Ucigasul De Morti

De Alexe Theodor Gabriel

Ucigasul de morti este o carte destul de grafica. Eroticul si horror-ul predomina in cateva capitole iar protagonistul e baut in si mai multe. Pe tot parcursul cartii nu mi-am cenzurat latura imaginatiei care poate scrie absurdul si nebunia, latura pentru care sufera protagonistul Proto.

E o carte in care sunt purtate discutii despre suicid de catre personaje, in care este prezentata experienta de a fi ingropat de viu, alegerile facute de cineva cand ii este pusa in fata indeplinirea oricarei dorinte, portretizarea raiului si a iadului cu “aventuri” in ambele, intalnirea placuta sau neplacuta a celor de mult decedati, experimentarea halucinatiilor, incapacitatea de a sti ce e real si ce nu, conflicte fizice, sunt descrise si traite viciile, o carte in care titlul nu e doar la figurat, si surprinzator de multe alte situatii neprevazute. Toate traite in pielea lui Proto, care nu stie de ce i se intampla tocmai lui asa ceva, insa se descurca in noua lui situatie, zic eu, cu demnitate.

• Limbă: Română
• Editor: Alexe Theodor Gabriel
• Data lansării: 9 mai 2022
• ISBN: 9786060713623

Previzualizare carte

Alexe Theodor Gabriel

Ucigașul de morți

logotip1

Copyright

Ucigașul de morți

COPYRIGHT 2021 ALEXE THEODOR GABRIEL

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-362-3

Copertă realizată de Eugen Tiță

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii UCIGAȘUL DE MORȚI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Ucigașul de morți

Copyright

Capitolul 1. SONERIA

Capitolul 2. LIFTUL

Capitolul 3. BANCA

Capitolul 4. OGLINDA

Capitolul 5. SÂR PROTO

Capitolul 6. NORA

Capitolul 7. GUST DE SÂNGE

Capitolul 8. PĂTRATUL

Capitolul 9. COROANA

Capitolul 10. O BERE RECE

Capitolul 11. NOTA

Capitolul 12. SONERIA

Capitolul 1. SONERIA

Cred că eram într-o noapte din luna august. Nu se întunecase de mult afară și căldura înăbușitoare, ca niciodată în acel an, nu mă lăsa să adorm. Mă simțeam obosit și, deși mă așezasem comod în pat, cu toate geamurile deschise și fără nicio îmbrăcăminte pe mine, căldura, aerul static din dormitor și gândurile care îmi alergau prin cap fără voia mea și fără să mă concentrez la ele îmi provocau o stare catatonică și care mă lăsa fixat cu privirea în tavan. Urmăream absent unduirile de lumină care se propagă din televizorul pe care îl pornisem doar ca să nu stau în beznă.

În vremea aia stăteam în București, într-o garsonieră închiriată de pe Șoseaua A., undeva la periferie, chiar la ieșirea din oraș. Era singurul bloc într-o arie de 2 kilometri înconjurat numai de case și vile. Când intrai în garsonieră, treceai printr-un hol destul de lung, în dreapta se făcea dormitorul, care era separat prin pereți de restul casei și avea un geam de termopan ce se deschidea într-o altă cameră mult mai spațioasă, care îmi servea drept bucătărie, pentru că acolo erau aragazul, chiuveta și frigiderul, dar și ca sufragerie, pentru că acolo mai aveam, de asemenea, o canapea, alt televizor, o masă și scaune foarte confortabile. Baia, cu gresie și faianță de un albastru deschis pudrat cu alb, își completa deplinătatea cu o cadă destul de mare, lipită de peretele lateral. Mă mai bucuram de un balcon închis destul de lung, pe al cărui pervaz îmi țineam plantele și în care aveam pe jos o saltea pe care mai ațipeam vara privind cerul pe geamul deschis. Un model interesant de garsonieră, iar faptul că era la periferie m-a ajutat să o închiriez cu un preț foarte bun de la o cunoștință de-a unei bune prietene care la acea vreme a fost foarte săritoare să mă ajute să mă mut.

