Evadarea

De Adriana Ciocanea

Subiectul acestei lucrări literare este inspirat dintr-o întâmplare dureros de adevărată, pe care am trăit-o împreună cu familia mea, dar nu urmărește descrierea faptelor, evenimentelor după firescul curs al lor, ci sunt trecute prin vârful peniței și al imaginației autorului. Menționez că numele personajelor sunt imaginare. Nu pot să vă descriu ce sentimente m-au purtat în tot timpul creării acestei lucrări, ce luptă s-a dat între mine povestitorul și cel ce a trăit aceste întâmplări pe care mi le-am amintit scormonind adânc în memorie, utilizând câteva pagini de corespondență sporadică și documentându-mă din mărturiile acelor tineri curajoși care au luptat cu moartea pentru un petic de libertate. Unii au avut norocul să cunoască și libertatea mult visată, alții au rămas înecați în valurile negre ale Dunării...

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Ciocanea
• Data lansării: 1 mar. 2023
• ISBN: 9798215322642

Previzualizare carte

Cuvântul autorului

Subiectul acestei lucrări literare este inspirat dintr-o întâmplare dureros de adevărată, pe care am trăit-o împreună cu familia mea, dar nu urmărește descrierea faptelor, evenimentelor după firescul lor curs, ci sunt trecute prin vârful peniței și al imaginației autorului. Menționez și chiar doresc să subliniez acest fapt, că numele personajelor sunt imaginare. Numele reale ale personajelor nu au fost implicate în această povestire din dorința de a le proteja pe ele și în primul rând pe mine, în sensul că am simțit că nu pot suporta emoțiile, trăirile intense care mă duceau spre amintirile tristelor fapte, căci pentru mine cuvântul scris este o trăire a mea, o emoție pe care o expun, o construiesc cu ființa mea și din ființa mea. Nu pot să vă descriu ce sentimente m-au purtat în tot timpul creării acestei lucrări, ce luptă s-a dat între mine povestitorul și cel ce a trăit aceste întâmplări pe care mi le-am amintit scormonind adânc în memorie, utilizând câteva pagini de corespondență sporadică și documentându-mă din mărturiile acelor tineri curajoși care au luptat cu moartea pentru un petic de libertate. Unii au avut norocul să cunoască și libertatea mult visată, alții au rămas înecați în valurile negre ale Dunării... Trupurile lor tinere au îndoliat cimitirele de pe malul sârbesc al Dunării, ori au dispărut în adâncul apei... Pentru veșnica lor amintire, pentru memoria timpului care trece neiertător cu tot ce-i viu, dedic această carte sufletelor tinerilor plecați de pe pământul românesc cu dorința de libertate, de cunoaștere a civilizației occidentale, a regulilor capitalismului și de a se desăvârși, a se perfecționa în pregătirea lor profesională. Acești temerari, acești tineri curajoși, nu au plecat într-o aventură, ci au plecat din disperare, din cauza imposibilității de a călători, din cauza sistemului corupt care făcea aproape imposibilă evoluția culturală, tehnică, științifică, chiar și politică. Ei, prin curajul lor, prin acțiunea lor pe cont propriu, au fost primii eroi ai neamului românesc care au știut pentru ce-și sacrifică viețile, într-o lume aparent modernă, aparent evoluată după regulile civilizației țărilor Europei de Răsărit a anilor 1980...

