Maria - Editia in limba romana (Romanian language edition)

De George Zaharie

“Îi rămăseseră doar amintirile ... Maria. Da, o avea pe Maria. Amintirile zilelor petrecute cu ea îl făceau să suporte mai uşor moartea părinţilor. Aceleaşi sentimente frumoase le nutrea şi Maria, doar că, uneori se întreba dacă cumva iubirea ei este clădită pe relaţia fizică atât de reuşită încât se pierdea toată în braţele lui şi abia dacă mai putea să respire de atâta plăcere.”
***
„Cu ochii măriţi de spaimă, privi din nou golul de sub el şi văzându-se „acolo”, cu trupul şi hainele sfâşiate, se trase cât putu mai înapoi pe banca tare. Era mort? Atunci cum de îşi dădea seama că se afla pe bancă? Apoi se auzi chemat: Vino! Vino! Era o chemare dulce plăcută, cu un efect liniştitor, avea ceva la care nu se aşteptase, dar care acum nu-l mai mira....”

• Limbă: Română
• Editor: Bogdan-Gheorghe Zaharia
• Data lansării: 26 feb. 2021
• ISBN: 9781005408435

Previzualizare carte

Vila „Melania", una dintre cele mai frumoase din Braşov, aşezată într-un pitoresc colţ al şoselei Sf. Petru, era proprietatea domnului Moldoveanu, bancher, căruia operaţiunile de bursă îi aduseseră o considerabilă avere. Poseda o mulţime de acţiuni şi pe lângă acestea, şi priceperea necesară, astfel că devenise un apreciat şi în acelaşi timp un temut adversar în jocul milioanelor. Nu prea înalt, puţină burtă, ochii blânzi şi părul argintiu la tâmple, avea figura omului bun, căruia doar supărările cu adevărat serioase reuşeau să-i încreţească fruntea lată, să-i încrunte ochii.

În curtea care împrejmuia vila, se puteau vedea minunate alei cu trandafiri din cele mai variate specii. De la poartă şi până la intrarea principală era aleea trandafirilor albi, cea mai frumoasă dintre toate. De-o parte şi de alta, aceste flori cu miros fin şi plăcut făceau pe cel ce trecea printre ele să se întrebe dacă e vis sau realitate, oprindu-l pentru un moment să admire splendoarea, estetica şi grija cu care fiecare floare era aşezată.

În fundul curţii, în partea dreaptă a vilei, se putea vedea în garajul deschis o maşină puternică, de culoare neagră. Alături, o cameră pentru şofer, care însă de câteva zile era nelocuită. Vechiul şofer se îmbolnăvise şi fusese internat în spital.

Melania, fiica lui Moldoveanu şi mama ei Stania, erau dezolate, trecuseră trei zile de la anunţul dat în ziare şi încă nu se prezentase nimeni pentru a-l înlocui. Astăzi, Moldoveanu trebuia să plece la Bucureşti şi era nemulţumit că nu avea şofer. Dacă se va strica ceva pe drum? Se pricepea prea puţin să repare o pană. Totuşi, la ora nouă, plecă. Era o maşină bună şi spera să ajungă la timp. La marginea oraşului însă, motorul se opri. Necăjit, Moldoveanu încercă tot ce ştia. Zadarnic! Motorul nu voia să pornească.

Alături, lângă şosea, lungit în iarbă, un tânăr părea că doarme. Avea ochii închişi, dar gândurile-i zburau departe. Fruntea îi era brăzdată de încreţituri, dovadă a unei intense dureri sufleteşti. Împlinise 22 de ani. Rămăsese fără părinţi, decedaţi într-un accident şi fără niciun sprijin material. Student aici în Braşov, nu-şi mai putea continua studiile, căci datoriile îl obligaseră să vândă tot pentru a putea face faţă creditorilor.

Colegii lui de cameră, Vasile Petrovan şi Mircea Mesaroşiu, studenţi şi ei, îl ajutau împărţind cu el tot ce aveau.