Aveam 24 de ani și, contrar vârstei mele, treceam printr-o perioadă în care îmi pierdusem interesul pentru majoritatea lucrurilor de care se bucurau alți tineri în vremurile alea. Rupsesem în timp, fără să îmi dau seama, legăturile cu toți prietenii mei, nu din vreun motiv pricinuit de ei, ci doar din cauza faptului că nu mai găseam nicio plăcere în ieșirile în oraș sau în întâlnirile triviale pe care obișnuiam odată să le avem și să le aștept sau să le plănuiesc cu nerăbdare; nu mai avusesem întâlniri cu vreo femeie și nu mai făcusem sex de câteva luni, nici nu se întrevedea posibilitatea, pentru că nu cunoșteam și nu vorbeam cu niciuna; ieșeam o dată la două zile cât să îmi cumpăr strictul necesar, și atunci cu lehamite; nu mai lucram de trei săptămâni, îmi pierdusem orice perspectivă de viitor și nu mă imaginam prea lesne reintegrat în societate lucrând undeva, lucru care însă nu mă îngrijora, întrucât economiile îmi mai permiteau să plătesc două luni chiria și să mănânc, nu bine, dar decent, timp în care puteam să reiau frâiele propriei vieți și să mă angajez. În perioada aia erau foarte multe locuri de muncă disponibile, iar eu reușeam defel să mă adaptez ușor în orice mediu și să învăț repede mersurile unei meserii, atunci când voiam sau când cuțitul îmi ajungea la os. Probabil păreau simptomele clinice ale unei depresii sau ar fi prezentat un motiv de îngrijorare pentru altcineva, dar nu mă simțeam trist, supărat sau nemulțumit și nici nu simțeam că îmi lipsește ceva. Aveam de toate în confortul și în solitudinea casei mele.

Era o noapte liniștită, la fel ca toate nopțile de vară de acolo, în care vremea și timpul păreau că se vorbesc și se opresc în loc. Unul dintre avantajele de care mă bucuram stând la periferie era lipsa traficului intens și a aglomerației de oameni care se găsea aproape peste tot în oraș. De afară, tăcerea era spartă doar de vre-un câine din depărtare căruia cine știe ce i se pare că vede, de țârâitul greierilor care prin trilul lor poate își caută și ei companie ori de vreo salvare care aleargă spre spitalele din București.

Soneria de la ușă mă face să tresar și să revin la realitate oprind șarada de fantasme care se perindau prin fața ochilor mei. Nu știu dacă în trei ani de când stăteam acolo mai folosise cineva soneria în afară de mine când încercam să văd dacă mai funcționează. De obicei când venea cineva pe la mine ori ieșeam eu să îl iau pentru că blocul avea două scări și nu erau numerotate, ori venea odată cu mine de afară, ori dacă nimerea scara, bătea la ușă fără să observe soneria. Nu așteptam pe nimeni și nici nu puteam să mă gândesc la cineva care ar putea să vină neanunțat ori chiar anunțat, de altfel. M-am uitat la ceas și era undeva între 23:00 și 0:00. Eram atât de sigur că e o greșeală, iar persoana care a sunat a plecat deja, încât nici nu mă mai îmbrac și merg spre ușă așa cum mă aflam în pat, dezbrăcat în pielea goală, cum mă purtam nopțile. În drumul meu nu aprind luminile și fiind întuneric pe hol, pot să văd până să mă apropii de ușă că pe vizor nu se vede licărirea galbenă care să arate lumina de pe palier. Stăteam la al patrulea etaj și pe fiecare dintre ele era neon cu senzor de mișcare, destul de sensibil, iar la etajul meu era chiar în dreptul ușii, așa că oricine ar fi sunat, dacă ar fi fost încă acolo, ar fi trebuit să stea complet nemișcat ca lumina să rămână stinsă, întrucât se declanșa la cel mai subtil gest.

Îmi era clar că nu mai e nimeni, dar dintr-o stare poate de plictiseală mă duc totuși și mă uit pe vizor. În întunericul pe care puteam să îl văd distingeam doar geamul deschis de pe palier din fața ușii mele și luminile din oraș care se vedeau prin el. Deschid ușa și ies un pic în afară, reticent și cu grijă, pregătit ca la prima mișcare să mă azvârl înapoi înăuntru ca un melc în cochilie și să îmi ascund goliciunea. Lumina pornește și pot să văd întregul palier. Nici urmă de cineva și niciun sunet care să anunțe prezența cuiva. Mă apropii desculț și îndrăzneț de balustrada scării și mă uit spre parter. Niciun etaj nu avea lumina aprinsă. Mi s-a părut ciudat, dar nu am dat importanță evenimentului.

