Sa nu spui nimanui

De Karen Rose

Era un plan disperat. Dar Mary Grace Winters știa că singura șansă de salvare pentru ea și fiul ei de agresiunile unui soț polițist era să-și însceneze moartea. Acum tot ce a rămas din fosta ei viață se află pe fundul unui lac. Înarmată cu o nouă identitate – Caroline Stewart –, aflată într-un oraș nou, ea își găsește refugiul la sute de kilometri depărtare și aproape că uită coșmarul pe care l-a lăsat în trecut în urmă cu nouă ani. Ba chiar prinde curajul să dea o nouă șansă dragostei, care a apărut în viața ei sub chipul lui Max Hunter – un chipeș profesor de istorie și fost star NBA, un bărbat care însă poartă propriile traume fizice și emoționale. Dar pe măsură ce povestea lor de iubire prinde aripi, iar pasiunea dintre ei devine tot mai fierbinte, trecutul este gata să o prindă din urmă, amenințându-i pacea cu greu găsită și pe toți cei pe care îi iubește. Asta dacă nu are curajul să ia viitorul în propriile mâini… w „Un roman care te înfioară ca o mână rece pe ceafă, dar temperat de personaje vii și de o poveste de dragoste mișcătoare.“ Publishers Weekly w KAREN ROSE și-a făcut debutul cu romanul Să nu spui nimănui în 2003. De atunci, a publicat mai mult de 15 romane, bestselleruri New York Times, USA Today, London’s Sunday Times sau Der Spiegel, care au fost traduse în peste 20 de limbi.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 26 iun. 2020
• ISBN: 9786063365652

Previzualizare carte

1.png

Don't Tell

Karen Rose

Copyright © 2003 Karen Rose Hafer

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Să nu spui nimănui

Karen Rose

Copyright © 2020 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Maria Popa

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

rose, karen

Să nu spui nimănui / Karen Rose

trad. din lb. engleză: Cristina Michaela Tache, Gabriel Florin Drăghici – Bucureşti: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-5040-5

ISBN EPUB 978-606-33-6565-2

I. Tache, Cristina Michaela (trad.)

II. Drăghici, Gabriel Florin (trad.)

821.111

Soțului meu, Martin, care m-a iubit întotdeauna exact așa cum sunt.

Prietenelor mele care au fost victime ale violenței – vă mulțumesc că mi-ați împărtășit cele mai ascunse gânduri și temeri ale voastre, lucrurile pe care le-ați învățat ca urmare a chinurilor prin care ați trecut, căile prin care ați devenit mai puternice. Vă mulțumesc pentru că ați dat dovadă de curaj și v-ați deschis inimile.

prolog

Asheville, Carolina de Nord

Cu nouă ani în urmă

Zgomotele o linișteau. Bipul ușor al monitoarelor, zgomotul făcut de pantofii infirmierelor pe podeaua de gresie, vocile înăbușite de pe coridoare. Durerea se în­depărta ușor transformându-se într-un somn agitat. „Sunt în siguranță", își spuse ea în timp ce se rupea încet de realitate.

– Unde e soția mea? Trebuie să-mi văd soția!

Vocea disperată o făcu pe Mary Grace să se trezească din ațipeală. Încercă să deschidă ochii, apoi își aminti că erau încă umflați și nu-i putea deschide. E aici.

Cineva îl oprise. Cineva cu o voce gravă care se auzi din cealaltă parte a micii încăperi. Probabil doctorul. „Da, asta trebuie să fi fost."

– Trebuie să mergeți încet, domnule polițist Winters. Trebuie să fiți calm cu soția dumneavoastră.

– Ce s-a întâmplat? Dați-mi drumul! Trebuie s-o văd pe Mary Grace!

– Soția dumneavoastră a suferit un accident grav. Nu arată foarte bine.

– Ce... Ea îl auzi cum își dregea glasul. Cât de grav e rănită?

Mary Grace își încordă auzul. Cât de grav e rănită? Durerea ascuțită din cap și din braț amenințau să-i copleșească luciditatea. Restul trupului îi era amorțit. „Probabil analgezicele", își spuse ea, luptându-se cu valul de ceață care amenința să o învăluie.

– Are un braț rupt, atât de rău încât a trebuit să-l fixăm în două locuri. Are piciorul drept rupt. A trebuit să-l prindem și pe el, chiar deasupra genunchiului. Are contuzii multiple pe față și pe ceafă. O tăietură adâncă deasupra ochiului. Câțiva milimetri mai jos și putea să-și piardă ochiul.

Mary Grace se strădui să nu tremure. O durea mult prea tare dacă își mișca chiar și involuntar capul.

– Dar se va face bine.

Auzi disperarea din vocea soțului.

Lunga pauză care urmă făcu să se accelereze bătăile inimii lui Mary Grace.

– Se va face bine, nu-i așa? La naiba, doctore, spune­ți-mi adevărul!

„Da, și eu te rog, își spuse Mary Grace. „Și grăbeș­te-te! Amorțeala o cuprindea deja din nou.

– Soția dumneavoastră a căzut pe o scară, domnule polițist Winters. Și-a fracturat coloana la vertebra a noua. A zăcut acolo inconștientă, cu leziuni ale măduvei spinării.

– Oh, Dumnezeule!

Inima care îi bătea mai tare se liniști. Mai trecu o clipă înainte de a respira încă o dată, și făcu asta cu un efort.

– Are... e vorba de o oarecare paralizie.

„Oh, Doamne, Dumnezeule, își spuse Mary Grace. „Oh, Doamne, Dumnezeule!

– E... permanentă?

– În acest stadiu e greu de spus. Trebuie să lăsăm inflamația să se retragă, apoi vom chema un neurolog de la Raleigh să o examineze cu atenție pe soția dumneavoastră.

– Pot... pot să o văd?

– Numai câteva minute. Eu o să aștept aici.

Îl auzi târându-și picioarele prin camera de spital, cu cizmele lui de cowboy care se frecau de pardoseala de gresie. Apoi îi simți mirosul, acel aftershave cu un iz puternic cu care își dădea întotdeauna. Și pe urmă îi simți căldura trupului masiv aplecat deasupra ei.

– Gracie, spuse el îndurerat. Mary Grace, ce ți-ai făcut, iubito?

Își trecu degetele mari pe dosul palmei ei, trimițându-i fiori până pe ceafă. Apoi se aplecă și buzele lui îi atinseră obrazul. Mustața îi gâdilă pielea când o sărută pe obraz și apoi până spre ureche.

