Pestele Ud

De Volker Kutscher

Pestele ud. Primul caz al comisarului Gereon Rath

Povestea din seria de romane politiste de succes international are loc in Berlinul anilor '20-'30, debutand in anul 1929, cand comisarul Gereon Rath face cunostinta cu frenezia metropolei. Cocaina, cluburi de noapte ilegale, batai motivate politic, pe strazi, o viata traita la limita. Tanarul si ambitiosul comisar Gereon Rath se alatura Departamentului Moravuri si isi baga nasul intr-o ancheta de omucidere fara sa-si dea seama ca astfel a deschis cutia Pandorei... Romanul a stat la baza serialului de televiziune german Babylon Berlin in 2016 si a fost publicat ca o serie de piese radio in opt episoade in 2018.

Prin romanul sau politist, Volker Kutscher reuseste sa creeze un portret opulent al moravurilor vremii. - Der Spiegel

• Limbă: Română
• Editor: Volker Kutscher
• Data lansării: 24 apr. 2023
• ISBN: 9786069499351

Previzualizare carte

Mortul din canalul Landwehr

28 aprilie 1929 – 10 mai 1929

1.

Când se vor întoarce? Ascultă cu atenție. În întuneric și cel mai mic sunet se transforma într-un zgomot infernal, orice șoaptă, într-un strigăt, până și liniștea îi țiuia în urechi. Un freamăt necontenit. Trebuia să își revină din delirul provocat de durere. Trebuia să încerce să ignore sunetul picăturilor care cădeau pe podeaua tare și umedă, chiar dacă știa că sângele care se scurgea pe beton îi aparține.

Nu știa unde l-au dus, dar era, în orice caz, un loc de unde nu-l putea auzi nimeni. Au plănuit totul astfel încât strigătele sale să nu poată fi auzite. Se afla oare într-un subsol? Sau poate într-un depozit? Oricum, se afla într-o încăpere fără ferestre. Nu se întrevedea decât o licărire. Ultimul lucru pe care și-l amintea era cum privea luminile trenului de pe un pod în timp ce se gândea la plan și la ea. Apoi a urmat lovitura și prăbușirea în întuneric. De atunci, întunericul nu-l mai părăsea.

Tremura. Era ținut în picioare doar de frânghia cu care era legat. Nu se mai putea ține pe picioare. Nu-și mai putea simți picioarele, ci doar durerea, nu-și mai simțea nici mâinile, care acum nu mai puteau ține nimic. Și-a concentrat toată forța în mâini și a încercat să evite să atingă pământul. Frânghia îl rănea și tot corpul a început să-i transpire.

Nu-și putea reprima imaginile care îi reveneau iar și iar în minte. Ciocanul greu. Mâna sa strâns legată de acea grindă de oțel. Sunetul oaselor fărâmate. Durerea era insuportabilă. Strigătele sale se concentrau într-unul singur. Și-a pierdut cunoștința. A fost trezit din noaptea întunecată în care s-a cufundat de durerea intensă pe care o resimțea în extremitățile corpului. Durerea n-a reușit să pătrundă până la mijlocul său căci a îndepărtat-o de acolo.

Deși l-au ispitit cu droguri care i-ar fi putut alina durerea, pentru a-i câștiga obediența, el s-a luptat cu propria-i slăbiciune. Limba pe care o vorbeau îi era familiară și aproape că l-a făcut să cedeze. Totuși, vocile sunau mai dure în amintirea sa. Mult mai dure, mai reci, mai perfide.

Deși vocea Svetlanei vorbea aceeași limbă, aceasta suna complet diferit în gura ei. Vocea ei era cea care i-a jurat iubire și i-a dezvăluit secrete, vocea ei îi era familiară și plină de promisiuni. Nu ar fi putut să o uite niciodată, nici în străinătate. Ea a adus din nou la viață acel oraș pe care el îl părăsise. A rămas orașul său – un oraș care ar fi meritat o soartă mai bună. Țara sa ar fi meritat o soartă mai bună.

Oare ea nu își dorea același lucru? Criminalii pe care îi urmăreau au monopolizat puterea în acel oraș. I se părea că a trecut o eternitate de la noaptea albă petrecută în acea vară în patul ei. Svetlana. S-au iubit și și-au împărtășit unul altuia secrete, pe care le-au unit într-unul singur pentru ca, astfel, să ajungă mai aproape de speranțele lor.

Totul a mers așa de bine. Totuși, cineva i-a trădat. Îl răpiseră. Și Svetlana? Dacă ar fi știut măcar ce se alesese de ea… Erau înconjurați de inamici.

L-au adus în acest loc întunecat. Știa deja ce aveau să îl întrebe chiar înainte să o facă. Le-a răspuns fără a le spune nimic și nici măcar nu au observat. Erau proști și orbiți de lăcomie. Nu trebuiau să afle că trenul se pusese deja în mișcare. Nu puteau afla nicidecum, căci planul era dus aproape de capăt. Văzuse prostia și lăcomia din ochii lor chiar înainte să îl lovească. Prima lovitură a fost cea mai dureroasă, iar tot ceea ce a urmat nu a făcut decât să împrăștie durerea.

Certitudinea că va trebui să moară i-a dat putere. Doar așa putea să suporte faptul că nu avea să mai meargă, să mai scrie sau să o mai poată atinge. Ea rămânea doar o amintire și trebuia să se resemneze cu acest gând. Nu va trăda niciodată această amintire.

Jacheta. Trebuia să ajungă la ea, dar asta îi era aproape imposibil. Nu avea decât o capsulă la el, la fel ca toți cei cărora le erau încredințate secrete ce nu aveau voie să cadă în mâinile inamicilor. A reacționat prea târziu, fiindcă nu și-a dat seama că a fost atras într-o capcană. Altfel, ar fi înghițit de mult capsula, dar ea era cusută încă în căptușeală. Abia putea să deslușească în întuneric jacheta care zăcea acolo, pe un scaun.

Nu l-au legat. Doar l-au atârnat de o frânghie după ce i-au zdrobit oasele. Astfel puteau să îl tortureze mai bine imediat ce durerea îl trezea din nou. Erau atât de siguri că nimeni nu îi putea auzi strigătele, că nu au lăsat nici măcar un paznic în urmă. Știa că aceasta e singura sa șansă. Drogurile începeau să nu-și mai facă efectul. Știa că, dacă ar fi dat drumul frânghiei, durerea ar fi fost de nesuportat și și-ar pierde din nou cunoștința. Pentru cât timp? Fruntea îi transpira la gândul durerii care abia a trecut și la cel al durerii care va urma.

Nu avea de ales.

Acum!