Intru înapoi, dar nu mă mai duc în dormitor, nu voiam să reiau încercările de a adormi, care după întâmplarea cu soneria ar fi fost sortite eșecului. Mă duc la masa din bucătărie, îmi iau punga cu tutun, filtrele, foițele și încep să îmi rulez câteva țigări. Era una dintre nopțile alea senine în care Luna parcă încerca să demonstreze că poate și ea să lumineze și să țină piept întunericului, iar afară, dar și în casă, din cauza lipsei mișcării vântului și a aerului cald, era o inerție care mă făcea să simt o liniște vibrantă. Am simțit dintr-odată nevoia să ies, să îmi mișc picioarele și să verific până unde se întinde liniștea. M-am îmbrăcat cu ce am găsit pe canapea, mi-am luat țigările pe care le făcusem, o brichetă și am ieșit afară, să mă îmbăt și mai mult cu serenitatea care aveam impresia că domnește peste tot. Deși blocul era cu patru etaje, avea și lift. Un lift care petrecea mult prea mult timp între etaje și pe care îl foloseam numai când aveam bagaje. În timp ce coboram scările, mă uitam la fiecare ușă, gândindu-mă dacă ar fi putut suna unul dintre vecini. În afară de vânzătorul de la magazinul de peste drum, un băiat de vârsta mea, care locuia la parter și cu care am legat un soi de prietenie rezervată și desfășurată doar în timpul cumpărăturilor, nu mai cunoșteam pe nimeni și nu avusesem tangențe cu cineva. Pe puțini dintre ei îi știam din vedere, când ne mai nimeream pe hol sau pe scări. Ne salutam și ne vedeam fiecare de drumul nostru, iar de câteva ori lipsea chiar și salutul. Nu mă gândeam că o să stau prea mult în chirie acolo și nu înțelegeam prea mult rostul prieteniilor cu vecinii. Poate dacă ești proprietar și știi că o să stai acolo toată viața, gândești altfel. Nu îmi imaginam că o să mă leg vreodată de un loc sau că aș putea să stau numai între aceiași pereți, așa că mă mulțumeam cu statutul de chiriaș care salută când vrea.

Știam că a fost o greșeală, dar cred că mi-aș fi dorit să nu fi fost și să interacționez cu cineva, poate chiar și cu persoana care a greșit ușa. Din apartamente nu se auzea nimic și nici când am ieșit în fața blocului nu am văzut nicio mișcare. Aceeași liniște și același aer cald care era și înăuntru. Tabloul unei nopți de vară perfecte. Mai lipsea natura...

Blocul avea ieșirea la șoseaua principală care intra în oraș și uneori noaptea când nu aveam somn și mai ieșeam să fumez îmi plăcea să mă pierd cu privirea în lungul ei. Era puternic luminată de stâlpi atât de departe cât puteam să privesc. Drumul lung, drept, înflăcărat de lumini și neatins de nimeni, așa cum era în noaptea aia, îmi dădea o senzație plăcută și caldă de continuitate și de încredere în viitor. Cred că am fumat trei țigări, pierdut în cine știe ce călătorie a minții, timp în care pe șosea sau pe trotuar nu a trecut nimeni. „Ce pustiu pare orașul. Probabil că lumea e plecată în concedii, unii pe la mare. Nu mi-ar fi stricat și mie o zi de plajă, să îmi iau și eu concediu de la viața asta cam monotonă." M-am gândit. Amintirea unor zile de plajă din trecut mi-a dat o senzație și mai plăcută, întrucât le conturam în capul meu ca și cum atunci se întâmplau. Deși din cauza situației în care eram, fără bani și fără serviciu, știam că anul ăla îmi sare rândul și chiar o zi dacă aș pleca, tot mi-ar strica socotelile, nu mă nemulțumeam și mă consola gândul că o să mai am parte cândva de așa zile. Îmi plăcea situația actuală, pentru că orice se putea întâmpla. Terenul era pregătit pentru orice schimbare sau oportunitate care ar fi putut să se ivească. Fosta recoltă fusese culeasă și încă nu se luase nicio decizie cu privire la următoarea. Nu voiam să forțez mersul lucrurilor, de aici și starea relaxată pe care o aveam.