Am fost tentată de cel puțin trei ori să abandonez această lucrare. Imaginația mea îmi conferea un peisaj atât de trist, mă ducea în momente în care trebuia să exprim în cuvinte suferința, apropierea momentului morții, deznădejdea... Nu-mi puteam aduna toate forțele nu mă puteam concentra, gândi, căci nu puteam să depășesc momentul în care-mi spuneam: „și dacă a fost chiar așa cum îmi imaginez eu, acest moment?" Mi-a dat curaj, m-a inspirat și m-a salvat în același timp, o scurtă călătorie făcută pe malul Dunării. Așa cum nimic nu-i întâmplător în viață, așa a venit și această invitație de a petrece un final de săptămână pe malul Dunării, într-o zi de august, plină de soare și de ciripit de păsărele. Seara s-a lăsat peste toată întinderea de uscat și apă... Un întuneric plin de tenebre... malurile Dunării și de o parte și de alta erau cufundate în beznă... Liniștea sinistră a fost spartă de o navă de croazieră care avea pasageri la bord. Luminile navei și muzica ce se auzea de la bord, m-au trezit din visare. Atunci am înțeles cu adevărat emoțiile eroilor mei în fața imensității Dunării! Pentru câteva momente, cred că m-am transpus în situația lor, gândindu-mă: „ce fac, iau Dunărea în piept, ori viața de zi cu zi?" Nu am putut să-mi asum curajul lor! Abia atunci am înțeles, am conștientizat cu adevărat valoarea riscului asumat de eroii mei, Ian și Ella, precum și toți ceilalți eroi... Din clipa aceea ei, toți acești tineri curajoși, au devenit eroii mei, cauza, motivul, subiectul cărții mele. Cu toate că m-am poticnit de multe ori, că inspirația mea simțea că-și pierde busola într-un hățiș al necunoscutului, am tras adânc aer în piept și mi-am zis: „Hai! Dacă ei au putut să lupte cu moartea, tu trebuie să lupți cu penița!" Sper să fi reușit să redau cât mai aproape de adevăr povestea lor, a tuturor celor care într-o noapte întunecoasă, pe malul Dunării și-au hotărât dreptul la viață, ignorând Moartea. Mă înclin adânc și cu profund respect în fața celor care au reușit să supraviețuiască, iar pentru amintirea celor răpuși de învolburatele ape ale Dunării, las cuvintele mele, să fie precum lumina unei flăcări de lumânare și lacrima neștearsă a mamelor îndurerate.

Dedicație:

Lui S.N.V

Mai 2018

Adriana Ciocănea

Capitolul întâi – Socialism Științific

Venise primăvara... Fetele, îmbrăcate în rochii viu colorate, îmbogățeau frumusețea peisajului primăvăratec cu farmecul lor, cu glasurile lor plăcute auzului, precum o melodie tinerească. Culoarele facultăților erau pline de băieți și fete, toți gălăgioși, toți într-o continuă agitație... de fapt erau toți frumoși. Tinerețea are un farmec aparte! Nefericirea este că niciunul dintre toți cei care am gustat-o, nu am știut s-o legăm cu sfori trainice, în așa fel încât să nu poată să ne părăsească vreodată!

Cursurile se încheiaseră, veneau examenele... Culoarele facultăților erau un du-te-vino de studenți care intrau în sălile de examinare, alții care ieșeau cu carnetele studențești în mână, purtând povara ori fericirea, rezultatelor obținute. Pervazurile ferestrelor erau încărcate peste poate cu cursuri litografiate, cu manuale de studiu, cu poșete ori mape din piele ale studenților ce se aflau în sălile de examinare. Nu era permisă intrarea la examinare decât cu stiloul și carnetul de student. De aceea toate materialele de studiu, poșetele, servietele erau depozitate pe pervazurile ferestrelor... Erau și ferestrele o parte a deschiderii spre viitorul acestor tineri... Ele erau acum depozitarele cuvintelor, ideilor, teoremelor, calculelor, cunoștințelor de matematică, fizică, chimie etc, ale acumulărilor din anii de studiu, de practică în producție, într-un cuvânt de formare a viitorului fiecărui student. Atmosfera era încărcată de emoții, de nervi întinși la maximum, de lacrimi pentru nereușită, ori de lacrimi pentru o reușită mult râvnită și în sfârșit, obținută. În capul holului îngust și lung, rezemat de un pervaz plin cu toate materialele de studiu posibile și imposibile, stătea rezemat un tânăr de statură mijlocie, cu un trup firav dar privirea ageră. Scruta distanța ce-l separa de ușa sălii de examinare, unde avea de susținut examinarea la disciplina Socialism Științific. Era o disciplină pe care o studiau toți studenții, o urau cu îndârjire, dar ea era piatra de hotar a fiecărui an universitar. Puteai să obții note de zece la toate disciplinele, dacă nu obțineai cel puțin nota cinci la această disciplină, repetai anul fără nici o speranță. Profesorul care ținea acest curs era botezat de studenți, „Inimă Neagră, în contrast cu numele lui care exprima o frumoasă culoare din curcubeul cerului senin, strălucitor. Deci Domnul „Inimă Neagră examina cu multă atenție fiecare student, punea și întrebări suplimentare față de cele cuprinse pe biletul tras cu mâini tremurânde de fiecare student examinat. Voia să se convingă domnul profesor de temeinicia însușirii noțiunilor științifice ale socialismului multilateral ce-l dezvolta societatea românească a anilor 1980! În sala de examinare se intra în grup de câte cinci studenți. Când se termina toată această serie, intra următoarea, stabilită după ordinea alfabetică a numelor de familie. Grupele se formau, intrau cu niște fețe ca de inculpați, acuzați parcă de crime dintre cele mai grave, iar când ieșeau erau ca niște cârpe stoarse.