A strâns din dinți și a închis ochii. A întins ambele brațe și și-a pierdut echilibrul. A atins podeaua cu terciul care fuseseră odată picioarele sale. Urlă chiar înainte ca partea superioară a corpului său să intre în contact cu podeaua de beton și zdruncinătura impactului să-i producă o durere și mai mare în mâini. Cel mai important lucru era să nu-și piardă cunoștința! „Strigă, dar rămâi aici, să nu dispari!" S-a încovoiat pe podea și a gâfâit până ce zvâcnirile din trupul său și-au pierdut intensitatea. A reușit! Zăcea întins pe podea. Putea să se miște și s-a târât înainte, folosindu-se de coate și genunchi, lăsând o dâră de sânge în urma sa.

A ajuns repede la scaun și a tras jacheta jos cu dinții. S-a aplecat lacom asupra hainei. A fixat jacheta cu coatele și a sfâșiat căptușeala cu dinții. Durerea nu-l făcea decât să sfâșie și mai mânios căptușeala pe care a reușit, într-un sfârșit, să o desfacă.

Deodată, a început să plângă în hohote necontrolate. Amintirile au pus stăpânire pe el la fel ca o pisică ce se joacă cu prada. Amintirea ei. Nu o va mai revedea niciodată. Deși știa asta încă de când le-a căzut în capcană, acum a resimțit acest lucru dureros de clar. Cât de mult o iubea! Cât de mult!

S-a liniștit încet, încet. A căutat capsula cu limba, simțind gustul mizeriei și al scamelor, dar, într-un final, a atins suprafața netedă și rece a capsulei. A tras-o afară precaut. A reușit! Avea în gură capsula care ar fi sfârșit totul. Un zâmbet triumfător i-a luminat chipul schimonosit de durere.

Nu vor afla nimic. Vor da vina unul pe altul. Erau proști.

A auzit o ușă trântindu-se. Zgomotul se estompa în întuneric precum un tunet. Pași pe beton. Se întorceau. I-au auzit oare strigătele? Ținea în dinți capsula, pregătit să o muște în orice moment. Măcar a reușit să ajungă în acest punct și el putea să fie cel care să pună capăt lucrurilor. Mai așteptă puțin. Ar fi trebuit să intre. Voia să își savureze triumful până în ultimul moment.

Trebuiau să-l vadă! Trebuiau să-l privească neajutorați cum murea.

A închis ochii atunci când ușa s-a deschis, lăsând astfel lumina să-și facă loc în întuneric. Apoi, a mușcat. Sticla i s-a spart în gură cu un clinchet surd.

2.

Bărbatul aducea puțin cu Wilhelm al II-lea. Purta o mustață impozantă și avea o privire pătrunzătoare, la fel ca în portretul oficial care putea fi văzut pe vremuri în sufrageria fiecărui german cumsecade și care poate că încă se mai găsea în câteva, deși Kaizerul abdicase de mai bine de zece ani și se ocupa de atunci cu crescutul lalelelor în Olanda. Aceeași mustață și privire, dar aici se terminau și asemănările dintre cei doi. Acest Kaizer nu purta casca prusacă, ci o avea atârnată împreună cu sabia și restul uniformei. Bărbatul din imagine nu purta nimic altceva în afară de mustața răsucită în sus și o erecție impozantă. Îngenuncheată în fața lui era o femeie îmbrăcată sumar, binecuvântată cu forme voluptoase, care urma să-și prezinte omagiile sceptrului regal.

Rath a răscolit, lipsit de chef, fotografiile menite să-l provoace. Alte imagini înfățișau sosia Kaizerului alături de partenera sa de joacă în mijlocul acțiunii. Mustața impunătoare atrăgea mereu atenția, indiferent de modul în care li se împleteau corpurile.

— Ce mârșăvie!

Rath s-a uitat în jurul său. Un polițist privea peste umărul său.

— O astfel de mârșăvie, remarcă acesta dezaprobator, era considerată înainte o gravă insultă la adresa Majestății Sale! Pentru asta intrai la închisoare!

— Kaizerul nu pare prea insultat, spuse Rath.

A închis dosarul cu fotografii, aruncându-l înapoi în biroul șubred pe care i-l puseseră la dispoziție. O privire malițioasă îl urmărea de sub chipiu. Bărbatul în uniformă albastră i-a întors spatele fără niciun cuvânt și s-a îndreptat către colegii săi. Opt uniforme care vorbeau între ele cu jumătate de voce și își încălzeau mâinile cu o cană de cafea erau adunate în birou.

Rath le-a aruncat o privire. Știa că polițiștii de la Secția 220 aveau acum alte griji mai mari decât să-l facă pe el, funcționar de la Serviciul de Omoruri din Alexanderplatz, să se simtă binevenit. Lucrurile deveniseră serioase în ultimele trei zile. Miercuri era 1 Mai și comuniștii voiau să organizeze marșuri, în ciuda interdicției date de Zörgiebel, șeful poliției. Polițiștii erau neliniștiți. Circulau peste tot zvonuri despre un puci care ar fi fost pus la cale de bolșevicii care voiau să aducă Revoluția în Germania, chiar și cu zece ani întârziere. Iar polițiștii de la Secția 220 erau mai agitați decât cei din alte cartiere berlineze, căci Neuköln era un cartier muncitoresc. Poate doar Wedding putea fi considerat mai roșu.

Polițiștii șușoteau. Câte o uniformă albastră îl privea, din când în când, pe furiș. Rath a scos o țigară din pachetul de Overstolz și și-a aprins-o. Îi era clar că era la fel de binevenit aici precum Armata Salvării într-un club de noapte și nu mai era nevoie să i-o spună nimeni. Poliția Moravurilor nu se bucura de cea mai bună reputație în cercurile polițienești. Departamentul E se ocupa, până acum doi ani, de supravegherea prostituției din oraș, ceea ce nu era decât o altă formă de proxenetism. Doar prostituatele înregistrate își practicau legal meseria și mulți funcționari nu se sfiiseră să exploateze cu nerușinare dependența acestora de poliție. Însă noua lege pentru combaterea bolilor cu transmitere sexuală a transferat aceste sarcini de la Poliția Moravurilor la Direcția de Sănătate Publică. De atunci, Departamentul E se ocupa de cluburi de noapte ilegale, proxeneți și pornografie, ceea ce nu le-a îmbunătățit deloc reputația. Acești funcționari aveau de-a face în fiecare zi cu mizeria societății – asta părea a fi constanta din viața lor.

Rath a suflat fumul de țigară peste birou. Pe linoleumul verde, asemănător celui din birourile poliției criminalistice din Alexanderplatz, curgeau picăturile ce se scurgeau de pe chipiurile atârnate în cuier. Paltonul și pălăria sa gri arătau precum un corp străin între caschetele din lac negru, strălucitor și paltoanele polițiștilor. Era un civil amestecat între uniforme.

