Orgoliul Unui Înfrânt

De Adriana Subin

Una din regulile unei vieți mult prea generoase cu un om este că se îndreaptă inexorabil, mai devreme sau mai târziu, către momentul scadenței. Scadența propriei vieți te ia prin surprindere - uneori pe culme alteori pe povârniș în jos, uneori în floarea vârstei alteori spre apusul ei, însă oricum și oricând ar sosi, momentul pe care și-l alege este invariabil, cel mai prost. Așa îl resimți tu.

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Subin
• Data lansării: 7 nov. 2020
• ISBN: 9781005466503

Adriana Subin

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...

Previzualizare carte

A fost mai întâi cartea, mult mai târziu am descoperit tabloul...

Cartea i-a aparținut Mitului din bibliotecă.

Tabloul, lui Toma Blaj, reputat critic de artă.

Ei amândoi au întregit în etape diverse ale devenirii mele, personalitatea bunicului meu. Chiar și azi îmi vine greu să-i adun pe toți trei într-o singură ființă. Să-i unesc în amintiri.

O minte dureros de vie și un trup pe moarte, ascunse în taina unei cărți de suflet și a ultimului tablou. A fost un foc, a ars intens, apoi a pâlpâit o vreme și în sfârșit, s-a stins. A rămas bunicul meu, cu toate fațetele personalității lui.

Acum încerc să desenez în cenușă, o poveste care-mi lipsește.

CARTEA

1

Prima carte scrisă de Philip Roth pe care mi-au căzut ochii a fost Exit Ghost, tradusă la noi ca Fantoma iese din scenă. Nu aveam cum să-mi imaginez atunci, zărind-o pe un colț de birou, rolul dramatic pe care-l va avea în viața bunicului meu și nici că peste câțiva ani, nici măcar prea mulți, spiritul ei va fi cel mai prețios și în același timp, cel mai împovărător cod secret pe care el mi l-a transmis involuntar, forțând o maturizare pentru care nu eram pregătită. Natura umană dă la iveală priveliști tulburătoare, pe care reușești să le contempli filozofic atunci când apar în cărți sau în filme, sau în ființe străine ție, dar pentru care nu ești întotdeauna suficient de pregătit, când îi implică pe cei apropiați. Nu puteam bănui că acea carte rătăcită ani de zile printre manuscrise și sfârșită ca un profet pe rug, va deveni alter-ego-ul bunicului meu și mă va ajuta să-l cunosc și să-l înțeleg, după cum nu aveam de unde ști pe atunci cât de copleșitoare, cât de dură poate deveni Înțelegerea uneori.

Era în 2010, când am zărit prima oară Exit Ghost. S-a întâmplat cu o zi înainte de a împlini 16 ani, cea mai frumoasă vârstă nu pentru discutabila ei inocență, ci tocmai pentru că ești încă prea imatur și superficial ca să înțelegi chiar și pe departe, subtilitatea dramei prin care trece Nathan, eroul romanului lui Philip Roth. Îmi amintesc data perfect, fiindcă bunicul îmi dăduse telefon ca să mă felicite așa cum obișnuia - anticipat, scurt și fără farafastâcuri și să-mi ceară să trec pe la el. Nimic nou în asta, poate doar vocea lui venind tot mai de departe, cu acel tremolo zdrențuind sfârșitul de frază, tot mai palidă imitație a vigorii de altădată. Nici înainte de a se îmbolnăvi - mai bine zis, în scurta perioadă din care am ceva amintiri cu un bătrân energic și impunător - nu știu ca el să fi participat la vreuna din aniversările mele sau ale lui Horia, fratele meu. Sau la orice altă reuniune de familie, dacă ar fi să le țin contul. Avea stilul lui de a aborda asemenea evenimente, indiferent dacă era ziua vreunuia din noi, sau Crăciunul… Sau Ziua Copilului.

Oo, își amintea cu sfințenie Ziua Copilului! Împlinisem deja 18 ani când m-a convocat ultima oară de 1 Iunie, cu două teancuri de bani împăturiți cu grijă, mai mari ca niciodată, totuși cea mai mică pentru mine, urmând ca pe cea mai mare să i-o transmit mai târziu fratelui meu, care era plecat la facultate. Cartea lui Roth se afla ca de obicei pe o latură a biroului, cu coperta pe jumătate ascunsă sub marginea unui album de artă. Și tot ca de obicei, i-am înregistrat inconștient prezența în cotlonul amintirilor din viitor, pentru când îi va veni vremea. Cred că aceea a fost ultima mea întâlnire, nu cu bunicul, ci cu Mitul din bibliotecă, atât de fragil că părea copia fantomatică a celui de altădată. Târziu după moartea lui, am aflat de la Luiza că se pregătise intens pentru vizita mea - făcuse baie și-și schimbase hainele, aerisise biblioteca toată dimineața și ceruse și un odorizant de cameră, deși în ultimul an suporta greu acest gen de mirosuri artificiale. Pentru fiecare întâlnire se pregătea la fel, doar că eu habar n-aveam. Fratele meu intuia câte ceva, dar nu vorbeam între noi despre asta. Pătrundem esența unor momente abia prin amintirea lor. Nu eram pregătită, nu eram suficient de matură ca să intuiesc obsesia umilinței lui. Pentru mine a fost ultimul 1 Iunie în care am mai fost cu adevărat copil în ochii cuiva, o amintire nostalgică acum, fiindcă bunicul n-a mai trăit mult și, o spun cu amară autoironie, nimeni nu mi-a mai șifonat statutul de mică domnișoară, cum se întâmplase la 15, la 16, la 17 ani. Nici carnetul de note nu mi l-a mai cerut nimeni la control. Cât timp trăia, ne aștepta la fiecare sfârșit de an școlar cu un raport detailat, cu carnetele de note și diplomele de premianți și bineînțeles, primeam bani de vacanță. Bani de vacanță, deci și pentru cărți de citit în vacanță, cum ne atenționa de fiecare dată, fără să schimbe tonul dar ridicând indexul drept în sus și ținându-l așa, nemișcat, până considera el că am vârât la cap.