Ian aștepta să intre în ultima grupă, numele său începând cu litera Z, o literă aflată la finalul alfabetului. Momentul a sosit, profesorul a deschis larg ușa sălii de examinare care părea a fi mai mult de exterminare a nervilor, a răbdării sau poate a speranței. „Inimă Neagră" a făcut apelul ultimei grupe. Ultimul din grupă era Ian Zarea. Glasul de tânăr bărbat a răsunat scurt: „Prezent". Cei cinci studenți au intrat în sala de examinare precum condamnații la executare. Profesorul „Inimă Neagră, i-a privit câteva secunde, după ce s-au așezat în bănci, fiecare în banca lui spre a nu-și sufla vreun cuvințel. Privirea profesorului nu prea se știa către cine era îndreptată, căci avea un defect de vedere, care în popor se traducea cam așa: privea cu un ochi la făină și cu altul la slănină. Deci nu puteai ști pe cine pune ochiul „Inimă Neagră. După ce i-a fixat cu privirea lui, s-a convins că sunt suficient de speriați încât poate începe „acțiunea", adică examinarea. Fiecare student și-a tras biletul cu subiectul ce-l avea ca temă de examen. Privirile lor erau concentrate asupra unei bucăți de hârtie în ale cărei taine se afla reușita vieții lor. Așezați fiecare în banca lui, concentrați asupra subiectului cuprins în biletul respectiv, fiecare se gândea dacă știe ori nu acel subiect și simțea cum se strecoară teama în suflet gândindu-se ce va face dacă nu știe. Dar Marele Maestru a plusat aducând la cunoștința studenților următoarea precizare:

„Pentru fiecare student avem și o întrebare suplimentară, la care răspunsul va avea influență hotărâtoare asupra notei dumneavoastră, tovarăși studenți".

Storși, unii tineri s-au descurcat chiar foarte bine, alții au transpirat mai mult, au căutat tot felul de exprimări într-o limbă de lemn, dar în final au reușit să spună ceva mai pe aproape despre subiect. „Inimă Neagră" a considerat că a sosit momentul să scoată din joben acele întrebări atât de valoroase...

- Tu (se adresează arătând cu degetul lui uscățiv si parcă îndoit ca un cârlig, primului student examinat) să-mi spui când a avut loc alegerea Tovarășului Nicolae Ceaușescu în funcția de Președinte al Republicii Socialiste România!

S-a lăsat liniște în sala de examinare. Bieții tineri își fremătau mințile cu întrebarea: când s-o fi întâmplat și asta și ce ne interesează pe noi în meseria noastră să știm asta? Dar cum să-i spui căpcăunului ăstuia așa ceva?! Parcă el nu știe, de ce dracu ne mai întreabă pe noi? Timpul se scurgea și răspunsul nu venea. Deodată, tânărul își ia inima în dinți și spune ca dintr-o suflare tot răspunsul la întrebarea profesorului.

- 29 aprilie 1974!

Apoi au urmat alte întrebări și alte răspunsuri încărcate cu multe emoții și multă transpirație...