Cafeaua pe care i-o turnaseră într-o cană emailată, ciobită avea un gust execrabil. Era o dezgustătoare zeamă neagră. Deci, nici cei de la Secția 220 nu știau să facă cafea. De ce ar fi lucrurile diferit în Neuköln? În ultimă instanță, nici cei din Alexanderplatz nu puteau face o cafea decentă. A mai luat, totuși, o înghițitură. Nu avea nimic de făcut în mod special. Trebuia doar să stea aici și să aștepte să sune telefonul.

S-a întins peste birou pentru a lua încă o dată documentele. Fotografiile frumos ordonate din dosar îi înfățișau pe sosiile Hohenzollernilor și ale altor notabilități din Prusia în poziții sugestive, însă aceste fotografii nu erau marfa ieftină pe care o primeau de obicei. Acestea nu erau copii tipărite, ci fotografii de cea mai bună calitate. Trebuia să plătești bani grei pentru a cumpăra așa ceva. Fotografiile erau create special pentru cercurile înalte ale societății. Un vânzător de ziare le distribuia la stația Alexanderplatz, aflată la doar câțiva pași de sediul principal al poliției și de birourile Departamentului E. Omul a fost prins de o patrulă numai pentru că și-a pierdut cumpătul. Cei doi polițiști au vrut doar să-i atragă atenția că a scăpat o revistă ilustrată, dar, când s-au apropiat, au observat întregul sortiment, iar vânzătorul și-a luat tălpășița. Prin fața tinerilor polițiști nu au fluturat doar ziare, ci și fotografii pornografice care i-au făcut să roșească. Admirația pentru îndemânarea artistică a fotomodelelor i-a făcut să uite, pentru o secundă, că trebuiau să-l urmărească pe vânzător. Când au început, într-un final, urmărirea, acesta se pierduse deja în haosul șantierelor din împrejurimi. Cei doi polițiști au roșit pentru a doua oară când au depus pe biroul lui Lanke fotografiile găsite și i-au dat raportul. Șeful Departamentului E putea fi destul de vocal. Chestorul Werner Lanke era de părere că orice semn de prietenie ar putea să-i dăuneze autorității. Rath își amintea clar modul în care a fost întâmpinat.

— Știu că aveți relații unde trebuie, Rath, se rățoise Lanke la el. Dar dacă aveți impresia că nu trebuie să vă murdăriți pe mâini, vă înșelați. Aici nimeni nu e menajat! Cu atât mai puțin un om pe care nu mi l-am dorit!

A trecut deja aproape o lună de când lucra la Departamentul E. Timpul petrecut aici i se părea ca un fel de pedeapsă și poate că asta și era de fapt, chiar dacă a fost transferat, și nu degradat. A trebuit să părăsească Kölnul și Serviciul Omucideri, dar, măcar, încă era comisar. Nici nu își propusese să rămână pe vecie la Moravuri. Deși colegilor părea chiar să le facă plăcere munca la Departamentul E, nu înțelegea cum Unchiul putea să suporte toate astea.

Comisarul-șef Bruno Wolter, numit „Unchiul" datorită modului familiar în care se comporta, conducea ancheta și razia care urma să aibă loc azi. Afară, în curtea secției de poliție, era pregătită duba poliției și Wolter stătea de vorbă cu cele două doamne polițist de la criminalistică, plănuind detaliile acțiunii. Puteau să-i dea drumul în orice moment, dar trebuiau să aștepte, mai întâi, telefonul de la Jänicke. Rath și-l imagina pe tânărul recrut cum stătea în apartamentul mucegăit pe care l-au confiscat pentru a observa atelierul, cu o mână pe binoclu și cu cealaltă tremurându-i pe telefon. Proaspăt ieșit din Academia de Poliție din Eiche, agentul Stephan Jänicke a venit și el tot la începutul lui aprilie la Moravuri. Tânărul prusac din Est era blond și taciturn. Acesta nu băga în seamă remarcile colegilor mai în vârstă, ci își vedea, serios, mai departe de treabă.

Telefonul de pe birou a început să sune. Rath și-a stins țigara și a ridicat receptorul de un negru lucios.

Duba poliției a oprit chiar în fața unei clădiri de apartamente muncitorești de pe strada Hermann. Trecătorii priveau suspicioși cum tineri în uniformă săreau din dubă. Poliția nu era tocmai iubită în această parte a orașului. În obscuritatea bolții care ducea către curtea din spate, Jänicke îi aștepta cu mâinile afundate în buzunare, cu gulerul ridicat și cu pălăria trasă pe ochi. Rath a trebuit să își reprime râsul. Jänicke se străduia să arate ca un polițai dintr-un oraș mare, cu multă experiență, dar obrajii mereu roșii îl dădeau de gol pe tânărul de la țară.

— Trebuie să fie vreo duzină de oameni înăuntru, a spus bobocul în timp ce încerca să țină pasul cu Wolter și Rath. Am văyut un Hindenburg, un Bismarck, un Moltke, Wilhelm I, Wilhelm II și chiar și pe Bătrânul Fritz¹.

— Păi, sper că ai mai văzut și niște fete înăuntru, a spus Unchiul în timp ce se îndrepta către a doua curte.

Cele două doamne au zâmbit amar. Funcționarii civili și cei zece inși în uniformă l-au urmat pe comisarul-șef în partea din spate a clădirii. În curte, cinci băieți jucau fotbal cu o conservă. Au rămas nemișcați când au văzut intervenția poliției, iar conserva a făcut o ultimă piruetă în aer. Wolter și-a dus degetul arătător la buze. Cel mai mare dintre ei, care avea poate unsprezece ani, a dat din cap aprobator, fără să scoată vreun cuvânt. Sus, s-a trântit un geam. O plăcuță de alama de pe casa scării anunța: „Atelier Foto Johann König, etajul 4".

Unul dintre numeroșii informatori pe care Unchiul îi avea în lumea interlopă berlineză a trebuit să se ostenească pentru a da de urma lui König, care nu exista din punctul de vedere al poliției. Acesta făcea fotografii ieftine de tip pașaport pentru clientela lipsită de mijloace financiare din cartierul Neuköln și, din când în când, și fotografiile obligatorii de familie: sugari pe o blană de urs polar, copii în clasa I-a, miri și orice altceva își mai doreau clienții. Nu ieșise încă în evidență cu nimic. Nu avea antecedente penale, ci doar o înregistrare politică. Trebuia să devii un delincvent pentru a atrage atenția poliției. Lui Rath i-a venit ideea să cerceteze cartoteca exhaustivă a departamentului IA, Poliția Politică, și a dat astfel peste o notă care zăcea acolo de zece ani: în 1919, poliția l-a înregistrat pe Johann König ca anarhist și i-a dedicat o fișă sumară. După revoluție, fotograful nu a mai ieșit în evidență din punct de vedere politic cu nimic. S-a retras în viața privată, la fel ca mulți alții. Totuși, antipatia sa vădită față de strălucirea și gloria Prusiei l-au făcut să aibă, din nou, probleme cu legea. „Nici nu-i de mirare", se gândi Rath, „e și culmea să fii împotriva monarhiei cu așa un nume²". Unui alt tânăr polițist păreau să îi treacă prin minte gânduri asemănătoare.

