

    —Cum poate fi o persoană, o femeie ca tine, singură?

    —Să zicem lipsa de timp, apoi, nu mai caut asta, nu mai aștept nimic, nu mai vreau. M-am obișnuit.

    —OK, scuze.

    —Stai liniștit.

    —Vrei să îți povestesc ceva?

    —Sigur, orice...

    —Chestii de la filmări.

    —Te ascult.

    El începuse să îi spună despre întâmplări din Italia, peisaje din Positano, Golful Napoli, arhitectură, peșteri, mâncare. Ea asculta captivată și se bucura ca un copil. La un moment dat, el văzu că nu mai scoate niciun sunet. Își ridică ușor capul, doar să o privească. Ea adormise, respira încet. Îi desfăcu încet părul, ce căzuse valuri peste umărul și pieptul lui. O mirosi și o adulmecă. Mirosea a primăvară, a ploaie, a răsărit, a liniște moale. O liniște verde.

    Da, se îndrăgostise. Îl durea în abdomen și in pelvis gândul la ea. Îi era dor de ea chiar și cu ea în brațe.

    La naiba! Și va pleca marți, gândea el. Ce să fac? Ce pot face? Un plan. Arhitectură, mâncare, cireșe. Culesul roadelor, da!

    Asta îi spusese ea.

    —Da, cireșe. Gata, știu.

    Luă telefonul și ii scrise lui Tuncay.

    —Frate, ajută-mă! Frate, te rog!

    Îi scrise mesaj după mesaj, poate răspunde.

    La naiba, ăsta cred că doarme! Dar nu mă las, trebuie să fac ceva, trebuie.

    Înțelegi, Omer? Trebuie.

    Îi scriu lui Anne (mama). Știu, e târziu, dar e singura care mă poate ajuta acum.

    —Anne, ajută-mă!

    Îi spuse planul, ce credea, ce simțea.

    Anne îi răspunse, vorbi cu el să îl liniștească.

    —Totul va fi bine.

    Adormi și el spre dimineață.

    Ea dormea liniștită în brațele lui.

    Soarele răsărise de ceva vreme, el deschise ochii.

    Oh, nu vreau să o trezesc, dar trebuie, o să înceapă lumea să mișune prin zonă.

    Nu voia poze sau să o expună la ceva... Nu, ea nu. Pentru ea nu vrea asta.

    Se ridică ușor, ea rămase liniștită, cu obrajii roz, deschise o umbrelă s-o protejeze. Și o privea.

    Era ea, da, ea. Ea e a lui. Ea nu va mai pleca. Nu, va face tot ce poate să fie doar a lui. În sfârșit, și-a recunoscut lui asta.

    S-a uitat prin jur, făcu câțiva pași șa scoase telefonul.

    —Ferit abi, ai deschis? Cafea ai, dai?

    —Da, fiule, unde ești?

    —Jos, la apă!

    —Îți aduc?

    —Nu, nu, vin eu acum să o iau.

    —Bine, te aștept.

    Ferit îl aștepta afară, pe terasă, cu cafea și plăcinte calde.

    —Fiule, bună dimineața!

    —Bună dimineața, frate Ferit!

    —Ai dormit aici?

    —Da, jos, la apă.

    —Bine, mă bucur, haide, ia cafeaua.

    —Aici ai două cești, ibricul și plăcintă dulce caldă.

    —De unde știai de două cești?

    —Se auzea din vocea ta și acum văd. Nu ești tu cel știut. Fiule îți topește inima.

    Omer luă cafeaua și lasă banii pe masă.

    —Sakin, curetetme (să nu cumva, să nu îndrăznești), zise Ferit.

    —Frate!

    —Nu, s-o beți sănătoși pentru fericirea voastră.

    —Mulțumim!

    Ajunse la ea, o sărută ușor pe frunte, mângâind-o pe păr. Ea gemuse încet și deschise ochii.

    —Ohh, nu pot să cred, e dimineață.

    —Da, bună dimineața, zâmbi el.

    —Bună dimineața, miroase a cafea și a bun.