Toate întrebările puse „cu schepsis" de profesor, au fost onorate din fericire pentru studenți cu răspunsurile mai mult sau mai puțin așteptate de profesor. Notele au fost scrise în carnete, iar studenții au fost invitați să părăsească sala de examinare. Ajunși în libertate, căci ieșirea din acel clește era ca o eliberare din ocnă, au găsit puterea să mai citească și notele înscrise în carnete. Toți aveau note cuprinse între cinci și opt! Incredibil! Bucuria era cu atât mai mare cu cât era ultimul examen de Socialism Științific din viața lor. De acest nefericit examen depindea posibilitatea de a se prezenta la examenul de diplomă, adică chintesența celor cinci ani de studiu. Obținerea unei note sub cinci, era de fapt catastrofa vieții unui student la Politehnică, la finalul celor cinci ani de studiu. Trebuia să repete anul al cincilea și să piardă un an de viată, de profesie, de muncă. Bucuria reușitei era atât de mare pentru acești studenți, încât s-au dus în fața clădirii facultății, au cântat, au făcut tumbe prin iarba rondurilor cu verdeață și flori, au aruncat toate cursurile în înaltul văzduhului, au umplut toate aleile cu file de curs, de manuale litografiate, de însemnări, de mii și mii de cuvinte scrise, citite, învățate și toate, toate aruncate pradă uitării. Hora era mare și molipsitoare. Celor cinci nebuni li s-au alăturat alți cinci și alți cinci și mulți alții. Erau veseli, se descărcau nervos, se bucurau... Deodată unuia îi cade un muc de țigară pe o foaie de hârtie. Nimeni nu a sesizat, iar flacăra a cuprins și altă hârtie și alta... În euforia ce-i cuprinsese, euforie ce friza nebunia bucuriei și inconștienta tinereții, flăcările au cuprins mai multe hârtii, iar dogoarea le-a pătruns tălpile. Când s-au dezmeticit au luptat cu flăcările călcând în picioare limbile de foc, limbi care păreau a se stinge pe o parte dar se aprindeau pe altă parte. Cu mâinile, cu picioarele cu servietele s-au luptat să stingă focul. Au reușit! Pe scările impunătoarei instituții de învățământ universitar erau ieșiți mai mulți profesori și studenți... Pentru moment toată lumea care era în Facultate la acel moment a deschis o fereastră, ori a ieșit pe scările Instituției, să privească veselia tinerilor. Acum toți priveau lupta tinerilor cu focul. Când a luat sfârșit această nebunie, brațele băieților erau pârlite de flăcări, iar pe anumite porțiuni aveau și arsuri mai ușoare, superficiale. Era anotimpul verii și purtau cămăși cu mânecă scurtă. Fiecare s-a oblojit cum a putut și distracția s-a încheiat. Au plecat spre casele lor, fiecare pe drumul său. În fața facultății a rămas scrum, file de hârtie arse, unele doar puțin pârlite, altele intacte. Administratorul clădirii a luat măsuri pentru curățenie. Fiecare profesor își exprima părerea vorbind despre o exuberanță tinerească cu un final urât, care putea să fie trist. Toți gândeau la aceeași concluzie: „bine că n-au pățit arsuri mai grave". Starea de bucurie a studenților poznași, pentru moment i-a înveselit și pe profesori, scoțându-i din tensiunea examenelor. Totul a fost trecut ca o întâmplare inedită, întâmplare pe care nici o altă serie de studenți nu o mai avuseseră. Dar domnul „Inimă Neagră", a meditat la acea întâmplare până a doua zi, când s-a prezentat la Secretarul de Partid al Facultății și a depus o plângere. Solicita „să fie găsiți vinovații și anchetați de organele Partidului Comunist, întru-cât cursurile arse au fost cele de Socialism Științific, iar întâmplarea are conotații politice". Tovarășul Secretar de Partid din Facultate, la rândul său un bun slujbaș, a raportat cazul la Județeana de Partid, ca pe un act subversiv și chiar de uneltire împotriva politicii de partid. Cât privește atitudinea domnului „Inimă Neagră", a fost apreciată de organele de partid de la județ ca o atitudine firească și devotată față de politica de partid și de stat.

Capitolul al doilea – Am dat de bucluc

Tinerii s-au despărțit pe trotuarul din fața Facultății. Fiecare și-a aprins câte o țigară și a pornit spre casă cu servieta studențească sub braț... Mai rămăseseră câteva file din cursul de Socialism Științific. Ce mai conta! De acum nu mai aveau nevoie de ele!

Ian, cu țigara într-o parte a gurii, într-o figură cam de șmecheraș poznaș, sub braț cu servieta și cu ce mai rămăsese în ea din cursul de socialism științific, a pornit agale spre casă. Pentru o clipă a avut intenția să se oprească în stația de autobuz. Tocmai sosea autobuzul nr. 15, spre centru. A renunțat pornind pe jos, încercând să se elibereze de toată încărcătura nervoasă din acea zi. Pașii îi erau grei. Mâinile și brațele până la coate îl furnicau. Era puțin afectat de flăcările pe care se chinuise să le stingă. Se tot gândea cum căzuse acel muc de țigară pe hârtiile risipite peste tot... Ce ghinion! Și-a stors creierii să-și amintească moment cu moment toată întâmplarea. Oamenii treceau pe lângă el și-l priveau într-un fel ciudat. Și-a dat seama că avea fața un pic tumefiată și cămașa albă ca laptele era plină de funingine. S-a apropiat de marginea bordurii trotuarului și a făcut un semn către Taxiul care rula ușor, în căutare de clienți.