Era trist. Groaznicul accident de avion nu cruţase pe nimeni. Tată, mamă, soră, toţi muriseră. Îi iubise, întotdeauna fuseseră înţelegători cu el. Acum, după trei săptămâni, revenindu-i aceste triste amintiri, cu greu îşi putea opri lacrimile. Când plecase la Arad s-o întâlnească pe Maria, tatăl său îi spusese: „Ştiu că eşti un băiat bun; ţi-a mai rămas puţin şi termini Academia, gândeşte-te la viitor şi chibzuieşte bine înainte de a te hotărî pentru ceva."

Să fi fost o presimţire? Pentru prima dată îi vorbise în acest fel, iar pe faţă i se putea citi rugămintea părintelui îngrijorat de soarta copilului. Ochii i se umeziseră şi parcă simţise o greutate în suflet, pe care atunci nu şi-o putea explica.

Acum?... Acum îi rămaseră doar amintirile şi... Maria. Da, o avea şi pe Maria, pe Maria care întruchipa toată dragostea sufletului său, pe Maria, fiinţa pe care o iubea şi alături de care voia să-şi clădească viitorul şi toată viaţa; pentru Maria, pentru ei doi, trebuia să muncească, să lupte cu gândul la ziua când, - soţ şi soţie – vor începe o altă viaţă, în care iubirea mai presus de toate, singură iubirea să fie temelia unui cămin fericit. Atât era tot ce dorea de la Maria. O iubea mult. Imaginea ei îl întovărăşea pretutindeni iar amintirea zilelor petrecute cu ea îl făceau să suporte mai uşor moartea părinţilor.

În Haţeg, orăşelul aşezat la poalele munţilor Retezatu, în acest orăşel, locul lui natal, o cunoscuse pe Maria, frumoasa Maria, în ultimul an al unui liceu de fete din Arad. O văzuse în sala cinematografului, o sală mică şi totuşi mare pentru publicul haţegan. Îşi amintea ce surprins fusese când, ocupându-şi locul, observase lângă el o fată foarte frumoasă, o frumuseţe puţin cam serioasă, însă plină de farmec. Era prima tresărire pe care o simţea inima lui. Uimit, rămăsese cu ochii aţintiţi la ea.

Până atunci sufletul său nu ştiuse ce este dragostea adevărată, iubirea sinceră, pură, nu ştia ce înseamnă a iubi cu toată puterea, a iubi sufletul şi nu trupul. Privea uimit fata frumoasă de lângă el la care apoi începuse să se gândească în fiecare zi. Sesizată de insistenţa privirii, îşi întoarse întrebătoare capul, privind mirată. Distinsă, aproape mândră, poate pentru frumuseţea ei, îi impunea respect. De câte ori o întâlnea, inima-i tresărea, picioarele i se muiau, în gât i se punea un nod şi intenţia de a o opri ca să-i mărturisească dragostea lui, cădea. Doar privirile lor se încrucişau, însă pe câtă vreme în ochii lui se putea citi dorinţa aprinsă, în ochii ei nu se vedea altceva decât indiferenţa. Aceasta îl îndârjea şi mai mult. Îşi dădea seama că începea să iubească şi el tot atât de intens, după cum prietenul său Petrovan o iubea pe Saşa.

Maria, făptura care tulburase sufletul lui Dan Cernea, era o tânără de 19 ani, plină de farmec şi atât de dulce şi frumoasă, încât provoca invidia colegelor de şcoală. Singură Saşa, colegă şi în acelaşi timp prietenă sinceră, îi lua apărarea când era ponegrită de celelalte.

Mai avea un an şi termina liceul. Dorea din tot sufletul să scape cât mai curând de colege, profesori, contabilitate şi de tot ce-i amintea de Arad, de Liceul comercial unde se înscrisese numai pentru a face pe placul părinţilor. Singura ei mângâiere, că nu era internă. Locuia la o mătuşă, astfel că putea pleca din când în când să vadă un film, o piesă de teatru sau să se plimbe cu nepoţica acesteia prin parc. Auzea de multe ori şoptindu-se cuvinte cu înţeles în urma ei, cuvinte care la început o supărau, ca mai târziu, când se gândea la ele, curiozitatea şi toată fiinţa ei să le dorească explicate în amănunt dacă nu chiar realizate.