    El râse.

    —Da, cafea și plăcintă.

    Scoase țigările din sacoul lui și dădu să-și aprindă una, el o privea amuzat, cu mâna la buze și nu spunea nimic.

    Draga de ea, încă nu s-a trezit, îș spunea în sinea lui.

    —Hm, astea nu sunt țigările mele...

    —Da, nu sunt ale tale, râse el încet.

    Ea îi întinse țigara aprinsă.

    —Fumează, dacă îți plac.

    —OK, mulțumesc, ale mele cred că sunt în geantă, dar nu știu unde mi-e geanta.

    —Unde ți-e și telefonul, râse el.

    —Hmm, unde mi-e telefonul?

    —Pe bancheta din spate.

    —Aaa, da, scuze.

    —Nu face nimic, doar că nu prea le merităm.

    Și râse din nou.

    —Le meritai sau nu, le-ai luat.

    Și începură să râdă amândoi.

    —Ai dormit bine? întrebă el.

    —Da, cred că da.

    Și zâmbi.

    —Tu?

    —Nu îmi amintesc, sigur a fost bine. M-am trezit zâmbind. Ne bem cafeaua și plecăm, da?

    —OK, scuze, te-am reținut. Oricum, mulțumesc pentru experiența minunată, pentru locul împărtășit.

    Și dădu cafeaua peste cap.

    —Gata, am băut-o!

    —Stai, ce sari așa, întrebă el? Nici nu știi ce am vrut să îți spun.

    —Te-am deranjat, zise ea.

    —Marta, ascultă-mă și apoi trage concluzii. Nu m-ai deranjat cu nimic, a fost ceva epic pentru mine, nu am mai trăit așa ceva niciodată. Și nu, nu s-a întâmplat nimic între noi, că văd că ți-ai schimbat expresia feței. Am dormit, atât. Doar am dormit. Și ce vreau eu să îți spun acum e altceva. Am o surpriză pentru tine! Astăzi o să vezi ceva impresionant, arhitectură veche de aproape 800 de ani, ceva nemaiîntâlnit, un loc uitat de lume, o cultură aparte. OK? Te-ai liniștit?

    —Da, zise ea cu voce joasă.

    —Bine, mai fumăm o țigară și fugim.

    —OK. Dar stai, unde fugim așa, nu pot să merg așa, nu! Nu așa, nu îmbrăcată, nu încălțată, mai ales că e vorba de o altă cultură. Nu, nu.

    —Mmm, zâmbi el, draga mea te duc la hotel, te schimbi, faci tot ce ai de făcut, dar și un mic bagaj pentru două zile și eu te iau în două ore. Pui în el tot ce crezi că ai nevoie, OK?

    —Două zile?

    —Da, două zile, apoi vom pleca într-un alt orășel vechi, nu chiar atât de vechi ca primul, la cules de cireșe.

    —Cireșe? zâmbi ea toată.

    —Da, la cules de cireșe. Am vorbit cu mama lui Tuncay, ne va găzdui acolo. Ce zici? Ce zici, zi! Vrei, zi, vrei?

    —Da, da, da vreau! Yey!

    Nu că eu m-am tâmpit, am înnebunit, e clar, am un șoc, un accident, ceva... Visez. Femeia asta nu e reală, nu are cum. Cum să te bucuri așa pentru un lucru atât de minor? Nu, sigur nu.

    Își spunea el în minte.

    —Bine, ai două ore la dispoziție. Apropo, să îi iei și Danei ceva de îmbrăcat și ceva de încălțat. Nici ea nu a ajuns la hotel.

    —Poftim? Unde e?

    —La Tuncay.

    —Da, tipic Dana.

    Râseră și o zbughiră la mașină. Pe drum, el o privea mereu pe ascuns, cum se minuna ea la fiecare clădire, monument, moschee. Pe toate astea le simțea și el, ca făcând parte din el. Toată bucuria ei, tot entuziasmul, surprinderea, emoția... Începuse să creadă în kismet, soartă, destin și noroc. Era plăcut să fie așa. Era înălțător, asta a așteptat mereu. Și-a așteptat îngerul cu inimă bună, îngerul lui.

