Comisarul Rolland - Editia in Limba Romana (Romanian language edition)

De George Zaharie

De astă dată, comisarul Rolland se afla pus în fața unui caz compus din mai multe infracțiuni comise de aceeași bandă de hoți și criminali stabiliți de curând în arondismentul său din Paris. Jafuri, răpiri, ucideri, trafic de droguri, falsificări de bani și altele necesitau din partea comisarului atenție deosebită pentru fiecare măsură ce urma să fie luată. Unele insuccese în munca sa, e adevărat minore, nu l-au descurajat niciodată, mai ales că succesele lui erau mult mai multe și se refereau la cazuri deosebit de complexe. Comisarul Rolland era polițistul care „acționa mai mult cu capul decât cu pistolul”. Împreună cu adjunctul său, locotenentul Lavalle, a început să lucreze, iar cele relatate în acest volum ne arată cum și cu ce rezultate.

• Limbă: Română
• Editor: Bogdan-Gheorghe Zaharia
• Data lansării: 18 mar. 2021
• ISBN: 9781005238605

Previzualizare carte

Soţiei mele Eugenia

G.Z.

PARTEA ÎNTÂI

O după-amiază în mijlocul verii.

Una din acele după-amieze fierbinţi când soarele dogorea ca focul.

Parisul la sfârşitul unei săptămâni de arşiţă.

În Parcul Buttes Chaumont părea că nu era aproape nimeni la ora aceea. Spre seară începea să se umple de lume, lume de tot felul, care venea să respire aerul plăcut, răcoros şi parfumat al copacilor şi al florilor după o zi obositoare.

Totuşi pe o bancă ascunsă de verdeaţă, de pe o alee mai retrasă, se afla o tânără pereche. Un bărbat şi o femeie care tocmai se aşezaseră. Bărbatul purta nişte ochelari de soare de o mărime puţin obişnuită.

Nimic deosebit la prima vedere.

Între cei doi ceva, însă, atrăgea atenţia – nici unul din gesturile obişnuite ale unor îndrăgostiţi.

Începură să vorbească. Nu în şoaptă, ci cu voce destul de tare, ştiind că în acel moment al zilei nu era nimeni prin apropiere să asculte discuţia lor. Totuşi, din timp în timp, aruncau priviri furişe să se asigure că nu venea cineva.

Se vedea de la o poştă că femeia era foarte supărată, iar bărbatul implora.

- Etta... Etta... - încerca acesta din urmă să o îmbuneze.

- Nici-o Etta! Nici-o Etta! i-o reteză femeia tânără şi frumoasă cu care vorbea. Să termini odată, auzi?! Sau vrei să ţi se-ntâmple ceva?! Nu ţi-am dat şi-ţi dau mereu?!

- E uşor să vorbeşti când n-ai nici o grijă. Te-mbraci, te dezbraci, te-nvârţi prin faţa lor zâmbind şi gata ... încasezi banii. Dar eu? Am o meserie bună, mă pricep ... şi ce folos dacă mai mult şomez. Uite, au trecut patru luni şi n-am găsit nimic de lucru. Parisul ăsta mă înnebuneşte cu indiferenţa lui.

- Pleacă în altă parte, zise femeia cu puţină duioşie în glas.

- In altă parte... unde... peste tot e la fel. Sunt destui ca mine fără lucru, fără speranţe ... Aici măcar te am pe tine care mă mai ajuţi. Spui că mă iubeşti, nu-i aşa?

- Ah Nel, dacă te-ai putea lăsa de praf, ai intra şi tu în rândul oamenilor, zise femeia luându-i mâna.

- Nu pot... şi cred că nici nu vreau, Praful îmi alină necazul. Când văd cum alţii se plimbă fără griji, mănâncă tot ce vor şi de câte ori vor... nu cunosc sărăcia, poate nici nu ştiu că existăm cei ca mine, mă cuprinde o tristeţe, o ciudă, că sunt atât de neputincios... Şi nu din vina mea. Si-atunci doar praful mă linişteşte, mă face să uit această lume, termină omul cu glasul tremurând.

