Ciudata Moarte a Unui Om Cumsecade

De Adriana Subin

- Vrei să spui că Marcian Bura ar putea fi autorul acestui... ? – izbucni comisarul-șef Dinu Varlam și se blocă, fiindcă orice calificativ părea un clișeu răsuflat pentru priveliștea macabră, din fața lui.
Întrebarea era retorică, nimeni nu se simți obligat să-i răspundă. Abia acum pricepu ce sugestiv se exprimase Vlad Zira, la telefon - ”un masacru de film horror”. Nu era nicio exagerare. Avea în față ceva ce cu puțin timp în urmă, trebuie să fi fost onorabila mutră a unui om. Frumos, urât, banal sau cum o fi arătat individul la origine, tot ce rămăsese din capul lui putea fi caracterizat drept un ”rest cefalic”, subluxat din vertebrele gâtului la impactul cu gloanțele și lăsat să atârne, într-un manșon de tendoane, piele și șuvițe de păr, năclăit de sânge. Craniul arăta ca un bol hârbuit, așezat în echilibru instabil pe crengile unui tufiș pitic, intrus el însuși printre rădăcinile contorsionate ale bătrânului frasin. Bolul macabru oferea un soi de gelatină din secreții și umori, în care pluteau fărâme de țesut cerebral macerat în parte, zdrențe de mușchi și tendoane albicioase, cioburi din oase, cartilagii și dinți. Imposibil să faci o legătură între persoana distinsă cu numele de Marcian Bura și acest tablou demențial, ce părea inspirația împinsă la extrem a unui Caravaggio autohton.
-Marcian Bura a făcut asta? – repetă siderat și, aparent, la fel de neluat în seamă.
Vlad Zira nu mai era prin zonă. Așa cum îl știa, fusese ușurat să scape de priveliștea de aici, chit că nici la vila Bura nu-l aștepta vreun moment agreabil. Nu e ușor să comunici familiei asemenea vești, să-ți ții firea în haosul general doar ca să pândești reacțiile fiecăruia, știind că oricare din ei poate fi implicat într-un fel sau altul și să tragi niște concluzii cât mai obiective, la sfârșit.
Imaginea era greu de suportat chiar și pentru indivizi hârșiți ca ei. Varlam își desprinse ochii de pe bizarele rămășițe umane și căută instinctiv în jur o față de om normal, indiferent a cui, de care să se agațe un moment. Nu văzu decât fețe posomorâte, palid-cenușii în lumina dimineții și aproape imobile. Cu toții se mișcau pe pilot automat, ferindu-se să se privească unul pe altul ca să nu-și vadă propria expresie, fiecare pe chipul celuilalt. Executau cu o silă prost mascată ce aveau de făcut, erau însă eficienți și bine rodați și încercau să schimbe cât mai puține cuvinte, de parcă astfel și-ar fi conservat energia. Era singurul mod în care după ani de zile, învățaseră să facă față monstruozității umane răsfirate între cauză și efect, ca în fața acestui trup fără viață.
Varlam își aprinse cu gesturi automate o țigară și trase în piept primul fum din afacerea asta afurisită, care nu prevestea nimic bun, dacă nu oferea o soluție rapidă. Cu alte cuvinte, dacă se va dovedi altceva decât părea la prima vedere. Într-un caz de crimă urmată de sinuciderea vinovatului, de obicei mobilul faptelor se învârtește în jurul crimei. Sinuciderea devine în această conjunctură un act explicabil, o consecință a remușcării, a spaimei de repercusiuni, a nevoii de penitență și așa mai departe. Marcian Bura era însă un personaj aparte și ceva nebulos, greu de structurat chiar și ca simplă intuiție, îi spunea că mai degrabă în sinuciderea lui decât în crimă, ar trebui să caute cheia tragediei. Spre deosebire de motivul crimei pe care-l ignorau total, cel al sinuciderii părea măcar sugerat. Adevărat și că orice supoziție se lovea involuntar, de personalitatea specială a presupusului criminal sinucigaș. O prezumție de care erai obligat să ții cont, deși risca să-ți manipuleze ancheta.
- Poți să aproximezi ora fiecărui deces și intervalul dintre ele? - se adresă medicului lor legist, care executa tot felul de manevre asupra trupului incapabil să se opună.
Aplecată ușor asupra cadavrului, Lucia Udrea încordă ușor umerii și spinarea, fără să se întoarcă. Semn că auzise, dar va continua să se întrețină pe moment doar cu reportofonul agățat de gâtul ei, cu un

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Subin
• Data lansării: 27 aug. 2020
• ISBN: 9781005058944

Adriana Subin

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...