Atunci se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple. Se așteptase la asta, știind că se va întâmpla. Dar faptul că știa nu însemna că se temea mai puțin.

– Un singur cuvânt, șopti el în urechea ei, atât de încet încât nimeni să nu fie în stare să audă. Un singur cuvânt din gura ta idioată și data viitoare îmi voi duce treaba până la capăt, jur pe Dumnezeu! Își cufundă nasul în părul ei, părând să-i mângâie urechea cu buzele. Înțelegi?

Mary Grace reuși să încline suficient din capul care îi pulsa ca să-i facă pe plac, iar el se îndreptă, trecându-și mâna peste părul ei și strângându-l imperceptibil ca și când ar fi vrut s-o tragă de el. Greața îi întoarse stomacul femeii.

– Oh, Gracie, iubito! Pur și simplu nu suport să te văd în halul ăsta.

Corpul ei se strânse instinctiv la auzul tonului lui îndurerat, și simți durerea în fiecare mușchi care i se încorda.

– Timpul pentru astăzi a trecut, domnule polițist Winters. De ce nu vă întoarceți la secție, iar noi o să vă sunăm dacă apare vreo schimbare? Sau încă și mai bine, mergeți acasă.

– Așa o să fac. Oftă sfâșietor din adâncul inimii. Unde este băiatul?

Brusc, inima ei care bătea cu putere se opri din nou. Robbie. Unde era Robbie? O amintire confuză îi reveni în minte. Robbie, ținând-o de mână, implorând-o să nu moară, implorând-o să aștepte ambulanța. A fost acum sau data trecută? Se luptă cu efectele medicamentelor care îi amorțeau mintea, pentru că trebuia să știe cu cine era fiul ei.

– E cu asistentul social al spitalului. Știți că băiatul a găsit-o. Acest tip de șoc poate provoca o mare traumă emoțională pentru cineva de vârsta lui.

Vocea dură a lui Rob străbătu încăperea. „Acum e lângă doctor, își spuse ea. „Pleacă. O să rămână singur cu fiul meu.

– E un băiat puternic. Va supraviețui.

Mary Grace simți cum mâinile ei strângeau cearceaful răsucindu-l până când începură să o doară degetele. Detașare. Se simți detașată de propria minte. Neajutorată în propriul corp. „Va supraviețui. Trebuie să supraviețuiască. Te rog, Robbie, rezistă doar până când am să ajung acasă."

„Iar atunci viața se va schimba." O să se apere singură. O să-și apere fiul. Jură că Rob Winters n-o să le mai facă rău niciodată. Dar cum?

„O să găsesc eu o cale."

capitolul 1

În prezent

Lacul Douglas, în estul statului Tennessee

Duminică, 4 martie

09.30

– Doamne, urăsc partea asta a meseriei. Cum poți să mănânci într-un moment ca ăsta?

Hutchins privi întinderea liniștită a lacului Douglas în această dimineață calmă și se gândi la cadavrul pe care fără doar și poate îl vor aduce la suprafață și la stupiditatea morții. Termină restul gogoșii cu calmul imperturbabil al unui șerif veteran, așa cum era el.

– Pentru că n-o să am chef să mănânc când îl vor scoate pe puști. Și nici nu vreau să mor de foame. Aruncă o privire înțelegătoare feței îngrețoșate a celui mai nou ajutor al său. O să te obișnuiești cu asta, băiete.

McCoy clătină din cap.

– Ai crede că devin mai conștienți.

– Puștii nu devin niciodată „mai conștienți". O să te obișnuiești și cu asta. Mai ales când sunt în vacanța de primăvară. Mă aștept să mai scot vreo doi din lac până la sfârșitul sezonului.

– Când se va sfârși toată treaba, presupun că eu trebuie să le aduc la cunoștință părinților.

Hutchins ridică din umeri și își aprinse o țigară.

– Tu ai început-o, băiete. Așa că de ce să n-o duci până la capăt? Nu e nici sarcina mea preferată, dar trebuie să înveți să dai veștile proaste.

McCoy se concentră asupra bărcii care trăgea încet pe fundul lacului ancora de dragare.

– Ei încă mai speră că o să-l găsim în viață pe undeva. Ce Dumnezeu, Hutch, cum se pot agăța părinții așa, de orice speranță? Ceilalți băieți au povestit destul de clar. Beau și se prosteau pe acolo, iar puștiul și-a avariat skijetul. L-au văzut cum se scufundă.

Hutchins trase din țigară și dădu drumul unui nor de fum împreună cu un oftat.

– Copiii sunt proști. Îți tot spun chestia asta. Dar părinții... Clătină din capul încărunțit. Ei speră. Speră până când îi aduci să identifice cadavrul la morgă.

– Sau ce-o mai fi rămas din el, mormăi McCoy.

– Tyler, se auzi o voce din stația de emisie a lui McCoy.

– Da, Wendell, răspunse McCoy, înghițind nodul care îi urcase în gât imaginându-și ce era pe cale să ridice la suprafață ancora lui Wendell. Ce-ai găsit?

– Păi, nu e un cadavru, asta e al dracului de sigur.

Hutchins înșfăcă stația.

– Ce tot spui acolo, băiete?

– Șerifule, e o mașină.

Hutchins pufni.

– Sunt destule mașini pe fundul lacului să umpli un cimitir de mașini. Și casa străbunicii mele e pe-acolo.

Toate rahaturile alea erau rămășițe de când autori­tățile din Tennessee inundaseră zona atunci când construiseră barajele în anii 1930. Toată lumea știa asta.

– Da, dar toate sunt Ford T. Asta e mai nouă. Pare un Ford de la sfârșitul anilor ’80. Pe bancheta din spate este un rucsac mic de copil – unul din ăla cu Țestoasele Ninja. Îl aducem la mal.

– Să fie al naibii! Hutchins strivi țigara cu călcâiul. Dacă nu e una, e alta. Adu-o, apoi continuă să cauți ca­da­vrul puștiului.

Asheville, Carolina de Nord

Duminică, 4 martie

23.30

– Nemernicule! Băiatul icni. Jigodie!