Lipsa asta de mișcare din jurul meu îmi dăduse o stare teribilă de somnolență. Mă întorc și repet același drum înapoi în bârlogul meu. Uitasem că îmi sunase cineva la ușă și simțeam că am încheiat ziua pentru că nu mă mai gândeam la nimic, nicio imagine, animație sau film nu îmi mai juca în fața ochilor. Știam ce urmează să se întâmple, o să mă duc în pat și o să adorm pe nerăsuflate. Atât de sigur de finalul serii, nici nu am băgat de seamă drumul.

În casă, aceeași atmosferă pe care o lăsasem la plecare. Televizorul pornit din dormitor mi-a luminat drumul până în pat, în care m-am aruncat și am început să vizualizez o plajă cu nisipul cald, pe care îmi pun cearceaful și stau să mă bucur de dogoarea soarelui ca o șopârlă. În timp ce se instala somnul, plaja se îndepărta din ce în ce mai mult ca și când o vedeam într-un tablou de la o distanță din ce în ce mai mare. Nu apucă să dispară definitiv și sunt sustras ca dintr-un vis de către sunetul soneriei, care strident și brusc risipește norul oricăror imagini mentale și mă aduce înapoi în dormitorul slab luminat de lumina televizorului. De data asta mai lung apăsată decât prima dată.

„O glumă proastă, dar așa glume la ora asta." A fost primul gând. Dar știam că în același timp există posibilitatea de a fi cineva la ușă. Mă ridic din pat și la fel ca prima dată, în drumul meu pe hol pot să văd că vizorul nu strălucea de licărirea luminii de pe palier. Nu m-ar fi deranjat așa o glumă, deși nu era genul meu, dacă nu mi-ar fi pierit somnul care îmi părea atât de dulce. M-am uitat pe vizor, aceeași imagine a geamului de pe palier prin care se văd luminile de la intrarea în oraș. Am deschis ușa, lumina s-a aprins și am putut să văd cum pe palier nu era nimeni. Repet drumul până la balustradă, mă uit în jos și văd că nicio lumină nu era pornită. Date fiind circumstanțele, nu puteam să mă gândesc că ar fi putut fi altcineva decât o persoană de pe palierul meu, altfel, după ce a sunat și a fugit, pentru că în scurtul timp în care am ieșit eu, dispariția nu s-ar fi realizat prin mers, dacă ar fi stat la alt etaj sau ar fi ieșit din bloc, luminile de jos ar fi trebuit să fie aprinse.

„Până m-am ridicat din pat și am ajuns în hol unde am văzut că nu e licărirea în vizor am făcut, să zic, 15 secunde. Iar soneria a încetat să sune cu aproximativ 5 secunde până să mă ridic eu și să plec spre ușă. Am făcut o mișcare bruscă și care să marcheze ultimul gest al farsorului, după care am înlemnit și am început să număr. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13... lumina s-a oprit. „Asta înseamnă că cine a sunat a avut în jur de 5 secunde să intre undeva. Și cum lumina de la etajul 3 era stinsă, iar eu am văzut asta în mult mai puțin de 13 secunde de la deschiderea ușii, clar e cineva de pe etajul ăsta!" Aveam o ușă imediat în stânga ușii mele, încă una pe peretele din dreapta, iar cealaltă opus față de precedenta. Nu am mai continuat calculele întrucât timpul permitea intrarea în toate cele trei apartamente, dar nicidecum coborârea scării și intrarea într-un apartament de la etajul trei fără ca eu să găsesc lumina aprinsă. Tocmai atunci am realizat că dintre toți vecinii pe care îi știam din vedere, niciunul nu stătea pe palier cu mine.