Previzualizare carte

Numele meu e Patricia Bretan, sunt jurnalistă de profesie

și așa cum unii din voi știți deja, povestirea care urmează

- O ANCHETĂ PRIN OGLINZI DEFORMANTE –

e prima mea carte publicată.

Subiectul tratează cazul Bura – Hartman,

îndelung comentat de presa anilor 2014-2015,

motiv pentru care în unele fragmente am adoptat

un stil de reportaj-anchetă, cu transcrieri din dosarele poliției.

*

Noiembrie 2014

Din depărtare, putea fi doar o umbră înșelătoare de semi-întuneric. Mai mult imaginația decât ochii materializau apoi treptat un soi de vietate, aducând a om ghemuit la rădăcina bătrânului frasin, cu umerii rezemați de parcă i-ar fi înfipt în trunchi și ceea ce bănuiai a-i fi capul, atârnând strâmb și fără vlagă cu bărbia în piept. La prima vedere, jurai că un mototol de bețivan adormise într-o poziție atât de instabilă, încât atunci când cel aplecat asupra lui zvâcni înapoi ca împins de un arc, împleticind năuc doi-trei pași în spate, el se răsturnă pur și simplu pe o parte și rămase așa, răsucit din talie și cu torsul sprijinit din dungă, în tufișul crescut ca un venetic stingher printre rădăcinile ițite și reînfipte-n pământ, precum ghearele unei creaturi antediluviene. O nouă poziție a trupului lipsit de viață, contorsionat nefiresc precum o marionetă abandonată după spectacol, dintr-un imbold între lehamite și repulsie. Încremenit cu răsuflarea tăiată de oroare, celălalt nu făcu niciun gest prin care să-l readucă la status-ul inițial. Ar fi fost peste puterile lui și n-ar mai fi folosit la nimic. Mai ales că-n mod evident, bărbatul murise stând în genunchi. Intimitatea inițială cu frasinul viu și venerabil conferise morții omului un fel de respectabilitate, nu cine știe ce având în vedere starea în care se afla, dar oricât ar fi contat, răsturnându-se o pierduse și pe aceea.

În mod paradoxal, poate că abia imaginea prăbușirii îl reprezenta cu adevărat pe fascinantul Igor Hartman. Poor groom to be… Arăta veridic tocmai acum, cu nici o zi înaintea nunții ce nu va mai avea loc și când aparențele de orice fel nu mai contau pentru el. În sfârșit nu mai contau și putea să nu-i mai pese de cei din jur și de părerile lor, putea renunța la cabotinismul în care se pitise disperat ca într-o epidermă sintetică, bătută-n paiete. Paietele căzuseră primele… O senzație nemaipomenită de eliberare, dacă ar fi putut-o avea în mod conștient. Nu o avea. Nu mai avea senzații. Nici dureri, nici frustrări, nici speranțe. El însuși nu mai era decât cochilia unei entități cu statut încă incert, ca o plastilină moale în calupul ce o va înțepeni sinistru, fără promisiuni măgulitoare de viitor.