Rob Winters îl privi impasibil pe adolescentul care începuse deja să dea ochii peste cap. Să-i fie rușine. Crezuse că băiatul avea mai multă tărie. El, la 14 ani, fusese capabil să suporte bătăile bătrânului cu capul sus. Aplică și mai multă presiune pe mâna cu piele neagră pe care o prinsese ca într-o menghină. Numai o idee mai multă. Băiatul gemu din nou și se sprijini moale de zidul aleii, dar cu suficientă forță ca să se audă „trosc" când țeasta lui lânoasă cu codițe caraghioase se lovi de cărămidă.

– Nu știu nimic. Ți-am spus deja asta. Băiatul trase aer în piept și își smuci mâna să și-o elibereze. Poți să-mi dai drumul. Jur că n-o să mă duc la nici un sticlete. Jur, frate! Pe mormântul maică-mii!

Buzele lui Winters se arcuiră batjocoritoare.

– Fac pariu pe bonurile de masă pe o lună ale mă-tii că este cât se poate de vie, iar dacă vrei să rămâi în viață împreună cu ea, o să-mi spui ce vreau să aflu. Vocea lui Winters era încă scăzută și calmă, în contrast izbitor cu văicărelile icnite care ieșeau dintre buzele umflate și pline de sânge ale puștiului. Alonzo Jones. Unde este?

Băiatul se zbătu, dar Winters îl ținea bine proptit de zidul străduței. Scânci, dar Winters nu făcu decât să sporească strânsoarea care îi zdrobea osul. Winters se aplecă spre capul băiatului până când buzele lui îi atinseră urechea.

– Ascultă, băiete, și bagă bine la cap, pentru că nu am de gând să-ți spun decât o dată. Eu trebuie să știu unde îl găsesc pe Alonzo Jones, iar tu trebuie să poți să-ți folosești în continuare mâna. Dacă strâng numai un pic mai mult, o să-ți distrug pentru totdeauna nervul. Asta o să-ți facă probleme data viitoare când te hotărăști să spargi un magazin non-stop de cartier.

Ochii băiatului se măriră și mai tare, iar albul lor străluci intens în întuneric.

– N-am spart nici un magazin, frate. Jur! Să fiu al naibii!

Ultimele cuvinte îi ieșiră din gură pe un ton ascuțit, pentru că Winters mai sporise puțin strânsoarea.

– Ba ai făcut-o. Te avem pe imagini, băiete. Tu și banda aia din care faci parte condusă de un anume domn Alonzo Jones. Acum ori vii cu mine la secție să ne povestești totul despre cum ați băgat cuțitul într-un bărbat alb de 62 de ani, neînarmat, ori îmi spui mie unde îl găsesc pe Alonzo Jones. Îl vreau pe el mai mult decât vreau să-ți văd curul amărât putrezind în închisoare.

Puștiul își linse buzele de sânge, și ochii i se îngustară de ură.

– Ești polițai? Să fiu al dracului, frate. Nu sunt obligat să vorbesc cu tine. Nu sunt obligat să vorbesc cu nimeni, doar cu avocatul meu. Tratament brutal din partea poliției. Știu că vouă, polițailor albi, vă place să ne bateți pe noi, negrii. Se lăsă pe spate, rezemându-se de perete, și pe buza superioară îi apărură broboane de sudoare, în timp ce încerca să-și elibereze mâna. Curul tău o să putrezească.

Winters zâmbi și îi făcu plăcere să vadă ura din ochii băiatului transformându-se din nou în frică. Strânse. Puternic. Și își înălță capul ca să poată auzi peste țipetele băiatului sunetul cartilajului care trosnește.

– Ticălos jegos!

– Ce mai vocabular îți dă voie să folosești mama aia a ta pioasă. Jones. Acum.

Băiatul se încovoie din nou, iar genunchii lui se loviră de asfalt.

– E cu femeia lui.

Winters eliberă mâna băiatului și își încleștă degetele pe gâtul lui murdar și costeliv, împingându-l înainte cu fața spre stradă, în timp ce acesta își prinse mâna schilodită cu cea bună.

– Numele ei?

– Nu...

Un țipăt gâtuit întrerupse negația lui jalnică. Winters își ridică degetul gros de pe laringele băiatului.

– Chaniqua, icni acesta.

Cizma lui Winters îl lovi pe puști în coapsă. Acesta se făcu ghem și căzu, plângând ca un bebeluș.

– Numele de familie – îl lovi din nou cu vârful cizmei în burtă și îl răsturnă pe spate – rahat cu ochi fricos!

Un geamăt stins pluti prin aer.

– Pierce. Chaniqua Pierce. Coa... feză. În... centru.

Winters se strâmbă când conținutul stomacului băiatului se împrăștie peste cizmele lui.

– Scârbos ce... Furia lui se înteți amestecându-se cu dezgustul și îl lovi din nou cu piciorul pe băiat. Și încă o dată. Și încă o dată. Acum știi și tu ce a simțit bătrânul făcut ghem pe podeaua magazinului într-o baltă de sânge.

Își șterse o cizmă pe pantalonii murdari ai băiatului, lăsând pe ei cea mai mare parte din vomă. Apoi ochi și îl lovi din nou cu piciorul cu sălbăticie. Trupul sfrijit se izbi de zidul de cărămidă, băiatul dădu ochii peste cap și începu să-i curgă sângele pe la colțul gurii. O ultimă lovitură în cap încheie treaba, și băiatul fu scuturat de un spasm, apoi își dădu ultima suflare.

Winters respiră adânc și își șterse și cealaltă cizmă murdară pe cămașa băiatului.

Un derbedeu mai puțin pe străzi. Considera că făcuse o treabă bună. Își scoase mănușile de cauciuc din mâini și le aruncă în al treilea container de gunoi pe lângă care trecu. Niciodată nu ești în siguranță cu derbedeii ăștia de pe străzi. Poți lua boli urâte de pe blestematele astea de străzi.

Când termină de străbătut cei cinci sute de metri spre locul în care își parcase camioneta, își scosese deja feșele de bumbac dintre măsele și obraji, proteza falsă de pe dinții de sus și peruca căruntă de pe cap. Nimeni n-ar fi putut face legătura între el și acel derbedeu chiar dacă cineva s-ar fi deranjat suficient ca să cheme poliția. Aruncă o privire rapidă de-a lungul străzii înainte de a-și ascunde peruca. Își schimbă cizmele, punând perechea murdară în spate cu o strâmbătură. Erau cele mai bune cizme ale lui. Apoi ridică din umeri. Sue Ann o să le curețe mai târziu. Sări în scaunul șoferului, la trei metri înălțime și apărat de blindaj împotriva gloanțelor.