Seara, înainte de culcare, goală în faţa oglinzii, se privea şi dădea dreptate celor ce o admirau cu dorinţi aprinse în ochi. În astfel de momente se-nfiora toată.

Când îl întâlnise pe Dan fusese în vacanţă, tot la Haţeg, unde tatăl ei, adjutantul Roleanu era militar activ. Insistenţa lui, rugămintea aceea mută şi tot zbuciumul sufletesc ce i se putea citi în ochi, începu, după un timp să o intereseze. Sigură că acest tânăr se gândea mult la ea, că ochii lui nu puteau să mintă, după câteva zile deveni nerăbdătoare să-l cunoască, să se convingă dacă nu se înşela.

A venit apoi şi timpul când, unul lângă altul, fericiţi, îşi mărturiseau dragostea.

Amintindu-şi de toate acestea, de prima întâlnire, Dan îşi dădea seama că în situaţia în care se afla, Maria îi era un puternic sprijin moral de care i-ar fi fost greu să se lipsească. Tot atât de greu îi era însă şi faptul că pentru un moment trebuia să trăiască din munca altora. Va căuta să rezolve şi această problemă. Zilele trecute găsise un serviciu de contabil la o fabrică. Deşi salariul era mic, nu refuzase. La ora opt, directorul încă nu venise. Acum, culcat în iarba moale, în acest loc singuratic, plăcut, amintirile îl năpădiseră, făcându-l să uite de timp. Îngrijorat, se ridică, sperând să nu fi întârziat prea mult, şi, ajungând la şosea, începu să alerge. Făcu doar câţiva paşi şi înapoia sa auzi pe cineva strigând:

- Ascultă, tinere! Vrei să-mi ajuţi puţin la maşină?

Dându-şi seama că e vorba de el, se întoarse oarecum necăjit. Tocmai acum când se grăbea!

- Ce s-a-ntâmplat?

- Pai, ce să se-ntâmple, zise cel cu maşina, care nu era altul decât Moldoveanu, uite, e ceasul nouă şi jumătate şi eu tot aici sunt. Nu vrea să pornească. Te rog să-mi ajuţi s-o împingem până la cel mai apropiat garaj.

- Cu plăcere, zise Dan Cernea bucuros că nu era mai mult de nouă jumătate. Mai întâi însă, daţi-mi voie să mă uit şi eu la motor, poate cine ştie. Dan se pricepea, o făcuse de multe ori chiar când aveau şi ei maşina lor.

Văzându-l pe acest domn, elegant îmbrăcat, disperat că nu-i pornea motorul, bănui că este proprietarul maşinii.

După câteva minute îşi dădu seama că totul putea fi reparat.

- Domnule, zise el, dacă mai aveţi puţină răbdare, veţi putea pleca mai departe.

- Bine, răspunse Moldoveanu, oarecum neîncrezător. S-ar putea să fii mai priceput decât mine, continuă el, sau e chiar meseria dumitale?

- Nu, nu este meseria mea. Vedeţi acest furtun? Din cauza lui, maşina dumneavoastră s-a încăpăţânat să nu plece. Se desprinsese de la locul lui.

- Uite domnule! Dar dumneata cum de l-ai găsit?

- N-a fost prea greu, probabil o pană ca asta nu vi s-a mai întâmplat.

- Ce să mi se-ntâmple, domnule, că e prima dată când plec fără şofer!

- Eu în locul dumneavoastră n-aş fi plecat. Păcat de timpul pierdut, zise Cernea pornind motorul. Auziţi? E o maşină minunată, dar cât de bună e se va uza repede dacă n-o îngrijiţi.

- Cu alte cuvinte, pe cât e de bună, tot atât de repede se va strica dacă negăsind un şofer voi fi nevoit să merg eu cu ea, zise Moldoveanu zâmbind.

- Da, cu alte cuvinte, cam aşa s-ar înţelege, răspunse Cernea zâmbind şi el.

- În tot cazul, îţi mulţumesc. Vreodată când s-ar putea să-ţi fiu de folos cu ceva, te rog să vii la mine cu toată încrederea.