— Kaizerul și-o trage la König, a spus el batjocoritor și s-a uitat, rânjind nervos, în jurul lui.

Nu a râs nimeni. Wolter l-a postat pe glumeț la intrarea clădirii, iar restul trupei a început să urce treptele întunecate încercând să nu facă niciun zgomot. Pe casa scării pătrundea doar puțină lumină de afară. Se auzeau șlagăre de la un radio care mergea undeva, în fundal. O ușă s-a deschis la etajul al doilea și o bătrână și-a scos nasul, dar l-a retras imediat ce a văzut poliția. Două femei și doisprezece bărbați care abia de scoteau vreun zgomot. S-au oprit sus de tot, în fața unei uși. „Johann König, fotograf", scria pe ea, de aceasta dată pe un afiș îngălbenit de carton, și nu gravat în alamă. Wolter nu a spus nimic, ci doar l-a privit pe șeful echipei și și-a dus arătătorul mâinii drepte la buze. Se mai auzeau doar aparatul de radio și sunetul înfundat al claxoanelor de pe stradă. O lovitură zdravănă de picior ar fi aruncat ușa șubredă în mijlocul camerei. Wolter l-a împins pe șeful echipei la o parte. Rath a văzut cum acesta a scos un Dietrich din buzunarul pardesiului și a început să-și facă de lucru cu broasca. N-a avut nevoie de nici cinci secunde pentru a o deschide. Wolter și-a scos arma din dotare înainte să împingă ușa. Ceilalți i-au urmat exemplul. Doar Rath și-a lăsat Mauserul în buzunar. După incidentul din Köln, își jurase că nu va mai pune mâna pe o armă în afara cazului în care chiar nu avea cum să evite asta. I-a lăsat pe colegii înarmați să treacă înainte și a rămas afară, în fața ușii. De acolo, a observat scena absurdă ce s-a desfășurat imediat ce polițiștii au intrat în cameră.

Pe o canapea verde, un Hindenburg musculos se ostenea deasupra unei femei goale, care aducea, de departe, a Mata Hari. Lângă ei stătea un soldat prusac, într-o uniformă simplă și cu o cască prusacă. Nu era clar dacă acesta urma să se distreze cu Mata Hari sau dacă stătea la dispoziția mareșalului. Ceilalți actori, jumătate dintre ei goi, priveau scena iluminată cu mai multe reflectoare și purtau o discuție animată. Un bărbat cu cioc stătea ghemuit în fața unui aparat foto și îi dădea ordine mareșalului.

— Întoarce curul Sofiei puțin către mine… încă puțin… da, merge așa. Nu vă mișcați șiiiii… asta-i!

Acum avea încă o fotografie în cutie. Minunat. Mai multe dovezi. Nimeni din ilustrul grup nu a remarcat duzina de polițiști care intrase, cu pistoalele scoase, în atelier. Tinerii polițiști și-au tot răsucit gâturile pentru a putea avea o perspectivă mai bună și au înaintat în cameră. S-a auzit o bubuitură doar atunci când, în îmbulzeala creată, reflectorul a căzut la pământ.

Conversațiile au amuțit. Toți s-au întors către ușă, iar fața le-a înghețat tuturor în același moment. Doar Hindenburg și Mata Hari nu s-au lăsat scoși din ritm.

— Poliția! Mâinile sus! a strigat Wolter. Totul trebuie dus la secție! N-are sens să opuneți rezistență. Mai bine lăsați totul acolo unde este, mai ales dacă e vorba de o armă.

Hindenburg și Mata Hari au ridicat abia acum privirea. Nimănui nu i-a trecut prin cap să opună rezistență. Unele mâini s-au ridicat, altele au acoperit, din reflex, organele genitale. Toate cele patru femei din atelier erau fie sumar îmbrăcate, fie goale. Funcționarele le-au aruncat câte o pătură de lână, și apoi uniformele au intrat în acțiune. S-a auzit clinchetul primelor cătușe. König a bâiguit ceva despre erotică și libertatea de expresie a artei, dar a amuțit când Wolter s-a rățoit la el. Apoi a venit rândul personalităților. Bismarck – clic. Fridericus Rex – clic. Bătrânul Fritz avea chiar lacrimi în ochi când i s-au pus cătușele. Au fost săltați cu toții, pe rând. Pe Hindenburg și Mata Hari au trebuit să îi ia de pe canapea. Toată operațiunea a fost floare la ureche pentru băieții de la poliție.

Rath a văzut suficient, așa că s-a întors pe casa scării. Nu mai era niciun pericol ca vreunul dintre ei să scape. Stătea lângă balustradă, privind în jos. Și-a scos pălăria și mâinile sale se jucau cu fetrul gri. Când terminau treaba aici, îi așteptau audierile la secție. Multă muncă doar pentru a prinde câțiva șobolani, care își câștigau pâinea fotografiindu-i pe alții cum se fut și lezând, astfel, sentimentele patriotice. Oricum, nu vor ajunge la cei care stăteau în spatele operațiunii și care chiar câștigau bine. În locul lor, tot amărâții aceștia vor ajunge în spatele gratiilor. Lanke se va simți împlinit când îi va da raportul chestorului și nimic nu se va schimba. Rath se străduia să priceapă ce sens aveau toate astea. Nu că ar fi aprobat pornografia, dar nici nu se agita în mod special din cauza asta. Așa era lumea acum, de când totul se dusese pe apa Sâmbetei. În 1919, revoluția a întors cu susul în jos toate valorile morale, iar în 1923, inflația le-a răsturnat pe cele materiale. Nu existau oare lucruri mai importate de care să se ocupe poliția? De exemplu, de menținerea legii și ordinii. Sau să aibă grijă ca nimeni să nu scape nepedepsit după ce a omorât pe cineva. La Serviciul de Omoruri știa de ce lucrează pentru poliție. Dar la Moravuri? Cui îi pasă dacă există câteva materiale pornografice în plus sau în minus? Poate moraliștilor autoproclamați, care își găsiseră locul și în republică, dar el nu făcea parte din această categorie.