Era timpul să-i facă o vizită domnișoarei Chani­qua Pierce.

Mergea de mai puțin de cinci minute când simți cum pagerul îi vibrează la șold. Aruncă cu coada ochiului o privire asupra numărului în timp ce-și ținea privirea ațintită asupra delincvenților care dădeau târcoale pe acolo la ore la care majoritatea oamenilor decenți erau în paturile lor. Să fie al dracului! Nenorocita aia nu-l putea lăsa în pace nici cinci minute? Scoase telefonul din buzunar cu un mârâit și formă numărul ei.

– Ross.

Winters scrâșni din dinți. Ross, adică locotenenta. Adică J-A-P-I-Ț-Ă, scris cu litere mari negre. Adică nemernica aia care i-a furat postul care ar fi trebuit să fie al lui.

Puse în voce atâta sinceritate plină de efuziuni cât să nu i se facă greață.

– Winters. Ce s-a întâmplat?

– Același lucru ca și în ultimele șase dăți când te-am apelat pe pager în ultima oră. Ce poate să fie mai important decât să răspunzi la apelurile mele, domnu­le detectiv?

Winters inspiră adânc. Deja îi mai făcuse o dată raport pentru insubordonare. Numai gândul ăsta îl ardea la stomac, pe măsură ce-l cuprindea furia. Fusese „avertizat". Avertizat, fir-ar al dracu’ de o nemernică incompetentă cu un fund cât Carolina de Sud. De-abia reuși să-și stăpânească vocea.

– Eram cu un informator, doamnă locotenent.

– L-ai găsit pe Jones?

– Nu, dar știu unde este.

– Te deranjează dacă-mi spui și mie?

Ca să-l poată trimite pe unul dintre handicapații ei favoriți aleși pe sprânceană, care o pupau în cur, să facă descinderea? Al dracului să fie dacă o s-o facă.

– Aș prefera să aștept până când voi fi sigur.

– Te cred. Dar prefer să-mi spui acum.

Ticăloasa!

– E cu prietena lui.

De partea cealaltă urmă o scurtă tăcere tensionată. Slabă victorie, își spuse el.

– Domnule detectiv, prietena asta are un nume? Și te rog să nu te joci din nou cu mine. Vreau răspunsuri și le vreau pe loc.

Winters își mușcă buzele atât de tare încât îl durură dinții.

– Se numește Chaniqua Priest.

Sau Pierce. Puștiul bolborosise ceva, la capătul puterilor. Era posibil să fi spus Priest.

– Ai o adresă?

– În centrul orașului, asta e tot ce am.

– Ne e de ajutor, domnule detectiv. Ține-ți informatorul la îndemână în caz că mai avem întrebări.

Winters se strădui să nu chicotească. Informatorul lui răspundea acum la întrebări în vârful unei furci încinse.

– Da, domnule, spuse el, știind că „domnule" o scotea din sărite mai mult decât orice altceva, dar practic nu era ceva cu care să-l poată agăța. Aveți vreun motiv anume pentru care m-ați apelat pe pager, doamnă locotenent Ross?

– Da. Te-a căutat la telefon, un anume șerif Hutchins, din districtul Sevier, din Tennessee. Spunea că trebuie să-l suni de urgență.

Turui numărul de telefon, iar el îl memoră imediat. Avea o memorie bună la numere și nume. Trecuse prin districtul Sevier în drum spre Gatlinburg, dar nu auzise niciodată de Hutchins.

Winters intră în parcarea primului magazin non-stop de cartier pe care îl văzu și tastă numărul lui Hutchins. Șeriful era disponibil, îi spuse ajutorul acestuia, și îl rugă să aștepte. Winters îl bombăni în timp ce aștepta. Sper să fie ceva important, își spuse el. Își folosea minutele de pe celular așteptându-l pe țărănoiul ăsta. În cele din urmă ilustrul șerif veni la telefon, suflând din greu.

– Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați atât de mult, domnule polițist Winters, spuse el, iar Winters auzi pe fundal scârțâitul unui scaun pe care se pare că se așe­­zase șeriful.

– Detectivul Winters, îl corectă el tăios.

Nu i-o fi spus Ross? Nemernica!

– Oh, îmi pare rău. Locotenenta dumneavoastră mi-a spus că ați fost promovat. Creierul meu e puțin încins în momentul ăsta. Am dragat toată ziua lacul Douglas în căutarea victimei unui accident și tocmai am avut „plăcerea" de a vorbi cu părinții.

– Ce păcat, remarcă Winters, dându-și exasperat ochii peste cap.

– Dar vă întrebați ce are asta de-a face cu dumneavoastră, nu? Uite care e treaba, domnule Winters, când dragam lacul am dat peste altceva. M-am gândit că ar trebui să aflați înainte de a implica oficialitățile.

Winters îl ascultă, și brusc locotenenta Ross și Alonzo Jones deveniră ultimele lucruri care îl preocupau.

Descoperiseră mașina lui. O furie neputincioasă care durase șapte ani îl cuprinse rapid cu forța unui tren de marfă. Îi găsiseră mașina, dar băiatul lui nu era în ea.

Și nici soția lui.

capitolul 2

Chicago

Luni, 5 martie

07.00

– Deci, cu ce ocazie?

Caroline tresări, iar periuța cu rimel o luă razna pe fruntea ei, lăsând în urmă o dâră groasă și neagră. Fără grabă, întoarse capul cu colțurile gurii lăsate în jos în semn de încruntare și privi cu ochii mijiți. Detesta faptul că timpul de reacție nervoasă nu fusese mai scurt. O făcea să se simtă o străină în propria piele. Inspiră adânc și băgă la loc periuța de rimel în tub.

– Știi că nu trebuie să faci asta.

Dana se rezemă de tocul ușii de la dormitor, cu brațele încrucișate lejer și cu o sprânceană ridicată a mirare.

– Îmi pare rău. Ridică un colț al gurii. Arăți ca un raton asimetric.

Caroline scoase un oftat în timp ce își studia în oglindă machiajul compromis.

– N-am nevoie de asta astăzi, Dana. Sunt destul de stresată și fără să te furișezi tu prin spatele meu.

Scotoci prin sertar după un tub cu demachiant pentru ochi.

Dana deveni bățoasă.

– Nu m-am furișat. Te-am strigat când am intrat în apartament și am vorbit cinci minute cu Tom înainte de a veni aici. Tu pur și simplu nu auzeai. Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Caro. Nu trebuie să faci atâta caz din asta. Șterge-te și gata!