- Da, mulţumesc. Drum bun!

- Bun ar fi dacă ai veni dumneata cu mine...

- Aş face-o şi pe asta, dar pentru astăzi am hotărât să-mi caut un serviciu şi deja cred că este ora zece...

- Un serviciu?

- Da! Vă miră?

- Nu, deloc. Mă gândesc însă la altceva. Mă gândesc că mi-ar fi uşor să-ţi găsesc eu ceea ce cauţi.

- M-ar bucura, domnule Moldoveanu.

- Lucrurile se prezintă aşa. Eu la ora două trebuie să fiu în Bucureşti, ori, dacă plec singur, nu se ştie dacă voi ajunge şi...

- ...şi vreţi să vă duc eu, iar ca recompensă dumneavoastră să-mi găsiţi un serviciu.

- Exact! Dar nu ca recompensă, chiar căutam un şofer.

- Foarte bine, domnule. S-a făcut! Dacă însă trebuie să fim la două în Bucureşti, ar...

- ... ar fi cazul să treci dumneata la volan, zise Moldoveanu râzând.

Dan Cernea nu se-nşelase când o calificase drept o maşină minunată. Mergea uşor, asculta cuminte comenzile. La fel fusese şi a „lor". După ea regretase cel mai mult. I-a dus de-atâtea ori pe el şi pe Maria afară din oraş, singuri, doar ei şi dragostea lor... Şi astăzi? Astăzi când amintirile îi reveneau în minte, astăzi conducea maşina altuia, maşina acestui Moldoveanu care acum fuma ţigări de foi de ca mai bună calitate. Curios cum de la început se-ncrezuse în el, figura lui, toată persoana lui inspira bunătate.

La fel gândea şi Moldoveanu. De-abia acum îşi amintea că nu ştia nimic despre acest tânăr, care se arătase atât de binevoitor. Statura sa voinică şi bărbătească, figura lui melancolică, tristă, vorba lui plăcută i-l făcuseră din primul moment simpatic.

- Spune-mi, cam ce serviciu ai dori?

- Domnule Moldoveanu, specialitatea mea este contabilitatea. Sunt în ultimul an al Academiei Comerciale din Braşov, şi deci un post de contabil la vreun magazin sau la vreo fabrică ar fi potrivit. Aş putea continua şi şcoala, citind pentru examene îi timpul liber.

- La început, înainte de a afla că eşti student, zise Moldoveanu puţin surprins, mă gândeam să te angajez ca şofer. Acum însă, te rog să vii în calitate de contabil pentru afacerile mele de bursă şi... ca o slujbă accesorie, să îngrijeşti şi de maşină.

- Oferta ar fi bună, dar nu înţeleg de ce pentru afacerile de bursă aţi avea nevoie de un contabil?

- Adevărat, nu sunt prea multe de făcut. Totuşi mi-ar fi de ajutor.

- Bine domnule Moldoveanu, accept propunerea dumneavoastră, dar să fiu angajat ca şofer, fiindcă, la drept vorbind, dumneavoastră aveţi nevoie de şofer, nu de contabil. Mă voi ocupa însă şi de contabilitate.

- Bine. De azi înainte eşti... eşti... dar ce eşti domnule acum? Şofer sau contabil? întrebă Moldoveanu zâmbind.

Încetul cu încetul, Cernea începu să se acomodeze ca şofer. Cam de două ori pe săptămână mergeau la Bucureşti. Camera sa fusese aleasă aceea de lângă garaj. Peste tot aşezase fotografiile Mariei. Coresponda cu ea pe adresa Academiei. „După lovitura pe care am suferit-o – îi scria – doar tu ai rămas speranţa mea."

Seara, singur în cameră, o privea cu drag. Acum mai mult ca oricând, Maria devenise pentru el o necesitate, ea întruchipa viitorul, întruchipa totul. Era mereu „lângă el" zâmbindu-i.