- Lasă tu lumea şi filozofia, spuse Etta, profitând de faptul că Nel tăcuse un moment şi încercând să nu se enerveze.

- Nu-i filozofie, este durerea mea şi nu ţi-o pot spune decât ţie. Odată, am stat o noapte la beci, fiindcă mi-am strigat-o în gura mare pe stradă.

- Ascultă Nel! Praful te slăbeşte, îţi mănâncă zilele. Vezi şi tu, tremuratul acesta de mâini, pe care nu-l poţi opri. Mi-e milă de tine, ţin la tine, dar lasă-te de "praf! Ştii că nu-i sănătos, şi-apoi e şi foarte scump. E greu pentru mine să-l procur, dar mai ales să-l plătesc. Azi ţi-am adus, dar nu ştiu dacă mai pot aduce curând.

- Cum adică nu mai poţi?! Si eu ce vrei să fac?!!, se-nfurie Nel. O să mă arunc în Sena, asta o să fac. Sau, lasă-mă să iau legătura cu ei. Dacă faci parte din vreo bandă, iar eu sunt ce sunt pentru tine, ar trebui să-ţi dea mai mult praf.

- Taci Nel zise ea uitându-se speriată în jur.

- I-aş face să joace cum vreau eu! Ştii am încercat odată, la numărul acela de telefon şi am fost înjurat.

- Astâmpără-te Nel. Mi-ar părea rău să o păţeşti. Nu sunt oameni cu care sî ai tu de-a face.

- Mă gândeam într-un timp să-i dau pe mâna poliţiei ... poate primesc o recompensă grasă.

- Nel ... Nel, am să te părăsesc fiindcă ţin la viaţa mea. Sunt tânără şi vreau să trăiesc. Chiar aşa cum sunt, dar vreau să trăiesc şi tu mă nenoroceşti. Nici eu nu am pe nimeni.

- Lasă că ştiu ... Acum îl ai pe tânărul acela, Leclerc, băiat de bani gata, vilă, maşină şi multe altele.

- Hei, ce vorbe sunt astea?!

- Te-am urmărit de câteva ori, vă ţineaţi de mână. M-a întâlnit odată pe strada mea şi m-a rugat să termin cu tine... Dar nu, am să mă duc la bătrânul Leclerc. Trebuie să aibă grijă şi de mine cineva.

Tânăra femeie îl privea tot mai speriată. Se ridică de pe banca şi zise supărată:

- Dacă nu te astâmperi am terminat cu tine ! Of, Doamne, Doamne! De ce mi-ai dat pe cap un asemenea om?! Spuse în timp ce pleca cu paşi repezi, fără să-şi ia rămas bun.

- Ştiu, strigă omul după ea, ştiu ce urmăreşti la vila Leclerc. Dar n-am să i-o las. Cu toate ameninţările, trebuie să fie numai a mea... să se îngrijească numai de mine.... sfârşi omul strigând după ea cu voce înecată într-o tuse sângerândă.

De pe o alta bancă, la câţiva metri doar, ascunsă la vedere, se ridică un bărbat care a ascultase întreaga convorbire. Omul era îmbrăcat în haine uşoare de vară de culoarea prafului pe care-l vezi plutind în aerul supraîncălzit, care parcă se cerne în lumina orbitoare a soarelui.

Trecu uşor ca o umbră, păşind fără zgomot, cu pantofii bej cu talpă de crep.

Se îndreptă fără să fie văzut spre o maşină care-l aştepta în apropiere. Era o maşină de o culoare care nu bătea la ochi, nici verde, nici roşie, ci de un galben stins, ca nisipul; o maşină mică cu număr de Paris, între multe altele la fel. Se urcă în spate ca o felină.

Maşina demară uşor, fără cel mai mic zgomot, semn că şoferul aştepta cu mâna pe cheia maşinii şi se pierdu în trafic.