Caroline închise un ochi și frecă.

– Nu pot. E rezistent la apă.

– Urăsc chestiile astea rezistente la apă. Dana se aplecă peste măsuța de toaletă a lui Caroline și ridică tubul de rimel. De când ai început să folosești rimel rezistent la apă?

Caroline îi luă tubul din mână și se concentră să-și refacă machiajul.

– De când a murit Eli.

Dana se întristă.

– Îmi pare rău, Caroline. Nu m-am gândit.

Caroline închise sertarul cu zgomot.

– Nu-i nimic. Ai zice că până acum ar fi trebuit să-mi treacă, dar se pare că nu trece o zi fără să mă smiorcăi cel puțin o dată sau de două ori.

– Au trecut doar două luni, scumpo.

– Două luni și douăsprezece zile.

Eli Bradford fusese profesorul, șeful și prietenul ei. În afară de Dana și Tom, Eli fusese singurul om din lume care îi cunoștea cel mai ascuns secret. Simți cum i se pune un nod în gât, ca reacție de acum obișnuită la orice amintire legată de omul care îi fusese vreodată cel mai apropiat în rolul de tată. Acum era mort și îi era dor de el mai mult decât își putuse închipui. Se strădui să se gândească la altceva.

– Păi, acum dacă tot ai dat buzna peste mine, spu­ne-mi cum arăt?

Dana își țuguie buzele și înclină capul cu păr roșcat într-o parte, prefăcându-se că acceptă nevoia lui Caro­line de a schimba subiectul.

– Se vede diferența la rădăcina părului. Ai nevoie de un retuș.

Caroline se aplecă în față ca să-și studieze creștetul capului. Pe o porțiune a părului se vedea destul de bine o dungă subțire de auriu, care contrasta puternic cu buclele castanii-cafenii.

– Fir-ar să fie. Mi-am vopsit rădăcinile acum două săptămâni.

– Ți-am spus să nu alegi o culoare atât de închisă. Dar m-ai ascultat? Nuuu.

– Am făcut pe deșteapta. Atunci mi s-a părut că era cel mai bun lucru.

Și-l aranjă repede pe spate, ascunzând cea mai mare parte din auriul care o dădea de gol.

Dana clătină din cap.

– Este prea închis la culoare. A fost întotdeauna prea închis. Ar trebui să-l mai deschizi.

– Da-na.

Fusese un oftat de exasperare pe care Caroline nici măcar nu încercase să și-l ascundă.

– Ca-ro-line. Dana îi imită tonul, apoi redeveni serioasă. După tot acest timp încă crezi că ai nevoie să te ascunzi în spatele acelei culori a părului?

– Paza bună trece primejdia rea.

Era răspunsul ei standard.

– Cât se poate de adevărat, murmură Dana cu ochii plecați pentru o clipă. Își ridică din nou privirea, încă serioasă. L-ai putea deschide doar puțin la culoare. Contrastul face ca fața ta să pară atât de palidă. Mai ales în perioada asta a anului, la ieșirea din iarnă.

– Mulțumesc mult.

Dana zâmbi larg, iar atmosfera din încăpere se lumină brusc.

– Pentru puțin. Dar puloverul îmi place. Albastrul se asortează cu ochii tăi.

– E prea puțin și prea târziu, draga mea prietenă. Și asta ca să mă exprim eufemistic.

Era foarte departe de adevăr, și amândouă știau acest lucru. Combinația unică de râs și luciditate a Danei o ajutase pe Caroline să depășească multe zile negre. Erau cele mai bune prietene. Și petrecându-și atât de mulți ani într-o singurătate totală, Caroline Stewart era pe deplin conștientă de valoarea unei prietene foarte bune ca Dana Dupinsky. Nici nu putea exista cineva mai bun, mai inteligent și mai loial. Caroline își puse în picioare o pereche de balerini cu tocul jos.

– Poți să spui că ăștia au costat 10,99 $ la reduceri?

Dana aruncă o privire rapidă în jos spre picioarele lui Caroline.

– Nu. Pentru ce atâta agitație în dimineața asta? Și ca să revenim de unde am plecat – cu ce ocazie?

– Noul meu șef începe lucrul astăzi. Vreau doar să fac o impresie bună. Se răsuci și pe o parte, și pe cealaltă la oglindă, inspectând aspectul final. Vreau să las o impresie de profesionalism fără să exagerez. Se privi mai de aproape. Crezi că cerceii ăștia sunt prea spectaculoși, cam prea de sâmbătă seara?

Dana pufni.

– Fato, cerceii ăștia sunt tot atât de spectaculoși ca viața ta sentimentală.

– Acum nu mă bate și tu la cap cu viața mea amoroasă. Răspunde-mi doar la întrebare.

– Tu nu ai viață amoroasă, Caroline. Iar cerceii îți vin bine. Nu-ți face griji. Arăți minunat. Ești o secretară grozavă. Noul tău șef o să fie impresionat.

Caroline oftă.

– Sper să fie așa. Mă obișnuisem atât de mult să lucrez pentru Eli. Știam ce dorea chiar și înainte ca el să mi-o ceară. Trebuie neapărat să-mi păstrez slujba asta, măcar până la absolvire.

După ce va termina Facultatea de Drept, problemele zilnice legate de administrarea catedrei de istorie de la Carrington College vor fi de domeniul trecutului.

– O să fie bine.

Caroline o privi urât cu coada ochiului.

– Întotdeauna spui așa.

– Și am întotdeauna dreptate.

Caroline zâmbi.

– Ești așa o nătângă.

– Dar sunt o nătângă care are dreptate.

– Asta așa e.

Se apropie de oglindă și își trase în jos gulerul puloverului, studiindu-și partea laterală a gâtului.

– Nu se vede, spuse Dana încet. Încetează să-ți mai faci griji.

Caroline își aranjă la loc gulerul puloverului și se îndreptă.

– Atunci sunt gata să-l cunosc pe doctorul Maximilian Alexander Hunter.

Dana râse.

– Așa îl cheamă? Pare să fie un bătrân profesor de istorie care are vreo patru sute de ani.

– Este profesor de istorie.

– Exact asta voiam să spun.

Caroline ridică din umeri.

– Probabil că nu este mai bătrân decât era Eli. Atât timp cât nu sunt obligată să lucrez pentru Monika Shaw, Hunter poate să fie și un cangur împăiat de patru sute de ani și tot aș fi fericită.