Nici pe bărbatul încremenit în picioare la câțiva pași distanță, demnitatea mortului nu îl preocupa - de un fel sau altul, ea n-ar fi putut schimba nimic. Plutea într-o realitate tulbure, în care atenția se concentrase, atât cât mai era în stare, asupra armei pe care o ținea el însuși în palma deschisă, ca pe o bombă cu ceas. Imposibil să scape de ea. În minte i se strecură vag ideea că nu va face nimic, nu va putea face nimic pentru a nu fi pulverizat el însuși, de suflul tardiv al exploziei. Se va dovedi ușor că arma e a lui, păstrată de ani de zile în seiful lui. Dar nu asta îl preocupa cel mai tare. Următoarele acțiuni începeau să se contureze pe rând, șocant și ireversibil, doar consecințele-i rămâneau tulburi. Miji ochii spre trupul căzut. Luna se ascunsese vremelnic sub un nor, cerul era doar apăsare sumbră, iar sub copac se adunase atâta negură încât de aici, de unde-l purtaseră automat picioarele, omul nu mai distingea toate detaliile abominabilului. Iar asta ar fi fost o ușurare, dacă ele nu i-ar fi fost întipărite pentru totdeauna în minte. Încercă să se adune, să-și amintească, să-și recapete coerența. Ziua de azi și cele care urmau ar fi trebuit să le schimbe viața – lui, ca și lui Igor Hartman. Doar că în cu totul alt sens. Sau poate nu?...

Era prima sâmbătă din noiembrie. Vremea se profila așa cum fusese prognozat, frumoasă și destul de caldă pentru acest moment al anului. De bun augur pentru întregul ceremonial, nu-i așa?... Peste câteva ore era programată cununia civilă a Marei, cu Igor Hartman. Apoi cea religioasă, unde el ar fi radiat ca tată al miresei. Ritualuri stabilite cu bună-cuviință, după datini convenționale, menite să atragă binecuvântarea asupra fericitei perechi. Apoi, petrecerea de nuntă. Totul pus la punct în cele mai mici detalii, ca să iasă perfect. N-o văzuse niciodată pe Mara așa de fericită, ca în lunile din urmă. În câteva ore, durerea o va copleși pe ea, iar pe el îl va strivi.

Spre seară vor apărea nuntașii, sau mă rog, parte din ei - cei ce erau încă pe drum dinspre vreun colț de lume și dintr-un motiv sau altul, nu vor putea fi anunțați să se întoarcă acasă. Greu de spus ce vor face cu invitații cazați deja la hotel. Din fericire, vestea va circula fără întârziere și măsurile îi vor viza în mod egal pe toți. Familia nu va fi nevoită să explice-n falset fiecăruia în parte, să suporte consternarea de pe mutrele lor, să-și țină firea, să se comporte demn. Careva din ei va fi sacrificat telefoanelor de condoleanțe, de care nu vor fi iertați și va răspunde la întrebări indiscrete, la compasiunea reală, sau doar simulată din curiozitate morbidă, nesățioasă. De astă-dată, purtătoarea de cuvânt va fi probabil, Edith. Cu vocea ei stilată, va face față cu brio, era născută pentru asta.

Și bineînțeles, presa… Ei bine, presa se va buluci și cel puțin un membru al familiei va fi obligat să se desprindă din coșmar, să se blindeze și să arate de parcă n-ar fi plăsmuit din carne și sânge. Un soi de android, programat să-și adapteze discursul oricărei conjuncturi, păstrând sobru aparențele. Indiferent de cerințe, indiferent de moment, indiferent de cost. Indiferent de cost… Probabil că unii se vor aștepta ca el să fie acela, dar se vor înșela. Nu de data asta. Orice ar face el, nefericirea Anamariei Bura va fi pe buzele tuturor. Mara lui dragă… Se vor hrăni din suferința ei săptămâni, poate chiar luni întregi. Ancheta poliției le va scormoni adânc prin vieți, căutând tainițele unor secrete întunecate. Se spune că toate familiile au așa ceva. Familia Bura avea tainița ei și doar trei persoane știuseră ce ascunde – el, Igor și soția de care divorțase cu mult timp în urmă. Femeia, singura pe care o iubise atât de mult în felul lui, trăise cea mai mare parte a vieții departe de el, crescându-i pe Alex și Mara alături de un alt bărbat. Se stinsese acum aproape trei ani. O urmase Igor, în noaptea asta. Rămăsese doar el, capabil - sau nu - să pună un sigiliu definitiv pe trecut. Sigiliul va avea prețul lui, desigur, dar oricare ar fi, îl va plăti. Ultimul plătește nota.