    O lăsase la hotel și simți un nod în gât, nu putea să respire, parcă îi venea... Fugi spre casă.

    Trecură cele două ore aproape, când el sună.

    —Ești gata?

    —Da, gata.

    —Sunt aproape de hotel. 5 minute mai am, opresc pe o stradă paralelă și te direcționez prin telefon, da?

    —Da.

    Ea își mai aranjă o dată cămașa. Pantalonii din in și sandalele joase cu talpă de plută, își legă părul cu o eșarfă și își buclă puțin părul pe vârfuri. Ochelarii, geanta împletită, portofelul, actele. Și geanta cu câteva lucrușoare pentru ea și pentru Dana. Coborî în stradă și el sună imediat.

    —Ai ajuns?

    —Da, te aștept, faci dreapta acum, iar la prima faci dreapta din nou.

    Simți o smucitură în timp ce vorbea la telefon și se pregătea să țipe. El îi luă geanta și cu o mână o mângâie pe cap ușor.

    —Shhh, nu țipa, sunt eu!

    Ea se întoarse și îi arătase vârful limbii și-l înjură încet.

    —Dacă mai scoți limba la mine, te sărut.

    Ea puse capul în pământ, continuând să meargă! Mări pasul.

    —Stai, mașina e aici, unde te grăbești, de ce fugi?

    —Nu fug, nu, nu. Mă gândeam să nu ne vadă cineva!

    —Serios? Sau fugi de mine?

    —Nu... nu, nu.

    —Bine, îhî, zise el... hmm, asta... mda.

    Deschise portbagajul, lăsă geanta de voiaj și ii deschise portiera.

    —Geanta ta e grea?

    —Nu... nu, nu, e OK.

    Intră și el în mașină, își puse centura, o mai privi o dată și porni motorul. Ajunse în 30 de minute în fața porții la Tuncay, timp în care îi povestise de Anne, o femeie bună, caldă, care de o vreme locuia cu fiul ei. Se despărțise de tatăl lui, locuise o vreme în Elveția. Apoi, cum el și Tuncay se cunoscuseră din liceu, apoi facultate, au rămas cei mai buni prieteni.

    Mama lui Tuncay e ca mama lui.

    Ea simțise că el nu vorbește despre el, nu dădea detalii, nu-i spunea nimic ce ar putea avea legătură cu el. Poate că nu era obișnuit să o facă. Era o persoană publică, era normal. Nici ea nu întreba, dacă simțea să îi spună, poate o făcea. Coborâră din mașină și ea văzu măreția porții și a gardului.

    —Wow, ce lucrare! E veche casa?

    Mângâie poarta, zidul, mirosi lemnul.

    —Ah, ce bine miroase.

    —Nu știu, cred că de începutul secolului trecut.

    De ce face asta? De ce face tot? La naiba își dorește să mă... Cred că nici ea nu-și dă seama cât de specială e... ea nu înțelege că orice gest de-al ei mă face să o doresc mai mult? Hmm, ce vrea? îșî punea el sute de întrebări în minte.

    Intrară în curte, o pajiște verde, câțiva copaci ornamentali, o piscină. Terasă de piatră, aflată în fața casei, vatră și șemineu. Totul atât de natural, parcă dintotdeauna acolo...

    Tuncay ieșise.

    —Bine ați venit, cafea? Anne?

    Da, răspunse Omer. Sunteți gata?

    —Nu chiar, Dana e încă în pat, așteaptă geanta. Mama e la bucătărie.

    —OK, merg să aduc geanta.

    Omer dăduse colțul casei, când din partea opusă ieși o doamnă, cu un păr șaten, tunsă bob scurt, față senină, maxim - 55 kg.

    —Bine ai venit, draga mea.

    Marta doar puțin s-a întors și si-a dat ochelarii de soare jos.

    Se făcuse liniște totală. Timp de aproape un minut.