Îşi amintea fiecare moment petrecut împreună, iar astăzi orice cuvânt al ei era o dulce mângâiere pentru sufletul său. În ziua când o cunoscuse, o zi frumoasă cu soare, se întâlniseră la magazinul din piaţa mare unde se vindeau cireşe. Era cu Iulia, o veche prietenă a lui. De-atunci fuseseră mereu nedespărţiţi spre disperarea Iuliei. De obicei se plimbau afară din oraş, în locuri singuratice, având ca martori ai dragostei lor, uneori pădurea înverzită cu zgomotele ei misterioase, iar alteori câmpiile întinse cu flori sălbatice şi iarba moale. Nu vorbeau mult. Tot timpul fiind îmbrăţişaţi, orele se scurgeau în sărutări şi mângâieri. Maria îi părea întruchiparea frumuseţii, mai frumoasă ca orice altă femeie. Sărutându-i buzele senzuale şi frumos arcuite, tot corpul ei se-nfierbânta şi o simţea cum tremura la pieptul său.

Noaptea o visa, o simţea lângă el şi se trezea obosit şi năduşit, ca pe urmă să adoarmă tot cu ea în gând. Sărutările şi îmbrăţişările lor nu mai erau ca ale unor simpli îndrăgostiţi. În timp ce sufletele îşi vorbeau, la fel şi trupurile simţeau că şi dorinţele le sunt aceleaşi.

Cu gândul la Maria, la această Maria pentru care şi-ar fi dat şi viaţa, Cernea privea viitorul cu optimism, hotărât să înfrunte greutăţile ce le-ar întâlni în calea realizării idealului său de a o avea mereu lângă el.

Braşovul, îi amintea de zilele când aici Maria îi dăduse cea mai mare dovadă a dragostei sale. Totul se petrecuse înainte de moartea părinţilor săi, într-o noapte cu cerul plin de stele, într-o noapte minunată de sfârşit de august. Maria fusese invitată la Braşov la căsătoria unei foste colege de şcoală. Se întâlniseră la o cofetărie din Piaţa Prundului, unde, într-un elan de bucurie a revederii, se îmbrăţişară sărutându-se cu patimă.

În biserică fusese alături de el, fericită că era ea şi nu alta. Mână în mână, atenţi la fiecare cuvânt al preotului, li se părea că ei sunt cei care primesc binecuvântarea cununiei. Când mirii spuseră „da", la fel au spus şi ei. Toţi îi priviseră curioşi, unii zâmbind, alţii compătimindu-i. Maria însă, îi strânsese mai puternic braţul, privindu-l fericită.

După cununie, fuseseră mereu împreună, vorbindu-şi de dragostea lor, de timpul când într-o zi vor fi şi ei căsătoriţi şi nu se vor mai despărţi niciodată.

Această zi se întipărise adânc în mintea lui Cernea. Maria era ca un înger coborât din cer să-i lumineze sufletul.

Au ieşit în grădină cu dorinţa de a fi singuri, cu dorinţa de a-şi spune din nou că se iubesc, de a-şi spune din nou că nimic nu-i va putea opri în drumul lor. Cântecul greierilor şi freamătul parfumat al nopţii era muzica dulce pe braţele căreia cei doi îndrăgostiţi îşi legănau sufletele pline de iubire. În întunericul chioşcului, luminat numai de stelele cerului, sărutările lor sălbatice erau pecetea jurămintelor de dragoste. Unul lângă altul, în îmbrăţişările înfierbântate şi mângâierile pătimaşe, şi poate fără să-şi dea seama, fără să se gândească la prezent sau la viitor, trupurile lor atât de chinuite s-au unit într-o sublimă melodie a dragostei. Tinereţe, viitor, virginitate, totul fusese dăruit în noaptea aceea, ca o vijelie care se anunţă cu răbufniri de vânt, apoi se porneşte din ce în ce mai tare smulgând copaci, dărâmând garduri, în trosnete asurzitoare, şi ajunsă la culme, te înfioară, te înnebuneşte, ca apoi, încetul cu încetul să se liniştească, extenuată.

În primul moment, totul li se păruse caraghios, ruşinos, ca o faptă nepermisă. Maria plângea încetişor cu capul îngropat la pieptul lui.