O luă spre bucătărie, cu Dana pe urmele ei.

– Cum suportă Baba Cloanța-Shaw toată situația?

Caroline chicoti, apoi îl văzu pe Tom la masa mică mâncându-și cerealele Cheerios, și fața ei deveni serioasă. Probabil că mânca o cutie pe zi. La 14 ani creștea din ce în ce mai mult, mâncându-i practic urechile. Își luă vocea de „mamă".

– Dana, trebuie să încetezi să-i mai spui Baba Cloan­ța-Shaw.

– Las-o baltă, mamă, spuse Tom, oprindu-se cu lingura la jumătatea drumului spre gură. Te-am văzut cum râdeai.

– Nasol! Caroline îi ciufuli părul blond sârmos. Tuns foarte scurt, îi dădea senzația că e o perie care o gâdilă în palmă. M-ai prins. Trebuie să te grăbești sau o să...

– Pierd autobuzul, termină Tom propoziția. Mai aruncă patru linguri cu vârf în gură înainte de a-și lua rucsacul. Trebuie să plec. După ore am antrenament, mamă. Nu ajung acasă până la cinci.

– Ai...

– Grijă, completă el cu un zâmbet obraznic. Și tu la fel. Succes pentru astăzi cu Hunter. Zâmbetul îi dispăru. Și ai grijă cu Shaw, da?

Caroline întinse mâna să-i prindă obrazul. La cei 1,85 ai lui abia îi putea atinge obrazul.

– Da. Ți-am spus să nu te îngrijorezi. Shaw nu ne poate face nici un rău. Este meschină și răzbunătoare, însă mai probabil câștig eu Premiul Nobel pentru Pace decât să-și facă Shaw asta timp să scormonească după secretele familiei noastre. Nu-ți face griji, scumpule! Te rog!

Tom se încruntă, cu ochii săi albaștri răscoliți de un amestec de teamă și furie.

– Tu nu ești îngrijorată niciodată?

Caroline îi studie fața care semăna perfect cu a ei. Soarta fusese îngăduitoare cu ei în privința asta. Dacă ar fi semănat cu el, i-ar fi fost mult mai greu să se ascundă.

– Ba da, sunt îngrijorată, răspunse ea cu sinceritate. Trecuseră prin atât de multe împreună, încât merita pe deplin să i se spună adevărul. Uneori trece câte o zi fără să-mi fac griji că va țâșni din spatele vreunui tufiș și mă va târî cu forța înapoi, dar acele zile sunt puține și foarte departe una de alta. Sunt zile în care mi-aș dori să ne putem întoarce și să ne ascundem la Hanover House, dar știu că Dana ne-ar trimite cu un șut în fund înapoi pe stradă.

Văzu cum în ochii lui licărește un surâs și își dădu seama că gluma îl făcuse să-și depășească teama, ca de obicei.

Dana veni alături de Tom și îl cuprinse cu brațul pe după umeri.

– Aș face-o. În felul ăsta aș fi vrăjitoarea cea rea.

Tom reuși să zâmbească slab.

– Da, îmi amintesc. „Mănâncă-ți mazărea, o imită el. „Fă-ți lecțiile! „Fără Nintendo după opt și jumătate seara." Frate, ce m-am mai bucurat când am ieșit din închisoarea aia!

Nu se bucurase. Caroline își amintea acea zi în care părăsiseră adăpostul Hanover House pentru lumea mare și rea din centrul orașului Chicago, doar cu o valiză plină cu haine donate de alți oameni cu mai mult noroc. Își amintea lacrimile lui tăcute, expresia îngrozitoare de spaimă de pe fața lui mică, felul în care privirea lui rătăcea scrutătoare încoace și încolo. Întotdeauna scrutătoare. Dar se supusese. Își pusese mâna lui mică într-a ei și plecase fără să se uite o singură dată înapoi. Străbătuse un drum lung în acești șapte ani. Amândoi se schimbaseră.

– Tom, iubitule. Caroline clătină din cap, căutându-și cuvintele. Încă îmi este teamă. Dar nu mai sunt îngrozită. El ne poate găsi, asta e adevărat. Poate apărea brusc din spatele oricărui tufiș încercând să ne târască înapoi în Carolina de Nord.

Carolina de Nord nu mai însemna „acasă" pentru nici unul din ei. Vorbeau întotdeauna despre „el, niciodată despre „tată sau „soț". Nu mai folosiseră nici în ruptul capului numele lăsate în urmă. Erau și acum la fel de vigilenți în privința acelor mici lucruri așa cum fuseseră și cu șapte ani înainte. Atenția acordată acelor lucruri neînsemnate îi ținuse în siguranță.

Și era mult, mult mai bine să fii în siguranță decât să-ți pară rău.

Să-ți pară rău însemna de fapt să fii mort.

Caroline își îndreptă puțin spatele.

– Dar acum suntem amândoi mai puternici. Avem la dispoziție arme pe care atunci nu le-am avut.

Dana strânse cu putere umerii lui Tom.

– Da, cum aș fi eu, de pildă.

Caroline zâmbi.

– Și ea e o armă teribilă, nu uita. Dar mai e și altceva. Acum mi-am făcut o educație. Îmi cunosc drepturile. Ezită. Și știu cum să fug.

Tom strânse din dinți.

– Nu mai vreau să fug.

– Și probabil că n-o să mai fugim niciodată. Dar dacă apare el...

– Dacă apare, n-o să te părăsesc.

Caroline oftă, apoi ridică din umeri.

– Scumpule, am discutat asta de mii de ori.

– N-o să fug, afirmă el cu hotărâre. N-o să te las singură.

Părea deodată că are mult mai mult decât 14 ani. Își dădu seama că fiul ei se maturiza și devenea repede bărbat. Și știa ce trebuie să spună, chiar dacă vorbele i se înțepeneau în gât.

– Bine. Dacă acea zi va veni vreodată, o să rămânem împreună. Întinse din nou mâna să-i atingă fața. Dar acum nu-ți face griji! Și nici mâine, și nici poimâine.

– Fiecare zi la rândul ei, murmură ca pentru el însuși.

– L-ai educat bine, Caro.