    Femeia întinse mâna spre ea cu voce tremurată.

    —Meyra.

    —Marta, încântată să vă cunosc.

    Tuncay nu o văzuse niciodată așa pe mama lui. Se întâmpla ceva cu ea.

    Omer intră și el pe terasă și observă situația. Ceva se întâmpla. Tuncay își luă mama de mână și o întrebă:

    —Mamă, ești bine? Mamă, ce ai?

    Marta se uită curios la ea, întrebător, și nu știa cum să o ajute.

    —Vă pot ajuta cu ceva, aveți probleme cu tensiunea, căderi de calciu, glicemie, spuneți ceva? Vă aduc un pahar cu apă?

    Meyra o luă în brațe și ii făcu semn lui Tuncay să ducă geanta Danei.

    Omer nu înțelegea nimic.

    Ce naiba e chestia asta, e ciudat, gândea el.

    Tuncay reveni într-un minut. Mama lui era albă la față și în lacrimi. O luă ușor din brațele Martei și o duse în casă. În camera ei, femeia scoase din dulap o cutie mărișoară din catifea.

    O deschise și scoase din ea o grămadă de fotografii, scrisori, amintiri, multe, îngălbenite de vreme.

    —Uite, mamă, sora ta!

    —Ce vorbești, mamă?

    —Marta e sora ta!

    —Cum, mamă?

    Tuncay privi pozele înmărmurit și nu îi venea să creadă, da, Marta semăna leit cu sora lui.

    —Da, mamă, seamănă, dar ești sigură?

    —Sunt sigură, inima mea de mamă nu minte! Am angajat oameni să o caute și ea vine singură!

    —Nu se poate, mamă, Marta e din București.

    —Cheamă-l pe Omer acum.

    Tuncay dădu fuga pe terasă să îl cheme.

    —Omer, vii puțin?

    —Sigur.

    —Du-te la mama, merg să-i spun Danei să iasă la Marta.

    —Ce e, frate?

    —Du-te la mama!

    Omer intrase în cameră, Meyra îmbrățișa lucrușoare, poze, tot ce putea ține la piept.

    —Omer, dragule, s-a întors copilul meu la mine!

    Omer rămase în cadrul ușii, fără cuvinte.

    —Poftim? Nu înțeleg.

    —Marta e copilul meu, e sora lui Tuncay!

    Omer făcuse ochii mari și fugi spre poze. Privea fiecare fotografie în parte. Erau poze începând de copil până la absolvire. Pe fiecare era trecută vârsta, data, locul, un gând și dedesubt numele ei. Marta.

    Era identică cu cea de afară, cu femeia visurilor lui.

    Tuncay dădu buzna în cameră.

    —Tuncay, frate, Marta e sora ta! îi spuse Omer cu lacrimi în ochi.

    —Ce știi despre ea?

    —A terminat o ramură a medicinei, psiho ceva, vine dintr-un oraș îndepărtat, a trăit în mai multe orașe. Acum a terminat Academia de Arte. Iubește tot ce e frumos și bun.

    —Și de familie ce știi?

    —Tatăl ei a murit acu’ ceva ani și nu ține legătura cu mama ei.

    —Tatăl ei a murit? întrebă Meyra.

    —Da, așa mi-a spus. Dana știe mult mai multe, mi-a spus că i-a fost aproape în cele mai negre clipe.

    Cum ai pierdut legătura cu ea?

    —Nu, Omer. Nu mă întreba asta. Tatăl Martei a fost marea mea iubire și din legătura mea cu el a apărut Marta. Dar amândoi eram căsătoriți. Apoi el mi-a luat fiica și a plecat. Așa a dorit familia lui. Femeia cu care era căsătorit nu putea face copii, era femeia pe care o doreau pentru el.

    —Fuck, cum îi spunem? întrebă Tuncay. Omer du-te la Marta și spune-i Danei să vină aici. Să nu simtă, să nu care cumva să îi spui ceva!

    Omer ieșise pe terasă și Dana intră în cameră.

    —Ce se întâmplă?

