Antonia

De Adriana Subin

Câteva povestiri inspirate, mai mult sau mai puțin, din întâmplări reale, fără a avea caracter autobiografic. Nu trebuie neapărat să scrii despre tine, în cărțile tale. Trebuie doar să recunoști spiritul tău în ele, când le recitești.

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Subin
• Data lansării: 14 nov. 2020
• ISBN: 9781005953201

Adriana Subin

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...

Previzualizare carte

RECITAL DIN GHEATĂ

Nu era un om plăcut, cel puțin la prima vedere. Îi spuneau Gheată, fiindcă avea un picior echin ascuns într-o gheată specială, cu talpa neobișnuit de groasă spre călcâi și pentru că avea un mers greoi, specific, în care jumătate de corp părea că trebuie să-și ia avânt, ca s-o ajungă din urmă pe cealaltă. Dacă se întâmpla să-l depășești în negura nopții și îl lăsai în urmă, păcănitul sec și ritmic al ghetei ortopedice te bântuia ca o plăsmuire de coșmar, chiar și după ce te îndepărtai. Își făcuse apariția cu vreo doi sau trei ani înainte, nimeni nu-și amintea exact când, fiindcă ocolise de la început lumea lor, a oamenilor fără căpătâi ai urbei. Nu se apropiase de niciunul din ei, așa că în afara ghetei și a vorbitului în dodii care-i furnizaseră porecla, nu se știa despre el mai nimic – de unde venea, cum îl cheamă de fapt, dacă avusese familie, sau încă o mai avea și tocmai de ea își dorise să scape, liber în lume. Avea un trup pătrățos, mai mult voinic decât gras, cu piept și umeri largi și coapse scurte, dar puternice. Purta plete cărunte până spre umeri și o barbă deasă, care-i ascundea aproape complet chipul, lăsând la vedere doar fruntea înaltă și ochii căprui, aproape negri, de o expresivitate involuntară și cu atât mai patetică, în care te izbeai și lăsai privirea în jos, ca să nu te scufunzi într-o neliniște și o tulburare ce te obsedau mai apoi fără noimă. Așa că până la urmă, nimeni nu se simțise cu adevărat deranjat fiindcă veșnicul nou venit rămânea distant, morocănos, foarte scump la vorbă, aproape agresiv când încercai să-l descoși. Clar că nu fusese chiar un fitecine și că-l ducea mintea, de vreme ce-și încropise rapid adăpost într-o carcasă veche de VW (BULI), căreia îi astupase geamurile sparte cu folii groase de plastic și o amenajase cu cutii de toate felurile drept mobilier, plus o saltea încă bunicică, recuperată de la cineva care-i și plătise să-l scape de ea, după ce-și cumpărase una nouă. Culmea ingeniozității, mai târziu în toamnă, târâse carcasa dubiței câțiva metri buni numai el știa cum, sau ajutat de cine, exact deasupra unor conducte de apă caldă, îngropate în pământ pe un maidan de lângă termocentrală. Era așa de cald în căsuța lui, că toată iarna dormise în maiou, ca să nu transpire.

Până într-o dimineață, când se răspândise vestea că o patrulă de poliție îl găsise pe Gheată mort, căzut într-o rână lângă portiera Volkswagenului, cu o mână pe clanță de parcă ar fi vrut să intre înăuntru și-l lăsaseră puterile. Patrula anunță la sediu, iar de acolo fură trimiși cei de la Criminalistică, așa cum se cuvine într-un caz de moarte suspectă, mai ales că era vorba de un om al străzii respectabil, decedat la domiciliul său provizoriu. Un sfert de oră mai târziu, un comisar fu însărcinat cu interogarea grupului de homeless al orașului, strâns până la ultimul într-o tăcere și nemișcare mormântală, câteva zeci de metri dincolo de banda galben cu negru, care delimita locul operațiunii. Nu se dădeau ei în vânt după caralii, dar cu o seară înainte când îl văzuseră ultima oară, Gheată păruse bine merci. Așa că erau curioși să afle ce se întâmplase și dacă nu cumva îi făcuse vreun nemernic de petrecanie. Mulți îl invidiau pentru spațiul locativ ingenios, așa că n-ar fi fost de mirare. Se codiseră totuși să-și dea drumul la gură, până ce unul din ei nu mai avu încotro. Făcurseră semicerc în jurul lui și-l împinseră sobru în față, ca pe un fel de purtător oficial de cuvânt.