- Strada Zorelelor nr. 5, a șoptit mai mult. Îi pierise și glasul.

Taxiul a demarat și s-a îndreptat spre adresa comandată. Taximetristul trăgea cu ochiul spre clientul său. În mintea lui gândea că văzuse și auzise multe practicând această meserie de o viață. Dar se mira, privind spre tânărul acesta. Părea că învăța undeva, dar așa afumat...? Își încheie repede șirul acestor gânduri, căci ajunsese la adresa comandată. Tânărul plăti, salută politicos și coborî din mașină.

Ian, ajuns în fata porții casei unde locuia împreună cu părinții, își trecu mâna prin părul castaniu, bogat și plin de inele primite în dar de la mama natură. Încerca să-și îndrepte cumva aspectul, dar renunță constatând că este inutil. Doar deschise poarta și îl întâmpină Zorel, cățelul său și Amalia, mama sa, o femeie blândă, durdulie, cu o vârstă ce se citea ușor pe chipul muncit de greutățile vieții. Era la bucătărie ca de obicei, pregătea o friptură și o prăjitură, ca trofeu pentru fiul ei, care venea după o zi de examen. Când auzi clanța porții, ieși repede în pragul bucătăriei să vadă cine intră în curte. Când o zări, Ian încercă să schițeze un zâmbet, urmat de gluma lui pe care o făcea când venea de la fiecare examen. Lua servieta cu cursurile și o arunca la picioarele mamei.

- Gata și cu examenul ăsta! Iată trofeul! Din servietă scoase carnetul de student, îl puse în mâna mamei, apoi se aplecă asupra lui Zorel, cățelul ce se gudura la picioarele lui.

Mâinile muncite ale Amaliei atingeau filele carnetului, în care citea nota de la examen. O lacrima îi juca în colțul ochilor, dar de data asta privirea i-a căzut mai mult asupra înfățișării lui Ian.

- Ce s-a întâmplat cu tine? Ești ars!

- Ei, o nimica toată! M-am pârlit un pic.

Ian a povestit pe scurt întâmplarea de la facultate, dar a menționat că nu este nimic grav cu sănătatea lui cât și cu a celorlalți băieți. Tonul lui era menit să o liniștească pe Amalia, dar în același timp avea nevoie să se liniștească și pe el. După ce și-a schimbat îmbrăcămintea, a încercat cea mai eficientă metodă de a se odihni, ascultând muzică. A pornit magnetofonul Kashtan și muzica a inundat toată casa, revărsându-se în curte până în strada mică, cu iz de iasomie, flori de tei și izmă.