Mintea-i vuia ca un torent, nu se putea concentra, va trebui să se gândească la toate astea, dar mai târziu. Un răgaz, Dumnezeule, avea dreptul la un răgaz… Sau va renunța să se mai gândească. Strânse pleoapele până ce mii de globuri colorate îl înțepară și simți durere. O adevărată binecuvântare să-ți smulgi mintea din lațul care o sufocă, să uiți cine ești, să nu mai dorești nimic. Un fel de auto-anihilare, la marginea conștiinței de sine. Să plutești nu în gol ci în nimic, nu în hău ci în neant, să te agăți de un spațiu și un timp imposibil de înțeles în măsuri omenești. Să uiți. Își dădu seama că de fapt, asta își dorea – să se dizolve cumva, să dispară și să uite. Nu voia iertarea, nu spera în răscumpărare, îi era groază de tot ce presupuneau ele. Doar să uite și să fie uitat. Liniștea nefirească dură o clipă, poate puțin mai mult, apoi mintea vui și explodă. Nu oricine poate plăti prețul. Doar el. Oricare ar fi prețul, doar el… Prețul întreg, până la ultima centimă.

- 1 -

Sâmbătă dimineața, Rodica Purdea se trezi ca de obicei în zori și pe la șase și câteva minute, dădu o fugă până la cabană ca să vadă ce lăsaseră în urmă, petrecăreții din ajun. O să facă ordine abia după plecarea lui Igor, bineînțeles, acum ținea să știe dinainte ce o așteaptă. Se miră când zări încă de departe luminile aprinse la parter și apoi Mercedesul domnului Marcian, tras chiar pe platoul din marginea șoselei, una din puținele mașini pe care le-ar fi recunoscut oriunde, fără să poată spune exact după ce anume. A doua pe care ar fi recunoscut-o la fel de ușor era parcată ca de obicei în curte, dar prezența ei nu avea de ce să o mire, de vreme ce Igor se culcușise la cabană de aproape o săptămână. Ar fi fost necuviincios ca viitorul mire să doarmă în aceeași casă cu mireasa înaintea nunții, chiar dacă aparențele abia de mai contează în ziua de azi, iar respectarea tradiției e în foarte multe cazuri, doar o nevinovată ipocrizie. Nu era cazul Marei, își spuse Rodica. Nici o îndoială că Mara e o fată crescută cumsecade.

Nu avu nevoie de chei, și poarta și ușa din spate rămăseseră descuiate, așa că intră tiptil ca să nu-l trezească pe Igor, care ar fi trebuit să doarmă la etaj. Așa cum era de așteptat, îl zări pe Marcian Bura încă din prag. Trupul lui zăcea nemișcat în șezut pe canapeaua de la parter, cu capul răsturnat cam nefiresc pe marginea înaltă a spetezei. Până nu vedeai pata de sânge care îmbibase plușul gri-fumuriu de sub capul lui și apoi firul de sânge, scurs ca un pârâiaș din orificiul căscat în tâmpla dreaptă, ai fi zis că doarme. Picioarele erau întinse în față și depărtate lejer, iar mâinile îi căzuseră moale de o parte și de alta a corpului. De sub palma lui stângă, de parcă ar fi protejat-o până în ultima clipă, ieșeau doar marginile unei bucăți de hârtie acoperite de cerneala lucioasă a unui scris de mână, mărunt și elegant. În partea cealaltă, îți sărea în ochi un pistol cu pat din lemn, aflat la câțiva centimetri de mâna lui dreaptă din care, puteai presupune, căzuse imediat ce-și împlinise sinistra lui funcțiune.