Gândurile i-au fost alungate de sunetul apei trase la o toaletă. O ușă s-a deschis în apropiere. Un bărbat slab tocmai încerca să își tragă bretelele peste maiou și s-a poticnit atunci când l-a văzut pe Rath. Comisarul îi cunoștea fața de undeva. Era fața care mai lipsea din colecție. Mustața ascuțită, privirea severă care acum arăta mai degrabă uimită. Falsul Wilhelm al II-lea nu a avut nevoie de mai mult de o secundă pentru a pricepe situația. Cu un salt a ajuns deja după balustradă și cu aproape un etaj mai jos. Pașii lui se auzeau gonind spre parter. Rath a pornit, instinctiv, în urma lui. Era gabor, deci urmărea infractori. În momentul de față, un infractor al cărui delict consta în a arăta asemănător Kaizerului abdicat și a se lăsa fotografiat în timp ce făcea sex. Nu avea timp să-și informeze colegii. Era așa de întuneric pe casa scării, că abia putea să distingă treptele. Se împiedica mai mult decât alerga. Într-un sfârșit, a ajuns la parter. Lumina zilei l-a orbit. Aproape că a dat peste polițistul de la ușă, care tocmai se ridica.

— Unde e? a întrebat Rath și tânărul polițai, care cu cinci minute înainte era pus pe glume cu kaizerul, a arătat, cu o privire plină de remușcări, în direcția străzii Hermann.

— Îl urmăresc pe fugar. Dați-le de veste colegilor! urlă Rath.

S-a repezit apoi la poarta care dădea spre strada Hermann. Ploaia se oprise, dar asfaltul încă strălucea ud și negru. Duba poliției era oprită în fața clădirii, pregătită să ia în primire recolta și să o ducă la Alexanderplatz. Dar unde era Wilhelm al II-lea? Rath a privit în jurul său. Materiale de construcție zăceau peste tot: de-a lungul străzii, pe jumătate din trotuar și jumătate pe stradă. Bârne, grinzi și țevi de oțel, printre care trecătorii trebuiau să se strecoare, erau depozitate pentru construcția stației de metrou de pe strada Hermann. Șoferul dubei se dăduse jos între timp și i-a făcut semn comisarului. Rath s-a cățărat, înjurând, pe un teanc de scânduri, de unde îl putea vedea pe kaizerul porno. Acesta alerga, cu bretelele atârnându-i încă, pe Hermannstraße, în direcția Hermansplatz.

— Stop, rămâi pe loc! Poliția! strigă Rath.

Strigătul său a avut efectul unui semnal de start pentru Wilhelm al II-lea. Omul s-a redresat și a apucat-o în viteză de-a curmezișul, peste carosabil pentru a ajunge la celălalt trotuar, unde le-a provocat câteva remarci indecente trecătorilor.

— Prindeți-l! strigă Rath. Aceasta este o operațiune a poliției!

Niciun om nu a reacționat.

— Nu-ți mai bate capul, i-a spus o voce cunoscută din spatele său. Oamenii de aici nu ajută polițaii.

Wolter l-a bătut pe umăr.

— Aleargă! a spus Unchiul și a rupt-o la fugă. Împreună îl prindem pe șobolan!

Rath a fost uluit de cât de repede putea, în ciuda greutății sale, să alerge Wolter. Acesta sprinta cu ușurință de-a lungul abruptei Hermannstraße, iar el cu greu putea ține pasul. L-a ajuns din urmă cu puțin înainte de Hermannplatz.

— Îl vezi? gâfâi Rath.

Simțea înțepături într-o parte și a trebuit să se sprijine de un stâlp. Abia acum a remarcat că mai avea încă în mână pălăria, pe care și-a pus-o într-un final. Wolter i-a făcut din cap, scurt, semn către Hermannplatz. Mastodontul construcției la roșu al noului Karstadt se înălța până la cer în fața lor. Noul magazin universal trebuia să confere respectabilei Hermannplatz ceva din aerul New York-ului. Inaugurarea era planificată să aibă loc în această vară, dar momentan nu era decât o schelă uriașă, flancată de lifturi de marfă și macarale. Cele două turnuri, unul la nord și unul la sud, se înălțau la aproape șaizeci de metri înălțime. Wilhelm al II-lea alerga spre latura de sud a șantierului, peste marea intersecție, printre mașini care îl claxonau. A evitat la limită roțile tramvaiului 29, care se îndrepta spre Hermannstraße, așteptând până în ultimul moment înainte să se arunce în fața lui. A dispărut, astfel, de sub privirile polițiștilor, care au trebuit să aștepte până ce tramvaiul a trecut, hodorogind. Nu mai era nici urmă de bărbatul pe care îl urmăreau. Au traversat intersecția și au privit piața.

— N-avea cum să ajungă până la metrou, a spus Wolter. Nu a avut prea mult timp la dispoziție.

— Dar pentru asta a avut timp, a spus Rath, arătând spre gardul șantierului.

Gardul de lemn de mai bine de doi metri era tapetat cu diverse afișe și despărțea întregul șantier de forfota de afară.

Unchiul a aprobat. S-au apropiat de șantier, ochii lor căutând locul în care bărbatul ar fi putut să se cațăre peste gard. Cineva a vopsit cu roșu mesajul „Cunoașteți-vă drepturile! Protestați pe 1 Mai!" peste întregul gard, ruinând astfel mesajul mai multor afișe.

Acolo! Afișul!

Rath s-a uitat la Wolter. Probabil că au descoperit locul în același moment. S-au apropiat de reclama la Sinalco, pe care au examinat-o de aproape. Hârtia era ruptă deasupra lui S și sub C. Urme de papuci. Urme de cățărare.

Wolter l-a susținut pe Rath, iar acesta s-a putut sălta să arunce o privire peste zăbrelele umede și alunecoase. L-a văzut! Wilhelm al II-lea se îndrepta către Urbanstraße și aproape că ajunsese la capătul șantierului. Era deja la o distanță considerabilă, o lungime completă a unei fațade, probabil în jur de trei sute de metri.

— Vrea să ajungă la Urbanstraße! Oprește-l, îi strigă Unchiul înainte de a-și relua urmărirea.

Dacă Wolter reușea să îi taie calea, atunci l-ar fi încercuit. Wilhelm al II-lea l-a văzut și a început să se grăbească vizibil. Falsul kaizer aproape că ajunsese la turnul de nord, trecând pe lângă un lift de marfă care flanca turnul, chiar lângă gardul cu Urbanstraße. Aproape le căzuse în capcană când s-a oprit subit. S-a întors și a dispărut în spatele schelei liftului. În scurt timp, Rath l-a văzut cățărându-se pe o bârnă de oțel, agil ca un șobolan. Nu renunța așa de ușor. Rath nu a stat mult pe gânduri, ci a început să-l urmărească.