Indiferent de eveniment așadar, ne convoca la el în birou și ne întreba ce ne-am dori în mod deosebit. Sincer vorbind, nu părea foarte interesat de răspuns și din acest punct de vedere, îmi amintesc un dialog aproape neschimbat fie că aveam unsprezece, sau șaisprezece ani. Ceea ce la prima vedere, cel puțin din partea mea poate părea cam ciudat, ca să nu spun infantil. În realitate, era un răspuns politicos la o întrebare mai mult retorică și dovedește faptul că intuiția mea funcționa parțial încă de pe atunci, doar că nu eram prea interesată să o descifrez.

Folosesc obsesiv cuvântul convocat, fiindcă asta era ce percepeam nu neapărat legat de vizita în sine, cât de atmosfera în care se desfășura. Nici când eram mai mici nu ne invita să stăm jos, deși amorțeam stând drepți și începeam să ne foim de pe un picior pe altul. Fratele meu era cu cinci ani mai mare și mă trata îndeobște cam de sus, cu condescendență, așa că nu comentam între noi evenimentul, când se întâmpla să fim convocați amândoi odată. Imediat ce ni se dădea de-nțeles că întrevederea s-a sfârșit, mulțumeam emițând un săru'mâna sonor, ne roteam pe călcâie și ne înghesuiam să ieșim pe ușă ca din pușcă. Țineam bănuții strânși în pumn dar evitam să mai aducem vorba despre ei, chiar și atunci când - eu cel puțin - i-i dădeam mamei pe toți. Imediat ce reveneam acasă, desfăceam cu grijă pumnul și-i lăsam să cadă pe colțul măsuței din vestibul, cu senzația că am avut doar un rol de tranzit și mi-am împlinit un soi de datorie, fără să scot o vorbă și fără ca mama să mă întrebe ceva. Ea trebuie să fi simțit că nu reușeam să mă bucur cum se cuvine de banii aceia. Chiar foarte micuță fiind, înțelegeam că ne prind bine și probabil că așa am început să deosebesc valoarea banului de prețul obținerii lui, înainte de-a înțelege exact cum vine treaba asta. Oricum nu erau foarte mulți și se transformau repede într-o pereche de cizmulițe, sau de pantofi, sau de echipament de sport, sau altceva ce aveam neapărată nevoie. Îmi amintesc vag cum recunoștința pentru cadou se îndrepta către mama care mi-l cumpăra, ceea ce era nedrept, așa că ea avea întotdeauna grijă să-mi amintească să dau telefon bunicului, să-i spun ce am primit și să-i mulțumesc încă o dată. Așa de complicat, nu-i de mirare că-mi pierea tot cheful.

Nu-mi amintesc ca el să ne fi certat sau să ne fi reproșat vreodată ceva în mod direct, mie sau fratelui meu. Nici să fi ridicat vocea dincolo de tonul vibrat grav, impasibil, care umplea, care acapara instantaneu încăperea. O voce ca un alter ego viguros, emanat dintr-un sălaș nesupus trupului, ultima redută dinlăuntrul lui. În timpul întrevederii, el se mișca foarte puțin. Se limita în fapt la mimica abia perceptibilă, aș zice la fel de enigmatică pe cât de obosită și la câteva gesturi precise, parcimonioase, ale mâinilor. O gestică tot mai săracă, tot mai vlăguită, așa că într-un anume fel, vocea lui ne-a părut în ultimii ani mai vie decât el însuși. Vocea plăsmuia sau mima existența unui univers, abia întredeschis spre acceptarea noastră. Ea stabilea contextul întrevederii, ea îi punea capăt, ea ne îngheța orice curiozitate ne-ar fi venit pe buze și orice nesocotință ne-ar fi trecut prin minte. Întruparea din spatele vocii devenise pentru noi un Mit, o ființă care trecea prin Timp contemplându-l... Așteptând să se desfire, să se topească, să se consume treptat precum Timpul însuși. Chipul din umbre în alb și negru al bunicului meu, așa cum îl vedeam proiectat în fereastră à contre-jour sau sub lumina indirectă a lămpii, îmi părea schița minimalistă a unui portret reprodus de atâtea ori, că risipea puțin câte puțin asemănarea cu originalul.

L-am cunoscut foarte puțin pe vremea în care