Femeie simplă dar nu proastă de felul ei, menajera făcu doi-trei pași spre mijlocul încăperii, își dădu seama că bărbatul e mort și mai rău de atât, că-și luase singur zilele. Mare păcat, ce om cumsecade și nici de slujbă în biserică n-o să aibă parte, fu primul gând ce-i fulgeră de-a dreptul stupid, mintea. În același moment, spaima-i despică prin carne ca un țurțure de gheață, animalic, irațional, făcu stânga împrejur și lăsând totul deschis vraiște, o luă instinctiv la goană spre adăpostul sigur al căsuței ei, aflate la relativă distanță, în marginea unui cătun forestier. Tot drumul crezu că țipă, deși era conștientă că n-avea cine s-o audă. Oricum, țipase doar mintea ei, gura scosese doar niște sunete ciudate, de pasăre gâtuită, ceva între gâfâit și șuierat, care bineînțeles că nu-l treziră pe bărbatu-său din somnul lui de bețivan nesimțit, nici când dădu buzna în dormitorul conjugal. Era așa de sfârșită încât abia avu putere să-l scuture ca pe un sac de țoale vechi și apoi să se trântească pe singurul scaun din încăpere, gâfâind și emițând sunete neinteligibile, însoțite de gesturi incoerente.

- Ce-ai, zăludo? – mormăi el, ridicându-se în capul oaselor. Ai văzut ursu’?

- Dă telefon la poliție. Domnu’… E mort, cu capul plin de sânge. Pe canapea.

- Ce spui?... Care domn? Igor?

- Nu, Marcian… Am văzut și pistolu’. S-a omorât cu mâna lui. Dă telefon, n-auzi?

- Stai puțin, nu te grăbi, că dacă-i mort nu mai e grabă.

Ghiță Purdea ignoră arțagul vocii, cu care era obișnuit. De-acum era treaz de-a binelea și se așeză pe marginea patului, desculț și doar cu ismenele pe el, așa cum picase lat astă-noapte. Se scărpină în creștet, unde se învârtejise țeapănă o șuviță de păr cărunt.

- Ești sigură? Dar ce căuta domnu’ la cabană, la ora asta? – întrebă.

- De unde să știu ce căuta? Dar sunt sigură, fiindcă eu nu mi-am băut mințile ca alții - se rățoi ea. L-am văzut cum te văd pe tine, nu te-aș mai vedea. Doar că el e mort. Se holba la tavan cu ochii deschiși, da’ nu mișca.

- Ce nu mișca, femeie?

- Ochii. Nici el nu mișca. E mort, Ghiță, e sigur mort – scânci, gata să se pună pe plâns. Săracu’ de el, ce o fi pățit de și-a luat zilele. Era cel mai cumsecade dintre toți. Rar om ca el.

- Și Igor unde era?

Rodica Purdea se încruntă, nedumerită că nu-și pusese ea însăși întrebarea asta.

- Nu l-am văzut. Jos, la parter nu era. Și nici nu putea să doarmă în camera lui de la etaj, că ar fi auzit împușcătura.

- S-o fi îmbătat și n-a auzit – consideră Ghiță doct, ca omul bine informat pe subiect.

- Igor o fi având destule păcate, dar nu e bețiv – îl contrazise nevastă-sa. Drept că mașina lui era în curte.

- Ești sigură?

- I-o cunosc. Mașina aia roșie de golan bătrân. Nu pleacă niciunde fără ea, doar știi și tu.

Ghiță se scărpină iar și îndelung în creștet, semn de cugetare adâncă din partea lui.

- E lucrul dracului acolo, Rodico – vorbi încet, ca și când s-ar fi ferit de cineva. Cine știe ce s-a întâmplat, că nu i-a venit chef lu’ Marcian așa, dintr-odată, să-și tragă un glonț în cap, în loc să-și ducă fata la altar! Era om cuminte, iar Mara era viața lui.

- Mi se rupe sufletul când mă gândesc la Mara. Ce o să se aleagă de nunta ei, acum?

- Praful, asta o să se aleagă. De Mara, parcă și mie-mi pare rău… De ea și de domnu’, că de ăilalți… Dacă mă gândesc, poate că nici nu-i de mirare. În familia aia se prefăceau de ochii lumii, da’ fiecare trăgea în altă parte. Domnu’ era aproape tot timpul singur, doar știi.

- Ce știm noi, Ghiță? – îl admonestă ea răgușit, în șoaptă. Nu-i judecăm, e treaba lor.