    Tuncay era năucit, Meyra săruta pozele. Dana merse spre pat și văzu pozele.

    —Ha... Marta?!?

    Omer ieși pe terasă și privi la ea. Avea privirea senină și un surâs.

    —Oh!

    —Cum se simte? E bine?

    —E bine, bine... Căldura, cred – spuse el tremurat.

    —Da, așa m-am gândit și eu.

    —Te superi dacă te las un minut singură? Merg să îți aduc ceva de băut.

    Ea doar dădu din cap.

    Intrase, puse o limonadă într-un pahar, îl scăpă din cauza tremuratului. Luă din cioburi și se tăiase la un deget și in palma.

    —La naiba, tremur tot!

    —Ești bine? se auzi vocea ei.

    —Sunt bine, merg să caut un bandaj. Să nu te atingi de ele. Le strâng eu imediat. Da?

    —Da, da.

    Azi toți sunt ciudați, nu înțeleg nimic. Mda.

    El intră în cameră, deja se discuta aprins și totuși cu voce joasă, să nu se audă.

    —Nu, nu îi puteți spune nimic. Și daca o faceți, trebuie să aveți grijă cum o faceți. Marta nu e cum credeți voi, cum știți voi, a trecut printr-o căsnicie de doi ani cu bătăi, închisă în spații mici, a vrut să o omoare, din cauză că muncea și avea vise. A fost înșelată în casa ei, în patul ei, bătută de față cu amanta. A trecut printr-un divorț dureros, atunci a aflat că amanta era însărcinată în patru luni.

    Apoi, a fugit din oraș, a venit în București și a luat-o de la zero. La vârsta de 26 de ani, și-a pierdut tatăl și bunicul, pe care îi iubea enorm. Singurul sprijin. Când am cunoscut-o eu, intrase în Academie, trăia într-un apartament plin de igrasie și mucegai și se îmbolnăvise de astm.

    Atât își permitea. Lucra și lucrează chelner la cafeneaua din cadrul Academiei, face voluntariat pentru copiii cu nevoi speciale și bătrâni cu probleme, gen Alzheimer.

    Am ajutat-o să se mute într-un apartament, deținut de o rudă, dar ea nu știe pentru că nu acceptă mila, nici compasiunea.

    Într-o noapte, m-au sunat de la spital, eram trecută persoană de contact – a făcut preinfarct la 28 de ani. Totul, prin ce trecuse, lăsase urme asupra inimii.

    De aceea eu vă rog, nu îi spuneți. Păcatele părinților nu pot fi trase de copii.

    —Stai puțin, dar e familia noastră, spuse Tuncay.

    —Da, noi suntem familia ei. O căutăm de ani de zile, Dumnezeu ne-a adus-o acasă, spuse Meyra.

    —Omer, mamă, zi ceva!

    El, cu ochii plânși, zise.

    —Nu știu ce faceți, cum îi spuneți. Marta trebuie să afle! Ahh, da și Marta rămâne aici.

    —Unde aici? întrebă Dana.

    —Aici, în Turcia, răspunse Omer. Asta e familia ei, iar eu nu o las să plece.

    Toți rămaseră surprinși, nu le venea să creadă.

    —Aveți două zile la dispoziție, unul din voi să îi spună. Dacă nu, o voi face eu. Punct, nu mai discutăm. Acum merg la ea, am lăsat-o destul singură.

    —Ce faci aici, întrebă el?

    —Am găsit mătură, făraș și am strâns, am șters cu un șervețel umed să nu se lipească.

    —Nu trebuia să faci asta, mă descurcam eu!

    —Mă plictiseam. Cum se simte doamna Meyra?

    —E bine, și-a revenit, bem o cafea și plecăm, OK?

    —OK, nu-i nicio grabă, dacă deranjez, o lăsăm pe mâine. Sau pe altă dată. De fapt, eu aș cam vrea să plec la hotel.

    —De ce?

    Sări ca ars Omer.

    Ce s-a întâmplat?