- Îi ziceam Gheată… de la gheata din piciorul lui, dar nu știm cum îl chema și cine era, dom’ comisar – începu el și aruncă o privire peste umăr, de unde veni un murmur de încuviințare. Nu prea avea de-a face cu noi, doar că ieri s-au nimerit două înmormântări domnești una după alta, iar la cimitir s-au împărțit pachete mari cu pomeni și câte un pahar de țuică la fiecare. Am fost cu toții și a venit și Gheată, că s-o fi ținut el mai țanțoș deoparte, dar nu se dădea în lături de la un colac sau ce-o fi acolo… Așa că a dat peste cap și paharul cu țuică, nu putea să refuze că-i păcat să refuzi și s-a îmbătat. Noi știam deja că el nu ținea la băutură. Se cherchelea repede și în loc să-și vadă de drumul lui ca de obicei, venea cu noi și se așeza pe undeva să tragă un pui de somn. După care, se trezea și vorbea în dodii. Aseară a făcut la fel.

- Cum adică, vorbea în dodii? – se arătă comisarul interesat.

- Dodii, dodii... Adică nimeni nu-l înțelegea ce spune. Dar vorbea așa frumos. Și ce voce avea, dom’ comisar. Când îl vedeam că s-a trezit și se chinuie să se ridice în picioare, că se ridica greu de jos, așa, sprijinit într-o parte și nici nu te lăsa să-l ajuți… Se ridica singur cum putea și atunci noi făceam liniște și așteptam, că știam ce urmează. Nemișcați așteptam, dom’ comisar. Mai ca la biserică. Depărta puțin picioarele ca să se sprijine mai bine pe ele, îndrepta spatele de nici nu ziceai că e șchiop, scotea pieptul înainte și privea în față unde nu era nimeni, sau în sus, spre cer. De parcă ar fi uitat de noi și ar fi uitat unde era și anunța tare: Acum, o să vă recit din Gheată.

- Din ce?!

- Din Gheată! Și începea să recite un fel de poezii, ceva ce n-am mai auzit niciodată. Nu prea avea noimă, că nu înțelegeam ce spune și totuși, parcă înțelegeam. Adică simțeam ce spune, fără să înțelegem. Erau cuvinte, dar le auzeai așa... parcă aveau muzică în ele. Ne mergeau la suflet. Și era așa de bine, fiindcă și noi uitam atunci cine suntem. Parcă vorbea cu Dumnezeu și noi ascultam. Era ca o vrăjitorie, toți tăceam și abia răsuflam. Nu simțeam când trece timpul, uneori recita și o oră fără să obosească, alteori doar câteva minute, dar de fiecare dată când termina, avea lacrimi pe obraji. Și le ștergea cu dosul palmei, avea el un gest când își ștergea lacrimile, pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Se uita în jur de parcă s-ar fi trezit, de parcă și-ar fi dat dintr-odată seama unde e și știa că l-am ascultat, fiindcă și noi ne ștergeam lacrimile de pe obraz. Ne curgeau lacrimile fără să vrem, când îl ascultam. Se uita la noi când se oprea din recitat și se schimba la față, parcă se întrista dintr-odată, ofta și spunea doar ei, asta a fost... Pe urmă se întorcea încet cu spatele și pleca cu mersul ăla chinuit. Aseară, ne-a recitat ultima oară din Gheată. Mult, mai mult ca niciodată. O fi presimțit că moare…

Între timp, medicul legist stabilise că moartea fusese naturală, probabil infarct miocardic, deși cauza exactă urma a fi stabilită abia după autopsie. Avea ceasul pe mână și câțiva lei în buzunare, dovadă că nu fusese atacat pentru a fi jefuit. Actele găsite în VW stabileau fără niciun dubiu, că decedatul era originar dintr-un oraș aflat la vreo 70 de km distanță, se numea Nicolae Adam și avea 54 de ani. Pe baza acestor date, un colaborator rămas la sediu le transmise că e vorba despre un profesor de liceu din localitatea respectivă, care făcuse o depresie severă după moartea soției, lumea îl declarase nebun și fusese dat dispărut acum doi ani, de către fiul cu care avusese un conflict lipsit de importanță.

După cercetarea interiorului dubiței, Anna Stocker, șefa laboratorului criminalistic ieși din VW ținând la piept o carte cu coperte din piele de un verde închis, discret marmorat.

- N-am văzut în viața mea un bărbat mai ordonat – constată nedumerită. Totul curat la el, deși nu înțeleg unde spăla. Unde se gospodărea? – întrebă, iar comisarul ridică din umeri.

- Poate-i mai dădeau voie la grupul sanitar de la centrala termică – sugeră.

- Poate. Și totul organizat pe categorii, în cutii separate. Avea până și o cutiuță de ceai, în care ținea papiote de ață în diferite culori, ace și o forfecuță. Dacă i-aș cere lui bărbatu-meu un ac cu ață, m-ar privi agasat și m-ar întreba de unde să știe el unde să găsească ac cu ață în casa noastră. Cred că și tu ești la fel, spune sincer!... Dar ce m-a uluit, sunt cărțile lui. Are două cutii cu cărți. Le-o fi cărat cu el? Le-o fi primit?... Am auzit că împătimiții de cărți care nu au bani, au ajuns să fure cărți din librării, deși în rest, mai bine ar