În acelaşi timp, pe partea cealaltă a străzii, doi turişti. Tatăl şi fiul filmau şi fotografiau peisajul care li se părea încântător. Nici nu simţeau căldura copleşitoare, după cum arătau feţele lor bucuroase.

Aşa că, fără vreo intenţie, au prins în aparatele lor un bărbat care se grăbea spre o maşină parcată la marginea trotuarului de vis-a-vis şi în care se urcase, iar aceasta pornise imediat.

Deloc încântaţi că în filmul lor a apărut şi cineva, s-au oprit puţin înciudaţi.

Apoi, dând din umeri, au continuat să prindă din diferite unghiuri imagini care li se păreau mai ineresante.

-Assez spuse tatăl.

Erau deci turişti francezi, nu se ştie din ce parte a ţării, veniţi, probabil, pentru câteva zile să vadă capitala. Tatăl mai fusese de câteva ori, se vedea după cât era de sigur, dar tânărul fiu era pentru prima oară.

Terminând, au plecat mai departe, luând cu ei, fără să dea importanţă, imaginea unui bărbat parizian, grăbindu-se spre o maşină.

Asta a fost tot!

După o jumătate de oră, într-o vilă luxoasă de pe o anumită stradă din Paris, omul felină stătea în picioare în faţa unui bărbat cu privire severă care din spatele unui birou, îl asculta cu atenţie.

- Ştii şefu' că de câteva zile îl urmăresc pe Arcana căruia Nicoletta îi mai dă nişte praf ca să îl liniştească. Acum mai bine de o oră, într-un parc, am ascultat o convorbire între ei. Şi omul îi relată ce auzise.

- Aşa deci! Arcana! Cred că trebuie să cam terminăm şi cu acesta. Am avut destulă răbdare cu el. Ocupă-te tu Africanule! Adică nu! O să rezolv altfel. Adu-mi o fotografie a tânărului Jean fiul bancherului Leclerc şi numărul de înmatriculare a maşinii sale.

* * *

A doua zi...

A doua zi, la ora 22 si 15 minute un poliţist îl sună acasă pe comisarul Rolland. La cei 35 de ani ai săi, comisarul locuia singur. Era necăsătorit, deşi plăcea femeilor şi îi plăceau şi lui. Destul de înalt, aproape un metru şi optzeci, avea corpul bine proporţionat, puternic, mulţumită şi sporturilor pe care le practica. Ochii negri, nasul drept, totul la el dădea impresia unui om hotărât. Tânăr încă, avusese totuşi câteva „cazuri grele, si le rezolvase în aşa fel încât şefii şi colegii şi-au dat seama de posibilităţile lui, considerându-l poliţistul înnăscut". În zece ani de poliţie ajunsese comisar datorită doar meritelor sale. Era îndrăgit de colegi. Poliţiştii i se adresau cu plăcere ştiindu-l drept şi priceput în meserie.

- Domnule comisar vă deranjez să vă anunţ o crimă!

- Spune!

- In timpul rondului meu am văzut pe strada Modena un individ cu un pistol în mână aplecat peste cineva întins pe jos. Individul s-a ridicat grăbit, dar pistolul îi căzuse din buzunar şi a fugit, dispărând în aleea alăturată. Intrigat m-am apropiat de cel întins pe caldarâm. Era un bărbat. Mort, împuşcat în tâmplă.

- Şi ucigaşul?

- Sunt dezolat, domnule comisar. Am încercat să îl urmăresc şi să îl prind, dar a ajuns la o maşină parcată, s-a urcat şi a plecat în viteză.

- Cum arăta?

- Strada fiind slab luminată nu i-am putut vedea prea bine figura. Nu mi s-a părut prea înalt, cam un metru şi şaizeci. Purta ochelari de vedere, haine în carouri. Părea mai curând tânăr decât bătrân, in jur de 30-35 de ani. La mâna dreaptă, în care ţinea pistolul, cred că avea un inel cu o piatră care strălucea la lumina lanternei mele. De regulă bărbaţii nu poartă aşa ceva...

-