- Că bine zici. Treaba lor. Și uite de aia nu sunt sigur ce e mai bine să facem noi, acum.

În pofida mutrei de alcoolic înveterat, Ghiță era capabil să se adune la nevoie și să cumpănească lucrurile mai bine decât ai fi crezut. Ba chiar cu stropul de parșivenie trebuincios.

- Păi ce putem noi să facem, decât să anunțăm poliția? Că doar n-avem niciun amestec – se miră nevastă-sa, răgușită de atâta stress.

- N-avem, dar noi doi suntem angajații familiei, cum s-ar zice. Avem obligații. Și e bine să ne păstrăm relațiile, că doar cabana rămâne în picioare, nu? Cineva trebuie s-o îngrijească și pe mai departe. Adică nu știu cum ar fi mai bine pentru noi – să anunțăm mai întâi poliția, sau familia? Să vină familia aici, să vadă, să se lămurească… Și să-i lăsăm pe ei să anunțe poliția, după ce cad la învoială cu ce spun și ce nu spun. Să nu-i ia ca din oală.

Nevastă-sa îl privi lung, surprinsă, înghiți în sec și comentă după o vreme, ca pentru ea:

- Încâlcită minte mai ai, Ghiță!

- Încâlcită–ncâlcită, dar nu ne-a mers rău cu ea – replică el cu substrat. O să-l caut pe Igor, să văd pe unde dau de el. De fapt, nici n-am alt număr decât al lui și al lui Marcian, fie iertat. Cu ceilalți n-am vorbit niciodată, că nici n-aș fi avut ce. Puțin le păsa de cabana asta.

- Nici eu n-am alte numere – își dădu seama nevastă-sa. Poate să-l am pe undeva pe al lu’ Mara, nu sunt sigură, dar nici în ruptul capului n-o să-i dau tocmai eu vestea asta nenorocită.

Ghiță îi făcu semn să aștepte, se ridică-n picioare și-și căută telefonul mobil prin mormanul de haine aruncate la capul patului. Dintr-un buzunar căzu cu zgomot sticla lungă și subțire de coniac fin, cu mai puțin de un deget de băutură rămasă pe fund. I-o întinsese Igor în ușă, pe la 10 astă-noapte, când Ghiță îl văzuse pentru ultima oară și-l lăsase la cabană cu prietenii lui. Sticla era și atunci doar pe jumătate plină, dar până acasă o golise aproape toată. O auzi rostogolindu-se până se ciocni cu un pocnet sec de piciorul patului, fără ca nevastă-sa s-o ia în seamă și s-o dea pe scandal ca de obicei. Mare minune! Femeia strânsese brațele la piept și-l urmărea agitată, în timp ce el apelă un număr din agendă, îl lăsă să sune îndelung și mai sună o dată, tot fără succes.

- Igor nu răspunde – o anunță el enervat. Asta nu-mi place deloc. A lăsat mașina în curte și mortu’ în casă și a întins-o. Tipic pentru el. Nu mi-a plăcut niciodată. Alunecos ca un țipar.

- Nici mie nu-mi place – confirmă ea. Ce o fi găsit Mara la el, că e și cam bătrâior…

- Deci noi am încercat, dar n-am putut lua legătura cu familia – schimbă Ghiță macazul și tonul vocii. La urma-urmei, noi n-avem niciun amestec. Hai să anunțăm la 112 și să ne spălăm pe mâini de toată treaba.

- Eu asta am spus de la-nceput.

- Da, tu ești aia deșteaptă de le știi pe toate. Vezi să nu-ți dai în petic. Când o veni poliția, le spui că le-ai dat telefon i-me-diat, n-ai stat pe gânduri. Eu dormeam, eram cam băut…

- Păi așa și erai. Așa ești tot timpul.

- Și nu știu decât ce mi-ai spus tu – pară el atacul, diplomatic. Adică nimic, fiindcă tu ai găsit mortu’ și atât. Orice ne-ar întreba despre familia lor, îl ținem pe nu știu în brațe. Noi îngrijim de cabană, suntem doi oameni simpli angajați aici, nu știm ce se petrece dincolo, la oraș. Pentru noi, toți se iubeau și se-nțelegeau între ei de minune. Ai înțeles?