Toate acestea el nu le putea uita, dar mai ales nu putea uita cele două zile petrecute apoi aproape în întregime cu Maria. Stăteau îmbrăţişaţi ca doi îndrăgostiţi care profită de singurătate, spunându-şi poveşti de iubire căutând să pătrundă toate tainele dragostei, deschizând porţi de atâţia ani închise, chinuite de dorinţi. Acum totul li se părea normal, ruşinea dispăruse făcând loc dăruirii totale.

Pe Maria o vedea, o simţea tot mai dornică de îmbrăţişări, dornică să fie cât mai des posedată, o simţea cu câtă pasiune se dăruia, cum îl strângea în braţe, cum gema şi zâmbea mulţumită de satisfacţia de a-l simţi în ea, de a-i simţi greutatea trupului, de satisfacţia momentelor în care orgasmul i se descătuşa făcând-o să se înece de plăcere, cu respiraţia întretăiată. În cea de-a doua zi Cernea văzu cu mirare cum ea era aceea care începuse ritualul dragostei. Goală, lipită de el, îşi apăsa sânii pe pieptul lui, îl mângâia pe tot corpul, îl săruta peste tot, şi din ce în ce mai excitată, sub trupul lui înfierbântat ţipa de plăcere când o pătrundea. „Ah! Ce bine e!" o auzi spunând pentru prima oară, printre gemete. În sinea lui era încântat văzându-şi femeia iubită mulţumită, şi continua cu şi mai multă ardoare ritmul atât de plăcut al posedării.

Nu-l părăsea însă un gând, mai bine zis o întrebare, cum oare fata aceasta, de 19 ani, virgină până mai ieri-alaltăieri, deci neiniţiată în ale sexului, devenise atât de ahtiată după plăcerile trupului? Va putea rezista oare departe de el?

Când îl cunoscuse pe Dan, Maria nu putea spune că nutrea aceleaşi sentimente pe care ochii lui i le dezvăluiseră atât de sincer şi pe care de altfel le bănuise de la început. Privirile îi erau atât de adânci, de calde, atât de rugătoare, încât ar fi fost imposibil să nu vadă că acest om o iubea cu adevărat. Întâlnirile repetate de la Haţeg din următoarele zile, primele sărutări, au făcut ca inima ei să tresară în apropierea lui, să-i aştepte nerăbdătoare îmbrăţişările care o înfiorau de plăcere.

În zilele când fuse bolnavă, trandafirii trimişi de el, îi umpluseră inima de bucurie. Cât de frumos îi vorbise atunci, cuvinte pline de iubire, cuvinte sincere izvorâte dintr-un suflet cu adevărat pătruns de sentimente curate.

- Dragostea noastră nu e ceva obişnuit, îi spusese el, nu este o poveste pe care să o întâlneşti la fiecare pas. La noi e altceva, e ceva mai presus de „obişnuit".

Doctorul se mirase de efectul produs de „acest tânăr" care prin iubirea lui adusese mai repede însănătoşirea. După atâtea zile împreună Maria era sigură că şi ea îl iubea. Iar în noaptea când sub fereastră auzise sunetul melodios al viorii, simţise că nu putea fi altul decât el. Totul părea ceva divin, coborât din înaltul cerului, oprindu-se un moment să-i alinte obrajii, ca apoi să-i cuprindă tot sufletul răscolindu-i cele mai adânci sentimente. În acele momente ştia că nimic nu-i mai poate despărţi. Era ceva dumnezeiesc care apărea, aducând fericirea, ca apoi, dispărând, să ia cu el jurământul unei iubiri eterne.

Părinţii ei erau mulţumiţi văzând începutul acestei iubiri. Cernea le era simpatic şi sperau că se va transforma totul într-o fericită căsnicie, gândindu-se mai ales că starea lui materială nu lăsa nimic de dorit. Singur tatăl Mariei reflecta că ar fi fost mai nimerit să poată avea un ginere tot militar. Nu făcuse însă nicio aluzie, sperând că tânărul ofiţer care conducea fanfara şi care îi vorbise atât de frumos de fiica sa, va face el primul pas. De câteva ori, acest sublocotenent venise în casa lor.