„Trei ani și nici măcar o dată nu am văzut pe cineva să intre sau să iasă pe ușile astea. Dacă mă gândesc bine, nu am auzit niciun sunet de aici. Poate au copii și părinții sunt plecați. Asta trebuie să fie." Mă uitam la toate ușile și încercam să le pictez chipurile celor din spatele lor. Un exercițiu de imaginație inutil, pentru că putea fi orice tipologie de oameni, însă varianta cu copiii îmi părea cea mai plauzibilă.

Cam puerilă gluma și cam târziu! am zis cu voce tare, imaginându-mi că cine a făcut asta a rămas pe aproape să vadă sau să audă dacă și ies, poate chiar în spatele unuia dintre cele trei vizoare. Abia după ce am vorbit, mi-am dat seama că nu am procedat corect că am stat atât de mult afară și că m-am adresat lor. „O să vadă că intru în jocul lui sau al lor și asta o să le dea prilej și motiv să continue."

Am intrat înapoi, dar nu m-am mai dus în dormitor, pentru că îmi pierise tot somnul. Din cauza glumei cu soneria aveam o stare de agitație. M-am dus la masa din bucătărie, mi-am luat tutunul și mi-am rulat o țigară, pe care am fumat-o acolo. Concluzia că au fost niște copii se simțea într-un fel cam dezamăgitor.

Eram un împătimit fumător și un și mai mare băutor de cafea, iar orele târzii nu erau un impediment când aveam poftă să beau câteva guri de cafea, mai ales că, în timp, organismul îmi devenise imun la efectele ei când voiam să adorm. Mă duc la aragaz și îmi pun apă la fiert. „Una slabă, așa cum o făcea maică-mea când mergeam pe la țară." În ultimul timp, din cauza inimii slăbite nu mai avea voie cafea și ca să îi mai simtă gustul făcea câte un ibric mare cu doar 2-3 lingurițe. În după-amiezile de vară când mergeam pe acolo obișnuiam să beau cu ea cană după cană și să fumăm țigară după țigară, stând la masa de sub aplecătorul din curte făcut de taică-miu și înconjurat de viță-de-vie. Mergeam foarte rar pe acolo, poate o dată la câteva luni, și mereu se adunau lucruri de povestit. Timpul a fost singurul nostru potrivnic.

Am pus și eu două lingurițe de cafea, mi-am turnat „ceaiul" în cană și m-am pus înapoi la masă, unde am început să îmi rulez altă țigară. În timp ce suflam fumul gros în aerul cald mă gândeam cu nerăbdare și cuprins de o agitație plăcută la ce ar putea să îmi aducă viitorul, ca și când aș fi vrut să se întâmple ceva extraordinar chiar în acel moment.

Gândul că era prea târziu, că nu aveam bani și că îmi pierdusem toate conexiunile îmi tăia elanul și mă aducea înapoi cu picioarele pe pământ.

„Nu azi." Răbdarea a fost cea mai grea lecție pe care a trebuit să o învăț, iar la timpul ăla îmi creasem un control de sine destul de bun. Știam că tot ce pot să fac într-o noapte la ora 1 e să aștept cel puțin dimineața până să încep ceva.

Mă ridic de la masă, sting lumina din bucătărie, pornesc televizorul ca să nu fie beznă și mă întind pe canapea cu gândul că atunci când mă ia somnul doar mă mut în dormitor. Revenisem la starea de liniște și meditație pe care o aveam până să fiu deranjat. Somnul mă fură destul de repede și nu mai apuc să mă mut în patul din dormitor. Obișnuiam să pățesc asta destul de des.

Cred că am dormit o jumătate de oră până să aud din nou soneria. De data asta apăsată scurt și de mai multe ori, într-un ritm alert și disperat, ca și când cineva ar face tot dinadinsul să dea de mine, iar eu nu vreau să răspund. A durat un pic până să mă dezmeticesc din somn și să îmi dau seama ce se întâmplă. Nu îmi mai părea o glumă, începusem să mă enervez și soneria, la fel ca modul în care era apăsată, răsuna cu răutate în urechile mele, ca un afront la adresa mea. Mi-am adus aminte că a mai sunat de două ori și nu a fost nimeni, m-am gândit că poate cu ieșirile mele și statul pe hol făcând calcule i-am dat satisfacție celui care sună, așa că de data asta nici nu m-am mai ridicat. Am eliberat starea de nervi printr-un oftat lung și m-am așezat mai bine pe canapea. Se oprise. „Deja a plecat", m-am gândit.