- 2 -

Abia se întrezărea lumina cețoasă a dimineții de noiembrie, când în fața cabanei familiei Bura, înconjurată spre șosea de un gard de metal și beton, opriră una după alta un șir indian de mașini, în frunte cu duba laboratorului criminalistic și în coadă cu cea de la Morgă, apărută ceva mai târziu. Între ele parcaseră numai automobile particulare, din care coborâseră unul câte unul polițiștii chemați de acasă, aferați și cam năuciți, fiindcă nunta programată azi în familia Bura constituia un eveniment despre care orașul vorbea de câteva săptămâni. În zori, când îi fusese transmis apelul de la 112 despre decesul lui Marcian Bura, ofițerul de serviciu la inspectorat fusese mai întâi convins că e o glumă proastă. Ba chiar amenințase cu o amendă grasă. Numai că apelantul intrat pe fir - o femeie - își dăduse numele fără să se ferească și explicase că e menajera cabanei, unde-l găsise chiar atunci pe proprietar cu capul plin de sânge. Omul nu mișca și în opinia ei, era mort de-a binelea. I se ceruse ferm să nu părăsească locul și se conformase, prin urmare poliția o găsi împreună cu bărbatul ei, amândoi înfofoliți în cojocele, tremurând de frig și nu numai. Unul din polițiști, care se recomandă comisar Vladimir Zira stătu de vorbă cu ei câteva minute, primi răspunsuri la care intui o oarecare reticență ce merita lămurită ulterior și, bănuind că va mai avea nevoie de ei, le permise să aștepte în cămăruța unde era instalată centrala termică a cabanei, ca să nu mai facă naibii vreo pneumonie și să dea poliția în judecată.

În sâmbăta aceea, comisarul-șef Dinu Varlam își luase câteva zile de concediu și era în drum spre Cluj, împreună cu Silvia. Nora lor născuse de câteva săptămâni, sigur că alergaseră atunci să-și vadă nepoțica și apoi tânjiseră tot timpul s-o țină din nou în brațe. Acum că-și potriviseră în sfârșit amândoi niște zile libere, Silvia stătuse ca pe ace și-l convinsese să plece de acasă cu noaptea în cap – e și mai puțin aglomerat pe șosele, pretextase ea. Mă rog, nu chiar cu noaptea în cap, erau de numai vreo oră pe drum când Zira îl apelă pe numărul lui privat, pe care doar puțini i-l știau. Clar că se întâmplase ceva deosebit, altfel nu ar fi sunat.

Silvia se crispă toată și ridică ochii spre cer bombănind A, nuu, nu și de data asta!, iar Varlam trecu pe banda întâi, micșoră viteza și puse mobilul pe speaker.

- Ce s-a mai întâmplat? – întrebă, încercând să pară calm. Sunt pe șosea spre Cluj de o oră, ca să știi.

- Continuați-vă drumul – replică Zira. A trebuit totuși să te pun la curent cu faptul că Șefu’Mare a cerut să te chemăm imediat înapoi. Mi-am luat angajamentul să-ți transmit eu ordinul, ca să mă asigur că n-o face el. În primul rând, închide-ți imediat mobilul de serviciu, ca să-i pot spune că nu răspunzi și să nu ordone altcuiva de la inspectorat să te sune.

Varlam scoase al doilea mobil din buzunar și i-l întinse Silviei, care execută ordinul.

- Să-i scot și acumulatorul? – întrebă ea sarcastic.

Vlad Zira o auzi și râse.

- Nu-i o idee rea, când e vorba de Șefu’Mare. Săru’ mâna, Silvia, îmi pare rău.

- Servus, Vlad. Dacă mă lași să ajung la nepoată-mea azi, te iert – răspunse ea.

Varlam îi întrerupse iritat.

- Ai de gând să-mi spui, totuși, ce s-a întâmplat?