    —Nimic, doar că am senzația că încurc și plec. E o zi minunată pentru muzee. Se întoarse și merse spre terasă să își ia geanta, când Omer o prinse din spate, o răsuci și o luă în brațe.

    —Shh, nu fugi, nu se întâmplă nimic, nu încurci pe nimeni. Totul e bine, Anne se pregătește, Tuncay e cu Dana, iar eu sunt aici cu tine.

    M-ai auzit, eu sunt aici cu tine. Nu pleci nicăieri. Nu te las să îmi strici surpriza.

    Tuncay și Dana ieșiră îmbujorați, Anne venea și ea din urmă.

    —Cine nu e gata, îl iau cu lopata.

    Și râseră.

    —Sunteți bine? – fugise Marta spre Meyra.

    —Dacă nu vă e bine, o lăsăm pe altă dată.

    —Sunt bine sufletul meu, mă simt perfect. Stai liniștită, sufletul mamei!

    Toți rămăseseră mască! Marta o luă în brațe.

    —Mă bucur, să mergem atunci.

    În cafeteria benzinăriei, erau toți.

    —Eu vreau cafea americană, tu?

    Și se uita deja altfel la ea...

    —Și eu, doar că aș prefera cu lapte, cu puțină vanilie sau caramel, ce aveți...

    —Le avem pe amândouă.

    —Atunci, să fie cu de toate, zise zâmbind Omer. Băieți! Ne vedem mai târziu, da?

    Și au plecat. După aproape două ore, ajunseră la sătucul de poveste. Era minunat, ceva de vis. Într-adevăr, dintr-o altă lume parcă. Ea luă telefonul și începu să facă fotografii. Oameni, costume, copii, arhitectură, decorațiuni, pilaștri, ornamente, console...

    El îi luă telefonul din mână și îi puse aparatul de fotografiat profesional.

    —Cu telefonul nu vor ieși la reala lor valoare, fă cu ăsta.

    —Mulțumesc.

    Și își plecă capul în fața lui.

    El îi luă fața în mâini și o sărută pe frunte. Ea zâmbi. Apoi, el își înălță fruntea spre cer și mulțumi.

    Făcuse poze nenumărate, apoi se uită la el și ii spuse.

    —Cred că mi-e foame...

    —Doar crezi? râse el. E un mic restaurant la ieșire, mergem înainte și ii așteptăm și pe ei acolo.

    —OK, perfect.

    La masă, ea întrebă:

    —Cum facem cu pozele?

    —Le descărcăm pe laptop și ți le trimit pe mail.

    —Bine, mulțumesc enorm!

    —Cu tot dragul, spuse el.

    La masă s-a mâncat, s-a râs. S-au făcut glume. O atmosferă ciudată, de parcă era liniștea dinaintea furtunii, așa o percepea el. Erau prea multe secrete și toate în legătură cu ea. El o iubea în secret, da, o iubesc, chiar o iubesc, după numai o zi. Parcă aș iubi-o dintotdeauna.

    Apoi secretul facerii, al pierderii, al regăsirii, un păcat transformat în cea mai pură și frumoasă ființă.

    Au urcat din nou în mașini și au pornit la drum.

    —Ști, aș vrea să te întreb ceva, dar nu vreau să mă înțelegi greșit. Dacă nu vrei, nu răspunzi, OK?

    —OK. Întreabă.

    —Mi-ai spus că de șase ani ești singură. Ce s-a întâmplat acum șase ani?

    —Am divorțat – a răspuns ea după câteva secunde, ce pentru el păruseră o eternitate.

    —Cum a fost, poți să îmi spui?

    —Nu pot să îți spun aici.

    —OK, opresc mașina.

    A oprit, a coborât, i-a făcut semn lui Tuncay să treacă, i-a deschis portiera și a lăsat-o să meargă pe iarbă. Era o vale verde, cu copaci, ici-colo și flori colorate. El o luă ușor în spatele ei.

    Ea se opri, se așeză pe iarbă, la umbra unui copac, și trase aer adânc în piept.

    El s-a așezat lângă ea.