Kaizerul porno trebuia să fie acrobat sau alpinist, iar Rath nu îl putea urma. Nu era un traseu pentru un polițist fără experiență la circ. Rath s-a decis să se folosească de schelă și a început să se cațăre pe partea care aducea cel mai mult cu o scară. Urca precaut etaj după etaj, fără să se oprească, fără să-l piardă din privire. Azi era duminică și șantierul imens era părăsit. Doar doi oameni se mișcau în haosul din oțel și lemn. La un moment dat s-a terminat schela. Aceasta se oprea la etajul șapte, clădirea principală nefiind mai înaltă de atât. Mai era însă liftul de marfă de la turnul de nord, care arăta ca un zgârie-nori întrerupt și a cărui schele mai urcau încă vreo câteva etaje. Wilhelm se cățărase mai departe. Voia oare să ajungă până la vârf? Așa părea. Rath a oftat. Își repeta mereu că trebuie doar să nu se uite în jos. Kaizerul continua să se cațăre, la înălțimea de șaizeci de metri. Rath încerca să nu se gândească la asta și privea fix înainte. Trebuia să treacă peste niște scânduri care tremurau puternic sub pașii lui, pentru a ajunge la turnul de nord. Următoarea schelă, următoarele scări, iar cățărarea putea să continue. Nu îl mai vedea pe kaizer. Nu conta… trebuia doar să urce mai departe și îl vor prinde până la urmă. A ajuns la capătul schelelor. Rath s-a sprijinit, cu respirația tăiată, de o bară de oțel rece.

S-a uitat, gâfâind, în jur. Unde era tipul? Nu vedea nimic. Oare n-ar fi putut să se predea pur și simplu? Trebuia doar să realizeze că fugăreala asta era inutilă.

A tresărit când s-a uitat în jos. De ce îl atrăgea și îi provoca panică în același timp? Vedea de aici cum o mulțime interminabilă de oameni minusculi se agitau de-a valma, amestecându-se cu mașinuțe de jucărie. I s-au înmuiat genunchii. Peste acoperișuri putea să vadă până în Kreuzberg; marea hală a gării Görlitz ieșea din marea de case și, în depărtare, se întrezăreau, pe fundalul unui cer gri, hornurile centralei electrice Klingenberg.

S-a forțat să se uite la schele. Unde era falsul kaizer? Oare cobora deja? N-ar fi fost rău, căci Bruno l-ar fi luat în primire, dar, dacă era sus, era treaba lui să-l prindă. Era treaba lui Gereon Rath – cu sau fără frica de înălțimi. A încercat să asculte cu atenție, dar vântul bătea îngrozitor. Cu grijă, a coborât un etaj mai jos, unde s-a adăpostit.

Deodată, Wilhelm al II-lea stătea în fața lui.

Omul părea la fel de speriat ca el. Ochii îi erau larg deschiși și, în goana nebună, își pierduse o jumătate din mustața falsă.

— Cară-te, gabore! spuse el.

Vocea îi suna agitată și stridentă. Suna oricum, mai puțin maiestuoasă. Ochii săi aveau ceva nebunesc. Impresia pe care o lăsau era întărită de machiajul teatral care îi acoperea fața.

„Cocaină, s-a gândit Rath imediat. „E pe cocaină. Asta făcea la baie, trăgea pe nas. Lucrurile pot deveni dificile.

— Omule, a spus el, încercând să sune cât se poate de liniștit, vezi și tu că n-are niciun sens. Puteai să ne scutești pe amândoi de alergătură. Scutește-ne măcar de alt deranj.

— Nu te scutesc de nimic, a spus bărbatul.

A văzut deodată că ceva i-a strălucit metalic în mână. „Super, se gândi Rath, „un drogat cu-o armă.

— Mai bine ai ascunde chestia aia. Sau dă-mi-o mie și îți promit că n-am văzut niciun pistol în mâna ta. N-am văzut nici cum ameninți un funcționar public.

— Termin-o cu poveștile, porcule!

— Pot să uit și ultrajul.

— Poți să uiți și dacă îți fac o gaură în scăfârlie, nu?

— Vreau doar să vorbesc rațional cu tine.

Arma i-a tremurat ușor în mână. Rath a văzut că era de calibru mic, dar suficient de la distanța asta.

— Vrei doar să mă păcălești, polițai de rahat! Până vine să te salveze prietenul tău!

Drogatul habar n-avea câtă dreptate avea. Rath îl vedea pe Wolter cățărându-se pe scândurile din spatele bărbatului.

— Prietenul meu te așteaptă jos și de el nu ai cum să treci, chiar dacă mă împuști. Are un pistol mult mai mare decât jucăria ta.

— Să-ți arăt ce poate să facă jucăria mea?

Drogatul a ridicat în acel moment pistolul, dar Wolter l-a apucat cu ambele mâini din spate. Îi ținea strâns mâna dreaptă, cea cu pistolul. Wolter s-a întins, încercând să ajungă la armă. A ajuns în sfârșit la ea…

Atunci a țâșnit un foc.

Rath a auzit cum proiectilul i-a trecut fluierând pe lângă ureche și a despicat o bucată de lemn. Se ferise instinctiv.

Falsul kaizer a uitat pentru un moment de armă, privindu-l îngrozit. Wolter s-a folosit de oportunitate și i-a lovit de o grindă de oțel, cu toată forța, mâna în care ținea arma. Un strigăt de durere și arma a căzut pe placaj. Unchiul l-a învârtit și i-a înfipt pumnul drept în stomac. Bărbatul s-a prăbușit într-o clipită, dar polițistul nu s-a oprit și i-a mai dat una cu stânga. Acesta s-a prăbușit inconștient și Wolter i-a mai dat un șut lateral. Polițistul gâfâia.

— Așa un nenorocit!

L-a legat cu cătușele de o schelă și a ridicat pistolul de pe jos.

— A fost la limită, Gereon, spuse el, trebuia să-ți scoți arma.

— Aveam nevoie de ambele mâini ca să mă cațăr.

Rath știa că Unchiul avea dreptate. A fost o iluzie să creadă că va putea să-și facă treaba la Moravuri fără să pună mâna pe pistol. Poliția era poliție.

— Mulțumesc, colega, a spus el în cele din urmă, după ce a remarcat că Wolter nu i-a răspuns.

— Mulțumesc, partenere, așa se spune, i-a răspuns Wolter și l-a bătut pe umăr.

Comisarul, cu un cuțit de buzunar, a scos după ceva vreme un glonț din bara transversală din spatele lui Rath. Cu el în mână, s-a îndreptat spre drogat, care își revenise între timp, și a început să se agite. Wolter i-a tras o palmă așa de zdravănă, că a început să îi curgă sânge din nas. Speriat, bărbatul îl privea pe polițistul care se pironise în fața lui și îi băgase glonțul sub nas.

— Ar trebui să-mi fii recunoscător, nenorocit colosal ce ești, spuse Wolter.

Nenorocitul colosal scuipa sânge.

— Știi de ce?

Ochii i se mișcau agitat.

— Te-am oprit din a omorî un polițist și a ajunge la eșafod.