- E vorba de Marcian Bura – schimbă tonul Zira. S-a sinucis cu un glonț în tâmplă, după aprecierea Luciei între orele 3 și 5 astă-noapte. I-am găsit cadavrul în cabana familiei.

Așa cum se aștepta, vestea produse stupoare. Câteva momente, în habitaclul mașinii nu se auzi decât torsul cuminte al motorului. Silvia vorbi prima.

- Marcian Bura?! – accentuă incredulă, dând un plus de greutate persoanei din spatele numelui și sugerând în același timp, că trebuie să fie o confuzie.

"Acel Marcian Bura?!" Fii serios!

De parcă ar mai fi fost vreunul, la ei în oraș…

- Chiar el – o asigură Zira.

- Dar astăzi urma să-și mărite fata. Cum să se sinucidă în ajunul nunții ei?

- De fapt, în chiar ziua nunții ei.

- Imposibil – respinse ea ideea. Nu Marcian Bura. L-am cunoscut personal, era un om cu totul deosebit, rațional, civilizat... excepție printre cei din lumea lui. Nu putea comite un asemenea gest în general, darmite într-o asemenea zi.

- Sunteți siguri că s-a sinucis? – întrebă Varlam.

- Pare un caz clasic. Lucia e de acord, deși încă n-a terminat de examinat cadavrul.

- Pare? – accentuă Varlam.

- Știi ce prudentă e Lucia. Urmează testul cu parafină și examenul toxicologic, pentru a fi siguri că n-a fost drogat și sinuciderea simulată. Plus analiza grafologică a biletului de adio.

- A lăsat un bilet de adio?

- Da. Sinucidere ca la carte, așa cum ți-am spus – confirmă Zira.

- Și cum sună?

- Îl poți citi singur. Am luat special câteva imagini cu telefonul, bănuind că o să vrei să le vezi. Ți le transmit chiar acum, primele cu cadavrul și una cu biletul de adio.

Varlam opri în marginea șoselei, schimbă locul de la volan cu Silvia și așezat în dreapta, continuă conversația.

- Da, le-am primit – mormăi. Cam neobișnuită poziția capului răsturnată spre spate, parcă s-ar fi sinucis privind tavanul. Sau cerul, simbolic?... Văd că pistolul a căzut chiar lângă mâna lui. Îi aparținea? Nu știi dacă avea permis?

- Dimitriu s-a interesat la sediu și tocmai ce ne-au comunicat că avea permis, iar arma e înregistrată la noi de 14 ani.

- Îhm… Și biletul de adio? – mormăi Varlam și citi singur mai departe, cu glas tare. Îmi cer iertare, chiar dacă nu am dreptul la ea. Mara, copila mea adorată, te rog doar să treci peste toate și să-ți croiești o viață frumoasă. O meriți și ești destul de puternică încât să reușești. Vă iubesc mai mult decât puteți voi concepe. Tata. Ei, bravo! Iertați-mă dacă puteți și-n rest, vedeți-vă de viață? Cam laconic. De fapt, nu-și explică gestul în niciun fel.

- Nu doar gestul în sine, dar nici momentul ales pentru a-l comite. La un om rațional cum era cunoscut Bura, alegerea momentului e de neînțeles. Chiar înaintea nunții?

- Ori evită intenționat o explicație, ori știe că familia lui nu are nevoie de ea, pentru a înțelege.

- Poate că a vrut să împiedice această căsătorie cu orice preț și n-a reușit altfel? – bâigui Silvia, încă năucită. Deși, ar fi un gest teatral și stupid, adică exact postura în care nu mi-l pot imagina pe Marcian Bura.

- Mda… Ciudată afacere – fu de acord Varlam O sinucidere cu cântec. De fapt, cum a ajuns Bura la cabană?

- Cu mașina lui, un Mercedes negru parcat pe platoul din fața cabanei. E de presupus că a preferat să se sinucidă cât mai departe de casă și în deplină singurătate.

- Adică s-a dus la cabană cu intenția expresă de a se sinucide.

- Așa reiese, de vreme ce avea arma la el.

- Când s-a produs decesul și mai ales, la