    —Era începutul lunii februarie, venisem de la muncă acasă după aproape 20 de ore de program. Nu voiam decât să mă întind puțin, să fac un duș și apoi să plec din nou spre spital. Aveam sub tratament un copil cu multiple afecțiuni, traume psihice, câte și mai câte. Speram să pot găsi o portiță pentru a-l face bine. Când să deschid ușa casei, am observat că nu merge. Am ciocănit, deși știam nu e nimeni acasă, el trebuia să fie deja plecat la job.

    Surpriză, era acasă și nu era singur. Era cu cineva cu care se vedea de multă vreme. A început să țipe la mine, să mă jignească, să mă umilească, de față cu tipa respectivă. M-a făcut în fel și chip! Dacă mi le-ar fi spus doar mie, nu era o problemă. Dar era și aia acolo și privea zâmbind. Apoi, a început să mă lovească peste față și a continuat. Și avea o palmă a naibii de grea. La un moment dat am căzut, m-a luat și m-a aruncat în cadă, apoi a dat drumul la apă.

    Când mi-am revenit, nu mai era nimeni în casă, plecaseră. Mi-am făcut bagajul și am dispărut. Am intentat divorț. Am aflat că era gravidă de ceva timp. Triumfa și jubila în fața mea. Am ieșit zâmbind de acolo. Am început o nouă viață.

    Omer o privea înmărmurit și nu pricepea ceva.

    —Te bătuse și alta data?

    —Da.

    Era șocat, nu mai putea respira.

    —De ce?

    —Diverse motive: mâncarea nu era destul de caldă, întârzierea lui, a mea, nu eram OK într-un loc... nu contează.

    —De ce ai stat, Marta, șopti Omer. De ce?

    —Acum pot să îți răspund. Dacă mi-e teamă de ceva pe lumea asta, mi-e teamă de singurătate. Eram singură într-un oraș nou. Eram a nimănui. Așa m-am simțit toată viața.

    Și izbucni în plâns.

    —Shh, gata, nu mai plânge, sunt aici... nu ești... nu mai ești singură.

    O luă în brațe plângând și suspinând, o strânse la pieptul lui. El abia își reținea lacrimile și furia. Părea că timpul stătuse în loc, acolo. După câteva minute, au pornit la drum din nou, ea gânditoare, el cu mâna ei la piept. A prins-o pe vale de mână și nu i-a mai lăsat-o.

    Prea puțin a durat până să ajungă, față de cât și-ar fi dorit el să o țină de mână.

    Pășiră în curte, casa, un conac vechi turcesc, aparținuse familiei tatălui Meyrei.

    Detalii impresionante din piatră, terasa cu o masă imensă din același material și un șemineu în fața ei. Sus la etaj erau dormitoarele, jos era o sufragerie mare, bucătăria, un birou sub scara masivă de lemn, ca mai apoi fostele camere ale angajaților.

    Meyra îi făcu semn lui Omer.

    —V-am păstrat cele două camere de acolo – și îi arată direcția! Cu baia între voi. Acele camere nu au acces decât spre grădină. Lângă voi nu stă nimeni, sunteți singuri în partea aia. Doar voi doi. E bine așa?

    —E perfect, mulțumesc, Anne...

    —Cum se simte ea? Intuiește ceva?

    —Ușor, înțelege turcește.

    —Cum așa?

    —A învățat pentru licență, își face lucrarea în arhitectură otomană.

    —Nu pot să cred.

    —Acum simt și eu la fel, cred că e vorba de ADN, moștenire.

    —Omer, mamă, să nu îi spui, te rog, mi-e teamă că pleacă, fuge.

    —Nu spun nimic. Nu va fugi. Va rămâne. Toată viața a fost singură. Are nevoie de noi toți, nu te uita ce vorbește Dana, ea nu știe cât de singură se simte Marta. O să îi spunem, avem două zile la dispoziție. Dacă pleacă, nu mi-o iert, n-am să mă iert niciodată. Anne, o iubesc, nu pot să respir fără ea. De asta trebuie să îi spunem. Va rămâne.