Caroline își mută privirea de la fiul ei spre cea mai bună prietenă pe care o avea. Îl educaseră bine împreună. Ea și Dana. Și împreună cu ea sau nu, Tom era capabil să supraviețuiască orice s-ar fi întâmplat. Îl înconjurase de prieteni care ar fi avut grijă de el imediat dacă ei i s-ar fi întâmplat ceva. Această siguranță era reconfortantă.

– E timpul să pleci la școală. Să ai o zi bună, scumpule!

– O să încerc. Șovăi, apoi se aplecă să o sărute pe obraz. La revedere.

Trânti ușa când ieși, și micul apartament se cutremură. Caroline rămase nemișcată timp de o clipă, apoi se puse din nou în mișcare.

– Vrei o cafea?

– Nu. Am băut deja una. De la ce s-a tras toată dis­cuția asta?

– Oh, Tom este îngrijorat că Shaw va căuta să se răzbune pe mine pentru că am făcut parte din comitetul care l-a recomandat pe Hunter să ocupe funcția lui Eli de șef de catedră.

– Pusese ochii pe ea, nu?

– Încă din prima zi. Cred că număra zilele până la pensionarea lui Eli. Apoi, când el a avut acel atac de cord... Își drese glasul înainte ca vocea să i se curme. Se strădui să-și stăpânească mâinile atunci când își turnă o ceașcă de cafea. Trebuia s-o fi văzut la înmormântarea lui Eli.

– Am văzut-o. Dana scoase o cutie cu frișcă pentru cafea și puse puțină în ceașca lui Caroline. Era... Luă cutia de fund și o îndreptă spre lumina de deasupra lor. Foarte mulțumită de ea.

– Ei bine, sunt atât de bucuroasă că n-o să trebuiască să lucrez pentru ea. Hunter ar trebui să fie ceva mai rău decât Jack Spintecătorul ca să mă facă să-l antipatizez la fel de mult cum o... antipatizez pe Monika Shaw.

– Antipatizez? Dana se opri din turnat cereale într-un castron și privi peste umăr cu un zâmbet sarcastic. Ce cuvinte dure din partea doamnei în această dimineață!

Caroline îi zâmbi și ea sarcastic.

– Așa e, o urăsc. Este o ticăloasă meschină. Acum ești mulțumită?

Chicotitul răgușit al Danei umplu mica bucătărie.

– Sunt. Merge și adevărul gol-goluț.

Caroline își fixă privirea asupra castronului plin cu cereale al Danei.

– Am crezut că nu vrei micul dejun.

– Nu, am spus că nu vreau cafea. Mor de foame. Dulapurile mele din bucătărie sunt goale.

– Da-na.

Caroline oftă. Se așezară la masă.

– Ce este?

– Le-ai dat toată mâncarea copiilor, nu-i așa?

Nici măcar nu era o întrebare.

Dana își ridică sfidătoare bărbia.

– Da, le-am dat-o lor, spuse, și umerii i se încovoiară. Am primit acea familie ieri. Din Toledo. Erau morți de foame, Caro, la propriu. Mama era atât de plină de vânătăi încât nici măcar nu-ți dădeai seama de forma feței ei. Spatele ei... Se cutremură. Încă mă afectează, chiar și după atâta vreme.

– Asta pentru că ești om. Dacă n-ai fi, n-ai fi nici pe departe așa bună la ceea ce faci.

Iar ceea ce făcea Dana, reflectă Caroline, era să salveze vieți. La propriu. Dana conducea Hanover House, un adăpost pentru femeile victime ale violenței și copiii lor. Le oferea un loc sigur în care să stea, îngrijire medicală pentru cei care aveau nevoie – iar majoritatea aveau în mod sigur nevoie. Și cel mai bun lucru dintre toate, Hanover House oferea speranță și promisiunea unui nou început. Și asta chiar însemna un nou început. Caroline nu era sigură de unde făcea Dana rost de cardurile de asigurare socială și de certificatele de naștere și nu întrebase niciodată. Fusese atât de recunoscătoare să primească un certificat de naștere cu noul nume al fiului ei, încât plânsese. Își amintea acea clipă ca și când totul s-ar fi petrecut ieri, nu cu șapte ani în urmă. Tom Stewart. Născut la spitalul Rush Memorial din Chicago, Illinois. Tată necunoscut. Numele de familie se potrivea cu cel din certificatul de naștere... „împrumutat" de ea. Caroline Stewart. Existau chiar unele zile în care trecea o oră sau două fără să-și amintească cine era cu adevărat. De unde venea cu adevărat. Acea Mary Grace Winters nu era decât un coșmar cumplit. Acea Mary Grace dispăruse.

Caroline Stewart era viitorul ei. Iar Caroline avea de gând să profite din plin de asta.

– Caroline?

Dana bătu cu lingura în castron.

Caroline oftă.

– Tocmai mă gândeam la prima mea experiență la Hanover House. Se întinse peste masă și îi strânse mâna Danei, studiind cearcănele de sub ochii căprui ai prietenei ei, pe care nu le observase până atunci. Și la prima mea experiență cu tine. Ce e cu tine, Dana? Ești bine? Pari atât de obosită.

– O să fiu bine după câteva ore de somn. Am venit direct de la adăpost. Unul dintre copiii nou-veniți din Toledo are o infecție cu streptococi și...

– Și ți-ai petrecut noaptea îngrijindu-l.

– Are numai trei ani. Și e al naibii de înspăimântat. Ochii Danei se umeziră, lucru neobișnuit la ea. La dracu’, Caroline. Băiatul are cicatrice. Mai urâte ca ale mamei lui. L-am ținut în brațe pentru că nu putea să stea întins în pat. Spatele lui era o mare vânătaie neagră. Țipa de fiecare dată când îl atingeam. Tatăl lui... Lacrimile începură să-i șiroiască pe obraji. Tatăl lui l-a ars cu țigara. Pe picioare, dracu’ să-l ia!

Suspinul i se opri în gât. Dădu deoparte bolul cu cereale mâncate doar pe jumătate.

Caroline strânse mai tare mâna făcută pumn a Danei, iar cu cealaltă mână își pipăi propriile cicatrice de pe gât. Fardurile și gulerele înalte le acopereau, astfel încât nu puteau fi văzute decât de ea. Le revăzu cu ochii minții ca și când ar fi fost foarte proaspete, simțind încă frica paralizantă și mirosul acru de carne arsă.

– Cicatricele de pe picioare i se vor vindeca, Dana. Trebuie să te concentrezi să îl ajuți să i se vindece cicatricele interioare.

Dana clătină din cap.