În cei cinci ani de facultate, Ian avusese multe momente grele, unele de urcuș iar altele de coborâș. De multe ori realizase că muncea pentru o facultate care nu-i va conferi viața pe care și-o dorea el s-o trăiască. Apoi își dădea seama că este unica soluție să poată trăi decent, din munca lui, într-un climat cu lume emancipată, așa cum își dorea el. Citea mult și se documenta bine asupra domeniului în care alesese să lucreze în viață, vastul domeniu al construcțiilor de mașini. În mintea lui se ducea o luptă grea. Se lupta cu întrebări asupra lumii, asupra existenței, asupra ce se întâmpla în lumea largă la care el vedea ca Estul Europei nu prea are acces. Lumea Occidentului era lumea civilizată, lumea la care nu aveam acces noi, cei din Lagărul Comunist, cei ce trăiam în Estul Europei, în spatele Cortinei de Fier. Aici era o lume închisă cu Zidurile Berlinului, cu granițele însângerate de ghimpii gardurilor de la frontierele Poloniei, Cehiei și Slovaciei, Ungariei, a tristei noastre Românii, a îndureratei Moldove, a țărilor Baltice și a celor cuprinse în cercul de foc al URSS-ului... Toate aceste gânduri, Ian le aduna în el. Când nu mai putea, când era sugrumat de toată această luptă interioară, răsufla. Singura ființă în care avea încredere și căreia îi împărtășea din gândurile sale era Amalia, mama sa. În după amiezile de vară, ori în serile de iarnă discuta ore și ore în șir cu ea. Amalia îl asculta, îl ajuta să înțeleagă strâmtoarea vieții în care va trebui să trăiască și el. Aici intrau în conflict de păreri. El era tânărul cu idei liberale, independente, cu vise mărețe dar fără șanse de realizare. Ea, Amalia, era glasul calm, sfatul așteptat, speranța ce nu se spulberă, încurajarea pentru o zi mai bună. Era mama care-și dorea binele băiatului și pe care-l apăra cu orice preț. Când Ian avea un examen greu, ea știa cât este de greu căci era cea care-l asculta în povestea temerilor lui. Trăia alături de el fiecare emoție. Suferea pentru fiecare examen picat, ori se bucura pentru fiecare reușită a lui. Știa ce profesori sunt exigenți, ce profesori sunt apreciați de studenți, într-un cuvânt știa totul. Amalia și Ian formau o unitate de gânduri, de idei, de vise. Așa duseseră greul examenelor, așa serbaseră bucuriile, reușitele și purtaseră năzuințele dincolo de orice obstacol ivit în cale. Acum trăiau cu emoție împlinirea, reușita mult visată ce se apropia. În câteva zile urmau examenele definitorii pentru viață, pentru viitorul, pentru visul împlinit al lui Ian: va fi inginer constructor de mașini!

Timpul trecuse ca un fulger. Amalia la bucătărie cu treburile gospodăriei, iar Ian în casă ascultând muzică. Cadranul ceasului cu cifre fosforescente, arăta ora 4 după amiaza, adică ora 16. Sirena fabricii la care lucra Amalia și soțul ei Fănică, umplea orașul cu șuieratul ei, anunțând sfârșitul programului de lucru. Fănică urma să ajungă acasă într-o jumătate de oră. Amalia își luase o zi liberă pentru a-l întâmpina pe Ian când sosea de la examen. Nu făcea acest lucru la fiecare examen pe care îl avea Ian. Acum hotărâse ea să-și folosească o zi din concediul de odihnă, dorind să fie alături de fiul ei la unul dintre cele mai grele examene din acea sesiune studențească. Masa era pregătită sub bolta de viță de vie, în fața casei. Amalia dorea să fie o masă obișnuită, dar să aibă și un pic de aer de sărbătoare. Cum a intrat Fănică pe poartă, l-a întâmpinat cu bucurie, glumind pe jumătate, vorbind serios pe cealaltă jumătate.

- Hai Fănică, hai că avem de sărbătorit azi!

- Ce sărbătorim? O fi ziua lui Zorel, te pomenești!

- Ei, Zorel... Azi Ian a avut ultimul examen de socialism științific, adică cu politică ceva, înțelegi tu! A încheiat cu bine! Ei, de acum o să fie inginer, a adăugat Amalia cu bucurie în glas.

Fănică era de felul lui cam mucalit, ori altfel spus, era un fel de Moromete. El părea că nu se prea bucură când alții se bucurau, dar nici nu se prea întrista când cei din jurul lui erau suparăți. Avea el un fel al lui de a fi. Așa că găsi replica la emoția și bucuria Amaliei.

- Ia auzi, inginer! Oho, câtă apă mai trebuie să curgă pe Jiu până o fi el inginer!

Amalia și-a găsit de lucru cu aranjarea șervețelelor pe masă, prefăcându-se că nu ia în seamă vorbele soțului ei. Fănică, grăbit să-și schimbe hainele de serviciu și să-și spele mâinile pentru a se așeza la masă, a intrat în casă unde l-a întâmpinat Ian.

- Sărut mâna, tată!

- Să trăiești! Cum e? Ce ai făcut la examenul de azi? Maică-ta te vede inginer, director dacă se poate!

- Poate voi fi!

- La muncă! Întâi munca și pe urmă cu directoria! Dar să mâncăm mai întâi.

În curtea frumos adumbrită de vița de vie, ale cărei corzi tinere abia se cățărau pe suportul metalic și dădeau un aspect de intimitate, de colț din rai, cei trei serveau masa în tihnă, în pace, cu speranță pentru ziua de mâine.

Masa era pe sfârșite. Amalia servea prăjiturile pe care urma să le stropească cu un șpriț din vinul