    —Bine, vedem – zise mama.

    Mergeți, vă puneți bagajul sus, schimbați-vă, ieșiți în natură.

    —Marta? Să mergem. Cum ți se pare?

    —Frumos, idilic, perfect.

    —Să ducem bagajele sus.

    —Sigur, spuse ea.

    —Ăsta e dormitorul meu și ăsta e al tău, baia o împărțim. Ce zici, cireșe?

    —Daaa!

    Tricou, pantaloni scurți și pornim...

    Ea se uita ciudat oarecum, el nu a înțeles...

    —Ce e?

    —Nimic, ne vedem în 5 minute.

    El bătu după 5 minute la ușă, ea nu era în cameră. Era în curte singură pe iarbă, desculță. O văzu și îi trecură gânduri cu ea desculță, fragilă, inocentă...

    Oh, alungă asta, nu acum, nu e momentul...

    Merse spre ea, apoi se opri... Să o privească mai aproape. Soarele îi mângâia părul ei arămiu.

    Mângâia și mirosea tot ce era în jurul ei. Era o imagine cât o mie de cuvinte. Stătea și o privea din pragul ușii. Nu mai putea face un pas.

    Din casă se auzea forfota. Apoi, o voce îl trezi din visare.

    —Marta, mamă, unde mergi tu așa desculță și de ce așa îmbrăcată?

    —La cireșe, Meyra, la cireșe, se auzi ea.

    —Dar desculță și așa îmbrăcată? Să nu te înțepi, să nu calci în ceva... Ș. o să îți fie cald așa.

    —Eh, asta e. Altceva nu am. Nu am știut că voi merge la țara, plus că vin într-o țara cu tradiție și cultură musulmane. E vorba de respect.

    (Omer se uită la Meyra, rămase mut de uimire.)

    Și e plăcut așa la tălpi, reflexoterapie în natură.

    —Dar mai încolo, nu va mai fi. Haide încoace să găsim ceva de încălțat. Ce număr poartă copilul ăsta la picior?

    —35 – se auzi Omer șoptit îi văzuse sandalele din mașină.

    —Cum? De unde să îi găsesc eu 35 în casa asta, când toți trăim pe picior mare? Tuncay, Tuncay?

    —Da, mamă, ce strigi?

    —Mergi până în sat la băiatul lui Nazmi la magazin și ia-i Martei papuci și săndăluțe de grădină, tricouri și pantaloni scurți. Tricouri cu mânecă lungă, să n-o ardă soarele. Ah, lasă că merg eu. Îmi dai mașina?

    Până să apuce Tuncay să zică ceva, Omer îi întinse cheia, aflat parcă în transă.

    —Mulțumesc, dragule.

    Marta se auzi de departe.

    —Putem să bem ceva? Mi-e îngrozitor de sete.

    —Vino, pe masă aveți limonadă cu cireșe și căpșuni.

    Dana sări că arsă.

    —Nuu!

    Omer se întoarse spre ea.

    —Ce nu?

    —Nu, nu. E alergică la căpșuni. Îi plac la nebunie, dar se înroșește ca racul și se umflă toată.

    —OK, bine că ne-ai zis, spuse Meyra.

    —Ce nu mai poate mânca sau de ce să o ferim? întrebă Omer.

    —Oh, acum nu îmi vine nimic în cap. Ah, nu poate mânca oaie, miel. Sunt otravă pentru ea.

    —Adică, zise Omer.

    —Nu le poate digera. Vomită până își dă sufletul, atunci cantitatea de sânge necesară se mută. E un proces greoi, în urmă căruia inima are de suferit.

    Omer le făcu tuturor semn că trebuie să fie atenți.

    —OK, mulțumesc, Dana.

    Omer aduna informații, voia să afle cât mai multe, pentru a o proteja, să nu facă greșeli. Nu voia sub nicio formă să-i facă rău.

    Nazmy apăruse cu o altă carafă de limonadă, cealaltă fusese dusă la bucătărie. Marta nu observă nimic, își bău paharul și apoi începu

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1