Scuipă sânge.

— Ai însă o tentativă de ucidere a unui polițist pe cap. Știi ce facem cu asemenea oameni?

A dat din cap în semn că nu.

— Nu știi? Atunci ascultă-mă cu atenție: ajungi la Plötzensee și avem grijă să fii închis cu cei mai duri tipi de acolo. Lor le povestim că ești un nenorocit care adulmecă chiloței. Și știi ce se întâmplă cu pedofilii la Plötzensee? Niciun gardian nu e suficient de prost să intervină. Cunosc oameni care și-ar fi dorit să ajungă la eșafod. Și-ar fi dorit să nimerească atunci când au țintit spre un polițist.

Privire oripilată.

Wolter se uită la Rath.

— Ce facem acum cu mizerabilul ăsta? întrebă el.

Rath a ridicat din umeri. Wolter s-a întors către drogat.

— Știi că suntem singurii prieteni pe care îi mai ai în lumea asta tristă?

Învârti proiectilul între degete.

— Asta e dovada. Cu acest glonț ai trans în partenerul meu și aproape că l-ai nimerit.

A vârât glonțul în buzunarul jachetei.

— Dar poate că acest glonț nu a fost tras niciodată.

Wolter a așteptat până ce bărbatul a înțeles sensul cuvintelor sale. Apoi a luat pistolul și s-a jucat cu el, învârtindu-l în aer ca un artist de varietéu care hipnotizează un voluntar din public. Ochii injectați de cocaină au încercat să urmărească arma.

— Frumos model! Mic, dar ușor de manevrat.

Wolter a fluierat printre dinți.

— Ooo, e un Lignose! Calibru 6.75. Cu amprentele tale pe el. Orice judecător se bucură să aibă un asemenea caz.

— Depinde acum doar de tine dacă un judecător va ajunge vreodată să vadă această armă.

Drogatul și-a regăsit, în sfârșit, cuvintele.

— Ce vrei, gabore?

Pupilele i se mișcau frenetic. Frica și speranța se amestecau în privirea lui.

— Vreau să-ți clarific că acum depinde doar de tine cât de roz îți va fi viitorul. E foarte simplu. Fii atent, că nu-ți explic decât o dată! De acum încolo, ne aparții exclusiv, mie și partenerului meu.

Wolter arătă către Rath, care se apropiase între timp.

— Ai răspunsurile pregătite când îți punem o întrebare. Chiar imediat, indiferent de ora din zi sau noapte când te vizităm.

I-a scos cătușele și l-a ridicat.

— Vedem imediat dacă ai înțeles. Dacă te comporți bine, nici nu trebuie să vii la secție.

— N-am turnat niciodată pe nimeni! Căutați-vă un alt fraier!

— Există mereu o primă dată. Unul ca tine ar trebui să știe asta.

Wolter a reușit să zâmbească aproape șarmant. Aproape.

— Crede-mă, te obișnuiești și uneori o să-ți mai pice și ție ceva dacă suntem mulțumiți de tine.

— Și dacă vă zic că puteți să mă pupați undeva?

— Gândește-te doar la ce ți-am povestit despre Plötzensee! Asta o să te ajute să iei o decizie.

Străzile ude încă oglindeau un cer alb-gri, iar nori negri de ploaie atârnau deasupra orașului. Fordul negru Model A a țâșnit cu prelata trasă pe Kottbusser Damm. Wolter a trecut încet pe lângă cei aflați la plimbarea de duminică. În timp ce orașul gonea în jurul său, Rath stătea pe locul din dreapta șoferului și era adâncit în propriile gânduri. Treaba adevărată începea, de fapt, când ajungeau la Alex: interogatorii, interogatorii, interogatorii. Gașca fierbea deja în celule, căci bobocul Jänicke îi însoțise cu duba poliției la secție, cu o oră înainte. König și oamenii lui vor mai fi lăsați să fiarbă puțin înainte să înceapă treaba. Puteau să le facă viața un iad cu ceea ce aflaseră de la kaizerul porno, Franz Krajewski pe numele său adevărat.

Falsul kaizer a ciripit ca un radio. L-au descusut chiar pe schele, înainte să-i dea drumul. Rath și-a făcut atunci o idee despre modul în care Wolter își recruta informatorii. Brutalitatea colegului său l-a surprins. Acum stăteau tăcuți unul lângă altul. Lui Rath îi era clar că reprezentația de pe schelă era menită a fi o lecție pentru nou-venitul din provincie. Wolter părea că i-a ghicit gândurile.

— Dacă bagi un asemenea șobolan la zdup nu mai afli nimic de la el. Are mult mai mult sens să îl lași să umble prin Berlin, știind că îl putem sălta oricând. Îl avem la mână în așa fel încât nu va mai îndrăzni nici măcar să tragă un vânt fără să ne întrebe. Îți spun, tipul o să ne scutească de o grămadă de treabă. Trebuie doar să sperăm că nu își pierde prea curând mințile de la atâta cocaină, spuse Wolter.

A râs, în timp ce scotocea în buzunarul de la jachetă.

— Va face pe el de frică de fiecare dată când se va gândi la cele de aici.

Wolter a pescuit glonțul care ar fi trebuit să îl nimerească pe Rath.

— Ține, spuse el și i l-a întins lui Rath.

— Ce să fac eu cu el?

— Ia-l! Până la urmă, pe tine voia să te împuște.

Wolter a călcat pedala de accelerație după ce au trecut pe sub pasarela de la Kottbusser Damm. Pe Dresdener Straße era un trafic lejer.

— Suntem parteneri, a spus Unchiul. Acum împărțim chiar și un informator. Treaba asta rămâne strict între noi. E ceva ce nu interesează pe nimeni altcineva.