– Nu știu dacă mai pot face asta, Caroline. Sunt atât de obosită.

Caroline se forță să nu se încrunte. Dana nu obosea niciodată. Nu spusese nici măcar o dată că va renunța. Chiar și atunci când fondurile lipseau și trebuise să-și reducă de mai multe ori salariul, chiar și atunci când erau mai multe femei și copii decât paturi disponibile. Chiar și atunci când femeile cedau ele însele. Dana era întotdeauna puternică. Dar nu și astăzi. „Cred că fiecare are o limită", își spuse Caroline. Cuvintele de încurajare trebuiau păstrate pentru o altă zi.

– Atunci du-te la culcare, scumpa mea! Lucrurile vor arăta mai bine când vei fi odihnită. Culcă-te în patul meu. Ia-ți ce vrei de mâncare din dulapurile mele, deși și ele sunt puțin cam goale. Puse un șervețel de hârtie în mâna Danei. Uraganul Tom și prietenii lui au descins aici aseară după meciul lor de baschet. Au mâncat tot ce nu mișca. Cred că îmi lipsesc chiar și o furculiță și trei linguri. Sper că nu au pus detectoare de metal la școală.

Dana reuși să chicotească puțin și își șterse ochii.

– Mulțumesc, dar nu pot. Trebuie să mă întorc să văd ce face Cody.

– Băiețelul? Pot să trec eu pe acolo în pauza de prânz, Dana. O să văd eu ce face. Dacă are nevoie de un doctor, o să-l chem pe doctorul Lee.

Doctorul Lee era un pediatru pensionat care își oferea serviciile ca voluntar pentru adăpost. Când Dana deschise gura să o refuze, Caroline ridică un deget amenințător.

– Nici să nu te gândești să spui nu. Dacă te epuizezi, o să iei și tu infecția, și atunci doctorul Lee o să-ți îndese pe gât una din chestiile alea cu ahh.

Umerii Danei se încovoiară istoviți.

– Ai dreptate. Cred că o să rămân aici câteva ore. O vezi astăzi pe Evie?

– Probabil. E la birou în după-amiaza asta.

Evie reprezenta proiectul lor comun, o adolescentă fugită de acasă care ajunsese la majorat. Evie locuia cu Dana în timp ce urma cursurile la Carrington College, unde o și ajuta pe Caroline la secretariatul catedrei de istorie.

– Spune-i că sunt bine. Se îngrijorează când nu mă duc acasă.

– O să-i spun. Acum trebuie să plec la serviciu. Nu vreau să-l fac să aștepte pe doctorul Maximilian Hunter chiar din prima zi.

Asheville

Luni, 5 martie

08.00

– Te... Sue Ann își drese glasul. Te simți bine, Rob?

Dumnezeu să-l apere de femeile proaste. Winters stătea pe marginea patului în chiloți, cu capul în mâini, iar donșoara cea deșteaptă voia să știe dacă se simțea bine.

– Arăt ca și când m-aș simți bine, Sue Ann?

Ea tăcu o clipă înainte de a răspunde în șoaptă, în stilul ei plângăcios.

– Nu, Rob. Pot să-ți aduc ceva? O aspirină?

El se gândi la sticla goală de pe noptieră. „Încă ceva de băut. Închise și mai strâns ochii peste care își ținea mâinile apăsate. „Fiul meu. Îmi vreau fiul. Dar fiul lui nu va veni niciodată aici. Acum știa acest lucru.

– Nu, nu poți să-mi aduci nimic, răspunse el acru. Doar să ieși dracului de aici și să mă lași în pace.

Dușumeaua din lemn scârțâi și îi simți parfumul ieftin în timp ce se apropia de el. Mirosul îl copleși, îl îngrețoșă. Ea îl îngrețoșa.

– Rob, știu că ești supărat, dar...

Strigătul ei de durere fu urmat de o clipă lungă de tăcere.

– Ce parte din „să mă lași în pace" nu înțelegi? scrâșni el, încordându-și pumnul.

Sue Ann se ridică încetișor de pe podea, pipăindu-și cu grijă pometele.

– Vrei micul dejun?

Winters simți cum i se întoarce stomacul numai când auzi de mâncare. Își roti violent pumnul, dar o rată la mustață pentru că ea se trase repede înapoi.

– Ce vreau de la tine este să-ți ții blestemata aia de gură. Vreau ca fiul meu să fie aici și nu pe fundul lacului Douglas. Vreau ca oricine s-a atins de un fir de păr din capul lui să moară.

Își urmări mâinile cum se încleștau și se descleștau. Ce dorea era să-l găsească pe cel care îi luase fiul și să-l omoare cu mâinile lui pe nemernic.

– Nu știi dacă e mort, Rob. N-au descoperit nici... Își drese din nou glasul și își strânse cu o mână o șuviță de păr rebelă în cocul ei demodat. Poate că ai putea avea un alt copil. Al nostru.

O ceață roșie îi întunecă privirea și se ridică în picioare încet, amenințător.

– Crezi că orice plod de-al tău i-ar putea lua locul?

Îl cuprinse un val plăcut de satisfacție atunci când simți cum dosul palmei lui atinge maxilarul ei. Când auzi sunetul înăbușit făcut de trupul ei izbindu-se de perete. De plânsul înăbușit pe care ea încercă să și-l ascundă în timp ce se târa într-un colț. Târfă proastă!

– Ieși afară imediat!

– Dar ar fi copilul tău, Rob, șopti Sue Ann din colțul ei. Fiul tău.

– Fir-ar al dracului, nu te târgui cu mine. Tresări când simți că femurul îi pulsează sub talpa lui. Să nu mă contrazici niciodată. Apoi se îndreptă, se duse spre pat și se întinse în el. Lasă-mă singur!

Auzi foșnetul rochiei ei când se ridică în picioare. Odinioară fusese acceptabilă. Chiar drăguță dacă te uitai bine-bine la ea. Dar timpul nu fusese blând cu Sue Ann. E adevărat că încă putea să gătească și să deretice. Dar gândul că s-ar putea însura cu ea era suficient ca să i se facă și mai rău de la stomac. Și ar fi trebuit să facă acest lucru.

Recenzii pentru Sa nu spui nimanui

[mykcy1418 · Evaluare: 5 din 5 stele]

Este o carte atât de bună încât am simțit orice emoție scrisă pe fiecare pagina în parte!Inca o carte care m-a făcut să plâng!