Cum am luat decizia să nu mă mai ridic și m-am așezat confortabil să îmi reiau firul somnului, soneria a început să sune continuu, de parcă persoana care suna ar fi știut ce gândesc și ce mișcări fac. Sar ca ars de pe canapea și în zgomotul soneriei aproape că alerg spre ușă, având în cap doar imaginea unui deget care ține butonul apăsat. Sâcâit de cele întâmplate și enervat la culme, nu mai văd nimic în fața ochilor, nici măcar vizorul, și întind mâna să deschid ușa direct. În momentul în care am prins clanța în mână, până să apuc să deschid ușa, în acea fracțiune de secundă dintre cele două acțiuni, soneria s-a oprit. Nu am mai băgat de seamă ciudățenia acestui lucru și m-am trezit stană de piatră, picat parcă în altă lume, în momentul în care lumina de pe palier s-a aprins la mișcările mele și ca o cortină care s-a dat la o parte, mi-a arătat întregul palier gol, cuprins de o liniște mormântală și lipsit de absolut orice mișcare. Am rămas nemișcat și nedumerit preț de câteva secunde în fața ușii, în care am stat ca un câine de vânătoare cu ochii și urechile pregătite să simtă și cel mai mic stimul. Ochii îmi căutau prin jur mișcări, iar urechile încercau să recepteze orice sunet, timp în care sinapsele dintre simțuri și creier luaseră o pauză și așteptau incapabile să găsească o explicație sau să facă legătura între ce a fost până să ies și ce era acum. Eram într-o stare de atenție și curiozitate sporită, așteptând să văd ce urmează să se întâmple. Când am început să îmi vin în fire, mi-am dat seama că vecinii ies din calcul pentru ce s-a întâmplat, ba mai mult decât atât, ar putea chiar să fi fost deranjați de sunetul soneriei atât de târziu, lucru căruia nu i-am dat importanță. „Dar nu doar vecinii ies din calcul, orice om iese. De la gândul că ar fi o glumă puerilă și străveche am devenit brusc intrigat de ceea ce tocmai se întâmplase. Intriga nu a durat mult și neavând nicio idee, mi-am îndreptat toată atenția spre dispozitiv. „Sigur are vreo defecțiune, m-am gândit. Am apăsat cu degetul pe buton. Odată lung și de vreo două ori mai scurt. Sunetul începea când apăsam și se oprea când retrăgeam degetul. Funcționa bine. „Foarte ciudat, în trei ani să nu îmi fi făcut niciodată probleme și să înceapă acum, dar bănuiesc că nu e un ceas programat la care să se strice ceva. Și totuși, în felul ăsta..."

După câteva minute pe care le-am stat pe palier fără să găsesc altă explicație pentru ce s-a întâmplat, am intrat, am încuiat ușa și am oprit soneria din panoul de siguranță.

Înăuntru m-am așezat pe canapea și am început să mă gândesc la ce se întâmplase până atunci. Analizam felul în care a sunat de fiecare dată, durata, locul în care eram când începea și cât dura până ajungeam la ușă, apoi palierul gol. M-am uitat la ceas și era puțin trecut de ora două. Dacă primele două dăți când a sunat nu i-am dat importanță, de data asta chiar îmi dădea bătăi de cap, deși concluzionasem și acceptasem că e o problemă tehnică.

„După ce că m-am izolat în ultima perioadă, asta îmi lipsește, să mi se întâmple fenomene stranii sau să încep să cred în lucruri supranaturale și în năluci care îmi sună noaptea la ușă. Sau, și mai rău, să încep să aud sonerii care, de fapt, nu au sunat."

Nu aveam nicio teamă mai mare decât cea că aș putea să îmi pierd mințile. Mă speria cel mai mult asta, pentru că se întâmplă fără să îți dai seama și fără să conștientizezi condiția pe care o ai.

„Să ajung dintr-odată la nebunia în care auzi sunete și vezi chestii care nu există? Nu cred că e posibil. Cred că până la așa dereglări majore în psihic trebuie să fie niște sentimente și stări oripilante patologice sau produse de niște factori care să te ducă acolo. Or,