Avea dreptate. I-au dat drumul lui Krajewski, ceea ce era împotriva oricărui regulament de serviciu și oricărei legi. Rath nu era chiar împăcat cu chestiunea asta, dar colegii i-au crezut când le-au povestit că, din nefericire, bărbatul a evadat. Nimeni nu le-a luat-o în nume de rău când s-au întors cu mâna goală în Hermanstraße. Colegii au dat vina pe polițistul care păzea intrarea și care ar fi trebuit să-l oprească pe Krajewski. Băiatul tăcea, cu musca pe căciulă. A devenit zelos la percheziția atelierului. A procedat temeinic, de parcă prin asta ar fi putut să-și repare greșeala. Rath și Wolter l-au supravegheat, în timp ce Jänicke și gașca au plecat spre secție. Au găsit o mulțime de probe pentru procuratură. Suficiente și pentru a-l pune pe König puțin pe jar. Pe schelă, Krajewski le-a povestit că fotograful a oferit trupei sale talentate și perspectiva de a-și dezvolta cariera în lumea filmului. Asta nu era ceva neobișnuit. Industria cinematografică din Berlin și-a dat seama de potențialul economic după ce pornografia a cunoscut o creștere susținută în ultimii ani prin broșurile obscene ce se vindeau pe stradă sau pe sub mână. Industria a început să ofere și așa-zisele filme de educație sexuală, pe care le difuzau unei clientele selecte în camerele „din spate" și în localurile de noapte ilegale. Acestea se aflau, de cele mai multe ori, în vestul orașului, căci prețul biletului era cu mult mai piperat decât cel al unei proiecții la cinema. Domnii bogați luau adesea cu ei la proiecții și tovarășe de joacă, să poată pune în practică ceea ce vedeau pe ecran. König nu ar fi reușit să finanțeze așa ceva singur. Pentru asemenea lucruri era nevoie de oamenii din umbră, probabil din crima organizată sau din lumea bună din vest. Krajewski nu a dat niciun nume, oricât l-au bătut la cap, și poate chiar nu știa vreunul. Aveau totuși câteva informații cu care puteau să-l ia prin surprindere pe König. Poate chiar și suficient pentru a strica socotelile cartelului de pornografie.

Rath a cercetat proiectilul pe care i-l dăduse Wolter. Insignifiant, mic și strălucitor, dar care ar fi putut să-l coste viața. L-a privit pe Unchi, care tocmai claxona un biciclist visător pentru a-l determina să i se dea la o parte din cale. Acest bărbat cu fața plăcută i-a salvat într-adevăr viața? L-a scos dintr-o încurcătură, asta era clar. Nimic de pe lume nu-i dădea dreptul lui Gereon Rath să-l critice pe Bruno Wolter. A încălcat câteva prevederi… ei, și? Poate că avea dreptate. În acest oraș mare și rece domina o altă lege a firii, mai dură decât în Köln. Ar face bine să se obișnuiască cu asta.

— Dacă vrei să se aleagă ceva de tine aici, nu poți să fii așa de sclifosit, și-a dat cu părerea Wolter.

Rath s-a mirat de cât de bine știa colegul lui să-i interpreteze tăcerea.

— Să se aleagă aici ceva de mine? La Moravuri? întrebă el.

— Ce-ar trebui să însemne asta? Nici nouă nu ne merge prea rău. Luăm parte, în interes de serviciu, la viața de noapte a celui mai fascinant și rău famat oraș din lume. Asta tot e ceva. Nu vreau să te amăgesc. E adevărat că unii colegi strâmbă din nas la unii ca noi, dar cu asta te obișnuiești.

Rath l-a privit pe Wolter, care se uita drept înainte, la trafic.

— De ce nu lucrezi de fapt la Departamentul A? Cu contactele și abilitățile tale…

— La Omoruri? Să mă cheme dacă au nevoie de abilitățile, experiența și contactele mele. Nu mă dau în vânt să muncesc acolo.

— Dar au o reputație foarte bună!

— Desigur, băieții lui Gennart – iubiți de presă și de societate. Jafurile și omorurile aduc mai multă recunoaștere decât murdăria și obscenitatea.

Wolter îl privea de parcă i-a cântărit din ochi valoarea.

— Dar nu e așa ușor să intri acolo. Oamenii lui Gennat sunt aleși pe sprânceană. Chiar trebuie să dai lovitura. Un kaizer care se fute nu e suficient.

A râs.

— Dar, ca să te consolez îți spun că și noi, muritorii de rând, muncim din când în când în Olimp. Departamentul A împrumută adesea funcționari din alte departamente. Atunci poți să zburzi și să te joci de-a Serviciul Omoruri. Crede-mă pe cuvânt că nici ancheta unui omor nu e așa de fascinantă cum crezi.

— Depinde.

— De ce anume?

— Am fost comisar la Omoruri înainte și nu m-am plictisit niciodată.

Până acum nu mai povestise asta nimănui în Berlin. Șeful poliției, Zörgiebel, era singurul care cunoștea integral dosarul personal al lui Rath. Zörgiebel era un bun prieten de-al lui Engelbert Rath, căruia îi promisese tăcerea deplină. Nici măcar directorul de la Criminalistică, Lanke, nu știa în detaliu trecutul profesional al celui mai nou funcționar. Wolter l-a privit cu o sprânceană ridicată și apoi s-a concentrat din nou pe trafic.

— Și? Îți lipsesc cadavrele? a întrebat el după o vreme.

Rath a înghițit în sec. O față palidă, cu un corp la fel de palid și o gaură de glonț acoperită de sânge uscat îi veniră în minte.

A privit tăcut pe geam. Wolter tocmai ocolea șantierul imens de la podul Jannowitz, care provoca chiar și duminica haos în trafic. Au apucat-o spre muzeul Märkisches, trecând peste podul Weisen. Alexanderplatz era tot un alt șantier uriaș. Ciocane cu aburi grele lucrau la construcția metroului, ocupând aproape toată piața. Traficul era dirijat peste scânduri de lemn groase, iar gardurile șantierelor formau ulițe neîncăpătoare prin care se împingeau puhoaiele de pietoni. Bârne de lemn sprijineau podul de cale ferată de peste Königsstraße. Trecuseră deja de colț, de Aschinger, când au căzut în capcană. Fordul a rămas blocat în spatele unui autobuz al Companiei de Transport Public Berlin, care bloca complet drumul provizoriu. „Berlin fumează Juno" scotea la iveală un afiș. Wolter înjură. Un tânăr în haine de duminică stătea pe scara exterioară, care ducea la partea superioară a autobuzului, și se strâmbă la ei.

Se ivea deja uriașa clădire din cărămidă roșie a secției de poliție, care era poreclită, nu întâmplător, „Cetatea roșie. Turnul de pe colțul clădirii trona peste Alexanderplatz ca un donjon. Lui Rath i-a luat ceva timp să se obișnuiască cu faptul că până și funcționarii o numeau „Cetatea.

— Lasă-mă aici ca să iau ceva de mâncare, spuse, pe jos ajung mai repede la Cetate decât ajungi tu cu mașina.

N-a trebuit să stea prea mult la rând. Nici zece minute mai târziu, era la intrarea dinspre Dircksenstraße a sediului. Poliția criminalistică își avea sediul aici. Trenul urban le trecea pe lângă ferestre și hodorogitul său monoton le marca ritmul zilnic. Polițistul de la intrare l-a salutat pe Rath care tocmai trecea cu o pungă de hârtie de la Aschinger în mâna dreaptă. Trei bratwurst cu muștar. În mâna stângă ducea niște salată de cartofi. Erau clienți fideli, mai ales că lui îi plăcea mai mult mâncarea de la Aschinger decât cea de la cantină. Întâi, vor mânca liniștiți, apoi vor pregăti audierile. Va mai trece câtva timp înainte să scoată primii